Raport privind vizita în penitenciarul Botoşani

03.02.2004
Print Friendly, PDF & Email

Doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat, în ziua de 3 februarie 2004 penitenciarul din Botoşani.

Vizita şi-a propus în principal: să constate condiţiile de detenţie din secţia pentru minori; să documenteze împrejurările în care s-a sinucis minorul C.A.H. să verifice sesizările făcute de unii deţinuţi, prin scrisori trimise asociaţiei, cu privire la condiţiile de detenţie.

1. Discuţia cu conducerea unităţii

La data de vizitei în penitenciar se aflau 1145 de deţinuţi, dintre care 13 erau minori. Numărul paturilor instalate era de 1195 la o capacitate normată de 510 locuri (capacitate calculată potrivit recomandărilor pe care CPT le-a făcut prin Raportul său din 1999, conform cărora fiecărui deţinut trebuie să i se asigure un „spaţiu vital” de cel puţin 4 mp). Cu câteva luni în urmă din unitate au fost transferaţi la alte penitenciare circa 300 de deţinuţi întrucât un pavilion de deţinere a intrat în reparaţii şi reamenajări. Conducerea unităţii a apreciat că la sfârşitul acestui an lucrările la acest pavilion vor fi finalizate. În urmă cu un an, a fost dat în folosinţă un pavilion nou de deţinere.     

Penitenciarul continuă să se confrunte cu două probleme mai vechi – nu are alimentare cu gaze naturale iar groapa de gunoi a oraşului este foarte aproape de perimetrul unităţii. În primul caz, unitatea a primit asigurări din partea DGP că se va întreprinde tot ce este posibil ca această problemă să fie rezolvată (au fost alocate deja fonduri pentru studiile de fezabilitate şi prefezabilitate), în timp ce în cel de-al doilea caz Primăria a repetat şi la începutul acestui an promisiunea pe care a mai făcut-o şi în anii anteriori, aceea că va ecologiza şi muta în alt loc groapa de gunoi. În termen de o săptămână urmau să aibă loc noi discuţii cu Regia de gaze. La data vizitei, pentru nevoile blocului alimentar, pentru încălzire şi baie se folosea combustibil lichid uşor.

Potrivit responsabililor unităţii, deţinuţii consideraţi periculoşi (41 la data vizitei) sunt ţinuţi în camere obişnuite, împreună cu ceilalţi deţinuţi. Singurele diferenţe în tratamentul lor ţin de faptul că la instanţe sunt duşi cu cătuşe la mâini, percheziţii li se fac săptămânal şi nu sunt scoşi la muncă.

2. Vizita în penitenciar

În camera 5, pentru minori, aflată în pavilionul nou, erau cazate 7 persoane în 9 paturi (camera avea cam 24 de mp). Deşi aici erau şi minori necondamnaţi definitiv, acestora nu li se permitea să poarte hainele de acasă. În cameră exista un televizor la care minorii se puteau uita între orele 8,00 şi 22,00. Nemulţumirea celor de aici era că la televizor puteau să vadă numai programele postului România 1. Minorii s-au plâns că subofiţerul C. îi înjură şi loveşte frecvent. Ei au sesizat de asemenea faptul că mâncarea este constant proastă. Reprezentanţii asociaţiei au văzut în cameră porţii de felul doi – „varză cu carne” – care arăta şi mirosea rău şi în care erau doar urme vagi de carne. Minorii pot să dea un telefon pe săptămână, şi tot o dată pe săptămână fac baie la duşul din cameră. Plimbarea zilnică durează, de luni şi până duminică, de la 5 – 10 minute până la o jumătate de oră. Pe întreaga durată a zilei minorii nu au aproape nici o activitate (vara ies o dată sau de două ori pe lună la fotbal). Singura activitate pe care o aveau în perioada vizitei consta în vizita unui profesor din afara penitenciarului care le ţinea lecţii de alfabetizare, de istorie, îi învăţa cum să mănânce, cum să se poarte în societate etc (minorii apreciau ca foarte atractive activităţile desfăşurate cu respectivul profesor). Minorii au precizat că educatorii şi psihologul unităţii nu au aproape niciodată activităţi cu ei. Ziare se primesc numai o dată pe săptămână însă şi atunci sunt foarte vechi. Au fost cazuri în care plutonierul major Pintilie i-a legat pe unii minori cu cătuşele de pat pentru a-i pedepsi pentru lucruri minore (că se jucau prin cameră, de exemplu). Minorii au sesizat şi faptul că subofiţerii C. şi C. îl bătuseră nu demult pe unul dintre colegii lor. În cameră exista un difuzor la care la momentul vizitei minorii ascultau o muzică pe care o preferă – “manele”. Exista de asemeni un interfon, util minorilor atunci când voiau să solicite prezenţa supraveghetorilor, însă pe de altă parte inconfortabil pentru minori din cauză, se temeau aceştia, personalul poate asculta în permanenţă ce discută ei în cameră. Grupul sanitar, într-o cabină separată de cameră, consta dintr-un WC cu scaun, chiuvetă şi duş cu cădiţă. Cu toate că pavilionul fusese dat în folosinţă în urmă cu un an, unul din pereţii camerei era plin de igrasie iar caloriferul era rece, ceea ce făcea ca şi în cameră să fie destul de rece.

În camera 6, de asemenea pentru minori şi având tot circa 24 de mp, erau cazaţi 4 minori (9 paturi). Camera era mai îngrijită, mai curată şi avea preşuri pe jos (aduse de minori de acasă). Grupul sanitar era identic cu cel de la camera 5. Exista televizor (adus de minori de acasă), cu acelaşi program zilnic de la 8,00 la 22,00, prinzând numai postul România 1. Ziare se primesc de regulă o dată pe săptămână şi sunt destul de vechi; la data vizitei, 3 februarie, fuseseră aduse ziare din 13 ianuarie. Cărţi se pot primi de la bibliotecă oricând se solicită acest lucru. Şi minorii de aici s-au plâns că mâncarea este foarte proastă (şi aici, ca şi la camera 5, reprezentanţii APADOR-CH au putut să vadă cum arăta şi mirosea felul doi de la prânzul acelei zile). Subofiţerul C. a fost reclamat şi aici pentru comportamentul său abuziv. Spre deosebire de acesta, care îi “înjură şi bate cu o vână de bou” minorii s-au declarat foarte mulţumiţi de felul în care sunt trataţi de subofiţerii D., P. şi P.. Cu minorii de la camera 6, un profesor face o dată la două zile, la club, lecţii de alfabetizare, de istorie şi educaţie civică. Plimbarea zilnică, de luni până duminică, durează de regulă o jumătate de oră (când sunt de serviciu subofiţerii D. şi P. pot să stea mai mult la plimbare). Minorii necondamnaţi definitiv pot să meargă la vizite în hainele proprii, însă la instanţe sunt obligaţi să meargă în uniformele penitenciare. Minorii au dreptul să primească – şi primesc efectiv – patru vizite (durând fiecare cel mult 45 de minute) şi patru pachete pe lună. Săptămânal pot să dea un telefon (convorbirea poate să dureze cel mult 10 minute). Corespondenţa scrisă este nelimitată. Minorii au exprimat bănuiala că uneori scrisorile către DGP sau organizaţiile de drepturile omului le-ar fi oprite de personalul unităţii; ei ştiau că golirea cutiilor poştale din penitenciar, aparţinând Companiei Naţională “Poşta Română”, s-ar face de către personalul unităţii şi nu de reprezentanţii Companiei. În cameră era destul de frig, caloriferele fiind reci. Potrivit minorilor, caloriferele sunt calde cam între orele 18,00 şi 19,00 şi înainte de deşteptare două sau trei ore. Din cauza frigului de peste noapte ei sunt obligaţi să doarmă câte doi în pat. Baie se face numai o dată la două – trei săptămâni. La cabinetul medical sunt trataţi în general bine însă sunt scoşi cu greu la cabinet de către supraveghetori.  

În camera 22 (deţinuţi adulţi, recidivişti, condamnaţi definitiv la pedepse cu închisoarea mai mari de 10 ani) erau cazaţi 9 deţinuţi în 9 paturi (suprafaţa camerei era de circa 24 mp). Deţinutul P.M.M. era inclus în categoria deţinuţilor consideraţi periculoşi întrucât evadase în urmă cu 14 ani din arestul Poliţiei Suceava. El era nemulţumit de introducerea sa în această categorie, motivând că după incidentul din urmă cu 14 ani a executat 10 ani de închisoare fără să aibă măcar un singur raport de incident. La Botoşani se află de peste 2 ani şi de asemenea nu a comis nici cea mai mică abatere. Din cauza introducerii în categoria “periculoşi” el este condus cu cătuşe la mâini la vizite şi nu este scos la muncă. Introducerea în această categorie a contestat-o şi deţinutul Ioan F.U.. La penitenciarul din Târgu Jiu, într-un mandat anterior, în dosarul său de penitenciar a fost făcută, în mod neadevărat, menţiunea că ar fi avut intenţia să evadeze. Nici el nu a avut vreun raport pentru abateri disciplinare. Plimbarea zilnică a deţinuţilor durează, de luni până duminică, între 45 şi 60 de minute. În restul timpului deţinuţii stau în cameră şi se uită la televizor. Vara ies la fotbal, fiind organizate campionate la nivelul penitenciarului. Şi aici s-a exprimat dorinţa ca la televizor să se poată vedea şi alte posturi decât România 1. Ziare se primesc cam o dată la două luni şi sunt vechi. Asistenţa medicală a fost apreciată ca bună iar mâncarea “aşa şi aşa”. Deţinuţii de la această cameră nu au avut plângeri cu privire la comportamentul cadrelor. La primirea pachetelor, ei nu pot vedea totdeauna ce primesc de la familii întrucât subofiţerii ţin oblonul de la fereastra deţinuţilor lăsat în jos. Vizita durează circa 45 de minute iar telefonul, unul pe săptămână, 10 minute. O nemulţumire a deţinuţilor era că nu-şi pot împrumuta cartelele telefonice. Preotul unităţii ezită să-i scoată la biserică pe unii deţinuţi pe motiv că ar fi periculoşi (sesizare făcută de deţinutul N.F.). Deţinuţii nu primesc clor pentru dezinfectarea grupului social şi detergent, în schimb primesc hârtie igienică, aparate de ras de unică folosinţă şi pastă de ras (una la două luni) şi săpun de rufe. Grupul sanitar arăta la fel ca la camerele anterioare. Baie se face o dată pe săptămână. 

Camera 79, în pavilionul vechi, aflat în reparaţii şi reamenajări: erau 50 de deţinuţi (recidivişti, condamnaţi definitiv) şi 79 de paturi (camera avea cam 120 mp). Condiţiile de aici erau sub orice critică: saltelele vechi şi foarte uzate, lumina foarte proastă, camera neîngrijită şi un aer jilav şi greu. Deţinuţii s-au plâns că sunt păduchi, reprezentanţii asociaţiei au văzut ei înşişi păduchi pe lenjeria deţinuţilor. Mâncare era foarte proastă (reprezentanţii APADOR-CH au văzut şi aici două porţii de felul doi, mirosind şi arătând la fel de rău precum cele din camerele anterioare). Deţinuţii s-au plâns de asistenţa medicală. Ei pot să iasă numai cu mare greutate la cabinet iar tratamentul este destul de sărac şi ineficace (“Medicii”, au spus ei, “indiferent de ce suferim ne dau numai paracetamol şi aspirină”). Situaţia cea mai dificilă o au deţinuţii cu afecţiuni dentare. M.G. avea o infecţie dentară durând de circa 5 – 6 luni. Şi aici a revenit dorinţa ca să fie instalate şi alte posturi TV decât România 1. Plimbarea zilnică, de luni până duminică, durează circa o jumătate de oră, o oră.

La camera de regim restrictiv era deţinutul E.P.. El a primit 10 luni de regim restrictiv pentru că la jumătatea lunii decembrie 2003 s-a urcat pe una din clădirile penitenciarul. Gestul său s-a vrut un protest faţă de o pedeapsă disciplinară pe care a primit-o pe nedrept; un coleg a spart un geam şi pentru aceasta a fost el pedepsit pentru că colegul său tocmai urma să se libereze. Pintilie era la regim restrictiv din luna ianuarie 2004. El împlinise 10 luni de când nu avea dreptul să primească vizite (înainte de intrarea la restrictiv el mai avusese câteva pedepse cu suspendarea dreptului la vizite, inclusiv pentru fapte mai puţin grave pentru disciplina şi siguranţa locului de deţinere, cum ar fi înghiţirea unei cozi de lingură). Deţinutul a arătat reprezentanţilor APADOR-CH o scrisoare în care sora sa îl întreba când va mai putea să vină să-l vadă iar acesta nu avea nici cea mai vagă idee ce ar fi putut să-i răspundă. Reprezentanţii asociaţiei au comunicat conducerii penitenciarului opinia lor că chiar şi în cazul în care deţinutul ar fi meritat toate acele pedepse succesive este în mod evident excesiv (şi foarte contraproductiv inclusiv pentru reintegrarea lui socială) să interzică pe o perioadă atât de lungă contactul cu familia. Comandantul unităţii a fost de acord cu aceste argumente şi a decis că va analiza situaţia semnalată şi că va dispune măsurile necesare. La plimbare deţinutul iese zilnic, de luni până duminică, timp de o oră, cu cătuşe la mâini. În cameră era foarte frig. Grupul sanitar avea o chiuvetă şi un WC turcesc, ambele în cameră. Aerisirea camerei nu se putea face prin fereastră întrucât accesul deţinutului la ea era imposibil din cauza unei gratii dintre camera propriu-zisă şi peretele ferestrei, gratie blocată cu un şurub.

La izolatorul de pedeapsă se afla deţinutul P.M. Pentru că a acumulat un număr mare de rapoarte disciplinare, el a fost pedepsit cu 6 luni de regim restrictiv. El a primit 10 zile de izolare (din care executase 8) pentru că l-ar fi bătut, în camera de restrictiv, pe deţinutul E.P. M. a spus reprezentanţilor asociaţei că în realitate el a fost bătut de P. şi de ofiţerul L.G., şeful de tură (deţinutul avea ochiul stâng tumefiat iar globul ocular complet roşu). M. a afirmat că în urmă cu o lună G. ar fi venit la el la restrictiv, l-a legat că cătuşele de pat, i-a băgat o cârpă în gură şi l-ar fi lovit cu picioarele. (După incidentul cu P., G. a refuzat să-i mai dea una sau două mese. Din cauza aceasta M. a strigat la el, protestând). Deţinutul se prezenta foarte rău fizic şi părea traumatizat psihic. El acuza dureri de rinichi, în urma bătăii pe care afirma că o primise de la G.. A doua zi el urma să plece pentru internare în Spitalul penitenciar Târgu Ocna. La cabinetul medical s-a precizat că M. urma să plece la Târgu Ocna pentru: “observaţie bronşită cronică tabagică; observaţie hepatită cronică toxi-medicamentoasă; observaţie lombagie cronică”. În fişa medicală a deţinutului mai erau făcute următoarele consemnări: 11.12.2003 – arsură grd II/III mâna dreaptă faţa dorsală prin autoagresiune; 17.12.2003 – intoxicaţie voluntară medicamentoasă în scop de suicid; 19.12.2003 – Policlinica judeţeană Botoşani: personalitate dizarmonică nucleară de tip instabil emoţional, stare nevrotică aparent fenomenal-situaţională; 21.01.2004 – traumatism cranio-facial prin agresiune („A fost bătut de Pintilie”, au precizat reprezentantul conducerii penitenciarului şi asistentul medical); 22.01.2004 – Clinica Buco-maxilo-facială Botoşani: contuzie regiunea regiană stângă 1/3 superioară, excoriaţie regiunea temporală; 23.01.2004 – Policlinica Botoşani, oftalmologie – ochi stâng traumatism glob ocular, echimoză palpebrală şi hemoragie subconjunctivală.

Reprezentanţii asociaţiei au apreciat că situaţia deţinutului M. este una cu totul ieşită din comun, inclusiv în eventualitatea, susţinută de reprezentanţii unităţii că M. ar fi un deţinut problemă atât pentru predispoziţia la abateri cât şi din cauza unor afecţinui de ordin psihic (sau psihologic). În opinia reprezentanţilor APADOR-CH, nimic nu justifică starea fizică şi psihică în care ei l-au găsit pe deţinut. Discuţia cu M. a durat mai mult decât cu oricare deţinut întâlnit în această vizită, însă nimic nu a indicat reprezentanţilor asociaţiei că acest caz este isolubil şi că este o fatalitate ca deţinutul să fie pedepsit în cascadă şi, mai ales, să fie ţinut în starea deplorabilă fizic şi psihic în care el se afla. Deţinutul a fost deplin coerent şi echilibrat în discuţia cu reprezentanţii asociaţiei – el a admis că a făcut şi lucruri pe care nu ar fi trebuit să le facă dar a şi vorbit (cu profundă tristeţe şi marcat evident de suferinţe fizice) despre tratamentul inuman de care a avea parte de o lună sau două (deţinutul nu a dat calificative, nu a acuzat, ci a răspuns – cu greu şi cu o mâhnire evidentă – fiecărei întrebări care i-a fost pusă). În cameră era foarte frig, caloriferul era rece. Pe patul din beton, deţinutului i se permisese să aibă o pătură întrucât acesta acuza dureri mari de rinichi. WC-ul turcesc nu era despărţit prin nimic de restul camerei.  

3. Cazul minorului C.A.H.

Cu ocazia unui control de rutină făcut în jurul orei 4,50 dimineaţa (în luna noiembrie 2003), supraveghetorul secţiei l-a găsit pe H. spânzurat de unul din paturile din cameră. Din discuţia cu foştii colegi de cameră a reieşit că în seara care a precedat sinuciderea H. s-a culcat mai devreme, în jurul orei 21,00, închinându-se înainte de culcare. Sinuciderea s-a produs fără zgomote care să-i trezească pe colegii din cameră. Nimeni nu a putut vedea ce a făcut H. întrucât, camera având mai puţin de zece deţinuţi, nu era organizat serviciu de planton. Foştii colegi de cameră ai lui H. observaseră că acesta era aproape tot timpul trist (el venise numai de o săptămână din arestul Poliţiei din Suceava). Foştii colegi au spus că din ce au înţeles ei de la H. acesta era supărat pentru ce i se întâmplase, pentru că ajunsese în arest şi penitenciar şi pentru că prin ceea ce făcuse îi necăjise pe părinţi (el se aştepta ca părinţii nici să nu-l mai caute). Responsabilii penitenciarului şi foştii colegi ai lui H. ştiau că acesta a trimis părinţilor, cu puţin timp înainte de a se sinucide, o scrisoare prin care le cerea iertare pentru necazurile pe care li le-a făcut. Un fost coleg al lui H. a afirmat că acesta era supărat inclusiv din cauză că unii minori din cameră l-ar fi bătut însă acesta nu a raportat cadrelor de frică. Foştii colegi nu au fost întrebaţi niciodată de vreun procuror în legătură cu cele întâmplate în acest caz. În luna decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Tribunalul Botoşani a comunicat telefonic penitenciarului că dosarul Hulub a fost soluţionat fără a se stabili vreo responsabilitate în sarcina cuiva pentru sinuciderea minorului.

Cu două sau trei zile înainte de sinuciderea lui H. doi minori s-au intoxicat cu medicamente. Responsabilii unităţii au precizat că cei doi ar fi luat voluntar pastilele de diazepan, în exces, pentru a se droga (minorii ar fi făcut rost de pastile prin procedeul “caleaşcă”). Din discuţia cu minorii a rezultat însă că în cel puţin unul din cazuri (al minorului care mai era încă în penitenciar) medicamentele au fost luate ca formă de protest faţă de comportamentul abuziv al subofiţerului C.C., care l-ar fi înjurat şi lovit cu bastonul pe minorul respectiv. Cei doi minori au fost duşi la spital şi li s-au făcut spălături stomacale.

4. Discuţia cu deţinuţii care au adresat scrisori APADOR-CH

Deţinutul F.G. a scris asociaţiei, la 20 ianuarie 2004, că nu poate să fotocopieze unele acte din dosarul de penitenciar. Asociaţia a semnalat acest caz, la 23 ianuarie 2004, conducerii DGP. Până la data vizitei se făcuse o verificare şi deţinutul obţinuse permisiunea să facă fotocopiile necesare susţierii unei cereri cu care se adresase Curţii Europene. În discuţia cu preprezentanţii APADOR-CH deţinutul a precizat că în scrisoare s-a exprimat greşit şi că Judecătoria Botoşani ar fi fost cea care nu-i permisese să facă fotocopiile. La data vizitei, deţinutul nu primise încă scrisoarea prin care APADOR-CH îl înştiinţa, la 23 ianurie 2004, că a semnalat conducerii DGP cazul său.

Deţinutul E.B. sesizase asociaţiei, la 16 ianuarie 2004, că atunci când lui şi surorii sale, deţinută şi ea în penitenciarul Botoşani, li se aprobă cererea de vorbitor li se scade amândurora câte un drept la vizită, deşi cererea este făcută numai de către unul dintre ei. Reprezentanţii asociaţiei au prezentat acest caz conducerii penitenciarului, comandantul răspunzând că îl va analiza şi soluţiona cu înţelegere (deţinutului i-a fost comunicat acest răspuns).

A.M. a scris APADOR-CH la data de 4 iulie 2003. El s-a plâns mai ales că nu primeşte plicurile necesare corespondenţei scrise, că în cameră sunt păduchi şi că personalul se poartă abuziv cu deţinuţii. Cu ocazia discuţiei cu M. şi a vizitei în camere din secţia în care era cazat el, cele scrise s-au confirmat în bună parte. M. s-a plâns de faptul că a fost bătut de subofiţerul M. El s-a plâns Parchetului militar, însă, ulterior, din cauză că a fost ameninţat de M., şi-a retras plângerea (după sesizarea făcută la parchetul militar lui i s-au făcut două rapoarte de pedepsire, unul i-a fost făcut de M.). Reprezentanţii asociaţiei au prezentat de asemenea responsabililor unităţii nemulţumirile deţinutului solicitând ca acestuia şi colegilor lui să le fie respectate drepturile pe care le au şi să se evite să se ia măsuri împotriva celor care au sesizat diferite deficienţe. 

5. Concluzii

APADOR-CH constată că sub aspectul cazării deţinuţilor situaţia din penitenciar s-a ameliorat în condiţiile construirii unui nou pavilion pentru detenţie. Asociaţia consideră că se impune ca DGP să susţină şi în continuare investiţiile avute în vedere la nivelul acestui penitenciar, mai ales finalizarea lucrărilor de reparaţii la vechiul pavilion de deţinere şi racordarea penitenciarului la reţeaua de gaze naturale.

Totodată, asociaţia consideră că, mai ales la nivelul conducerii unităţii trebuie avute în vedere următoarele:

–         existenţa unui număr mare de plângeri, mai ales din partea deţinuţilor minori, cu privire la comportamentul abuziv al unora dintre cadre; numele cele mai frecvent pomenite de minori au fost cele ale subofiţerilor C., C. C., P. şi C.; spre deosebire de aceştia, minorii s-au declarat mulţumiţi de felul în care se poartă cu ei subofiţerii P., D. şi P.;

–         situaţia cu totul gravă a deţinutului P. M. (punctul 2, izolatorul de pedeapsă); asociaţia nu contestă că prin firea şi comportamentul său deţinutul ar putea să ridice probleme personalului unităţii; cu toate acestea, starea fizică, psihică şi disciplinară în care a fost găsit deţinutul indică deficienţe serioase în relaţiile personalului cu deţinutul şi cu privire la tratamentul la care el a fost supus; APADOR-CH roagă conducerea DGP să dispună verificarea cazului amintit şi luarea măsurilor care se impun faţă de cei care au răspunderi pentru situaţia în care a fost găsit P. M. APADOR-CH consideră că violenţele împotriva deţinuţilor reclamate la nivelul acestui penitenciar (dar şi al altora, semnalate de organizaţie în ultimele luni) ar trebui să constituie un punct important pe agenda priorităţilor conducerii DGP;

–         lipsa de activitate a deţinuţilor; este necesar ca unitatea să asigure deţinuţilor, mai ales deţinuţilor minori, condiţii de ocupare a timpului liber, având în vedere în principal nevoia lor de instruire, de recreere şi pregătire pentru reintegrarea socială; este strict necesar ca minorilor să li se asigure cel puţin o oră pentru plimbarea zilnică;

–         hrănirea deţinuţilor: penitenciarul Botoşani este unul dintre penitenciarele cu cele mai numeroase plângeri din partea deţinuţilor cu privire la calitatea mâncării;

–         categorisirea deţinuţilor ca “deţinuţi periculoşi”; reprezentanţii asociaţiei au constatat şi în urmă cu trei ani că introducerea deţinuţilor în această categorie se face mai ales pe baza unor fapte săvârşite de deţinuţi cu foarte mult timp în urmă sau ţinând cont de unele menţiuni nedocumentate făcute în dosarele deţinuţilor, şi cu totul nesemnificativ în funcţie de comportamentul deţinuţilor, de-a lungul multor luni sau chiar ani în penitenciarul Botoşani; în context sunt relevante cazurile P. M. M. şi I. F. U. (punctul 2, camera 22); introducerea nejustificată a deţinuţilor în această categorie are consecinţe asupra situaţiei deţinuţilor şi, ca urmare, produc nemulţumirea acestora şi tensionează relaţiile dintre ei şi cadre;

–         condiţiile din pavilionul de detenţie vechi; până la finalizarea lucrărilor de reparaţii şi reamenajare a acestuia este necesar să se amelioreze sensibil condiţiile în care trăiesc în prezent deţinuţii în acest pavilion;

–         alte aspecte: cu cheltuieli financiare minime (iar în unele cazuri chiar fără asemenea cheltuieli) penitenciarul poate să amelioreze condiţiile de viaţă şi de tratament ale deţinuţilor prin: racordarea unităţii la reţeaua de cablu TV a oraşului pentru a se putea viziona şi alte posturi decât România 1; în acord cu normele europene şi ONU în materie, deţinuţilor necondamnaţi definitiv trebuie să li se asigure dreptul de a purta hainele proprii în toate ocaziile; la difuzoarele din camere să fie difuzată mai ales genul de muzică pe care deţinuţii o preferă cel mai mult.

 

Diana-Olivia Călinescu                     

Valerian Stan