Raport cu privire la vizita APADOR-CH în arestul poliţiei din Târgovişte

27.04.2007
Print Friendly, PDF & Email

Pe data de 27 aprilie 2007, doi reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat
singurul arest din judeţul Dâmboviţa, situat în municipiul
Târgovişte.

In afara condiţiilor de detenţie ce vor fi prezentate mai jos,
APADOR-CH reia două dintre problemele prezentate şi în raportul
asupra vizitei în arestul din Piteşti, ce a avut loc în aceeaşi zi[1]:
prima, valabilă pentru mai multe aresturi – poate chiar toate – se
referă la ezitările în aplicarea Legii nr. 275/2006, în vigoare din
octombrie 2006, care reglementează regimul aplicat persoanelor private de
libertate, inclusiv celor aflate în
arestul poliţiei
. In cazul acestora din urmă, Ministerul Internelor
şi Reformei Administrative (MIRA) şi Ministerul Justiţiei (MJ) ar
fi trebuit să elaboreze un
regulament de aplicare
a legii separat de cel ce vizează executarea pedepselor în penitenciare,
aşa cum prevede chiar Legea nr. 275/2006. Reprezentanţii
asociaţiei au înţeles că un astfel de regulament referitor la
aresturi nu există încă. Drept
urmare, poliţiştii aplică noua lege parţial, „după
ureche”. De exemplu: arestul din Piteşti nu este supravegheat de un
judecător delegat, în vreme ce arestul din Târgovişte apelează
la judecătorul delegat de la Penitenciarul Mărgineni, situat în
apropiere. Diferenţa de interpretare decurge tocmai din lipsa
regulamentului comun al MIRA şi MJ care ar trebui să precizeze clar
dacă judecătorul delegat se ocupă doar de regimul executării pedepselor sau şi de condiţiile de deţinere a persoanelor necondamnate
încă. Un alt exemplu (care nu mai ţine de interpretarea Legii nr. 275/2006) este folosirea în continuare a
cătuşelor la scoaterea din arest a deţinuţilor, indiferent de destinaţie (spital,
instanţă de judecată, parchet etc.) cu toate că noua lege
stipulează că se poate recurge la încătuşare  numai în anume situaţii; astfel
se tranformă această formă de imobilizare din regulă în excepţie. Chiar dacă nu au spus-o direct, este limpede
că poliţiştii au mari reţineri faţă de
renunţarea la cătuşe şi nu o vor face decât dacă „vine
ordin de sus”. Aplicarea în practică a noilor prevederi legale în materia
executării arestului preventiv implică şi actualizarea tuturor
reglementări interne în această materie; printre obligaţiile arestaţilor,
afişate în încăperile arestului, figurau – contrar noilor prevederi –
„obligaţia de a munci”, aceea de a „acorda sprijin pentru restabilirea
ordinii în arest, la cererea poliţiştilor” etc.

A doua problemă este şi una ce preocupă APADOR-CH de ani
buni şi anume conducerea unei
persoane, care nu are acte de identitate asupra sa şi care este
suspectă de comiterea unei infracţiuni, la sediul poliţiei.
Este
vorba despre o formă de privare de
libertate ce poate dura până la 24 de ore,
chiar dacă este
prezentată de autorităţi ca „măsură
administrativă”. Asociaţia a insistat asupra
vulnerabilităţii persoanelor „conduse” care sunt, practic, lipsite de
orice drepturi (nu au contact cu familia şi cu un avocat, nu au acces la
medic, depind integral de bunăvoinţa poliţiştilor pentru a
merge la toaletă sau pentru un pahar cu apă etc.) Singurul lucru în
favoarea persoanei conduse este că, printr-o modificare a Codului de
procedură penală din 2003, durata
„conducerii”(până la 24 de ore) se scade din perioada
reţinerii poliţieneşti (de 24
de ore).
Unul din multele aspecte discutabile ale privării de
libertate sub forma „conducerii” este şi locul unde este ţinută persoana respectivă. Cu ani
în urmă, unele secţii de poliţie aveau o cameră „de
triere”, în fapt un fel de cuşcă cu gratii unde stăteau
persoanele „conduse”. Din ce au înţeles reprezentanţii
asociaţiei a rezultat că s-a renunţat la aceste spaţii
total improprii. Atunci unde sunt
ţinute aceste persoane, mai ales dacă sunt duse iniţial la un
post de poliţie dintr-o comună sau un orăşel?
Reprezentanţii APADOR-CH au găsit în arestul din Piteşti un
tânăr care a fost mai întâi „condus” la postul de poliţie din Ungheni,
unde a stat o zi întreagă într-o…. toaletă, ceea ce
echivalează cu tratament degradant. Cu siguranţă că au
existat cazuri similare şi în judeţul Dâmboviţa.

In opinia asociaţiei, „conducerea” la sediul poliţiei ar trebui
desfiinţată pentru că este o formă de privare de libertate
ce nu asigură niciun drept persoanei în cauză. Dacă o
persoană este suspectă de săvârşirea unei infracţiuni,
ar trebui să se recurgă direct la reţinere, ceea ce presupune
prezenţa unui apărător, indicii temeinice etc. Toţi poliţiştii, inclusiv cei
din mediul rural trebuie să aibă pregătirea profesională
necesară pentru a şti exact în ce situaţii pot reţine o
persoană suspectă de comiterea unei infracţiuni. Si,
bineînţeles, fiecare poliţist va fi direct răspunzător
pentru luarea acestei măsuri.

Poliţiştii de la Târgovişte au în vedere instalarea unor
cabine cu telefoane în camera destinată vizitelor în locul meselor existente
în prezent. Asociaţia îşi exprimă dezacordul faţă de o
astfel de măsură, dat fiind că în sistemul penitenciar, cabinele
sunt folosite numai în cazul
deţinuţilor foarte periculoşi, în vreme ce vorbitorul la
masă se poate acorda oricărui alt deţinut. Aşadar,
vorbitorul la cabină este excepţia  şi nu regula. Spre
diferenţă de deţinuţii cu condamnări definitive din
penitenciare, toate persoanele din arest beneficiază de prezumţia de nevinovăţie pe  durata procesului penal şi deci
criteriul – discutabil – al gravităţii faptei comise, pentru
stabilirea gradului de periculozitate, nu li se poate aplica. Pe de altă
parte, aceste persoane rămân prea puţin timp în aresturi pentru ca
poliţiştii să-i poată clasifica în funcţie de comportamentul lor în detenţie, factor
esenţial în repartizarea pe categorii a tuturor persoanelor private de
libertate.

 

Condiţii de
detenţie
 

Arestul din Târgovişte este plasat în subsolul clădirii, cu
consecinţa deficitului de lumină naturală şi a folosirii
celei artificiale pe toată durata zilei. In astfel de situaţii,
singura soluţie este mutarea arestului.
O altă problemă gravă la Târgovişte rezidă în faptul
nicio cameră de
deţinere nu are grup sanitar propriu.
Există două săli
de baie (una cu trei duşuri şi două WC-uri, cealaltă cu
patru duşuri şi două WC-uri), aparent suficiente pentru cele
zece persoane (nouă bărbaţi şi o femeie) aflate în arest la
data vizitei reprezentanţilor asociaţiei. Insă, de fiecare
dată când vor să meargă la toaletă ei trebuie să
„alarmeze” supraveghetorii (camerele sunt dotate cu dispozitive de alarmare
vizuală şi sonoră) care descuie uşile, îi conduc la baie
şi îi readuc în camere. Dar ce se întâmplă dacă mai multe
persoane, din camere diferite, vor să iasă la toaletă în
acelaşi timp? Chiar dacă deţinuţii au susţinut la
unison că supraveghetorii vin „imediat” să îi scoată din camere,
în opinia asociaţiei este vorba de tratament degradant, de vreme ce primii
depind integral de bunăvoinţa poliţiştilor pentru
satisfacerea nevoilor fiziologice. Mai grav, după ora 22.00, procedura
scoaterii din camere se complică pentru că este un singur
supraveghetor pe tură şi, din motive de siguranţă, trebuie
să cheme un poliţist care face de serviciu în sediul poliţiei,
dar în afara arestului. Reprezentanţii asociaţiei cred că
deţinuţii nu mai sunt
scoşi din camere după ora 22.00, ceea ce explică existenţa
în camere a „tinetelor” (găleţi de plastic complet neigienice)
folosite cel puţin pe timp de noapte. Poliţiştii din arest au
susţinut că, deşi au dorit să instaleze grupuri sanitare în
toate camerele, acest lucru ar fi fost imposibil din cauza pericolului de
inundaţii ce s-ar datora structurii terenului de sub clădire. Motivul
pare destul de îndoielnic de vreme ce există deja două săli de
baie şi nu s-a pomenit nimic de vreo inundaţie. Până la mutarea
arestului în altă clădire sau până la montarea unor grupuri
sanitare în fiecare cameră de deţinere, APADOR-CH cere ca turele de serviciu ale poliţiştilor să
fie organizate în aşa fel încât persoanele din arest să poată
merge la toaletă şi în cursul nopţi, fără întârziere
şi complicaţii inutile.

Arestul are două încăperi separate ce se folosesc pentru anchete
şi respectiv grefă. In prima, se întâlnesc anchetatorul, persoana
privată de libertate şi avocatul acesteia. Supraveghetorul stă
pe coridor iar uşa camerei este închisă, asigurându-se astfel
confidenţialitatea discuţiilor. La grefă, vin doar avocaţii
şi clienţii lor din arest. Supraveghetorul stă tot pe coridor dar uşa camerei rămâne
deschisă.
Din cauza spaţiului redus este greu de crezut că
poliţistul nu aude ce se
vorbeşte, cu atât mai mult cu cât el trebuie să stea chiar în dreptul
uşii deschise pentru a putea supraveghea vizual camera de grefă. Or confidenţialitatea
discuţiilor cu apărătorul este o condiţie
esenţială pentru garantarea unui proces corect.
Reprezentanţii
asociaţiei sugerează montarea unei uşi cu geam, ceea ce ar permite supravegherea vizuală
şi, totodată, ar micşora substanţial riscul de ascultare.

Arestul are şi un izolator care, potrivit poliţiştilor, nu a
mai fost folosit în ultimii 5 ani. Dar, spre nedumerirea reprezentanţilor
asociaţiei, patul din izolator era făcut, cu cearceafuri
proaspăt schimbate, cele vechi fiind depozitate în două pungi de
plastic, uitate chiar în cameră. De ce s-ar schimba aşternuturile de
pe un pat nefolosit de multă vreme? Si în izolatorul medical (camera în
care sunt ţinuţi arestaţii suspecţi de boli contagioase,
până la finalizarea analizelor) paturile erau făcute dar, evident,
probabilitatea de a fi ocupate oricând este mult mai mare decât în cazul
izolatorului de pedeapsă. Reprezentanţii asociaţiei au
rămas cu impresia că, cel puţin în aceste două camere, s-a
încercat o „cosmetizare” de ultim moment. Dacă aşa este,
operaţiunea a fost inutilă pentru că problemele serioase din
acest arest sunt de altă natură.

Un lucru bun este amenajarea unui mic club cu televizor la care persoanele
din arest au acces după un program foarte strict. Tot aici se află
şi telefonul public, ceea ce înseamnă un progres faţă de
celelalte aresturile vizitate până în prezent, în care aparatele sunt
instalate, invariabil, în biroul supraveghetorului. Reprezentanţii
asociaţia au fost însă surprinşi de vehemenţa cu care
poliţiştii susţineau că persoanele din arest trebuie să telefoneze numai familiei (şi,
bineînţeles, avocaţilor) dar nu unor prieteni, cunoştinţe,
rude îndepărtate etc.
Argumente de genul „aşa e normal” sau „este
interesul arestatului să spună familiei ce să-i aducă la
vizită” înseamnă impunerea unor restricţii ce nu se
justifică în contextul în care corespondenţa scrisă este nelimitată şi necenzurată, cel
puţin teoretic. Temerea mai veche a poliţiştilor că
arestaţii şi-ar putea contacta eventualii complici, îngreunând astfel
ancheta ar trebui să dispară pentru că acest lucru se poate face
la fel de bine şi prin scrisori sau chiar prin telefoanele date familiei.
Iar pe de altă parte, dacă o persoană are mandat de arestare
aceasta înseamnă că există
deja probe serioase şi suficiente împotriva sa.
Mai trebuie semnalat
şi faptul că arestaţii nu pot depune ei înşişi
scrisorile în cutia poştală pentru că aceasta este montată  în
afara arestului.
Asociaţia propune mutarea cutiei în interior şi,
desigur, permiterea accesului poştaşului care să ridice direct
corespondenţa, sub supravegherea poliţiştilor.

Hrana deţinuţilor este asigurată din resurse proprii. Din
informaţiile asociaţiei rezultă că suma alocată pentru
hrană este foarte mică (doar 4 lei/deţinut/zi). Este imposibil
de imaginat cum se pot furniza trei mese pe zi cu bani atât de puţini.
„Norocul” este că mulţi deţinuţi primesc pachete cu
alimente de la familie sau bani, cu care pot face cumpărături, prin
intermediul poliţiştilor. Insă există şi
deţinuţi necăutaţi sau care provin din familii foarte
sărace. Măcar pentru aceştia, ar trebui sporită
alocaţia pentru hrană.

Situaţia este asemănătoare şi pentru materialele
igienico-sanitare. Singura obligaţie a arestului este să furnizeze
detergenţi. Restul de obiecte şi produse absolut necesare pentru
igiena corporală (de la periuţă şi pastă de dinţi
la aparate de ras sau hârtie igienică) se procură de fiecare
persoană privată de libertate, după posibilităţi. APADOR-CH cere Inspectoratului General al
Poliţiei şi Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
să instituie obligaţia pentru fiecare arest de a furniza obiectele
şi produsele igienice de strictă necesitate,
cel puţin
pentru persoanele necăutate sau lipsite de mijloace financiare.
Această cerinţă este impusă inclusiv prin „Regulile
europene pentru penitenciare” (Recomandarea nr R (87) 3 a Comitetului de
Minişti al Consiliului Europei) – Regula nr 20: „Deţinuţii vor
beneficia de toate articolele de toaletă care sunt necesare
sănătăţii şi curăţeniei”.

Ca şi la Piteşti, curtea de plimbare este complet goală
aşa încât „exerciţiul” zilnic se limitează la a merge sau a sta
în picioare cam o oră – o oră şi jumătate zilnic.
Asociaţia sugerează instalarea unor aparate de gimnastică simple
şi sigure sau chiar a unei biciclete fixe.

***

Concluziile şi recomandările asociaţiei sunt incluse în
raport. APADOR-CH insistă asupra
urgentării emiterii ordinului comun al MIRA şi MJ pentru aplicarea
Legii nr. 275/2006 şi în aresturile poliţiei
.

 

Manuela Stefănescu                                                                                          Valerian
Stan

 

[1] Publicat şi pe site-ul asociaţiei,
www.apador.org

Raspunsul IGPR in acest caz