Vaccinarea obligatorie nu încalcă drepturile omului

03.03.2020
Print Friendly, PDF & Email

Responsabilizarea părinților nu afectează, ci protejează dreptul la viață al copiilor

APADOR-CH susține vaccinarea obligatorie, în cazul bolilor grave transmisibile, reiterând opinia exprimată în 2017, când a fost depusă la Senat actuala lege care se discută acum în Camera Deputaților. În pofida reținerilor pe care Comisia de Sănătate le-a demonstrat ieri, modificând proiectul de lege, asociația consideră că obligativitatea vaccinării, pentru prevenirea răspândirii bolilor grave transmisibile, nu constituie, în sine, o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, și îndeamnă deputații să voteze responsabil, așa cum ar trebui să-și vaccineze și copiii.

Iată de ce:

1 Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie (pe scurt, dreptul la viaţa privată), prevăzut în art. 8 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), invocat de unii contestatari ai conceptului de vaccinare obligatorie, nu este un drept absolut, care să nu permită excepţii/limitări şi nu justifică lezarea dreptului la viaţă (dreptul de a trăi), garantat în art. 2 din CEDO, drept ce trebuie recunoscut atât copilului a cărui vaccinare se refuză, cât şi celorlalţi copii din colectivitate, care vor intra în contact cu cel nevaccinat nu numai la şcoală, grădiniţă etc, ci şi în parc, la cinema, în mijloace de transport sau în alte locuri publice din afara instituţiilor de învăţământ.

În acest sens, art. 8 par. 2 din CEDO prevede că dreptul la viaţa privată poate fi îngrădit dacă îngrădirea este prevăzuta de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară, printre altele, pentru protejarea sănătăţii, individuale sau publice, precum şi pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

2De asemenea, contestatarii vaccinării obligatorii invocă libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Este adevărat, art. 9 par. 1 din CEDO prevede libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Dar, la fel ca şi în cazul dreptului la viaţa privată prevăzut în art. 8 din CEDO, nici libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie, prevăzută în art. 9 din CEDO, nu are caracter absolut şi permite, în anumite condiţii, excepţii/limitări.

Astfel, art. 9 par. 2 din CEDO prevede că libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie poate suporta anumite limitări/îngrădiri, dacă acestea sunt prevăzute de lege şi dacă sunt măsuri necesare, într-o societate democratică, între altele, pentru protecţia sănătăţii, individuale sau publice ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.  În speţă, limitarea acestei libertăţi apare ca fiind necesară pentru protejarea sănătăţii şi chiar a vieţii atât a copilului nevaccinat, cât şi a celorlalţi copii, din colectivitate.

3Totodată, articolul 17 din CEDO, care interzice abuzul de drept, prevede că niciun drept/libertate dintre cele prevăzute în cuprinsul CEDO (deci, nici dreptul la viaţa privată sau libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie) nu poate fi exercitat abuziv, adică nu poate fi folosit de nimeni (stat, grup sau individ) pentru îndeplinirea de acte care urmăresc distrugerea celorlalte drepturi sau libertăţi fundamentale ori pentru îngrădirea acestora într-o măsură mai mare decât o face CEDO.

În consecinţă, dacă dreptul la viaţa privată/libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie este exercitat printr-un refuz arbitrar al vaccinării, el poate fi considerat ca fiind exercitat abuziv, în raport de art. 17 din CEDO, deoarece o astfel de exercitare poate distruge/pune în pericol grav dreptul la viaţă (al copilului nevaccinat şi al copiilor din colectivitate, de exemplu), garantat în art. 2 din CEDO, prin crearea condiţiilor de instalare şi proliferare a unor boli mortale, care nu pot fi prevenite decât pe calea vaccinării.

Obligațiile statului trebuie definite mai clar

Desigur, obligaţia de a se supune vaccinării pentru prevenirea bolilor transmisibile nu înseamnă şi obligaţia de a suporta/accepta greşelile medicale legate de administrarea vaccinului. Sau de a fi cobaiul unor experimente medicale. Din acest motiv, trebuie prevăzută în mod clar obligaţia statului de a asigura vaccinurile la timp, în cantitate suficientă şi de calitate corespunzătoare. De asemenea, tot statul este cel care trebuie să ia măsurile necesare şi să răspundă şi pentru administrarea corectă a vaccinurilor, în principal prin stabilirea unor proceduri care să excludă sau să reducă la minimul posibil efectele negative care ar putea apărea în cazul unor persoane.

În acest sens, proiectul de Lege privind vaccinarea persoanelor în România, în varianta adoptată de Senat, prevede în art. 9 că statul asigură vaccinuri eficace şi sigure, autorizate în mod corespunzător. Dar, art. 9 nu prevede şi obligaţia statului de a  asigura aceste vaccinuri la timp (pentru efectuarea lor conform calendarului stabilit) şi în cantităţi suficiente pentru toate persoanele vizate de măsura vaccinării. Este necesară completarea art. 9 în sensul celor menţionate mai sus.

De asemenea, proiectul de lege adoptat de Senat prevede în art. 22 condiţiile în care persoana este scutită de vaccinare (vaccinările obligatorii sunt indicate în art. 13), deci când  se poate refuza justificat vaccinarea, şi anume atunci când Comisia judeţeană de vaccinare de la domiciliul persoanei certifică faptul că acesta are o contraindicaţie definitivă la un anumit vaccin sau la toate vaccinurile.

Cu alte cuvinte, proiectul de lege nu prevede o vaccinare „automată” a tuturor persoanelor vizate, fără să se ţină cont de cazurile care prezintă riscul punerii în primejdie a sănătăţii, ci dimpotrivă, îi exceptează de la această obligaţie pe cei pentru care, din motive medicale certificate de către o comisie de specialitate, sunt contraindicate definitiv un anumit vaccin sau toate vaccinurile.

În concluzie, APADOR-CH consideră că adoptarea fără întârziere a unei legi care să prevadă vaccinarea obligatorie, în vederea prevenirii şi limitării bolilor transmisibile cu mare risc pentru colectivitate, poate contribui la îmbunătăţirea stării de sănătate publică. În același timp, adoptarea unei legi ambigue, laxe și aproximative, care să nu asigure luarea și respectarea strictă a măsurilor de profilaxie necesare în cazul bolilor grave transmisibile în colectivitate, nu va face decât să creeze confuzie în domeniul important al sănătății publice.