Comentariile APADOR-CH cu privire la cele patru propuneri de proiecte de legi privind domeniul securităţii naţionale făcute publice de Preşedinţia României
15.05.06
În ziua de 18 aprilie 2006, pe site-ul Preşedinţiei României au fost făcute publice spre consultare ”propunerile de proiecte de legi” privind domeniul securităţii naţionale. În continuare sunt prezentate comentariile APADOR-CH cu privire la fiecare dintre aceste documente.
I. Propunere de proiect de lege privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate
APADOR-CH consideră că “propunerea de proiect” conţine prea multe prevederi proaste sau de-a dreptul aberante pentru a putea fi modificată. Ea trebuie, pur şi simplu, rescrisă, pornind de la respectarea standardelor europene (Recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei şi hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului), a Constituţiei României dar şi de la multele abuzuri permise de Legea siguranţei naţionale nr.51/1991, încă în vigoare. In plus, unele formulări sunt ininteligibile, încălcându-se astfel două condiţii obligatorii pentru orice lege: accesibilitatea şi predictibilitatea.
APADOR-CH prezintă o parte din deficienţele majore ale acestei “iniţiative” ce aparţine, în mod evident, numeroaselor servicii “secrete” româneşti. Acolo unde a fost posibil, asociaţia a inclus propriile propuneri de modificare.
1. Aspecte generale
O “propunere de proiect”, supusă dezbaterii publice, este o formulă nouă în practica legislativă. Nu este clar dacă este un “anteproiect” sau chiar un proiect de lege deghizat în urma numeroaselor critici privind secretizarea iniţială. Oricare ar fi statutul real al textului, ceea ce şochează în primul rând este tonul general extrem de alarmist care induce ideea unor pericole imense şi imediate care ar ameninţa România şi cetăţenii săi din exterior şi, mai ales, din interior. Definiţii super-cuprinzătoare ale ameninţărilor, numeroşi ofiţeri de informaţii secundaţi de şi mai numeroşi colaboratori toţi “sub acoperire”, secretizarea a absolut tot ce ţine de informaţii, contrainformaţii şi securitate şi, în plus, un pseudo-control atât la nivelul legislativului cât şi al puterii judecătoreşti. Singura instituţie cu puteri depline asupra serviciilor “secrete” este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării căruia i se subordonează Comunitatea Naţională de Informaţii şi care, la rândul său, cuprinde toate “autorităţile informative” (SRI, SIE, SPP, STS, DGIA şi DGPI).Un lucru grav este menţinerea actualelor reglementări în materia autorizaţiei de supraveghere a unei persoane pe o durată iniţială de 6 luni urmată de prelungiri nelimitate a câte 3 luni fiecare. Imbunătăţirea referitoare la emiterea autorizaţiei de către un judecător, după ce cererea a trecut prin filtrul procurorului, este cu totul nesemnificativă deoarece acesta nu are acces la informaţiile, datele, documentele ce determină un serviciu de informaţii sau de securitate să solicite această formă de restrângere drastică a exerciţiului drepturilor omului.
APADOR-CH remarcă şi faptul că prin “propunerea de proiect” se menţin toate cele 4 servicii “secrete” (SRI şi SIE – servicii de informaţii, SPP şi STS – servicii de securitate) deşi cele mai multe din atribuţiile SPP şi STS pot fi uşor preluate de instituţii deja existente (Jandarmeria, în cazul SPP, Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiilor, în cazul STS) iar altele par a fi deja în competenţa SRI sau SIE. Desfiinţarea SPP şi STS ar duce la limitarea numărului prea mare de servicii secrete, ar elimina paralelismele şi concurenţa dintre servicii, ar limita numărul “amatorilor” de autorizaţii de supraveghere şi, nu în ultimul rând, ar reduce cheltuielile de la buget . S-a menţinut şi “structura informativă” din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor deşi ordinea publică nu are legătură cu securitatea naţională. In plus, această structură se ocupă de “protecţia informaţiilor clasificate, misiunilor, patrimoniului şi personalului propriu “ (art.22 alin.2), deci nu priveşte securitatea naţională şi, prin urmare, nu are ce căuta în această “propunere de proiect”. O structură de acest gen nu îşi are locul printre serviciile “secrete” ci doar în interiorul MAI, pe baza legii de organizare şi funcţionare a acestei instituţii.
O altă observaţie de natură generală se referă la următorul aspect: departe de a renunţa la dreptul serviciilor de a desfăşura activităţi economico-financiareproprii, aproape imposibil de controlat, (vezi Recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a CoE care cere ca serviciile “secrete” să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat), prin “propunerea de proiect”, ele vor putea înfiinţa şi firme sub acoperire. Se merge chiar mai departe: serviciile vor putea înfiinţa şi “persoane juridice de drept privat” (ONG-uri, de pildă), pe care să le folosească în desfăşurarea activităţilor de informaţii, contrainformaţii şi securitate.
In sfârşit, “propunerea de proiect” reia obsesiva dorinţă a serviciilor “secrete” de control asupra persoanelor juridice de drept public şi privat sub pretextul apărării siguranţei naţionale. APADOR-CH afirmă că nici o persoană juridică de drept public sau privat nu poate fi obligată să “muncească” în locul sau pentru serviciile “secrete”. Sunt amintite chiar şi persoanele fizice dar fără instituirea vreunei obligaţii.
2.Prevederile “propunerii de proiect” cu relevanţă pentru respectarea drepturilor omului
a) Ofiţerii de informaţii (angajaţii autorităţilor informative respective SRI, SIE, SPP, STS, DGIA din MApN şi DGIPI din MAI) “nu pot efectua acte de urmărire penală ori lua măsura reţinerii sau arestării preventive.” (art.5 alin.2). Prevederea este, fără îndoială binevenită. Dar, din păcate, rămâne în vigoare prevederea din art.224 din C.P.P. cu privire la efectuarea de “acte premergătoare” dacă faptele infracţionale “au legătură cu ameninţările la adresa securităţii naţionale” (art.62 alin.1). Problema majoră este că, în practică, graniţa dintre acte premergătoare şi cercetare/urmărire penală este extrem de subţire şi de permeabilă. Cu alte cuvinte, unele acte formal legate de cercetare/urmărire se fac şi ca “acte premergătoare” (inclusiv înregistrări audio-video), ceea ce, evident, duce la abuzuri. In acelaşi art.62, alin.2 dă dreptul ofiţerilor de informaţii de a “constata infracţiuni flagrante referitoare la acte de pregătire, tentative sau acte de săvârşire a atentatelor şi actelor de terorism”, “când nu există posibilitatea înştiinţării organului judiciar competent”. Iar alin.3 precizează că, în astfel de cazuri se va proceda “conform dispoziţiilor Codului de Procedură Penală”. Este însă greu de imaginat că ar putea exista situaţii în care serviciile nu ar avea din timp informaţii cu privire la pregătirea unor atentate sau acte de terorism. Dacă aşa s-ar întâmpla, ar însemna descalificarea profesională a serviciilor. Logic este ca serviciile să menţină contactul cu organele judiciare competente iar acestea să acţioneze imediat. Prin urmare, varianta delictului flagrant în cazul atentatelor sau actelor de terorism, în care organele judiciare să nu poată interveni, este puţin plauzibilă. In plus, C.P.P. prevede ca infracţiunile flagrante să fie imediat sancţionate cu privarea de libertate. Or dacă ofiţerii de informaţii respectă C.P.P. înseamnă că intră în contradicţie cu art.5 alin.2 din propunerea de proiect.
Pentru înlăturarea unor posibile abuzuri prin reţineri/arestări de către ofiţerii de informaţii sub pretextul unor pericole “iminente” la adresa securităţii naţionale, APADOR-CH propune eliminarea art.62 în totalitate şi, în acelaşi timp, a art.224 alin.2 din C.P.P.
b) Printre definiţiile termenilor conţinute în art.7, figurează şi cea de la lit.d: “Ameninţarea la adresa securităţii naţionale constă în manifestările de orice fel ale unor capacităţi, intenţii, disfuncţii sau vulnerabilităţi, precum şi faptele, stările de fapt sau situaţiile de natură să pună în pericol, direct sau indirect, securitatea naţională” (subl.n.). Sintagma “manifestări de orice fel” este acoperitoare pentru toate reacţiile persoanelor, inclusiv cele strict verbale, neurmate de vreo acţiune concretă. Apoi, apare caracterul vag şi generalizator al termenilor “capacitate” (a cui şi în ce proporţie?), “disfuncţie” (orice merge prost la un moment dat poate fi o “ameninţare la adresa securităţii naţionale”?) sau “stare de fapt” (cine o constată şi o evaluează ca pe o “ameninţare”?, serviciile “secrete” înseşi?). Urmează celebra formulare din Legea 51/1991, îndelung criticată şi contestată: “situaţii de natură să pună în pericol”. Or, pericolul trebuie să fie real şi demonstrabil. Insă cea mai îngrijorătoare formulare este “direct sau indirect”, al doilea termen acoperind orice nu este direct.
APADOR-CH cere reformularea integrală a acestei definiţii, eliminându-se generalizările şi termenii neclari. Aspectele cele mai importante ce trebuie avute în vedere sunt: 1) ameninţările trebuie să fie concrete, măsurabile şi demonstrabile (“capacitatea”, “intenţia” sau “starea de fapt” şi, bineînţeles, nici “situaţiile de natură să…” nu îndeplinesc aceste condiţii). Adică pericolul trebuie să fie real şi 2) ameninţările trebuie să fie exclusiv directe. Adverbul “indirect” extinde nepermis de mult sfera de aplicare, orice putând fi interpretat, în mod arbitrar, drept “ameninţare la adresa securităţii naţionale”.
c) Art.8 detaliază riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale. Problema este includerea actelor de corupţie printre aceste riscuri şi ameninţări. Or, corupţia se referă la darea şi luarea de mită sau la traficul de influenţă. Ea se referă în măsură aproape egală la funcţionari publici dar şi la simpli funcţionari (orice persoană angajată cu contract de muncă, indiferent de statutul juridic al angajatorului). Corupţia, inclusiv “marea corupţie”, este de resortul organelor judiciare şi al legii penale, şi nu al autorităţilor informative. De altminteri, Codul penal încadrează corupţia la “infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul” şi deci fără legătură cu siguranţa naţională. Apoi, Recomandarea 1402/1999 precizează, între altele, că serviciile secrete nu trebuie să se ocupe de infracţiuni economice decât în mod limitat şi, în general, nu de infracţiuni ce intră în competenţa organelor judiciare. Or, art.8 include atât “securitatea economică” cât şi cea “ecologică” sau “informaţională”. In cazul acesteia din urmă (alin.12), textul este fie ininteligibil (lit.a “îngrădirea accesului la informaţiile publice necesare realizării siguranţei cetăţeanului şi a societăţii”) fie ameninţător la adresa libertăţii de exprimare (lit.b “alterarea conţinutului informaţiilor vehiculate în spaţiul public, cu scopul de a crea panică, induce tensiuni ori conflicte sociale”) fie “apocaliptic” (lit.c “agresiuni informaţionale şi război informaţional”).
Alin.14 lit.b se referă la “accesul ilegal sau perturbarea funcţionării sistemelor informatice şi de comunicaţii ce aparţin autorităţilor şi instituţiilor publice sau altor persoane juridice de drept public sau privat”. Prin urmare, serviciile “secrete” vor avea dreptul de a se amesteca în activităţile persoanelor juridice de drept privat (inclusiv asociaţii sau fundaţii neguvernamentale) sub pretextul unei protecţii nedorite împotriva “accesului ilegal”. Acest gen de “protecţie” trebuie oferit persoanelor juridice de drept privat numai dacă activităţile sau unele din activităţile acestora au legătură directă cu securitatea naţională şi numai la cerere.
APADOR-CH cere eliminarea corupţiei din categoria “riscuri şi ameninţări”. De asemenea, cere eliminarea alin.11 şi 12 şi modificarea alin.14 lit b prin eliminarea celor două cuvinte din final, respectiv “sau privat”.
Pe lângă cele de mai sus, asociaţia cere înlocuirea sintagmei “de natură să aducă atingere…” prezentă la art.14 lit.g şi h cu expresia “care aduc atingere….”. APADOR-CH precizează din nou că pericolul trebuie să fie real, măsurabil şi demonstrabil.
d) In capitolul IV, Secţiunea I – culegerea de informaţii cuprinde unele prevederi mai adecvate unui stat totalitar. Astfel, art.26 alin.3 prevede că “accesul autorităţilor informative (SRI, SIE, SPP, STS, DGIA şi DGIPI – n.n.) la datele şi informaţiile deţinute de autorităţile şi instituţiile statului, agenţi economici, operatori de comunicaţii şi transport, precum şi companiile care transportă oficial trimiteri poştale, necesare îndeplinirii scopului prezentei legi, este gratuit” (subl.n.). “Agenţi economici” înseamnă toată sfera comercială, de la marile companii la micii întreprinzători. Toţi aceştia au obligaţia de a furniza date şi informaţii privind propriile activităţi, inclusiv proprii clienţi. In contextul în care serviciile “secrete” au dreptul nu numai de a avea companii comerciale proprii dar şi de a crea altele sub acoperire, iar controlul extern este inexistent apare riscul încălcării principiilor competiţiei corecte într-o economie de piaţă. Nimeni şi nimic nu pot garanta că informaţiile şi datele culese de la agenţii economici nu vor fi folosite de servicii în interesul propriilor companii/firme.
Iar în privinţa operatorilor de comunicaţii şi transport şi poştei, este limpede că se deschide calea către încălcări sistematice ale mai multor drepturi ale omului (dreptul la viaţa privată, la inviolabilitatea corespondenţei, libertatea de asociere, libertatea de deplasare etc.). Un eventual argument al serviciilor cu privire la recurgerea la aceste restrângeri numai pentru realizarea securităţii naţionale ar fi contrazis de însăşi definiţia atotcuprinzătoare din articolul 7 lit.d a propunerii de proiect.
APADOR-CH cere ca, potrivit Recomandării 1402/1999, serviciile “secrete” să nu se implice sub nicio formă în activităţile economice, nici proprii, nici ale altora. Posibilele infracţiuni economice sunt de resortul organelor judiciare, inclusiv culegerea de date, înregistrări audio-video etc., potrivit C.P.P. De asemenea, APADOR-CH consideră necesar ca accesul autorităţilor informative la datele şi informaţiile deţinute de agenţi economici, operatori de comunicaţii şi transport, companii de poştă să urmeze procedura “autorizării” ceea ce înseamnă că accesul ar fi permis numai pe baza aprobării exprese a judecătorilor.
e) Tot la art.26, alin.4 şi 5 instituie obligaţia persoanelor juridice (deci şi de drept public şi de drept privat) de a transmite date şi informaţii către serviciile “secrete”. Această obligaţie este antidemocratică, anticonstituţională şi antieuropeană. A obliga tot ce este îndeobşte cunoscut drept “societate civilă” să lucreze pentru – sau în locul – serviciilor secrete este intolerabil în România secolului XXI.
APADOR-CH cere eliminarea completă a celor două alineate (4 şi 5) din art.26.
f) La art.30 alin.1 apare prevederea potrivit căreia “culegerea de informaţii….se (poate) desfăşura şi utilizând identităţi, documente, indicative, persoane juridice de drept privat, de acoperire” (subl.n.).
APADOR-CH protestează ferm împotriva folosirii persoanelor juridice de drept privat, în primul rând a asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale, ca “acoperire” pentru activităţi ale serviciilor “secrete”. In mod evident, asocierea liberă a persoanelor ar fi serios compromisă, iar suspiciunile ar mina viaţa asociativă în România. Este sigur că serviciile “secrete” nu debordează de simpatie faţă de asociaţiile/fundaţiile neguvernamentale care le critică constant şi în public. Dar este prima oară când dorinţa de compromitere sau chiar de anihilare a acestora apare în mod clar într-un (ante)proiect de lege.
g) In capitolul VII – “conlucrarea cu organele de cercetare şi urmărire penală” se reglementează procedurile de supraveghere a persoanelor, pe baza “autorizării de a efectua activităţi în scopul culegerii de informaţii” (art.49 – 58). Tipurile de activităţi (art.49) – interceptări şi înregistrări, acces într-un loc sau la un obiect sau document, instalarea de “obiecte” (mijloace audio-video) etc. – au rămas neschimbate faţă de Legea 51/1991. Tot neschimbată a rămas şi durata de valabilitate a autorizării (până la 6 luni şi apoi prelungiri – nelimitate ca număr – de câte 3 luni), ceea ce înseamnă că, ipotetic, o persoană se poate afla sub supravegherea serviciilor întreaga viaţă! (art.52 alin.1).
APADOR-CH cere ca durata de valabilitate a autorizării să fie cea prevăzută în Codul de Procedură Penală la art.91/1 (o lună, urmată eventual de maximum 3 prelungiri de câte o lună fiecare adică, în total, maximum 4 luni). Recomandarea 1402/1999 a APCE limitează la doar 3 luni durata supravegherii, cu obligaţia raportării periodice a rezultatelor obţinute. Chiar şi propunerea de proiect în discuţie prevede la art.53 că “autorizarea se suspendă din oficiu dacă în primele două luni de la emitere nu se obţin informaţii relevante scopului urmărit”. Insă ea poate fi reluată în cadrul termenului de valabilitate “dacă se obţin noi date” (cum?) şi, din păcate, şi suspendarea şi reluarea sunt lăsate la latitudinea serviciului respectiv. Totuşi, dacă înşişi iniţiatorii propunerii de proiect admit că două luni sunt suficiente pentru edificare, devine şi mai de neînţeles şi de nejustificat durata, practic nelimitată stipulată în art.52 alin.1.
h) In art. 50-51 din capitolul VII se reglementează procedura de obţinere a autorizării care este următoarea: serviciul înaintează propunerea de autorizare procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ; propunerea este analizată de un procuror anume desemnat dar decizia este luată de procurorul general (art.50 alin.3) şi comunicată serviciului solicitant. In caz de respingere, serviciul poate contesta rezoluţia printr-o cerere de reexaminare adresată ….procurorului general! Dacă propunerea este considerată întemeiată – şi aici intervine noutatea – procurorul general solicită în scris preşedintelui ICCJ autorizarea activităţilor propuse. Solicitarea este examinată de judecători anume desemnaţi de preşedintele ICCJ. Controlul judecătoresc anterior, posterior dar şi pe durata supravegherii persoanei este insistent cerut de mulţi ani. Propunerea de proiect în discuţie nu face decât un mic pas în această direcţie deoarece art.52 alin.4 precizează că “solicitarea, emiterea şi punerea în aplicare a autorizării se fac cu respectarea prevederilor legii privind protecţia informaţiilor clasificate”. Cu alte cuvinte, judecătorii nu vor avea acces la toate datele/informaţiile/documentele pe care se presupune că se întemeiază cererea serviciului. Prin urmare ei nu vor putea decide în deplină cunoştinţă de cauză asupra unei măsuri care limitează drastic exerciţiul unor drepturi şi libertăţi. Aşadar controlul judecătoresc anterior este departe de a fi eficient. Pe lângă aceasta, nu există control judecătoresc pe durata supravegherii. Normal ar fi ca, la anumite perioade de timp, serviciul să prezinte judecătorului rezultatele obţinute, iar acesta din urmă să decidă dacă autorizarea continuă sau nu. După cum s-a menţionat mai sus, suspendarea şi reluarea supravegherii sunt la latitudinea serviciului cu singura obligaţie de a-l informa pe judecătorul care a emis autorizarea (art.53 alin.3). Controlul judecătoresc posterior este “expediat” între două virgule la art.58 alin.2 : “Orice persoană care se consideră vătămată în drepturile sale… poate, pe lângă exercitarea accesului liber la justiţie, să se adreseze……..”. Atât şi nimic mai mult. De altfel, accesul la justiţie pare cu atât mai improbabil cu cât propunerea de proiect nu face nicio referire la obligaţia serviciilor “secrete” de a informa, la încheierea autorizării, persoana supravegheată dar netrimisă în judecată că a fost supusă acestei măsuri.
APADOR-CH cere introducerea unui nou alineat la art.51 care să stipuleze clar că serviciul care a solicitat autorizarea este obligat să prezinte judecătorului toate datele, informaţiile, documentele referitoare la cazul respectiv. Serviciul solicitant are şi obligaţia de a demonstra judecătorului că a epuizat toate celelalte proceduri legale şi că supravegherea persoanei este vitală pentru soluţionarea cauzei. De asemenea, APADOR-CH propune modificarea art.53 în sensul următor: “La jumătatea duratei de valabilitate a autorizării, titularul are obligaţia de a prezenta judecătorului care a emis autorizarea toate rezultatele obţinute. Dacă nu există rezultate relevante, judecătorul suspendă imediat autorizarea şi dispune informarea persoanei supravegheate. Dacă, la încheierea autorizării, nu există temeiuri suficiente pentru trimiterea în judecată a persoanei supravegheate, judecătorul dispune informarea persoanei şi distrugerea datelor obţinute dacă persoana vizată nu îşi exprimă intenţia de a înainta plângere”. APADOR-CH cere şi introducerea unui articol nou care să precizeze căile de atac în justiţie pe care le poate folosi persoana lezată în drepturile sale precum şi procedurile.
i) Art.62 din capitolul VII cuprinde prevederile criticate în prima parte a acestor comentarii cu privire la dreptul ofiţerilor de informaţii de a efectua acte premergătoare şi de a constata infracţiuni flagrante (în cazul din urmă, privarea de libertate este implicită, ceea ce intră în contradicţie cu art.5 din propunerea de proiect).
APADOR-CH cere eliminarea art.62 şi, totodată, eliminarea alin.2 din art.224 C.P.P. care autorizează serviciile “secrete” să efectueze acte premergătoare.
j) Capitolul VIII cuprinde reguli speciale privind protecţia datelor personale. Art.65 prevede în alin.1 dreptul oricărei persoane “de a solicita accesul la datele cu caracter personal ce o privesc exclusiv, în legătură cu o situaţie determinată, dacă justifică un interes legitim….şi are un motiv întemeiat să considere că acele date sunt deţinute de către autoritatea solicitată”. Aşadar se impun, de la bun început, prea multe cerinţe cumulative. Urmează însă condiţiile de respingere a solicitării de acces (alin.5) care sunt atât de restrictive încât, practic, golesc de conţinut dreptul însuşi. Accesul persoanei poate fi respins dacă furnizarea informaţiilor “periclitează îndeplinirea atribuţiilor de serviciu”, “aduce atingere drepturilor şi libertăţilor unor terţe persoane”, “duce la deconspirarea surselor, mijloacelor şi metodelor..” sau dacă “informaţiile sunt necesare pentru apărarea securităţii naţionale sau pentru protejarea interesului naţional”. Este evident că sfera “excepţiilor” acoperă tot. Mai mult, solicitantul nu va fi informat asupra motivului respingerii accesului (alin.6). In acest context, art.66 (dreptul de a cere “verificarea, corectarea sau ştergerea datelor …. dacă se constată că sunt incorecte, incomplete ori au fost prelucrate fără respectarea condiţiilor prevăzute de lege.”) pare a nu avea niciun sens în afară de îndeplinirea pur formală a hotărârii CEDO în cazul Rotaru c. României.
APADOR-CH cere modificarea alin.1 în sensul menţinerii numai a primei condiţii (“datele…. ce o privesc exclusiv”). Iar alin.5 trebuie eliminat în întregime deoarece contrazice flagrant Legea 544/2001 a liberului acces la informaţiile publice. In mod evident, nici atribuţiile de serviciu, nici securitatea sau interesul naţional nu pot fi puse în pericol prin furnizarea datelor cu caracter personal. Iar în privinţa celor care vizează terţi sau surse, mijloace şi metode, trebuie stabilite metode de protecţie a acestor categorii (cea mai cunoscută este “înegrirea” numelor sau a unor porţiuni din text) dar în niciun caz nu se poate interzice de plano accesul la acest gen de informaţii.
3. Alte prevederi
a) Art.31 precizează că “activitatea de informaţii pentru securitatea naţională are caracter de secret de stat”. Art.33 alin.1, protejează “faţă de orice fel de divulgări” mijloacele şi metodele secrete, “utilizate în activitatea de informaţii” iar alin.2 interzice oricărei persoane să divulge activităţi secrete. Protecţia totală culminează cadrul unei proceduri administrative, judiciare sau a comisiei de control abilitate să divulge informaţii care, prin natura sau conţinutul lor…..ar afecta, sub orice formă, securitatea naţională.”(subl.n.). Aşa cum s-a arătat deja, judecătorul – şi procurorul – nu vor avea acces la materialele pe care se presupune că se bazează o cerere de autorizare de culegere de informaţii. Totodată, art.34 alin.1 demonstrează clar ca nici controlul parlamentar, pompos reglementat în capitolul IX sub titlul “Controlul democratic al activităţii autorităţilor informative” nu are cum să fie real şi eficient.
APADOR-CH consideră aceste prevederi inacceptabile. Ele anulează orice posibilitate de control asupra serviciilor “secrete”atât din partea puterii judecătoreşti cât şi a Parlamentului. Cu alte cuvinte, serviciile secrete vor continua să fie “stat în stat”.
b) Art.32 alin.3 stabileşte caracterul de secret de stat pentru “documentele care privesc identitatea surselor şi a ofiţerilor de informaţii…. pe termen nelimitat...”. Protecţia este cu totul exagerată, depăşind chiar şi limitarea accesului la arhive care măcar se referă la un număr de ani. APADOR-CH cere stabilirea unui termen rezonabil pentru protecţia identităţii surselor şi ofiţerilor de informaţii, după care documentele respective să devină accesibile publicului. Aceeaşi propunere este valabilă şi în cazul art.35 conform căruia “protecţia surselor, mijloacelor şi metodelor secrete este …permanentă”.
c) Art.42 alin.1 este halucinant. SRI “asigură protecţia structurilor statului şi a persoanelor oficiale….. faţă de operaţiunile serviciilor străine…. Prin care se urmăresc obiective precum: agresiunile cu scop de afectare a securităţii informaţionale (?!) prin dezinformare; manipularea curentelor de opinie; atacuri imagologice (?!); discreditarea instituţiilor formatoare ale conştiinţei şi valorilor de identitate naţională (?!);…”. Aceste jalnice şi sforăitoare lozinci ar trebui tratate în cheie comică dar, din păcate, ele ascund ameninţări reale la adresa libertăţii de exprimare. Din tot alineatul se poate păstra doar penultimul “obiectiv”, anume “crearea de pretexte pentru tensionarea relaţiilor dintre state” dar numai dacă este vorba de acţiuni concrete (nu simple opinii exprimate în public).
II. Propunere de proiect de lege privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii
Ca şi în cazul legii privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate, legea privind organizarea şi funcţionarea SRI - are statutul incert de “propunere de proiect” şi, după toate aparenţele, a fost redactată chiar de SRI. Altfel nu se pot explica enormele competenţe şi atribuţii care acoperă “tot şi ceva în plus”, fără limitări şi precizări, cu lipsă totală de transparenţă şi un control extern complet ineficient. In plus, SRI îşi doreşte trupe militare proprii, precum şi dreptul angajaţilor de a purta şi a face uz de armă. Toate acestea dau impresia că SRI se află “în război” cu cetăţenii români şi cu străinii aflaţi temporar pe teritoriul României. Propunerea de proiect este antidemocratică, antieuropeană şi evident inacceptabilă pentru o ţară care va adera curând la UE.
Proiectul nu poate fi amendat. El trebuie rescris, pornind de la principii complet diferite ce se regăsesc în Constituţie, în hotărâri ale Curţii Europene şiîn Recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei.
APADOR-CH comentează mai jos prevederile propunerii de proiect pe care le consideră cele mai ameninţătoare, ceea ce nu înseamnă că restul ar fi acceptabile.
1. Observaţii generale
a) Serviciul Român de Informaţii continuă să fie o structură mixtă militaro-civilă în ciuda numeroaselor îndemnuri la demilitarizare. Mai mult, propunerea de proiect prevede în art. 38 alin.1, pe lângă “funcţionari publici civili cu statut special şi cadre militare” şi “militari angajaţi pe bază de contract”. De ce are nevoie un serviciu de informaţii modern, într-un stat democratic de trupe militare proprii? Când, unde şi cum ar interveni aceste trupe? Iar dacă SRI are aceste trupe militare la ce mai servesc poliţia şi jandarmeria ? Se mai adaugă şi dreptul pentru personalul SRI “să poarte şi să facă uz de armă” (art.53 alin.1). In opinia APADOR-CH, crearea unor “trupe militare” este complet nejustificată şi, în plus, aminteşte de perioada comunismului cu nefasta sa securitate. Pe lângă toate acestea, alin.4 din art.38 pune un lacăt mare pe informaţiile privind efectivele SRI: ” Datele privind numărul şi structura de personal constituie secret de stat, nu se comunică şi nu se evidenţiază distinct în bugetul de stat”. Secretizarea acestor informaţii este absurdă şi nu face decât să confirme că România are prea mulţi ofiţeri de informaţii “pe cap de locuitor”. Iniţiatorii propunerii au ignorat cu desăvârşire idea că plătitorii de taxe şi impozite au dreptul să ştie cum se cheltuiesc banii publici.
APADOR-CH cere demilitarizarea completă a SRI şi, implicit, renunţarea la constituirea unor “trupe militare”. In opinia asociaţiei, ofiţerii de informaţii nu trebuie să poarte şi să facă uz de arme, munca lor fiind de cu totul altă natură decât a poliţiei sau jandarmeriei. Pe lângă acestea, nu tot ce ţine de activităţile SRI este secret şi cu atât mai puţin efectivele şi structura. O lege a SRI ar trebui să precizeze doar operaţiunile ce nu pot fi făcute publice. In rest, totul trebuie să fie accesibil publicului.
b) Propunerea de proiect menţine dreptul SRI de a “avea în subordine sau coordonare instituţii sanitare, regii autonome, societăţi comerciale….” (art.52). APADOR-CH reaminteşte că Recomandarea 1402/1999 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei insistă asupra necesităţii ca serviciile secrete să se ocupe numai de pericolele reale la adresa siguranţei naţionale şi să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat, tocmai pentru a permite un control eficient asupra modului în care ele cheltuiesc banii contribuabililor. In afară de aceasta, se crează suspiciuni serioase cu privire la folosirea informaţiilor colectate de SRI în folosul propriilor instituţii, regii, societăţi ceea ce pune în pericol însăşi ideea de competiţie corectă. De altfel, una din competenţele serviciului se referă exact la interesele economice naţionale (art.7 lit.c), ceea ce autorizează SRI să obţină informaţii din domeniu. Se mai adaugă şi prevederea de la art.18 alin.e prin care SRI este autorizat “să înfiinţeze …. persoane juridice …inclusiv acoperite, precum şi să desfăşoare activităţile pentru care au fost constituite”. Prin urmare, SRI va putea înfiinţa şi firme sub acoperire dar care vor şi derula afaceri!
APADOR-CH cere eliminarea tuturor prevederilor din propunerea de proiect care se referă la atribuţiile SRI în domeniul economic (inclusiv combaterea corupţiei), la posibilitatea de a avea propriile regii/companii şi “persoane juridice”, inclusiv sub acoperire.
c) Nici “ mediul ambiant” şi nici “infrastructurile economice şi critice” (nu este clar ce înseamnă “infrastructuri critice”) menţionate la art.11 lit.d şi e nu au legătură cu securitatea naţională, chiar dacă se invocă degradarea, distrugerea sau compromiterea lor. Există alte instituţii ale statului cu responsabilităţi directe în aceste domenii şi deci nu sunt motive pentru ca ele să fie date şi în competenţa unui serviciu “secret”. Acelaşi raţionament este valabil şi în cazul lit.h care se referă la “prevenirea şi combaterea agresiunilor informaţionale” devenite în art.16 “război informaţional”.
d) Mai trebuie notat şi faptul că art.9 alin.b dă în competenţele SRI interesele “de securitate naţională de natură politică, economică, industrială, tehnico-ştiinţifică, comercială ori financiar-bancară …”. Cu alte cuvinte, SRI poate controla toate domeniile sub pretextul prevenirii şi combaterii “subminării intereselor de securitate naţională”. Iar lit c din acelaşi articol autorizează SRI să intervină în cazul “criminalităţii organizate şi a faptelor de corupţie care periclitează securitatea naţională”. In privinţa criminalităţii organizate, Recomandarea 1402/1999 face aceeaşi precizare ca şi în cazul obiectivelor economice, adică neamestecul serviciilor secrete în astfel de cazuri, cu excepţia celor precis identificate dacă pun în pericol real şi imediat securitatea naţională. Totodată, APADOR-CH consideră că “faptele de corupţie” (mită, trafic de influenţă etc.) nu pot prezenta vreun pericol concret, imediat şi demonstrabil pentru securitatea naţională. Asociaţia cere reformularea lit.b în sensul stabilirii ca regulă a neamestecului SRI în niciun domeniu, cu excepţia unor cazuri precis identificate dacă pun în pericol real, imediat şi demonstrabil securitatea naţională. De asemenea, asociaţia cere eliminarea lit.c. Lit.d din art.9 autorizează SRI să acţioneze în cazul “violenţelor, instigărilor publice sau a apologiei infracţiunilor contra securităţii naţionale”. Primele două – violenţe şi instigări publice – sunt clar de domeniul poliţiei şi trebuie eliminate din text. Ultima ţine de libertatea de exprimare şi nu trebuie sancţionată decât dacă susţinerile respective se materializează în fapte ce pun siguranţa naţională sau ordinea publică în pericol concret, imediat şi demonstrabil. Lit.h din art.9 se referă la “atentate la existenţa ori integritatea valorilor de patrimoniu naţional, istoric, cultural şi arhivistic”. Dacă este vorba de a preveni şi combate atentate reale, “materiale” (bombe sau ameninţări cu bombe, de pildă) aceasta este treaba poliţiei. Alte “atentate”, de tipul degradării fizice a unui muzeu din lipsă de reparaţii, ar putea forma, în anume condiţii, obiect de dosar penal. Prin urmare, SRI nu are nimic de a face cu valorile de patrimoniu. “Bomboana” articolului 9 este ultima literă (j) care dă dreptul SRI să se ocupe de orice “ale situaţii sau împrejurări cu potenţial de ameninţare pentru securitatea naţională” şi care rezumă foarte bine dorinţa SRI de a controla absolut tot.
e) Formulări voit generale sau neclare se mai întâlnesc şi în alte articole. De exemplu, art.10 lit a “activităţi….prin care se atentează la valorile supreme consacrate constituţional, ori a propagandei cu astfel de scopuri”. Prin urmare, a cere public modificarea Constituţiei poate fi considerată “propagandă cu astfel de scopuri”! Iar lit b din acelaşi articol se referă la combaterea organizaţiilor secrete care pot pune în pericol securitatea naţională sau a acţiunilor “de sprijinire a lor în orice mod”, generalizare foarte periculoasă care poate acoperi vorbe sau fapte ale unor persoane care vin, întâmplător şi în necunoştinţă de cauză, în contact cu astfel de organizaţii. Alte formulări, care ţin, probabil, de un limbaj de specialitate mai greu accesibil, (“infrastructuri critice”, “surse tehnice destinate interceptării … inclusiv a celor ambientale”, “intervenţia antiteroristă şi contrateroristă, după caz..” , “război informaţional” etc.) trebuie clar definite, fie în legea-cadru privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate naţională, fie chiar în legea în discuţie. In lipsa unor definiţii clare şi precise care să permită identificarea clară a atribuţiilor SRI se deschide calea abuzului.
f) Mai trebuie remarcat faptul că SRI îşi arogă atribuţii ce concurează cu cele ale SPP sau STS. De pildă, art.13 lit.i : “asigură protecţia antiteroristă/gardarea persoanelor oficiale…”, sau art.8 alin 5 : ameninţări “care pot afecta securitatea sistemelor de comunicaţii şi tehnologia informaţiei…”.
2. Ameninţări directe la adresa drepturilor omului
a) punerea în aplicare a autorizării de interceptare a comunicaţiilor
Procedura obţinerii autorizării este cea descrisă în propunerea de proiect privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi siguranţă naţională: cererea de autorizare este înaintată procurorului general al Parchetului de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie; dacă acesta o consideră justificată, o înaintează judecătorilor ICCJ, care o aprobă sau o resping. Durata de valabilitate este de 6 luni, urmate de un număr nedefinit de prelungiri de câte 3 luni fiecare. Serviciile “secrete” care solicită autorizările nu au obligaţia – ba chiar li se interzice – să prezinte instanţei informaţiile/documentele ce se află la baza cererii. Prin urmare, judecătorii vor emite un fel de autorizări “în alb”. Nu există obligaţia serviciilor de a informa persoanele supravegheate, dar netrimise în judecată, că au format obiectul autorizării. Art.18 lit b din propunerea de proiect privind SRI face trimitere la procedura de mai sus. Art.17 precizează la lit.c că SRI efectuează interceptările “pentru titularii actelor de autorizare” prin Centrul Tehnic pentru Securitate Naţională din subordinea sa. Cu alte cuvinte, SRI adună şi procesează toate datele despre persoanele puse sub supraveghere la cererea oricăreia dintre autorităţile informative şi probabil şi a organelor judiciare, conform C.P.P. Astfel SRI devine deţinătorul unei uriaşe cantităţi de informaţii, fără să existe nici cea mai mică garanţie cu privire la folosirea acestora. In mod evident, SRI va fi la curent cu conţinutul tuturor interceptărilor, indiferent de titularul autorizării. Riscul utilizării acestor informaţii de către SRI în alte scopuri (racolare, şantaj etc.) nu poate fi ignorat.
APADOR-CH cere ca întrega procedură de autorizare a interceptărilor să se conformeze prevederilor din art.91/1 din C.P.P. inclusiv sub aspectul duratei valabilităţii (maximum 4 luni). Asociaţia cere obligarea SRI şi a celorlalte autorităţi informative să prezinte judecătorilor toate datele/informaţiile/documentele pe care se bazează cererile de autorizare, astfel încât aceştia să poată decide în cunoştinţă de cauză. In plus, serviciile să fie obligate să prezinte instanţei de judecată emitente a autorizării, informări periodice asupra rezultatelor obţinute şi, în funcţie de acestea, judecătorii să decidă continuarea sau sistarea supravegherii persoanei. Sistarea operaţiunii implică încunoştinţarea imediată a persoanei că a fost supusă supravegherii. Dacă persoana respectivă hotărăşte să nu facă plângere, informaţiile trebuie distruse. Aceeaşi procedură va fi urmată şi în cazul în care, la expirarea valabilităţii autorizării, persoana supravegheată nu a fost trimisă în judecată.
b) Folosirea “organizaţiilor private” şi “persoanelor juridice”
Art.18 lit c) dă dreptul SRI “să solicite şi să primească …. şi de la organizaţii private date, informaţii sau documente pe care le deţin …. care conţin informaţii necesare realizării securităţii naţionale”. Organizaţiile private nu au nicio legătură cu “realizarea securităţii naţionale”, care este exclusiv în sarcina autorităţilor, şi deci nu pot fi obligate să colaboreze cu SRI.
APADOR-CH cere eliminarea sintagmei “organizaţii private” din art.18 lit.c.
Lit.e din acelaşi articol conţine o altă ameninţare. Este vorba despre autorizarea SRI de a înfiinţa “ …persoane juridice… inclusiv acoperite, precum şi să desfăşoare activităţile pentru care au fost constituite”. Sintagma “persoane juridice” acoperă o gamă extrem de largă de instituţii, inclusiv persoane juridice de drept privat de genul asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale. Impactul asupra vieţii asociative ar fi extrem de negativ prin instaurarea suspiciunii şi neîncrederii. Lucrurile sunt şi mai grave în cazul înfiinţării de către SRI a unor firme sau companii sau chiar bănci sub acoperire. Aceasta pe lângă dreptul SRI de a “avea în subordine sau în coordonare instituţii sanitare, regii autonome, societăţi comerciale…” prevăzut în art.52. Iar art.51 permite SRI să beneficieze, pe lângă fonduri de la bugetul de stat şi de “credite externe şi interne” precum şi de “alte surse legal constituite”. Or, potrivit Recomandării 1402/1999, serviciile secrete trebuie finanţate exclusiv de la bugetul de stat, asigurându-se astfel un control riguros şi efficient al activităţilor lor. Dispunând de regii/societăţi comerciale/firme, la vedere sau sub acoperire, SRI va deveni cel mai puternic agent comercial/financiar al României, imun la orice fel de control, perspectivă ce ar afecta profound dezvoltarea democraţică şi, până la urmă, însăşi securitatea naţională a ţării.
APADOR-CH cere eliminarea art.18 lit.e, modificarea art.51 alin.1 în sensul limitării surselor de finanţare numai la bugetul de stat şi a art.52 în sensul eliminării regiilor autonome şi societăţilor comerciale.
c) Lipsa de transparenţă
Din secretizarea absolută a orice ţine de SRI rezultă şi art.44 din propunere care pune “în paranteză” însăşi idea de justiţie. “Personalul Serviciului, chemat ca martor în instanţele judecătoreşti poate face depoziţii cu privire la fapte şi împrejurări ce privesc securitatea naţională …. numai după declasificarea informaţiilor utilizate la depunerea mărturiei”.
Cum clasificarea şi declasificarea sunt apanajul SRI, înseamnă că înfăptuirea justiţiei va depinde de bunul plac al unui serviciu de informaţii ceea ce este inacceptabil într-un stat de drept. Soluţia este simplă: audierea angajaţilor SRI “in camera” (şedinţe cu uşile închise).
Art.54 alin.1 prevede că “documentele ce privesc activitatea Serviciului.... pot fi consultate... cu aprobarea directorului”. Aceasta înseamnă că tot ce are legătură cu activităţile curente sau din trecutul apropiat, pe lângă personal şi structură, nu este accesibil publicului. Or, chiar criticata Lege nr. 182/2002 privind informaţiile clasificate, stabileşte limite ale secretizării (de pildă, interdicţia de a recurge la secretizare pentru ascunderea unor fapte ilegale şi, în primul rând, de a clasifica informaţii care nu prezintă pericol real pentru securitatea naţională). Concepţia secretizării totale a iniţiatorilor propunerii de proiect este eronată pentru că nu tot ce ţine de un serviciu de informaţii trebuie să rămână inaccesibil publicului. APADOR-CH propune menţionarea expresă în lege a faptului că procedura şi criteriile de clasificare, de revizuire a clasificării sau de declasificare a documentelor interne de orice fel ale SRI sunt cele prevăzute de Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. De asemenea, trebuie introdusă o prevedere care să asigure accesul la informaţiile şi documentele interne ale SRI a căror dezvăluire nu pune în pericol securitatea naţională, în condiţiile Legii nr.544/2001 a liberului acces la informaţiile de inters public. O asemenea prevedere ar trebui să acopere şi posibilitatea accesării fondurilor de arhivă ale fostelor organe naţionale de informaţii.
Art.54 alin.2 stabileşte că “informaţiile ce privesc securitatea naţională pot deveni publice numai după trecerea unei perioade de 20 până la 100 de ani de la arhivare…”. Acelaşi regim se aplică şi arhivei fostelor organe naţionale de informaţii, deci inclusiv celebrelor dosare ale securităţii. APADOR-CH cere stabilirea unei limite unice de 20 de ani de la data creării unui document, în paralel cu instituirea obligaţiei SRI de a reanaliza periodic (de exemplu, odată la 3 ani) gradul de clasificare al tuturor informaţiilor deţinute. Informaţiile ce nu mai prezintă pericol pentru securitatea naţională vor fi declasificate imediat.
III. Propunere de proiect de lege privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe
Legea face parte
din pachetul de 4 “propuneri de proiect” care mai vizează
activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitatea naţională, SRI şi
Statutul ofiţerilor de informaţii. Propunerea privind SIE este cea mai scurtă
(doar 33 de articole) dar şi cea mai neclară. Principala nedumerire se referă
la obiectul activităţii (ce înseamnă
informaţii externe? Cele culese în alte ţări? Dacă ar fi cele ajunse în România
din străinătate sau create în România din surse externe, nu ar fi de resortul
SRI? Nici cu “ameninţările externe la adresa securităţii naţionale”
lucrurile nu sunt clare) şi la locul de desfăşurare a activităţilor
(Care activităţi se desfăşoară în
Există destule similitudini între problemele pe care le ridică propunerile vizând SIE şi SRI. Astfel:
1. Ca şi SRI, SIE păstrează caracterul mixt militar-civil (art.17 alin.1: “Personalul... se compune din ofiţeri de informaţii – civili sau militari...”), cu toate că standardele europene cer demilitarizarea.
2.
Ca şi SRI, SIE doreşte trupe
militare proprii (art.17 alin 1 : “....militari angajaţi pe bază de contract ....”) precum şi
dreptul angajaţilor de a purta şi folosi arme de foc, ceea ce este greu de
înţeles în cazul unui serviciu secret care lucrează, în principal, cu informaţii
(art.26 alin.1: “ Serviciul...are în dotare....armament, muniţie şi tehnică de luptă....”). Unde
ar
3. Ca şi în cazul SRI, întreaga activitate are “caracter secret de stat” (art.2 alin.2), inclusiv “numărul şi structura de personal” (art.12 alin.2) şi sediile instituţiei (art.12 alin.1). Iniţiatorii celor două propuneri refuză să înţeleagă că nu tot ce ţine de servicii şi activităţile lor este secret şi că plătitorii de taxe au dreptul să ştie cum se cheltuiesc banii publici.
4. Ca şi SRI, SIE poate “să folosească persoane juridice sub acoperire” (art.11 lit. a). Or “persoane juridice” poate însemna orice, de la ministere şi companii comerciale la asociaţii neguvernamentale. Serviciile secrete nu trebuie să se implice în niciun fel în activităţi economico-financiare iar recurgerea la “paravane” din categoria persoanelor juridice de drept privat este inacceptabilă. Se pune din nou întrebarea: unde vor fi ele folosite? In România? In alte ţări? Intrebare este valabilă şi în cazul “relaţiilor secrete de colaborare liber consimţite cu persoane fizice...” (art.11 lit.c). Persoane fizice din România şi/sau din alte ţări?
5. Ca şi SRI, SIE obţine fondurile necesare “de la bugetul de stat, din credite externe şi din alte surse legal constituite” (art.24 alin.1). Serviciile secrete trebuie să fie finanţate exclusiv de la bugetul de stat. Este cea mai bună modalitate de exercitare a unui control eficient asupra activităţilor lor.
6. Ca şi SRI, SIE impune obligaţia personalului de a nu divulga informaţiile clasificate “inclusiv după încetarea...activităţii în cadrul instituţiei”. Chiar dacă nu precizează că obligaţia funcţionează “pe toată durata vieţii” ca în cazul propunerii privind SRI, aceasta se subînţelege. Or, diverse aspecte ale activităţii SIE pot deveni publice prin declasificare sau alte metode, situaţie în care interdicţia de mai sus devine ridicolă. Mai normal ar fi ca obligaţia celor care nu mai lucrează la SIE de a nu divulga informaţiile să funcţioneze pe durata a 5 ani sau până la declasificarea sau dezvăluirea publică a informaţiilor deţinute.
7. Ca şi SRI, SIE poate obţine autorizarea de supraveghere a persoanelor (inclusiv interceptări ale comunicaţiilor), după cum rezultă din alin.2 al art.4 care face trimitere la propunerea de proiect privind legea informaţiilor, contrainformaţiilor şi securităţii naţionale. APADOR-CH a prezentat pe larg obiecţiile sale cu privire la procedura şi durata autorizării în comentariile la această propunere dar şi la propunerea de proiect privind SRI. In cazul SIE, apare din nou întrebarea: unde se va desfăşura acest gen de activităţi? In România şi/sau în alte ţări? Dacă este vorba de România, nu ar intra în atribuţiile SRI? Iar dacă este vorba despre personalul român de la misiunile diplomatice ale României atunci atribuţiile SIE în materie de interceptări ar trebui să stabilească în mod neechivoc şi limitativ acest lucru.
APADOR-CH
mai atrage atenţia şi asupra
1. Activitatea SIE este “organizată şi coordonată de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării” (art.2 alin.2). Nicăieri în propunerea de proiect nu se face vreo referire la Comunitatea Naţională de Informaţii din care SIE face parte potrivit propunerii de proiect privind informaţiile, contrainformaţiile şi securitatea naţională, CNI fiind subordonată CSAT. Are SIE un statut aparte faţă de celelalte autorităţi informative?
2. Art.3 alin.1 atribuie Parlamentului “controlul democratic” asupra activităţilor SIE “cu respectarea secretului asupra mijloacelor, metodelor şi surselor de informare”. Formularea este ambiguă permiţând SIE să nu prezinte comisiei parlamentare, prevăzută la alin.2 şi 3, nicio informaţie tocmai sub pretextul respectării secretului. Prevederea trebuie coroborată şi cu art.11 alin.3: “Operaţiunile în derulare pot face obiectul controlului comisiei....numai după un an de la încheierea acestora”. Aşadar, pe de o parte, comisia nu va putea preveni sau opri vreo operaţiune SIE nelegală, iar pe de alta, numai serviciul ştie ce operaţiuni derulează, când încep şi când se termină şi nu are obligaţia de a furniza aceste informaţii comisiei parlamentare. Cu alte cuvinte, “controlul democratic” parlamentar asupra activităţilor SIE va exista, ca şi în prezent, doar pe “hârtie”. Pe lângă aceasta, propunerea de proiect nu pomeneşte nimic despre un control financiar-contabil, în afară de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării. Nici Curtea de Conturi şi, cu atât mai puţin comisia parlamentară.
3. O bizarerie a propunerii de proiect este articolul 5 alin.1 care prevede că “....Serviciul de Informaţii Externe cooperează cu.... şi cu alte persoane de drept public şi privat”. Despre ce fel de “cooperare” poate fi vorba câtă vreme absolut tot ce priveşte SIE este secret de stat? O altă bizarerie asemănătoare se întâlneşte în art.7 – atribuţiile directorului SIE – la alin.1 lit. f: “angajează Serviciul de Informaţii Externe în raporturile cu persoanele juridice şi fizice şi poate da, în acest scop, împuterniciri de reprezentare unor cadre din subordine”! Ce s-ar putea înţelege din aceste “raporturi” şi “cooperare” în afară de racolare?
Cele de mai sus
demonstrează că propunerea de proiect privind SIE este intenţionat neclară şi imprecisă. Mai mult, dă impresia că
“teritoriile” SRI şi SIE se suprapun în destule situaţii, în
detrimentul eficienţei şi, mai ales, al respectării
drepturilor omului. APADOR-CH cere
respingerea propunerii de proiect şi rescrierea unui proiect de lege care să se
bazeze pe principii şi standarde
IV. Propunere de proiect de lege privind statutul profesional şi de carieră al ofiţerilor de informaţii
Ca şi în cazul legilor privind informaţiile, contrainformaţiile şi securitatea naţională şi respectiv organizarea şi funcţionarea SRI , Statutul profesional a fost făcut public sub denumirea neobişnuită de “propunere de proiect”. Prin comparaţie cu primele două, propunerea de Statut este suficient de clară, dar conţine şi o serie de prevederi care trebuie amendate.
1. Statutul menţine dubla structură – militară şi civilă – a serviciilor. APADOR-CH cere din nou demilitarizareacompletă şi efectivă a tuturor serviciilor “secrete”, cu excepţia DGIA din cadrul MApN, care ,oricum, funcţionează pe baza statutului cadrelor militare şi deci nu ar avea nevoie de un statut separat. Art.2 alin.2 prevede că “ofiţerii de informaţii …… desfăşoară şi activităţi cu caracter militar” ceea ce nu se mai justifică în cazul unei demilitarizări reale. Pentru a înţelege ce înseamnă astfel de “activităţi” trebuie amintit că atât SRI cât şi SIE doresc să înfiinţeze trupe militare proprii, aşa cum reiese din propunerile de proiecte privind cele două instituţii. De asemenea, toţi angajaţii vor avea dreptul să poarte şi să folosească arme de foc. Prin urmare, pe lângă armată, poliţie, jandarmerie, gardieni publici, SPP, paznici de tot felul şi nenumărate firme particulare de pază, România s-ar mai “îmbogăţi” cu alte două mici “armate” protejate sută la sută de secretul de stat.
APADOR-CH cere eliminarea din întreg pachetul de 4 propuneri de proiecte – informaţii, contrainformaţii şi securitate naţională, SRI, SIE şi Statutul în discuţie – a tuturor articolelor ce vizează crearea trupelor proprii precum şi dreptul de folosire a armelor de foc de către angajaţii serviciilor.“Arma” serviciilor secrete este informaţia iar dacă este nevoie de intervenţii în forţă, acestea trebuie executate de poliţie şi/sau jandarmerie.
2. Articolul 23 din Statut este generator de suspiciuni. “Ofiţerii de informaţii pot fi detaşaţi la o altă instituţie publică, pentru o perioadă de cel mult doi ani, care poate fi prelungită anual…”. Ce ar urma să facă “detaşaţii” în acea altă instituţie publică? Să îi supravegheze pe angajaţi? Să aibă acces liber la toate datele/documentele instituţiei respective pentru a le “proteja informativ”? Cui va da raportul? Serviciului de la care provine sau conducerii instituţiei publice la care este detaşat? Si cum va lucra, “pe faţă” sau sub acoperire? Formula “ofiţerului de informaţii detaşat” aminteşte supărător de “securistul de la serviciu” din regimul comunist. Dacă o instituţie publică doreşte să se asigure că respectă întocmai legea, ea poate solicita expertiza unor servicii pe chestiuni clar formulate şi pe o durată de timp rezonabilă (maximum 3 luni), în niciun caz cu “detaşări” de doi ani plus prelungiri anuale.
3. Articolul 26 pune un alt gen de problemă: este vorba de numeroasele avantaje asigurate prin Statut ofiţerilor de informaţii. Alin 3 prevede că ei se pot pensiona, pentru limită de vârstă, la 55 de ani sau după 25 de ani de activitate. Prevederea trebuie coroborată cu art.41 care precizează că “fiecare 12 luni de serviciu se echivalează cu 18 luni sau 24 de luni pentru vechimea în serviciu”. Or, în România, limita de vârstă pentru pensionare creşte în fiecare an pentru a se ajunge la regula aproape generală în Europa: 60 de ani la femei, 65, la bărbaţi. Chiar dacă munca de informaţii poate fi stresantă, aceasta ţine de riscurile meseriei şi nu justifică nici scăderea vârstei de pensionare la 55 de ani şi cu atât mai puţin, la 25 de muncă, luându-se în calcul 18-24 de luni pentru fiecare 12 luni lucrate. Ar însemna că un ofiţer de informaţii s-ar putea pensiona după doar 13 ani ani de muncă efectivă!
Un alt avantaj
exagerat este cel conferit de art.35 alin.2 din care rezultă că salariul de
bază este format din “salariul corespunzător funcţiei, salariul gradului
profesional, gradaţiile, sporul de informaţii, indemnizaţia pentru misiune
permanentă...”. Un sistem demilitarizat
ar elimina gradele şi gradaţiile. In plus, nu se înţelege de ce ofiţerii de informaţii ar urma să primească .... spor de informaţii, câtă vreme
colectarea informaţiilor este chiar meseria lor. La fel, nu se înţelege de ce
se acordă indemnizaţia
pentru misiune permanentă. Dacă sunt angajaţi ai serviciilor, înseamnă că sunt în misiune permanentă! Pe lângă
toate acestea, art.42 şi 47 mai acordă
4. Art.28 - obligaţii şi interdicţii – cuprinde, la alin.2 lit.b interdicţia pentru ofiţerul de informaţii “să fie asociat unic ori să participe direct la administrarea sau conducerea unor societăţi comerciale ori regii autonome, cu excepţia celor numiţi în consiliile de administraţie ale regiilor autonome sau societăţilor comerciale pentru care Serviciul are calitate de minister de resort”. APADOR-CH insistă asupra nocivităţii înfiinţării unor astfel de instituţii, inclusiv a celor sub acoperire şi cere eliminarea oricărei posibilităţi, în cazultuturor autorităţilor informative (servicii secrete), de a desfăşura orice activitate economico-financiară. In caz contrar, riscurile sunt evidente; concurenţă neloială, fonduri incontrolabile, climat de afaceri afectat de suspiciuni etc. Prin urmare, APADOR-CH cere eliminarea ultimei părţi a lit.b începând de la “...cu excepţia” şi până la final.
5. Art.31 alin.1 prevede obligaţia păstrării secretului profesional, după încetarea raporturilor de serviciu “pe toată durata vieţii”. Prevederea este excesivă şi nejustificată. In mod logic, unele – sau chiar toate – informaţiile deţinute de un fost ofiţer ajung, la un moment dat, publice prin declasificare sau alte metode şi deci interdicţia devine absurdă. APADOR-CH propune ca obligaţia păstrării secretului profesional să funcţioneze timp de 5 ani sau până la declasificare sau deconspirare prin orice mijloace.
6. Art.33 alin.1 lit.b cuprinde o prevedere inacceptabilă : ofiţerii de informaţii pot “să solicite oricărei persoane sprijin pentru apărarea securităţii naţionale....”. Apărarea securităţii naţionale este atributul exclusiv al autorităţilor. Persoanele, în primul rând cele fizice, nu au nicio competenţă în acest domeniu şi nu pot fi obligate să acorde “sprijin” ofiţerilor de informaţii. APADOR-CH cere eliminarea lit.b.
7. Art.52 alin 2 se referă la “acoperirea identităţii şi calităţii ofiţerilor de informaţii” care “se realizează în temeiul legii, precum şi în baza protocoalelor sau înţelegerilor încheiate cu persoane juridice de drept public sau privat”. Se presupune că legea invocată este cea privind activitatea de informaţii, contrainformaţii şi securitate naţională prin care se doreşte înfiinţarea unor persoane juridice de drept privat sub acoperire. APADOR-CH a cerut eliminarea unei astfel de posibilităţi. Iar “protocoalele sau înţelegerile” adăugate la alin.2 trebuie de asemenea eliminate. Ele presupun voinţa ambelor părţi şi este greu de imaginat că o persoană juridică de drept privat (de exemplu o asociaţie sau fundaţie neguvernamentală) care nu are nimic comun cu apărarea securităţii naţionale ar accepta de bună voie, să ofere “acoperire” unui ofiţer de informaţii. In schimb, se pot imagina presiuni de tot felul din partea serviciilor secrete.
***
APADOR-CH cere iniţiatorilor şi Preşedintelui României care şi-a asumat public propunerile de proiecte retragerea imediată a acestora. Nici serviciile “secrete”, nici preşedinţia şi nici CSAT nu au drept de iniţiativă legislativă. Toate aceste instituţii trebuie să se abţină de la orice “propunere” sau proiect în domeniul securităţii naţionale.