Raport privind vizita la Penitenciarul Rahova – Secţia pentru femei

26.05.2005
Print Friendly, PDF & Email

1.     
Două
reprezentante APADOR-CH au vizitat secţia de femei a Penitenciarului
Rahova în ziua de 26 mai 2005.

2.     
Aspecte generale

Deşi administrativ este parte a Penitenciarului Rahova, secţia de
femei este separată de acesta şi dispune de unele
facilităţi proprii, cum ar fi personalul, cabinetul medical, curtea
de plimbare. În rest, secţia depinde de utilităţile
penitenciarului.

Secţia este destinată persoanelor care se află în tranzit,
cu “afaceri judiciare” în Bucureşti, nu deţinutelor care
ispăşesc condamnări definitive. După condamnare, acestea
sunt, de regulă, transferate la penitenciarul specializat de la
Târgşor. Din totalul de 323 de femei deţinute (inclusiv două
minore) la data vizitei, 50 erau în stare de arest prevenitiv iar restul – cu
unele excepţii – aveau diverse procese pe rol, în principal de natură
civilă.

Numărul cadrelor secţiei de femei este destul de mic: 19
agenţi operativi, doi ofiţeri – comandantul secţiei şi
psihologul -, un gospodar şi un asistent religios (ambii cu rang de
agenţi). Datorită numărului mic de cadre, unele drepturi ale
deţinutelor nu sunt respectate. De exemplu, în ziua vizitei, datorită
numărului insuficient de supraveghetoare, (pe etajul I nu era de serviciu
decât o singură supraveghetoare din cele 4-5 pe tură) deţinutele
nu fuseseră scoase la plimbare. De asemenea, pe o perioadă de trei
săptămâni, nu beneficiau de nici o activitate
cultural-educativă, din cauză că psihologul secţiei
(singurul cadru care se ocupă de activităţile socio-educative)
preluase funcţiile administrative ale comandantului, cât timp acesta era
în concediu de odihnă.

3.     
Condiţii de detenţie

3.1. Supra-aglomerarea

Secţia de femei a Penitenciarului Rahova dispune de 196 de paturi instalate,
iar suprafaţa camerelor de deţinere este de aproximativ 520 m2,
conform datelor puse la dispoziţie de gospodarul secţiei (469 mp
pentru 18 camere mari. Apoi, psihologul a precizat că mai existau
încă 4 camere mici de aproximativ 12 mp fiecare). 323 de femei cazate în
acest spaţiu reprezintă un grad de ocupare de peste 250% – calculat
potrivit normei de minim 4m2/persoană recomandată de
Comitetul pentru Prevenirea Torturii –. În mod evident, multe dintre
deţinute dormeau câte două în pat, iar aerul din camere era aproape
irespirabil, deşi temperatura de afară era moderată. De exemplu,
în camera 716 (condamnate definitiv) erau cazate 20 de persoane în 10 paturi,
iar în camerele 702 (arestate preventiv) şi 719, fiecare cu câte 10 paturi
erau 15 şi respectiv 18 persoane. În schimb, deţinutele  repartizate la deservire beneficiau fiecare
de pat propriu.

3.2. Sancţiuni disciplinare; deţinute “periculoase”; relaţia
cu cadrele

Sancţiunile aplicate deţinutelor care încalcă regulamentul
de ordine interioară al penitenciarului sunt mustrarea, retragerea
dreptului la pachet şi/sau la vizită, în general, pe o lună.
Pedeapsa cu izolarea nu a mai fost aplicată de mai bine de 1 an şi
jumătate. De altfel, în prezent secţia nici nu mai dispune de
izolator de pedeapsă, spaţiul respectiv fiind transformat în
cameră de deţinere, unde este cazată deţinuta Zhang Yi Duo,
condamnată pe viaţă.

În privinţa procedurii, deţinutele sunt prezentate în faţa
comisiei şi audiate înainte de aplicarea sancţiunii. Deşi unele
dintre deţinutele cu care reprezentantele APADOR-CH au stat de vorbă
au negat săvârşirea faptelor pentru care au fost sancţionate
disciplinar, nici una nu urmase procedura de contestare. Motivele erau dintre
cele mai diverse (“sunt analfabetă”, “nu are sens” etc), dar denotă
faptul că deţinutele nu îşi cunosc drepturile reglementate de
OUG nr.56/2003.

În categoria “periculoase” era încadrate 3 deţinute: 2 datorită
comportamentului violent, iar cea de-a treia prin natura pedepsei (condamnare
pe viaţă). APADOR-CH susţine în continuare că încadrarea la
“periculoşi” trebuie să fie determinată exclusiv de
comportamentul deţinutului în timpul executării pedepsei. Pedeapsa
aplicată sau eventuale intenţii de evadare nu ar trebui să
constituie temei pentru clasificarea deţinuţilor, pentru că nu
sunt actuale. La Penitenciarul Rahova, deţinutele clasificate
"periculoase" nu erau separate (cu excepţia condamnatei pe
viaţă). Nu este clar dacă acest lucru este o practică sau
se datorează exclusiv supra-aglomerării.

În privinţa relaţiei cu cadrele, psihologul secţiei a
afirmat că nu au existat plângeri privind comportamentul acestora
faţă de deţinute. Însă reprezentantele APADOR-CH au
întâlnit două cazuri în care erau reclamate exact astfel de comportamente.
Unul este cel al deţinutei Caterina Eftimie. După o pedeapsă cu
retragerea dreptului la pachet şi vizită pentru o altercaţie cu
altă deţinută (9 octombrie 2004), a urmat o sancţiune cu
"mustrare" pentru "intenţie lovire cadre" (4 martie
2005). Deţinuta, aflată în cameră, ar fi întins mâna prin vizetă  şi ar fi încercat să o
lovească pe supraveghetoare, aflată pe hol. Descrierea incidentului
nu pare plauzibilă pentru oricine a vizitat un penitenciar. În plus,
"intenţia de lovire cadre" este considerată o
încălcare serioasă a regulamentului şi nu putea fi
sancţionată doar cu "mustrare" decât dacă
însăşi comisia de disciplină a avut îndoieli cu privire la fapta
respectivă. În luna mai, Caterina Eftimie a mai avut un incident cu aceeaşi
supraveghetoare (Roxana Străjeru) care ar fi lovit-o peste faţă
în timp ce deţinuta încerca să telefoneze de la telefonul public
instalat pe hol. Nu a fost clar nici ce s-a întâmplat de fapt, nici dacă
supraveghetoarea a întocmit raport de incident şi nici dacă C.E. a
făcut vreo plângere. Cert este că deţinuta era profund
nemulţumită de modul în care era tratată.

Un caz mai grav este cel al deţinutei Margareta Iordache care are 7
rapoarte de incident (primul, cu 10 zile izolare la Târgşor în 2002,
celelalte 6 la Rahova, începând din august 2003. Majoritatea celor 6 se
referă la "atitudine necuviincioasă faţă de
cadre" iar sancţiunile variază între "mustrare"
şi "retragerea dreptului la pachet şi vizită").  Cu câteva zile înainte de vizita
reprezentantelor asociaţiei, Margareta Iordache a avut un conflict verbal
cu supraveghetoarea Roxana Străjeru. M.I avea o sticlă cu apă în
mână. "Am scăpat sticla pe jos" – a afirmat deţinuta.
Însă supraveghetoarea a considerat că deţinuta a vrut să
arunce recipientul spre ea. Drept urmare, începând din 25 mai, cadrele
secţiei o scoteau din cameră
pe Margareta Iordache numai încătuşată şi
făcuseră propunere de clasificare a deţinutei în categoria
“periculoşi”.
Reprezentantele asociaţiei nu au mai auzit în ultimii ani de cazuri în care să se
recurgă la cătuşe în secţiile de femei din penitenciare
(În
penitenciarul de femei Târgşor nu
se folosesc cătuşe în nici o împrejurare
.) Potrivit standardelor
europene, încătuşarea unui
deţinut agitat este permisă doar ca măsură excepţională, pentru a-l împiedica să-şi facă rău sie însuşi sau altora şi numai pe durata crizei
. APADOR-CH susţine că femeile, minorii şi bolnavii
aflaţi în detenţie nu trebuie încătuşaţi în nici o circumstanţă. Există
alte metode de imobilizare – dacă este cazul – mai puţin
traumatizante. Asociaţia consideră excesivă şi
contrară normelor europene încătuşarea deţinutei Margareta
Iordache şi cere administraţiei penitenciarului Rahova să
anuleze măsura iar ANP, să precizeze clar situaţiile în care se
poate apela la acest mijloc de imobilizare.
 Trebuie semnalat şi faptul că Margareta Iordache a
primit o vizită pe 26 mai, pe durata căreia (5 minute!), a rămas cu cătuşele la mâini.

3.3. Activităţi

La momentul vizitei deţinutele nu beneficiau de nici un program
socio-educativ, deoarece, în lipsa comandantului secţiei, psihologul
preluase funcţiile administrative ale acestuia. Prelungirea acestei
situaţii pentru 3 săptămâni este inacceptabilă, în
condiţiile în care supraaglomerarea este severă. De altfel, nici în
condiţii normale, deţinutele nu beneficiază de prea multe
activităţi socio-educative, un singur cadru neputând face
faţă cerinţelor a peste 300 de deţinute. Trebuie subliniat
că nu există organizaţii neguvernamentale care să
desfăşoare programe cu femeile (cu excepţia Serviciului Umanitar
pentru Penitenciare care ţine ore de educaţie religioasă o
dată la două săptămâni) şi nici Serviciul de
Reintegrare Socială şi Supraveghere Bucureşti nu are nici o
activitate cu ele. În aceste condiţii este
greu de înţeles de ce sunt trezite în fiecare dimineaţă la ora 5.30
(una din sancţiunile aplicate Margaretei Iordache se referea la faptul
că într-o dimineaţă încă mai dormea la ora 5.50!), dacă tot nu au nimic de făcut
toată ziua
(stingerea este la ora 22.30).

Programele normale desfăşurate cu deţinutele sunt:

– terapie de grup; în acest program sunt cuprinse numai 15 deţinute
şi durează timp de 3 luni, câte 2 ore pe săptămână;

– consiliere individuală; nu au fost oferite date statistice privind
numărul de deţinute care beneficiază de consiliere
individuală;

– programul de carantină;

– programul de aerobic; antrenamentele sunt conduse de o
deţinută, participă aproximativ 10-12 colege, de 2-3 ori pe
săptămână, cu sprijinul şi sub supravegherea psihologului
secţiei.

În plus, deţinutele realizează o revistă lunară, de aproximativ
30 de pagini, într-un singur exemplar (!) şi au acces la biblioteca
secţiei. De asemenea, au activităţi de natură
religioasă cu asistentul religios iar cele analfabete pot participa la
cursuri de alfabetizare, ţinute tot de psiholog. Toate aceste
activităţi se desfăşoară în clubul secţiei
şi într-o capelă improvizată. Deţinutele nu participă
decât foarte rar la activităţi la clubul mare al penitenciarului sau
la biserica din incinta acestuia. Deşi cadrele din penitenciar au
menţionat că deţinutele sunt duse la clubul mare cu ocazia unor
spectacole sau evenimente, din discuţiile cu ele a reieşit
că  numai reprezentantele de
cameră sunt scoase la astfel de acţiuni. Mai sunt şi câteva
deţinute cu talent artistic (este şi cazul condamnatei pe
viaţă) care contribuie la spectacole şi sunt duse mai frecvent
la club pentru repetiţii. 

În ceea ce priveşte munca, singura posibilitate e prestarea unor munci
în interiorul penitenciarului. Din spusele psihologului secţiei,
condiţiile pentru ca o deţinută să presteze munci în
interiorul penitenciarului sunt:

– să nu fi fost dată în urmărire generală sau
locală;

– să fie sănătoasă;

– să nu fi fost condamnată pentru trafic şi/sau consum de
droguri;

– să nu fi săvârşit infracţiuni cu violenţă;

– să nu fie recidivistă;

– să fie condamnată la o pedeapsă mai mică de 10 ani.

În total aproximativ 20 de femei prestau diferite munci în penitenciar
(împărţirea hranei, curăţenie la punctul de vizită, la
punctul control şi în spaţiile administrative), iar 3 fuseseră
selecţionate să lucreze la popota cadrelor. Un caz special este cel
al deţinutei Alisa Retunscaia, care îşi petrece întreaga zi pictând
capela secţiei (o cameră de aproximativ 12 m2). Nu este
clar care este algoritmul prin care unele dintre acestea sunt cazate în camera
“de deservire” unde sunt numai 8 deţinute în 8 paturi sau în alte camere,
cum ar fi camera 719, unde erau cazate 18 deţinute în 10 paturi (dintre
care unele munceau). De asemenea, nu este clar pe ce criteriu sunt selectate
femeile care muncesc, dintre cele care îndeplinesc condiţiile impuse.
Explicaţia dată (deţinutele “se diferenţiază prin
comportament”) este destul de vagă, în condiţiile în care, în mod
evident, deţinutele care muncesc au un regim de detenţie mai bun
decât celelalte, măcar prin faptul că au o activitate în afara
camerei.

Din documentele prezentate de penitenciar, plimbarea zilnică
durează între 20 de minute şi, în cazuri foarte rare, o oră,
regula fiind 30 de minute. Din discuţiile cu deţinutele a rezultat
că uneori plimbarea zilnică nu are loc sau durează numai 10
minute. Timpul scurt acordat plimbărilor este justificat de cadre prin
lipsa de spaţiu. Secţia de femei are la dispoziţie o curte
proprie de plimbare, pe care o împarte şi cu Spitalul Penitenciar Rahova,
care nu dispune, din proiectare, de aşa ceva. De notat că nu
toţi bolnavii de la spital sunt scoşi la plimbare, ci numai mamele cu
copii sub un an şi femeile gravide, deci câteva persoane. Din păcate,
la data vizitei curtea de plimbare era încuiată, pentru că nici o
deţinută nu beneficia de plimbare în acea zi, din lipsă de cadre
pentru supraveghere.

În concluzie, deţinutele îşi petrec cea mai mare parte a timpului
în camerele supra-aglomerate, fără a face nimic. Numărul celor
care sunt cuprinse în diferite activităţi de-a lungul zilei şi
care să presupună ieşirea din camera de detenţie este
nesemnificativ. Lipsa de activitate se reflectă în starea generală de
nemulţumire pe care reprezentantele asociaţiei au putut să o constate,
de exemplu, la camera 716. Dacă acestor deţinute li s-ar acorda mai
multă atenţie din partea cadrelor, cu siguranţă
nemulţumirile lor ar scădea. Este şi cazul deţinutei
Margareta Iordache, menţionat mai sus, care a atins un grad de
nemulţumire cu manifestări agresive. Cadrele din penitenciar au recunoscut
că, la începutul detenţiei, Margareta Iordache nu a creat probleme de
natură disciplinară, astfel încât se pune întrebarea ce a determinat
modificarea de comportament. Lipsa de activităţi ale deţinutei
şi de asemenea lipsa de interes a cadrelor faţă de problemele
sale ar putea fi printre cauze. Chiar şi în prezent, soluţia
găsită pentru “liniştirea” sa este încătuşarea la
ieşirea din cameră şi propunerea de a fi trecută la
categoria “periculoşi”, în loc să fie cuprinsă într-un program
de reducere a agresivităţii sau să i se aplice o altă
metodă de rezolvare a cauzelor comportamentului respectiv.

De altfel, lipsa de interes a cadrelor pentru ocuparea timpului
deţinutelor rezultă şi din alte aspecte constatate în timpul
vizitei: nimeni nu s-a gândit la o soluţie pentru ca lipsa de cadre
să nu afecteze dreptul deţinutelor la plimbarea zilnică de o
oră; nimeni nu s-a gândit să multiplice, măcar în câteva
exemplare, revista lunară realizată de deţinute, astfel încât
mai multe să o poată citi; penitenciarul nu a contractat nici
măcar un abonament la ziar pentru deţinute; numai câteva sunt duse la
evenimentele organizate în penitenciar; televizorul din camera 702 era defect
de mai bine de 2 săptămâni şi deţinutele au cerut insistent
ca aparatul să fie reparat dar cererile lor au fost ignorate etc.

Pentru reprezentantele APADOR-CH este evident că activitatea cu
deţinutele este considerată de cadre ca o favoare, numai
deţinutele “care merită” putându-se bucura de ea. Ca şi în
penitenciarele pentru bărbaţi, deţinutele “problemă” nu
sunt cuprinse în nici un fel de activităţi. Cadrele din penitenciar
nu par conştiente că atât timp cât deţinutele ar fi ocupate cu
diferite activităţi, atmosfera din penitenciar s-ar îmbunătăţi
iar numărul incidentelor ar scădea. Aspectul cel mai grav este că nu se face nimic pentru reeducarea
deţinutelor în vederea reintegrării în societate după liberare.

3.4. Asistenţa medicală

Asistenţa medicală este asigurată de un cabinet medical
propriu, care are un medic şi o asistentă. Din motive necunoscute, la
data vizitei cabinetul era închis, iar personalul medical lipsea. Medicul
secţiei este şi medic de familie, acordând consultaţii şi
cadrelor. APADOR-CH a protestat constant împotriva acestei practici care privează
deţinuţii de atenţia cuvenită. Medicii din penitenciar ar
trebui să se ocupe exclusiv de deţinuţi, iar cadrelor să le
acorde consultaţii numai în situaţii excepţionale, de
urgenţă.

În timpul nopţii, asistenţa medicală este asigurată de
cabinetul de tură din penitenciar, de la secţiile de
bărbaţi. În plus, deţinutele pot fi duse la cabinetele din
ambulatoriul Spitalului Penitenciar Rahova (de pildă la ginecologie).

Însă deţinutele cu care au vorbit reprezentantele APADOR-CH s-au
plâns de lipsa unor îngrijiri medicale adecvate. Este, de exemplu, cazul
Gabrielei Iancu, care, datorită unor chisturi ovariene, suferea de
hemoragii menstruale puternice. Tratamentul primit consta în calciu, vitamina E
şi supozitoare cu diclofenac, dar deţinuta se plângea că nu se
rezolvă cauza problemei sale, eventual prin intervenţie
chirurgicală. Mai mult, nici măcar nu fusese dusă la consult la
cabinetul de ginecologie din spitalul penitenciar. O altă
deţinută Nela Constantinescu avea, de patru luni, egzeme/pustule pe
braţe şi picioare dar nu exista un diagnostic şi nici nu fusese
prezentată la policlinica învecinată. În ambele cazuri
menţionate este vorba de nepăsare în a acorda tratament medical
adecvat şi prompt.

În totală contradicţie cu normele europene şi cu
recomadările repetate ale Comitetului pentru Prevenirea Torturii din
cadrul Consiliului Europei, deţinutele
bolnave care au nevoie de îngrijiri medicale în afara sistemului penitenciar
sunt încătuşate pe întreaga durată a transportului către
şi internării în spitale "civile". APADOR-CH cere ANP
să dispună renunţarea imediată la această
măsură inumană în cazul
tuturor deţinuţilor bolnavi, în primul rând al femeilor şi
minorilor. Regulamentul actual include şi o măsură ce poate fi
considerată o culme a absurdului: în caz de deces, constatat de medici,
deţinutului nu i se scot cătuşele decât după confirmarea
morţii de către un medic legist!

Concluzii:

1. Condiţiile de detenţie din secţia de femei a
penitenciarului Rahova sunt mai proaste decât în secţiile similare din
alte penitenciare şi mult mai proaste decât la penitenciarul de femei
Târgşor. Supra-aglomerarea, lipsa activităţilor – inclusiv a
plimbării zilnice – calitatea discutabilă a asistenţei medicale
sunt câteva din cauzele care întreţin o atmosferă tensionată
atât între deţinute cât şi între acestea şi cadre;

2. Activităţile cultural-educative (atunci când se
desfăşoară) angrenează un număr prea mic de
deţinute şi nu dintre cele cu comportament mai agresiv. Este evident
un singur cadru (psihologul) nu
poate face faţă nevoilor a peste 300 de deţinute
şi,
prin urmareeste  necesară angajarea a cel puţin
încă o persoană la acest sector. De asemenea, administraţia
penitenciarului ar trebui să stabilească o legătură
permanentă cu SRSS, pe bază de protocoale ferme, în vederea
pregătirii deţinutelor pentru reintegrarea în familie şi
comunitate după liberare. Asociaţia subliniază că acest gen
de activitate are o importanţă deosebită, chiar dacă unele
deţinute vor fi transferate la alte penitenciare;

3. APADOR-CH cere ANP să elimine
complet metoda încătuşării în cazul deţinutelor, al
minorilor şi al deţinuţilor bolnavi. În celelalte cazuri,
această formă de imobilizare trebuie reglementată foarte strict,
în primul rând sub aspectul situaţiilor în care poate fi aplicată
şi al duratei încătuşării
. Este de la sine înţeles că APADOR-CH dezaprobă total
folosirea în penitenciare a celuilalt "mijloc de imobilizare
sigură" practic lanţuri
;

4. Asociaţia cere personalului de penitenciar să dea dovadă
de mai multă reţinere în situaţiile în care deţinutele li
s-ar adresa "necuviincios" şi să nu treacă imediat la
propuneri de sancţionare. Aceasta cu atât mai mult cu cât la stressul
inerent privării de libertate se adaugă nemulţumiri rezultate,
de cele mai multe ori, din lipsa de activitate dar şi din comportamentul
unora dintre cadre.

 

Manuela Ştefănescu                                               Diana Călinescu