Raport privind vizita la Penitenciarul Bistriţa

18.07.2005
Print Friendly, PDF & Email

Penitenciarul
Bistriţa este un penitenciar cu regim închis, destinat
deţinuţilor cu pedepse de până la 10 ani. Spaţiile de
detenţie sunt formate dintr-un pavilion tip bloc, dat în
folosinţă în 1997, şi două pavilioane mai vechi, care ar fi
trebuit demolate şi înlocuite cu altele, conform planului de investiţii
al penitenciarului. Însă din anul 2002 la Penitenciarul Bistriţa nu
s-a mai făcut nici o investiţie, din lipsă de fonduri.
Penitenciarul dispune de 4 curţi de plimbare, ceea ce permite scoaterea
tuturor deţinuţilor la aer câte o oră şi un sfert în fiecare
zi.

 

Efective.
Folosirea la muncă

La data vizitei, în
Penitenciarul Bistriţa erau 701 de deţinuţi, toţi
bărbaţi, dintre care numai 3 minori şi 25 de tineri. Din totalul
de 701, 647 erau condamnaţi definitiv, 16 condamnaţi în primă
instanţă şi 38 de arestaţi preventiv în curs de
judecată. După starea de recidivă, 427 erau recidivişti,
114 aveau antecedente penale, iar 160 nu aveau antecedente penale. În
privinţa naturii infracţiunilor comise, şi în acest caz predominau
infracţiunile de furt şi tâlhărie (425 de deţinuţi).
Faţă de vizita anterioară, numărul de deţinuţi
scăzuse simţitor, în anul 2002 la Bistriţa fiind
încarceraţi 1033 deţinuţi.

Suprafaţa
totală a spaţiilor de deţinere este de 1755 m2. În
medie, fiecărui deţinut îi revin 2,5 m2, ceea ce reprezintă
un grad de aglomerare de aproximativ 160% (calculat la norma de 4m2/deţinut
recomandată de Comitetul pentru Prevenirea Torturii). Potrivit normei de
6m3/deţinut folosită de sistemul penitenciar românesc,
numărul deţinuţilor era mai mic decât capacitatea
penitenciarului, care este de 784 de locuri. Deoarece supraaglomerarea nu
reprezintă o problemă atât de mare ca în alte penitenciare, este de
neînţeles de ce sunt menţinute atâtea paturi suplimentare (în total
sunt instalate 938 de paturi), care nu fac altceva decât să aglomereze
inutil spaţiul destul de limitat pe care îl are la dispoziţie fiecare
deţinut.

De cei 701
deţinuţi se ocupă 152 de cadre din sectorul operativ (12
ofiţeri şi 140 de agenţi), ceea ce reprezintă un raport de
aproape un cadru la 5 deţinuţi. Aparent, situaţia de la
Penitenciarul Bistriţa s-ar încadra în baremul maxim recomandat de
Comitetul pentru Prevenirea Torturii de 5 deţinuţi/cadru. În
realitate, cei 152 de ofiţeri şi agenţi de la operativ
lucrează în ture, ceea ce face ca numărul de
deţinuţi/cadru/tură să fie mult mai mare. În sistemul de 12
ore lucrate cu 24 de ore libere, numai o treime din cadre lucrează într-o
tură, ceea ce face ca raportul real să fie de aproximativ 14
deţinuţi/cadru operativ. Deşi departe de recomandările CPT,
situaţia de la Bistriţa este totuşi mai bună decât în multe
alte penitenciare din România.

În ziua vizitei,
298 de deţinuţi munceau, atât în exteriorul cât şi în interiorul
penitenciarului, în construcţii, la deservire şi la gospodăria
agro-zootehnică. De asemenea, în interiorul penitenciarului unii
deţinuţi lucrau la vopsirea de construcţii metalice, iar
alţii pentru ROMSILVA, la realizarea de structuri din lemn pentru export
(un fel de nuiele pentru împrejmuiri). În total, 136 de deţinuţi
primeau atât „zile” cât şi bani pentru munca depusă (10% din
remuneraţia stabilită prin contractul dintre penitenciar şi
beneficiar), iar restul de 162 beneficiau numai de „zile” (la o normă
întreagă efectuată, unui deţinut i se consideră executate 6
zile în plus pe lună).

În privinţa
banilor câştigaţi, aceştia sunt depuşi direct în contul
deţinutului, deschis de penitenciar la trezorerie. Deţinutul poate
folosi banii numai la magazinul din incinta penitenciarului, la care are acces
o dată pe lună. În cazul în care suma din cont este mai mică de
15 RON, banii nu pot fi folosiţi. Conducerea penitenciarului a explicat
că aceşti bani constituie un fel de garanţie pentru eventualele
distrugeri pe care le-ar provoca deţinutul, precum şi o rezervă
pentru banii de drum la liberare. În situaţia în care, la liberare,
biletul de tren clasa a doua până la domiciliu depăşeşte
cei 15 RON, penitenciarul îi dă deţinutului numai diferenţa
necesară.

 

Sancţiuni
disciplinare. Deţinuţi clasificaţi ca având un grad sporit
de periculozitate

În semestrul I al
anului 2005, la Bistriţa au fost aplicate 50 de sancţiuni
disciplinare din care mare parte o reprezintă mustrările (38). În
cinci situaţii, sancţiunea aplicată a fost izolarea, dar în
toate aceste cazuri măsura a fost contestată, cauzele aflându-se
încă pe rolul instanţelor de judecată. Pâna la soluţionarea
definitivă a contestaţiilor, penitenciarul a suspendat aplicarea
sancţiunilor respective, astfel încât, la data vizitei, nici un
deţinut nu se afla la izolator.

Moldovan Liviu
şi Imbrea Marius executau pedeapsa în regim restrictiv, sancţiune
aplicată în urma unui incident care avusese loc la 15 noiembrie 2004,
într-una din camerele destinate deţinuţilor periculoşi (camera
56). Imbrea Marius se afla în camera specială pentru executarea regimului
restrictiv, iar Moldovan Liviu, într-una din cele două camere de izolare.
Cei doi deţinuţi erau scoşi din cameră numai cu
cătuşe, inclusiv la plimbarea zilnică (cătuşele erau
scoase numai după ce ajungeau în curtea de plimbare).

În ceea ce priveşte
incidentul pentru care Moldovan şi Imbrea fuseseră
sancţionaţi cu regim restrictiv, varianta oficială diferă
de cea a celor doi împricinaţi. Potrivit variantei din procesul-verbal al
comisiei de disciplină, în ziua de 15 noiembrie 2004, deţinutul Rus
Traian, coleg de cameră cu primii doi, trebuia dus la cabinetul medical
pentru a fi examinat în vederea executării unei sancţiuni cu
izolarea. Moldovan Liviu şi Imbrea Marius l-ar fi instigat pe Rus, dar
şi pe ceilalţi colegi de cameră, să nu permită scoaterea
sa din cameră. La intrarea trupei de intervenţie, Imbrea l-ar fi
lovit pe unul dintre „mascaţi” cu un geam în cap, iar Moldovan a intrat în
baie în căutarea unui obiect contondent tot în scopul agresării
cadrelor. Amândoi au fost sancţionaţi pentru aceste fapte cu 6 luni
de regim restrictiv, măsură pe care au contestat-o la
instanţă. Imbrea a renunţat la contestaţie şi a
început să execute sancţiunea la 2 februarie 2005, iar în cazul lui
Moldovan instanţa a respins contestaţia, acesta începând executarea
la 4 mai 2005. De asemenea, penitenciarul a sesizat parchetul în privinţa
comiterii infracţiunii de ultraj de către cei doi. Numai Imbrea
Marius a fost trimis în judecată, procesul fiind încă în
desfăşurare la data vizitei. Din dosarul de penitenciar a lui
Moldovan Liviu mai rezultă şi că acesta suferă de
oligofrenie gradul II cu tulburări comportamentale (certificatul de
handicap era emis în 2002).

Moldovan Liviu
susţine că într-adevăr ar fi protestat împotriva scoaterii din
cameră a deţinutului Rus Traian, dar din cauză că acesta
era bolnav şi nu putea fi dus direct la izolare, fără avizul
medicului. Moldovan ar fi susţinut exact necesitatea prezentării
colegului său la medicul penitenciarului. Imbrea Marius afirmă
că nu ar fi protestat împotriva scoaterii din cameră a lui Rus, ci
împotriva faptului că supraveghetorii filmau incidentul. Ambii spun
că aproximativ 8 „mascaţi” cu scurturi şi căşti de
protecţie au intrat în cameră şi au început să îi
lovească pe toţi deţinuţii cu bastoane, chiar mai înainte
de a le da binecunoscutul ordin de a se întinde pe jos (şi alţi
deţinuţi din camera respectivă afimă acelaşi lucru).
Moldovan susţine că s-a dus în baie pentru a se ascunde, nu pentru a
căuta vreun obiect contondent, iar Imbrea afirmă că geamul era
sprjinit de peretele camerei şi s-ar fi spart datorită faptului
că s-a ascuns între acesta şi perete. În nici un caz intenţia sa
nu ar fi fost de a lovi pe cineva.

Indiferent de
intenţiile celor doi, APADOR-CH consideră intervenţia
„mascaţilor” disproporţionată
. Nici din documentaţia
pusă la dispoziţie de conducerea penitenciarului, nici din
discuţiile cu cei implicaţi (inclusiv cu deţinuţi din
camera 56) nu reiese că folosirea forţei faţă de
deţinuţi ar fi fost justificată. Din informaţiile
obţinute de reprezentantele APADOR-CH rezultă că singurul lucru
care a determinat intervenţia au fost vociferările celor doi. Într-o
astfel de situaţie se putea recurge la negocieri, eventual la imobilizarea
deţinuţilor şi mutarea lor într-o altă cameră sau la
aplicarea de alte metode care să ducă la detensionarea
situaţiei, în nici un caz la agresarea tuturor deţinuţilor din
acea cameră. În plus, nu a reieşit că, în afara celor doi,
alţi deţinuţi din cameră (în total erau 8 persoane) ar fi
avut un comportament agresiv sau măcar ar fi vociferat. Cu toate acestea,
intervenţia „mascaţilor” s-a răsfrânt asupra tuturor,
fără nici o diferenţă.

Singurul care a
formulat plângere penală împotriva trupei de intervenţie a fost
Imbrea. La 17 iunie 2005 procurorul anchetator a dispus efectuarea unei
constatări medico-legale prin care să se stabilească dacă
leziunile şi sechelele pe care Imbrea susţine că le-a suferit
datorită bătăii primite sunt reale şi dacă între ele şi
intervenţia „mascaţilor” există o legătură de
cauzalitate. Deţinutul a fost dus la serviciul medico-legal, dar încă
nu se primise nici un răspuns.

APADOR-CH
contestă şi sistemul de sancţionare multiplă a unui
deţinut implicat într-un astfel de incident. Astfel, Imbrea Marius a
petrecut 24 de ore la izolare severă, imediat după producerea
incidentului din 15 noiembrie 2005. A doua zi, a fost informat că s-a
înaintat la ANP propunerea de a fi sancţionat cu regim restrictiv, dar
deţinutul a rămas la camera de izolare pentru încă 10 zile
(Imbrea considera că acesta a fost o formă de „izolare de colectiv”;
în această privinţă, APADOR-CH subliniază încă o
dată că prin „izolare de colectiv” nu trebuie să se
înţeleagă mutarea unui deţinut la camera de izolare, ci
separarea lui de colectivul în care a avut loc incidentul prin transferarea în
altă cameră de detenţie obişnuită
). Din dosarul de
penitenciar al deţinutului nu a fost clar dacă pe lângă regimul
restictiv, Imbrea a mai sancţionat formal şi cu izolarea. Dacă
nu, cele 10 zile petrecute de Imbrea la izolare în noiembrie 2004 au fost
lipsite de temei legal. Mai mult, din însemnările de pe coperta dosarului
de penitenciar rezulta că la cele 6 luni de regim restictiv au mai fost
adăugate alte 10 zile. APADOR-CH cere ANP să cerceteze aspectele
legate de sancţionarea deţinutului Imbrea Marius pentru incidentul
din 15 noiembrie 2004 şi să comunice asociaţiei rezultatul,
inclusiv cât timp a petrecut la izolare şi în ce temei.

Revenind la
multipla sa sancţionare, pe lângă timpul petrecut la izolare, Imbrea
Marius a mai fost sancţionat cu 6 luni de regim restrictiv şi a fost
trimis în judecată pentru ultraj (probabil cu şanse mari de a fi
condamnat). În final, deţinutul respectiv va fi sancţionat de trei
ori pentru aceeşi faptă, cu izolarea, cu regim restrictiv şi cu
o pedeapsă penală. În alte cazuri, la acestea se mai adaugă
încă o "sancţiune", cea a clasificării ca periculos
(în cazul lui Imbrea acest lucru nu se aplică, el fiind deja clasificat
drept periculos la data producerii incidentului; clasificarea s-a bazat pe
nişte menţiuni făcute de Centrul de reeducarea Găeşti
cum că, atunci cînd a fost internat în acest centru, ar fi avut o
intenţie de evadare cu atac asupra supraveghetorului şi două
pedepse pentru tentativă de evadare). APADOR-CH consideră că
acest sistem de sancţionare multiplă pentru aceeaşi faptă
trebuie să înceteze. Iar cei care se fac vinovaţi de
săvârşirea unor fapte penale/încălcări ale regulamentului
de ordine interioară trebuie să fie sancţionaţi numai
pentru forma cea mai gravă pe care acestea o îmbracă
.

În privinţa
clasificării deţinuţilor ca periculoşi, APADOR-CH
susţine în continuare că aceasta este o pedeapsă
(nu
numai prin regimul de detenţie mai sever ci şi prin consecinţele
asupra eventualei liberări condiţionate) şi prin urmare ar fi
normal să se aplice procedurile folosite în cazul sancţiunilor
disciplinare
(audieri, martori, căi de atac).

La data vizitei, 13
deţinuţi erau clasificaţi ca având un grad sporit de
periculozitate. Clasificarea deţinuţilor se face potrivit ordinului
DGP în materie, adică se aplică inclusiv celor cu „intenţii de
evadare”. APADOR-CH reiterează că principalul criteriu de clasificare
a deţinuţilor trebuie să fie comportamentul lor din timpul
executării pedepsei în curs, iar nu pe durata unei pedeapse anterioare.
Deţinuţii clasificaţi trebuie să fie într-adevăr cei
care, prin comportamentul lor, pun în pericol real alţi deţinuţi
sau cadrele din penitenciar. Folosirea unor criterii vagi, care nu au în mod
necesar legătură cu comportamentul actual al unui deţinut (cum
este şi cel al „intenţiilor de evadare”), face loc abuzurilor.

La Bistriţa,
reprezentantele APADOR-CH au identificat două situaţii în care
deţinuţii fuseseră în mod abuziv clasificaţi ca
periculoşi datorită „intenţiilor de evadare”. Balaş Teofil
era clasificat încă din anul 2000 de către Penitenciarul Gherla, pe
motiv că şi-ar fi exprimat în scris intenţiile de evadare.
Clasificarea avusese loc pe baza a două scrisori, expediate către
soţia sa şi în care erau exprimate mai multe ameninţări.
Balaş Teofil scrisese că va pune în practică
ameninţările „după ce se va libera”. Cu toate acestea, cuvintele
sale au fost interpretate ca exprimând o clară intenţie de evadare!
Mult mai grav, deşi era clasificat de mai bine de 4 ani şi fusese
transferat la mai multe penitenciare, nici una din comisiile care l-au evaluat
nu a remarcat evidenta eroare şi nu a dispus declasificarea (ultima
revizuire avusese loc la Bistriţa în aprilie 2005). În plus, din anul
2001, la „intenţiile de evadare” s-a adăugat şi „atitudinea
revendicativă” ca motiv de clasificare. Nu reieşea de ce atitudinea
revendicativă a deţinutul constituia un pericol pentru alte persoane.
În schimb, pentru reprezentantele APADOR-CH a fost destul de clar că
revizuirea clasificării a fost strict formală în cazul lui Balaş
Teofil. Comisiile nu au făcut altceva decât să copieze motivaţia
din anteriorul proces-verbal de clasificare, fără să verifice
dacă subzită (sau măcar au existat) motivele clasificării.

În cel de-al doilea
caz, Branea Emilian era clasificat drept periculos din anul 2003 pentru
că, imediat după ce a comis fapta penală pentru care ulterior a
fost condamnat (un furt) şi înainte de a fi arestat, a fugit, în final
încercând să treacă Dunărea înot. Acesta era un motiv suficient
pentru a-l clasifica drept periculos, pentru „intenţii de evadare”, deşi
el nu se afla în custodia autorităţilor atunci când încercase să
fugă.
Nici măcar deţinutul nu făcuse legătura
între încercarea sa de a fugi din ţară şi clasificare. Singura
explicaţie pe care a putut să o găsească a fost că
fusese clasificat pentru că, în urma evaluării psihologice, profilul
său ar fi fost cel al unei persoane cu „intenţii de evadare”.
APADOR-CH sublinează că, la Penitenciarul Bistriţa,
urmăriţii locali sau generali nu sunt clasificaţi, singura
restricţie la care sunt supuşi fiind aceea că nu sunt scoşi
la muncă în exteriorul penitenciarului. În acest context, menţinerea
clasificării ca periculos a lui Branea Emilian apare cu atât mai greu de
explicat.

Este evident
că în ambele cazuri, audierea deţinutului clasificat de către
comisie ar fi fost utilă pentru clarificarea circumstanţelor privind
„intenţiile de evadare”. Astfel s-ar fi evitat revizuirea strict
formală a motivelor clasificării, lucru aplicabil şi în cazul lui
Imbrea Marius, prezentat mai sus.

În ce priveşte
regimul deţinuţilor clasificaţi, ei sunt separaţi de restul
deţinuţilor. La scoaterea din cameră nu sunt
încătuşaţi, iar la transportul în afara penitenciarului sunt
imobilizaţi cu cătuşe simple, nu cu „mijloace sigure de
imobilizare” (lanţuri). Explicaţia este simplă: penitenciarul nu
are în dotare asemenea „mijloace de imobilizare” (probabil datorită
faptului că este un penitenciar cu regim închis, iar nu unul de
maximă siguranţă).

 

Asistenţa
medicală

Asistenţa
medicală este asigurată de 2 medici de medicină generală, 5
asistenţi şi un asistent farmacie. La aceştia se adaugă un
medic stomatolog plătit cu ora, deoarece postul respectiv nu este încadrat
pentru moment. APADOR-CH apreciază faptul că s-au depus
diligenţele necesare pentru asigurarea asistenţei stomatologice
pentru deţinuţi, în condiţiile în care nu s-a putut găsi un
medic specialist pentru ocuparea postului. Din punctul de vedere al APADOR-CH,
angajarea de medici în sistemul de plată cu ora este benefic pentru
deţinuţi şi din alt motiv: în general cei plătiţi cu
ora nu au contracte cu Casa de Sănătate a
Apărării, Ordinii Publice, Sigurantei Naţionale şi
Autorităţii Judecătoreşti (Casa OPSNAJ), ceea ce
înseamnă că nu pot acorda consultaţii decât
deţinuţilor, nu şi cadrelor.

Acest
lucru nu este valabil şi pentru cei doi medici generalişti ai
Penitenciarului Bistriţa. Ei sunt şi medici de familie pentru cadre,
familiile acestora, precum şi pentru fostele cadre. Programul zilnic de
consultaţii este împărţit pentru cele două categorii de
pacienţi: deţinuţii au program între orele 7.30-12, 13-17
şi 18-20, iar cadrele şi familiile acestora între 12-13 şi
17-18. În medie, se acordă 60-80 de consultaţii pe zi pentru
deţinuţi şi 4-5 pentru cadre. APADOR-CH repetă că
deţinuţii depind în întregime de medicii din penitenciar, astfel
încât aceştia din urmă ar trebui să se ocupe exclusiv de cei
privaţi de libertate, iar nu de cadre, care se pot adresa şi unor
medici din afara sistemului. Consultarea personalului de
către medicul de penitenciar este justificată numai în cazuri de
urgenţă.

Bolile cele mai
frecvente ale deţinuţilor sunt cele de piele, digestive şi
bolile cardiace. În privinţa TBC-ului, 3 deţinuţi se află
în TSS, iar alţi 17 sunt sub supraveghere. Cei 20 sunt cazaţi în
două camere separate. Alţi aproximativ 40 de deţinuţi
prezintă tulburări psihice, dintre care 15 sunt sub tratament de
specialitate (inclusiv deţinutul Moldovan Liviu, tratamentul său
fiind stabilit la o policlinică din Bistriţa). Medicul şef a
afirmat că, de fapt, cea mai întâlnită afecţiune este
„simularea”, majoritatea deţinuţilor doar prefăcându-se că
suferă de vreo afecţiune. APADOR-CH nu contestă că există
şi deţinuţi – simulanţi. Însă un medic are obligaţia de a examina toate persoanele care afirmă că ar avea probleme
de sănătate. Şi "simulantul" se poate îmbolnăvi
cu adevărat, dar riscă să fie ignorat tocmai din cauza etichetei
aplicate, la propriu, pe fişa sa medicală. Asociaţia cere
personalului medical de penitenciar să renunţe la astfel de
etichetări.

În ultimul an, în
penitenciar a avut loc un singur deces (în decembrie 2004), datorat unei
meningite infecţioase. Nu a fost clar cum a contactat deţinutul
boala, care a fost evoluţia acesteia sau din ce motiv s-a ajuns la deces. APADOR-CH
solicită ANP să îi comunice care au fost concluziile Comisiei comune
de investigare a deceselor din penitenciare în privinţa acestui
deţinut
.

Penitenciarul nu
are probleme cu decontarea medicamentelor şi nici a consultaţiilor
acordate de spitalele civile din Bistriţa. Pe durata transportului la
spitalele civile (realizat cu autosanitara proprie), precum şi a
internării, deţinuţii sunt încătuşaţi. Asociaţia
reaminteşte recomandarea insistentă a Comitetului pentru Prevenirea
Torturii ca deţinuţii bolnavi să nu fie imobilizaţi cu
cătuşe
(de lanţuri nici nu poate fi vorba). În cazul unui
bolnav agitat care devine periculos pentru alţii sau pentru el însuşi
CPT cere să se recurgă la mijloace de imobilizare altele decât
cătuşele
(de pildă, bandaje elastice)
.

În programul de
formatori pe probleme legate de HIV/SIDA şi TBC (iniţiat în 2002), în
ultima serie au fost instruiţi 12 deţinuţi. Personalul medical
nu a putut oferi o cifră legată de solicitările pentru testarea
HIV/SIDA venite din partea deţinuţilor. Însă, în cazul în care
ar exista o asemenea solicitare, deţinutul ar fi mai întâi consiliat de
către personalul medical, apoi i s-ar recolta sânge, iar în final
rezultatul i-ar fi comunicat verbal. Comunicare scrisă este exclusă,
explicaţia oferită fiind aceea că nu se pot face copii de pe
fişa medicală decât la cererea unei instituţii, nu şi a
deţinutului în cauză. Acesta poate primi, la cerere, un referat
medical, dar numai la liberare şi numai dacă este clinic
sănătos.

APADOR-CH nu
înţelege de ce nu se pot da deţinuţilor, la cerere, copii ale
fişei medicale şi subliniază că, în cauze similare, în care
documentaţia medicală a unui persoane era deţinută de
autorităţile statului şi nu era eliberată la cerere
persoanei vizate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat
statele pârâte pentru încălcarea articolului 8 (dreptul la viaţă
privată). Mai mult, acest refuz apare ca excesiv în condiţiile în
care în alte penitenciare copierea fişei medicale este posibilă.

Un lucru bun care
trebuie menţionat este acela că, potrivit afirmaţiilor
medicului-şef, deţinuţii primesc prezervative şi în timpul
detenţiei, nu numai la liberare. APADOR-CH a susţinut constant
că deţinuţii trebuie să aibă acces la prezervative în
timpul
detenţiei. Relaţiile sexuale între deţinuţi sunt
un fapt cunoscut, iar distribuirea de prezervative este importantă pentru
prevenirea răspândirii bolilor cu transmitere sexuală.

La infirmerie erau
cazaţi 6 deţinuţi. În momentul vizitei aceştia se aflau la
plimbare, în afară de deţinutul Mihai Ştefan care era paralizat
pe partea stângă a corpului. Paralizia se datora unei bătăi
primite din partea unui alt deţinut, în ianuarie 2005, pe când se afla la
Penitenciarul Bacău. Medicul şef a afirmat că deţinutul
respectiv nu este cuprins în nici o schemă de recuperare locomotorie,
deşi era evident că aceasta i-ar fi fost de folos bolnavului.

 

Activităţi
socio-educative

La compartimentul
socio-educativ sunt încadraţi doi asistenţi sociali şi un
jurist, deşi statul de funcţiuni prevede 5 posturi de ofiţeri.
Celor trei li se adaugă un agent tehnic şi preotul ortodox. În
penitenciar nu există nici un psiholog, drept urmare nimeni nu face
evaluarea psihologică a deţinuţilor în perioada de
carantină.

Programele
desfăşurate de compartimentul socio-educativ în primele 6 luni ale
anului 2005, sunt, în cea mai mare parte, cele venite de la ANP, cum ar fi
INSTAD (programul din perioada de carantină) sau EDUCOLEX (programul de
educaţie pe teme juridice). Programul de şcolarizare clasele I-IV
(denumit pompos CONIS) este realizat cu ajutorul unui învăţător
de la o şcoală generală din localitate şi a avut, în ultima
serie, 10 absolvenţi care au primit certificat de absolvire. Un lucru bun
este acela că numărul participanţilor la programul de
şcolarizare nu este limitat, orice doritor putându-se înscrie. Dacă
numărul este mare, se organizează mai multe grupe. Programul de
alfabetizare (ALFAZ) este realizat de cadrele de penitenciar. În ultima serie
au participat 12 deţinuţi, care au beneficiat de cursurile de alfabetizare
timp de 3 luni, de două ori pe săptămână, deci în total
aproximativ 24 de ore. Nu este clar în ce măsură programul de
alfabetizare îşi atinge scopul într-un număr atât de mic de ore.

CIID este un
program de combatere a ideilor iraţionale, destinat deţinuţilor
periculoşi. Deşi în total sunt 13 deţinuţi clasificaţi
ca periculoşi, numai 6 sunt cuprinşi în acest program.
Reprezentantele asociaţiei nu au putut primi mai multe explicaţii
legate de acest program (de altfel bine-venit), deoarece cel care se ocupa de
el, şeful de compartiment, nu era prezent. Dar din discuţiile cu
ceilalţi doi angajaţi de la socio-educativ a reieşit că, de
exemplu, nu există nici o activitate specială cu deţinutul
Moldovan Liviu, al cărui caz a fost prezentat mai sus. APADOR-CH
susţine că tocmai asemenea deţinuţi mai dificili (Moldovan
are o lungă listă de rapoarte de incident, este clasificat drept
periculos, suferă de oligofrenie şi, în prezent, execută 6 luni
de regim restictiv) trebuie să se bucure de atenţia compartimentului
socio-educativ. Moldovan nu numai că nu era cuprins în astfel de
activităţi speciale, dar împotriva lui exista o plângere penală
pentru ultraj formulată de un angajat al compatimentului socio-educativ (o
asistentă socială). Acuzaţia adusă lui Moldovan era
legată de ameninţările cu moartea pe care le-ar fi proferat. Cu
toate acestea, chiar angajatul respectiv a recunoscut că în trecut nu a
avut probleme cu deţinutul şi că acesta este instabil din punct
de vedere psihic. Din discuţia cu Moldovan Liviu a reieşit că
motivul său de supărare era tocmai lipsa unor activităţi în
care să fie cuprins pe perioada executării sancţiunii cu regim
restrictiv, care să îi dea posibilitatea obţinerii unor
evidenţieri şi, subsecvent, a „ridicării” unor rapoarte de
pedepsire. În loc să i se explice de ce nu poate fi cuprins în
activităţi cultural-educative colective (interdicţia fiind
stabilită prin ordinul ministrului justiţiei nr. 3352/2003), ci numai
individuale, şi care ar fi acele activităţi individuale care
i-ar putea aduce evidenţierile dorite, lui Moldovan i s-a răspuns cu
formularea unei plângeri penale, în condiţiile în care reacţia sa
agresivă se datora probabil şi bolii de care suferă
(oligofrenie).

Minorii sunt
cuprinşi zilnic în programul ACTIV-CLUB de activităţi
ocupaţionale. Nu este foarte clar în ce consta activitatea zilnică a
minorilor (cadrele au menţionat realizarea de puzzle-uri), dar la data
vizitei cei trei minori din penitenciar erau la club, unde vizionau un film pe
DVD. Minorii au spus că ar mai fi fost aduşi la club pentru a vedea
un film cu o săptămână înainte, însă nu îşi aduceau
aminte ce film vizionaseră. De aceea, reprezentantele asociaţiei au
rămas cu impresia că vizionarea filmului era „organizată”
special pentru vizita APADOR-CH. În rest, minorii au menţionat faptul
că ies de două ori pe zi la curtea de plimbare, unde joacă tenis
de picior.

Penitenciarul
Bistriţa beneficiază de colaborarea constantă a studenţilor
de la Universitatea Babeş-Bolyai, care îşi desfăşoară
practica în penitenciar. În primul semestru al anului 2005, 17 astfel de
studenţi au lucrat cu deţinuţii, în sistemul „clasic”: timp de 3
luni de zile, o dată pe săptămână. Programele
desfăşurate cu ajutorul studenţilor au fost CEB (educaţia
bunul cetăţean – pentru tineri şi minori), CIVITAS
(educaţie civică), INTEGROFAM (discuţii despre familie – pentru
deţinuţii adulţi), EDUCOFAM (discuţii despre familie – cu
deţinuţii tineri). În general, în fiecare dintre aceste programe sunt
cuprinşi câte 10-20 de deţinuţi.

Penitenciarul
Bistriţa are un program de pregătire pentru liberare a
deţinuţilor (PROLIB) desfăşurat în colaborare cu Serviciul
pentru Protecţia Victimelor şi Reintegrare Socială a
Infractorilor Bistriţa (fostul serviciu de reintegrare socială şi
supraveghere). Doi consilieri de la SPVRI vin o dată pe
săptămână şi petrec 1 oră şi jumătate – 2
ore cu deţinuţii. Programul durează în total 6 luni. În
urmă cu 3 luni erau implicaţi 31 de deţinuţi, la data
vizitei mai rămăseseră numai 19. Programul este susţinut în
întregime de consilierii de la SPVRI, fără aportul compartimentului
socio-educativ, care se ocupă numai de organizare.

În colaborare cu
Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă,
penitenciarul organizează şi cursuri de calificare ca
zidar/pietrar/tencuitor (program denumit PROFORD). Cursul durează 4 luni,
iar la sfârşitul acestuia absolvenţii primesc certificate de
calificare, identice cu cele primite de cursanţii AJOFM-ului în general.
Tot identice sunt şi condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească deţinuţii pentru a putea participa la cursuri:
să aibă 8 clase şi să fie apt de muncă. La acestea se
adaugă comportamentul bun în timpul detenţiei, precum şi
condiţia de a mai avea numai 9 luni până la liberare (dar nu mai
puţin de 4 luni – durata cursului). Dintre toate aceste condiţii, APADOR-CH
consideră cea a absolvirii a 8 clase ca fiind excesivă. Chiar
dacă acestea sunt condiţiile generale impuse de AJOFM, în cazul
deţinuţilor ar trebui să se facă o excepţie,
datorită circumstanţele deosebite în care se găsesc
aceştia. În mod evident, mulţi dintre ei nu au absolvit şcoala
generală, fapt care nu le afectează totuşi capacitatea de a
munci ca zidar pietrar tencuitor. Cu o astfel de calificare, ei ar putea
obţine un serviciu după liberare, astfel încât şansele de
recidivă ar scădea (cei mai mulţi sunt condamnaţi pentru
furturi şi tâlhării).

DIFICIL este un
program de menţinere a legăturii cu familia şi comunitatea,
realizat de Prison Fellowship Cluj, o dată la 2 saptămâni, în program
fiind cuprinşi, în prezent, 18 deţinuţi. Şase voluntari ai
acestei organizaţii oferă consiliere individuală şi
organizează întâlniri cu familia. Pentru a participa la program,
deţinuţii trebuie să fie din judeţele Cluj sau
Bistriţa-Năsăud şi să aibă probleme familiale (de
exemplu, „necăutaţii”, familii cu mulţi copii).

Tot o
organizaţie neguvernamentală (Serviciul Umanitar pentru Penitenciare)
desfăşoară şi programul „Există speranţă
2005” şi care presupune întâlniri cu 25 de deţinuţi cu rapoarte
de incident, o dată pe săptămână, timp de 6 luni, în cadrul
cărora se discută despre modul în care trebuie să se comporte în
societate. APADOR-CH apreciază faptul că acest program este destinat
tocmai unor deţinuţi-problemă şi sugerează ca şi
compartimentul socio-educativ al penitenciarului să preia ideea în
activităţile proprii.

SURM este un
program de susţinere moral religioasă realizat de cultul penticostal,
la care participă 47 de deţinuţi (angajaţii
compartimentului susţin că la aceste întâlniri preotul ortodox nu
participă, ocupându-se doar strict de organizare). Partea remarcabilă
a colaborării penitenciarului cu acest cult o reprezintă
funcţionarea în localitate a unui centru de reintegrare socială
(Onisim), de care au beneficiat în acest an 3 deţinuţi care s-au
liberat de la Bistriţa. Concret, centrul dispune de locuinţe proprii
pe care le pune la dispoziţia foştilor deţinuţi care nu au
unde să se ducă după liberare şi, de asemenea, se
ocupă de găsirea unui loc de muncă pentru aceştia. Ajutorul
nu este condiţionat de trecerea la cultul penticostal. Rolul penitenciarului
este de a identifica deţinuţii care au nevoie de acest ajutor la
liberare şi de a face propuneri către centru.

Compartimentul
socio-educativ realizează şi două publicaţii lunare:
revista „Promisiune”, cu articole şi materiale de la deţinuţi
(7-8 deţinuţi în fiecare lună) şi „Gazeta volantă” cu
articole despre activităţile şi acţiunile cu
deţinuţi. Prima se realizează în 2 exemplare, iar cea de-a doua
în 3 exemplare, care circulă între camerele de deţinere. Din
discuţiile cu deţinuţii nu a reieşit că revistele
respective ar prezenta vreun interes pentru aceştia. În acest sens,
APADOR-CH sugerează ca deţinuţii să fie mai mult
implicaţi în stabilirea conţinutului revistelor, prin chestionarea
lor în legătură cu subiectele care i-ar interesa.

 

Camere de detenţie.
Atmosfera din penitenciar

În Penitenciariarul
Bistriţa există două tipuri de camere de deţinere: cele mai
noi, cu o suprafaţă de 19,5 m2 la 8 paturi instalate
(2,44m2/loc de deţinere) şi cele din pavilioanele vechi,
la care raportul dintre suprafaţă şi locurile de deţinere
este şi mai mic, de 1,4 (51 de paturi instalate la 71,2 m2).

Deşi camerele
vechi au fost modernizate şi dispun de duşuri proprii, la fel ca
şi cele din blocul mai nou de detenţie, microcentralele instalate nu
pot face faţă necesităţilor, astfel încât apa caldă se
distribuie numai la sala veche de baie, unde deţinuţii sunt duşi
o dată, cel mult de două ori pe săptămână (indiferent
dacă stau în blocul nou sau în pavilioanele vechi). Camerele noi de
deţinerea sunt dotate fiecare cu cîte o chiuvetă, iar în camerele
vechi deţinuţii au la dispoziţie câte un jgheab cu 4 robinete.
La camera pentru regim restrictiv nu exista nici măcar jgheabul, robinetul
fiind plasat direct deasupra WC-ului turcesc.

În mod
suprinzător, cele două camere de izolare erau prevăzute cu
paturi de piatră, deşi în mod normal acestea trebuiau demolate
şi înlocuite cu paturi cu structură metalică
.

Camera 45
(nerecidivişti staţionari) este situată într-unul din
pavilioanele vechi de detenţie. Deşi în cameră erau cazate numai
34 de persoane, paturile instalate erau în număr de 51, ducând la
aglomerarea inutilă a spaţiului. Profitând de prezenţa
directorului penitenciarului, în timpul vizitei reprezentanţilor APADOR-CH
deţinuţii i-au spus acestuia o parte din probleme lor. De exemplu, ei
s-au plâns că nu pot juca tenis de picior în timpul „aerului” zilnic,
deoarece curtea de plimbare este foarte mică, iar ei sunt prea mulţi.
Într-adevăr, curţile de plimbare sunt exact de dimensiunile unui teren
de tenis de picior, astfel încât numai cei din camerele de maximum 8 persoane
pot practica acest sport. O altă problemă este legată de
cumpărăturile de la magazinul din incinta penitenciarului.
Deţinuţii sunt scoşi la cumpărături numai o
singură dată pe lună. Fiind staţionari, sunt ultimii care
ajung la magazin, iar unele dintre produsele pe care le-ar dori se
epuizează. Propunerea deţinuţilor a fost de a li se permite
realizarea cumpărăturilor de două ori pe lună, ţinând
cont că în alte penitenciare acest lucru se poate face şi săptămânal.
Tot în legătură cu cumpărăturile, deţinuţii
şi-au exprimat dorinţa de a cumpăra şi fructe şi
legume proaspete de la magazin, pe bază de comandă, directorul
penitenciarului promiţându-le că va vorbi cu proprietarii magazinului
în acest sens.

Reprezentantelor
asociaţiei nu le-a fost clar care este regimul magazinului din
penitenciar. Directorul penitenciarului a explicat că a fost
organizată o licitaţie, pe care a câştigat-o o firmă
privată. În acelaşi timp directorul vorbea de un cadru al penitenciarului
(un agent) care se ocupă de magazin. Se poate ca acesta să fie
aceeaşi persoană cu cea menţionată că s-ar ocupa de
verificarea preţurilor practicate de magazin. Dar nici în privinţa
acestui aspect explicaţiile nu au fost prea clare şi anume ce se
întâmplă dacă preţurile practicate de magazin sunt mai mari
decât preţurile medii de la magazinele din oraş, cu care se
realizează comparaţia.

O altă
doleanţă a deţinuţilor a fost legată de
imposibilitatea de a vorbi la mai mult de un număr de telefon o dată,
chiar dacă convorbirea durează mai puţin de 10 minute. Ei au
spus că în alte penitenciare li se permite să sune la două
numere de telefon cu aceeaşi ocazie, atât timp cât nu depăşesc
10 minute pe săptămână. În acest sens, directorul
penitenciarului a cerut o situaţie exactă a deţinuţilor
care dau telefoane şi a timpului pe care îl ocupă această
activitate, pentru a vedea dacă dorinţa deţinuţilor poate
fi îndeplinită.

Alte probleme
ridicate de deţinuţi erau legate de programul de televizor, folosirea
la muncă, transferuri, interzicerea fumatului în camere etc. Pentru
reprezentantele asociaţiei a fost evident că toate aceste probleme,
până la urmă mărunte, şi-ar fi putut găsi o rezolvare
sau măcar o explicaţie, dacă conducerea şi celelalte cadre
ale penitenciarului ar fi acordat mai multă atenţie
deţinuţilor. Acumularea de nemulţumiri, indiferent de gravitatea
problemelor care le generează, creează o atmosferă
tensionată în penitenciar care, în final, afectează regimul de
detenţie.

Tot la camera 45,
deţinutul Lăcătuş Ştefan s-a plâns de faptul că i
s-a întocmit un raport de incident pe motiv că ar fi simulat o boală
pentru a nu fi scos la muncă. Deţinutul era revoltat, spunând că
el a muncit întotdeauna, dar atunci când a fost într-adevăr bolnav, nici
nu a fost tratat şi a mai şi fost sancţionat. Verificând dosarul
de penitenciar al deţinutului reprezentantele asociaţiei au putut
constata că nu există nici un raport de incident în acest sens. În
schimb, presupusa simulare, precum şi refuzul deţinutului de a
ieşi la muncă, erau consemnate în fişa acestuia, aflată pe
secţia de deţinere.

APADOR-CH
consideră că, atâta vreme cât penitenciarele nu pot asigura
locuri de muncă pentru toţi deţinuţii apţi, refuzul –
justificat sau nejustificat – de a ieşi la muncă nu ar trebui
sancţionat.
Pentru a nu perturba "frontul de lucru", ar
putea exista liste de rezervă cu deţinuţii apţi care
i-ar putea înlocui imediat pe cei care eventual refuză să iasă
la muncă.

Toţi
deţinuţii din camera 45 trăiau cu impresia că la acumularea
de trei notări („puncte”) în fişa de pe secţia de deţinere,
(notările pot privi şi cele mai neînsemnate incidente, chiar
dacă nu sunt dintre cele sancţionabile), li se întocmeşte
automat un raport de incident. Comandatul penitenciarului a afirmat că nu
aceasta este realitatea, dar reprezentantele asociaţiei consideră
că şi deţinuţilor trebuie să li se explice foarte clar
care este practica în materie disciplinară şi, bineînţeles, care
sunt drepturilor şi obligaţiile lor.

În camera 13 din
pavilionul nou de deţinere erau cazaţi 8 arestaţi preventiv în 8
paturi. Întrebaţi de directorul penitenciarului în legătură cu
propunerile colegilor lor, aceştia le-au găsit întemeiate, ceea ce
dovedeşte, din nou, utilitatea dialogului dintre cadre şi
deţinuţi.

 

Hrană.
Vizite. Corespondenţă

Meniul pentru prânz
consta în ciorbă cu fidea şi mâncare de cartofi cu dovleci şi
carne, pentru toţi deţinuţii, mai puţin diabeticii pentru
care ciorba cu fidea era înlocuită cu ciorbă de legume. Pentru masa de
seară meniul consta în varză a la Cluj pentru toţi
deţinuţii. Cantitatea de carne de porc scoasă din magazie pentru
ziua respectivă era de 66 de kilograme, la care se adaugau 438 de grame de
carne de vită. Potrivit responsabilului de la bucătărie, carnea
de vită era destinată adventiştilor şi musulmanilor,
însă ulterior acesta s-a contrazis afirmând că de fapt musulmanii
mănâncă fără carne! Pe lângă carne, se mai
scoseseră 11,7 kg subproduse porc, 8,71 kg slănină afumată
şi 24,5 kg slănină crudă.

Reprezentantele
APADOR-CH au costatat cu surprindere faptul că nu exista nici o
diferenţă între meniul celor de la regim şi meniul comun. De
altfel, şi unii dintre deţinuţi s-au plâns de acest lucru (de
exemplu, Branea Emilian, care susţinea că suferă de ulcer
şi este trecut la regim, dar nu primea mâncare diferită). O altă
problemă ridicată de deţinuţi în legătură cu
calitatea hranei a fost prezenţa constantă a dovlecilor în mâncare,
care, au spus ei, o transforma în „mâncare pentru porci”.

La compartimentul
vizite, un lucru bun care trebuie menţionat este dispunerea ghişeelor
pentru primirea pachetelor. Acestea se află unul în faţa celuilalt,
ceea ce permite deţinuţilor care primesc pachete să vadă
exact tot ceea ce fac agenţii la primirea pachetelor. APADOR-CH a
susţinut mereu că o astfel de dispunere este necesară pentru ca
orice suspiciune cu privire la eventuale sustrageri din pachete din partea
cadrelor să fie evitată.

Pentru exercitarea
dreptului la corespondenţă, deţinuţii au la dispoziţie
o singură cutie poştală mobilă, care circulă prin
penitenciar pentru ridicare corespondenţei. APADOR-CH sugerează
conducerii penitenciarului să solicite Poştei Române şi
instalarea unei cutii poştale fixe, eventual lângă curţile de
plimbare.

În penitenciar sunt
instalate 5 telefoane cu cartelă, dintre care două se află la
sectorul vizite. Acestea nu sunt prevăzute cu cabine telefonice, care
să asigure confidenţialitatea convorbirilor. Având în vedereă
că numărul de telefoane instalate este suficient în raport cu
numărul deţinuţilor din penitenciar, APADOR-CH consideră
că se poate da curs solicitării deţinuţilor de a putea
vorbi cu mai mult de o persoană o dată, atât timp cât nu
depăşesc 10 minute de convorbiri.

 

Concluzii:

 

APADOR-CH
consideră disproporţionată intervenţia
„mascaţilor” din ziua de 15 noiembrie 2004 şi cere ANP să
desfăşoare o investigaţie proprie, precum şi,
dacă va fi cazul, să sesizeze parchetul competent.

APADOR-CH cere
Penitenciarului Bistriţa să desfiinţeze paturile de
piatră de la camerele de izolare, precum şi să refacă instalaţia
sanitară din camera de regim restrictiv, astfel încât
deţinuţii să se poată spăla corespunzător.

La Penitenciarul
Bistriţa, atmosfera este în general bună, mai ales datorită
gradului destul de mic de aglomerare. Cu toate acestea,
deţinuţii au tot felul de mici nemulţumiri, care ar putea
fi evitate foarte uşor prin stabilirea unui dialog real între
deţinuţi şi cadre. De exemplu, în privinţa
posibilităţii deţinuţilor de a telefona la mai mult de
un singur număr de telefon o dată, o problemă de competenţa
exclusivă a comandantului penitenciarului, a fost evident că
propunerea deţinuţilor nu ajunsese niciodată la acesta.

APADOR-CH
reiterează problema deţinuţilor consideraţi
"dificili", care, în cele mai multe cazuri, nu se bucură de
atenţia specială de care ar avea nevoie din partea
compartimenului socio-educativ. În general, persoanele selecţionate
pentru a participa în programele organizate de compartiment sunt
deţinuţii „cuminţi”, sistem la care trebuie să se
renunţe. Deţinuţii clasificaţi drept periculoşi
şi cei cu rapoarte de incident trebuie să fie o prioritate
pentru compartimentul socio-educativ. Asociaţia cere ANP să
angajeze de urgenţă un psiholog la Bistriţa.

Şi din punct
de vedere al asistenţei medicale, deţinuţii trebuie să
se bucure de o atenţie mai mare. Medicii din penitenciar ar trebui
să aibă în vedere starea specială a pacienţilor lor
şi să evite să-i încadreze pe aceştia, cu atâta
uşurinţă, în categoria „simulanţilor”.

 De asemenea, APADOR-CH solicită ANP să îi comunice care au
fost concluziile Comisiei comune de investigare a deceselor din penitenciare în
privinţa decesului survenit în decembrie 2004 în acest penitenciar.

APADOR-CH
insistă din nou asupra limitării consultaţiilor medicale
acordate de medicii de penitenciar cadrelor numai pentru urgenţe.

APADOR-CH cere
ANP să revizuiască criteriile de clasificare a
deţinuţilor în categoria "periculoşi". Acest
lucru este cu atât mai necesar cu cât punerea în aplicare a noii legi a
regimului executării pedepselor care ar fi rezolvat, în bună
parte, această problemă a fost amânată.

Asociaţia
cere ANP să dispună renunţarea la pedepsirea
deţinuţilor care refuză să iasă la muncă.
Aceasta deoarece sistemul penitenciar nu are posibilitatea de a
asigura locuri de muncă pentru toţi deţinuţii apţi
(a se vedea mai sus soluţia propusă de asociaţie cu privire
la listele de rezervă)

Alte
constatări/recomandări sunt incluse în raport.

Diana-Olivia
Călinescu                                                  Nicoleta
Popescu

Raspunsul ANP in acest caz