Raport privind vizita în Penitenciarul Giurgiu

18.03.2004
Print Friendly, PDF & Email

Vizita şi-a
propus în principal să constate condiţiile de detenţie din secţia
pentru minori şi


verifice sesizările făcute de unii deţinuţi, prin scrisori
trimise asociaţiei, cu privire la condiţiile de detenţie din
secţia a III-a C (deţinuţi periculoşi, regim restrictiv,
izolare).

1. Aspecte
generale. Discuţia cu conducerea penitenciarului.

De la vizita
anterioară a reprezentanţilor APADOR-CH (din 14 martie 2002), în planul
de investiţii de la Penitenciarul Giurgiu a fost finalizat şi dat
în folosinţă încă un bloc de deţinere, iar cel de-al patrulea
este în curs de finalizare (conducerea penitenciarului preconizează că
acest lucru se va întâmpla în luna mai a acestui an). Nu au fost finalizate
lucrările la clădirea destinată clubului deţinuţilor
(un complex cu sală de spectacole, săli de mese etc.) şi cea
pentru atelierul de producţie. În conservare este şi clădirea
în care urmează să funcţioneze administraţia penitenciarului.
Datorită faptului că lucrările la clubul deţinuţilor
nu au fost finalizate, penitenciarul se confruntă cu un deficit de spaţii
pentru activităţi cultural-educative. Există pentru fiecare secţie
de deţinere câte o sală având destinaţia de club, dar acestea
sunt mici, pentru maxim 15-20 de persoane.

La data
vizitei, în Penitenciarul Giurgiu se aflau 1368 de deţinuţi, dintre
care 1332 bărbaţi (41 arestaţi preventiv, 52 cu condamnări
în primă instanţă şi 1229 condamnaţi definitiv) şi
36 femei (3 arestate preventiv, 3 cu condamnări în primă instanţă
şi 28 condamnate definitiv). Suprafaţa totală a spaţiilor
de deţinere era de 3128 m2, ceea ce înseamnă că, raportat
la recomandările CPT de a asigura un spaţiu vital de 4 m2/deţinut,
gradul de ocupare al penitenciarului era de 175%. Criteriile de separaţie
sunt în general respectate, în secţiile pentru bărbaţi fiind
organizate inclusiv camere separate pentru nefumători. La secţia de
femei aglomerarea era mai mare, ceea ce ducea la o nerespectare a criteriilor
de separaţie. Conducerea penitenciarului a precizat că această
deficienţă va fi remediată o dată cu darea în folosinţă
a celui de-al patrulea bloc de deţinere, unde va fi transferată secţia
de femei. Deţinuţii erau cazaţi în camere de 2 şi 6 locuri.
Din totalul de 1368 de deţinuţi, 12 erau minori (2 fete şi 10
băieţi).

La muncă
erau folosiţi 94 de deţinuţi, dintre care 22 în exterior, 23
la G.A.Z. şi 49 la deservire în interiorul unităţii. Din discuţia
cu comandantul unităţii penitenciare a reieşit că situaţia
economică precară din judeţ este principalul motiv pentru care
deţinuţii nu pot fi folosiţi la muncă. De asemenea, penitenciarul
nu dispune de o fermă proprie, abia la începutul anului 2003 fiind preluate
5 ha de teren de la o unitate militară de marină care s-a desfiinţat.
Pe acest teren se cultivă legume în perioada de vară. De asemenea,
sunt folosite şi terenurile din interiorul penitenciarului, la data vizitei
fiind amenjate câteva solarii pe un teren viran aflat în sectorul administrativ
al penitenciarului. Datorită faptului că penitenciarul nu dispune
de o fermă proprie, este obligat să achiziţioneze toate produsele
alimentare din comerţ (cu excepţia cărnii, care este adusă
de la Penitenciarul Pelendava), ceea ce implică costuri deosebit de ridicate.
Un alt aspect care duce la creşterea cheltuielilor materiale este încălzirea
pe bază de combustibil lichid, neexistând posibilitatea ca penitenciarul
să se racordeze la reţeaua naţională de gaze (nici oraşul
Giurgiu nu este racordat la magistrala de gaze). Din aceste motive, Penitenciarul
Giurgiu are constant datorii (la momentul vizitei acestea se ridicau la aproximativ
3 miliarde de lei), ceea ce îngreunează foarte mult activitatea şi
crează probleme în relaţia cu distribuitorii.

Pentru deţinuţii
consideraţi periculoşi, pentru cei cărora li s-a aplicat pedeapsa
cu izolarea şi cu "regim restrictiv", există o secţie
separată de deţinere (a III-a C). Pedeapsa cu izolarea se aplică
în cazurile de distrugere a bunurilor din cameră, uneori şi pentru
lovirea altor deţinuţi. După data de 1 ianuarie 2004, în unul
sau două cazuri deţinuţii au contestat măsurile dispuse
de comisia de disciplină, instanţele de judecată menţinând
pedeapsa aplicată de aceasta. În toate cazurile deţinuţii sunt
audiaţi de comisia de disciplină. La data vizitei în penitenciar,
nici un deţinut nu executa pedeapsa în "regim restrictiv", existând
o singură persoană sancţionată cu 10 zile izolare severă.
Din evidenţa rapoartelor de incident pe anul 2003 pusă la dispoziţie
de conducerea penitenciarului a rezultat că în acest an au fost întocmite
un număr de 259 de rapoarte de incident. Din analiza evidenţei a rezultat
că, în general, pedepsele aplicate sunt mustrarea şi retragerea dreptului
la pachet şi/sau vizită, iar pedeapsa cu izolarea (simplă sau
severă) se aplică, în general, pentru acte de violenţă,
automutilări, deţinerea de obiecte interzise, distrugeri. De asemenea,
în cursul anului 2003, sancţiunea executării pedepsei în regim restrictiv
a fost aplicată unui număr de 4 deţinuţi (câte 3 luni),
pentru că au ars cu ţigara, au tăiat şi violat un alt deţinut.
O metodă folosită de conducerea penitenciarului şi considerată
eficientă în cazurile de abateri disciplinare este şi discutarea în
colectiv, pentru "demitizarea" unor deţinuţi.

În privinţa
asigurării dreptului la corespondenţă au fost instalate un număr
de 3 cutii poştale fixe şi a fost înfiinţată o cutie poştală
mobilă, care este în general folosită pe secţia a III-a C şi
în cazul deţinuţilor care nu se pot deplasa. Conţinutul cutiilor
poştale este ridicat direct de către un lucrător poştal,
pentru a se asigura confidenţialitatea corespondenţei. Cu toate acestea,
deţinuţii care au acces numai la cutia poştală mobilă
şi-au exprimat îndoielile în privinţa siguranţei pe care aceasta
o asigură confidenţialităţii corespondenţei, scrisoriile
putând fi foarte uşor scoase din această cutie poştală.

Toţi
deţinuţii (arestaţi preventivi, minori, femei) sunt obligaţi
să poarte ţinuta penală în afara camerei de deţinere, cadrele
penitenciarului motivând că datorită lucrărilor de construcţii
aflate în curs, se evită astfel confundarea cu muncitorii şi se previne
o posbilă evadare.

În privinţa
cadrelor, la nivelul Penitenciarului Giurgiu există un deficit de personal,
care face imposibilă asigurarea celui de-al patrulea schimb. La compartimentul
cultural-educativ sunt încadraţi 3 educatori (dintre care un psiholog)
şi un preot. În mod evident acest număr este insuficient având în
vedere numărul deţinuţilor din penitenciar. Şi în privinţa
personalului medical penitenciarul se confruntă cu un deficit major, fiind
încadraţi nuami 2 medici generalişti şi un medic stomatolog.
În statul de personal există încă un post de medic generalist, însă
până în prezent acesta nu a fost ocupat din lipsa de solicitanţi.
Mai mult, unul dintre cei doi medici generalişti încadraţi este în
concediu post-natal de 2 ani, ceea ce înseamnă că, practic, un singur
medic generalist acordă asistenţă medicală întregului efectiv
din penitenciar. Datorită acestei situaţii, cunoscute la nivelul DGP,
pentru o perioadă de timp, cîte un medic de la penitenciarele Bucureşti-Jilava
şi Rahova acorda consultaţii medicale la Penitenciarul Giurgiu, câte
o zi pe săptămână. Cum acest sistem nu rezolva problema asistenţei
medicale şi nu s-a dovedit eficient, s-a renunţat la această
idee. În privinţa asistenţilor medicali, toate cele 12 posturi existente
în statul de personal sunt ocupate, însă 3 dintre aceştia se află
în concediu post-natal de 2 ani. Nici colaborarea cu Spitalul Judeţean
Giurgiu nu este dintre cele mai bune, acesta refuzând internarea deţinuţilor
cu probleme de sănătate. Conform celor spuse de comandantul unităţii,
cea mai lungă internare a unui deţinut în spitalul civil din oraş
a fost de o zi, fapt inexplicabil atât timp cât nu există nici piedici
de natură financiară, Casa OPSNAJ efectuând la zi plăţile
către spital. În cazurile în care deţinuţii sunt duşi la
spitalul din Giurgiu, acesta trimite bolnavii către spitalele penitenciare
Bucureşti – Jilava sau Rahova, în funcţie de afecţiuni.

2. Vizita
în penitenciar

2.1 Blocul
alimentar

Depozitul
de alimente era curat, aerisit şi toate produsele aflate aici erau în termenul
de garanţie. Carnea era păstrată într-o cameră frigorifică
nouă, modernă, care asigura în mod corespunzător păstrarea
alimentelor. Sala în care se prepara mâncarea pentru deţinuţi şi
cadre (la marmite) era în general în stare bună, beneficiind de aerisire,
totuşi din cauza aburului, exista un început de mucegai pe tavanul încăperii.

În ziua
vizitei meniul pentru deţinuţi a constat, dimineaţa, în ceai,
pâine, biscuiţi, margarină şi marmeladă. Pentru prânz se
preparau ciorbă de fasole cu slănină şi ghiveci de legume
cu carne, iar pentru seara urma să se prepare pilaf de orez cu carne. Cantitatea
de carne scoasă de la magazie pentru respectiva zi era de 92 kg carne de
porc, 2,9 kg carne de vită (pentru diabetici şi musulmani), 54 kg
de slănină şi 30 kg de subproduse de porc. Reprezentanţii
asociaţiei au putut constata că mâncarea arăta şi mirosea
bine, singura problema fiind proporţia dintre carne şi subproduse
din carne la felul al doilea. Deşi din documente reieşea că acest
raport, dintre carne şi subproduse, era de 3 la 1, în cazan păreau
a fi mai multe subproduse decât carne.

2.2 Secţia
I A

În camera
121
erau cazate 9 deţinute în 6 paturi. Din cauză că
secţia de femei este improvizată în cadrul secţiei I, există
o problemă de supraaglomerare la deţinutele femei. Cele 6 paturi suprapuse
erau instalate într-un spaţiu de aproximativ 15 m2, ceea ce
înseamnă că gradul de aglomerare al camerei era de 240% (calculat
la un spaţiu vital de 4 m2, conform recomandărilor CPT).
Camera dispunea de o sală de baie separată, cu duş, chiuvetă
şi toaletă. Deţinutele s-au plâns că nu primesc din partea
penitenciarului şi nici nu li se permite să aducă de acasă
cloramină în vederea dezinfectării continue a toaletei, cu toate că
aceasta se impune având în vedere că unele dintre deţinute suferă
de anumite boli venerice. Motivaţia pe care au primit-o atunci când li
s-a refuzat solicitarea a fost aceea că se evită astfel o posibilă
intoxicare voluntară a deţinutelor care au astfel la dispoziţie
o substanţă chimică toxică. Deţinutele au considerat
această motivaţie nesatisfăcătoare, atât timp cât li se
permite să primească de acasă alte substanţe chimice, cum
ar fi detergentul. Apă caldă pentru baie au la dispoziţie o dată
pe săptămână, aproximativ 35-40 de minute, timp total insuficient
pentru 9 persoane. Chiar şi în situaţia în care în cameră sunt
cazate mai puţine deţinute, la baia din camera lor sunt aduse şi
deţinutele cazate la camerele de 2 persoane, care nu sunt dotate cu duş
propriu. Pentru a asigura igiena zilnică a deţinutelor, acestora li
se permite să deţină fierbătoare electrice cu care să
îşi încălzească apă. La momentul vizitei, deţinutele
încălzeau apă într-un recipient improvizat dintr-o sticlă de
plastic. Plimbarea zilnică durează 30-45 de minute, într-o curte de
plimbare separată.

Deţinutele
s-au plâns că sunt obligate să poarte ţinuta penală tot
timpul în afara camerei, inclusiv în timpul vizitei, chiar şi când sunt
vizitate de copiii lori minori. O altă problemă legată de asemenea
vizite este că nu se permite vizita la masă, fapt carere are o influenţă
negativă asupra acestora. Vizitele sunt scurte, durând 20-25 de minute,
timp total insuficient pentru a menţine o relaţie bună cu familia,
în special cu copiii.

O altă
problemă indicată de deţinute este faptul că sunt încătuşate
atunci când sunt duse la instanţele de judecată, chiar şi cele
arestate prevenitv.

În cameră
există un receptor TV, adus de acasă de una dintre deţinute,
la care se pot recepţiona numai programele România 1 şi TVR2 cu ajutorul
unei antene colective la care este racordat televizorul. Ziarele pe care deţinutele
le primesc sunt Adevărul şi Independentul, o dată la două
zile, când sunt lăsate în cameră aproximativ 2 ore. Deţinutele
pot împrumuta cărţi de la bibliotecă, deşi titlurile existente
sunt puţin numeroase. O problemă ar fi că biblioteca nu dispune
de literatură juridică, nici măcar un exemplar al Codului civil
sau al Codului familiei, cărţi pe care deţinutele le-au apreciat
ca fiindu-le necesare. Deţinutele s-au plâns şi de lipsa activităţilor
cultural-educative, acestea fiind organizate foarte rar. Şi asistenţa
medicală a fost apreciată ca fiind foarte slabă. În privinţa
activităţilor pe care le pot desfăşura în cameră, deţinutele
au menţionat că le este interzisă folosirea andrelelor şi
croşetelor, indiferent de materialul din care sunt confecţionate.
Acestea pot fi folosite numai într-o cameră specială, unde deţinutele
pot fi supravegheate.

Cu toate
că au solicitat efectuarea de fotocopii din dosare, deţinutele au
fost refuzate cu motivaţia lipsei fondurilor alocate în acest scop. Copiile
pot fi realizate numai dacă deţinutele vin cu propria hârtie de copiator.

În camera
129
(identică cu camera 121) erau cazaţi 2 minori condamnaţi
definitiv. Exista un televizor adus de către unul dintre minori. Deoarece
au televizor în cameră, minorii nu sunt scoşi la club. Nu au activităţi
cultural-educative şi nici nu participă la vreun fel de cursuri de
aflabetizare, deşi unul dintre cei doi minori era analfabet. La vizite
sunt obligaţi să poarte ţinuta penală, iar la instanţă
sunt duşi în cătuşe, legaţi doi câte doi. Minorii primesc
fiecare, o dată pe lună, o lamă de unică folosinţă,
un săpun, pastă de ras şi de dinţi, hârtie igienică.
Plimbarea zilnică durează 45 de minute, în curtea de plimbare având
la dispoziţie aparate de sport. Nu există activităţi sportive
organizate.

În camera
130
(identică cu celelate două vizitate la aceeaşi secţie)
erau cazaţi alţi 2 minori condamnaţi defintiv. Deoarece nu au
un televizor propriu în cameră, sunt scoşi la club în fiecare zi între
orele 14 şi 17 pentru a urmări programele tv. Nici aceşti minori
nu au luat parte la nici o activitate cultural-educativă. Minorii sunt
obligaţi să meargă la vizite în hainele de penitenciar (în interiorul
penitenciarului ei pot să poarte hainele de acasă). Minorul I.F. (15
ani) a fost fotografiat şi au apărut informaţii despre el în
presă, fără acordul său, în perioada în care se afla în
arestul Poliţiei din Alexandria, ceea ce contravine “Regulilor de la Bejing”
cu privire la protecţia delincvenţilor juvenili.

2.3 Secţia 
a III-a C

Secţia
este destinată cazării deţinuţilor “cu grad sporit de periculozitate”,
pedepsiţi cu izolare severă şi regim restrictiv, precum şi
a celor condamnaţi la închisoare pe viaţă (aflaţi temporar
în unitate, având afaceri judiciare la instanţele din judeţul Giurgiu
sau din apropiere). Secţia dispune de curţi separate de plimbare,
sub forma unor cuşti pe acoperişul clădirii, ceea ce face imposibilă
organizarea oricăror activităţi sportive. Deţinuţii
sunt scoşi la plimbare în grupuri de câte 5-6, legaţi cu cătuşe.

La data
vizitei, aici se aflau 57 de persoane. Numărul deţinuţilor “periculoşi”
era de 34 (o parte dintre ei fuseseră transferaţi la Giurgiu, în timpul
ultimului an, de la penitenciarele Bucureşti-Rahova şi Bucureşti-Jilava
întrucât ar fi avut tentative de a produce revolte în cele două penitenciare
– aproximativ 15-20 de persoane în total).

Din discuţia
avută cu comandantul penitenciarului a reieşit că la “periculoşi”
sunt introduşi în principal deţinuţii care comit în mod repetat
abateri disciplinare, care sunt condamnaţi pentru fapte grave (omor, de
exemplu), care au de executat pedepse mari (închisoare pe viaţă sau
la 25 de ani), precum şi deţinuţii violenţi faţă
de colegi sau cadre. Comandantul penitenciarului a precizat că la „periculoşi”
nu sunt introduşi deţinuţii veniţi de la alte penitenciare
sau de la poliţie şi care au în dosare menţiunea că ar fi
periculoşi fără ca acestea să fie documentate corespunzător.

Reprezentanţii
APADOR-CH au constatat că în penitenciarul Giurgiu se folosesc lanţurile
ca mijloc de imobilizarea a deţinuţilor. Responsabilii unităţii
au explicat că această măsură a fost introdusă prin
Ordinul nr. 383 din 10 octombrie 2003 al Directorului general al DGP, prin care
s-a aprobat „Metodologia privind deţinuţii cu grad sporit de periculozitate”.
Potrivit Ordinului amintit, „Deţinuţilor din această categorie
li se aplică mijloace de imobilizare sigure pe timpul deplasării cu
mijloacele de transport la organele judiciare, spitale, policlinici sau alte
locuri din exteriorul locului de deţinere. La instanţele de judecată,
acestea se aplică şi în cazul deplasării de la camerele de arest
până în boxa amenajată în sala de şedinţe, precum şi
pe timpul desfăşurării procesului, informându-se despre aceasta
preşedintele completului în faţa căruia sunt prezentaţi.
Dacă acesta dispune scoaterea mijloacelor de imobilizare, se procedează
în consecinţă. În acelaşi mod se procedează şi în cazul
prezentării deţinuţilor la alte organe şi instituţii”.
Potrivit precizărilor conducerii penitenciarului, în urma acestui ordin,
DGP a achiziţionat şi distribuit penitenciarelor, inclusiv celui din
Giurgiu, lanţuri pentru imobilizarea deţinuţilor. Lanţurile
sunt metalice şi sensibil mai subţiri decât cele „clasice”. Ele sunt
de două tipuri: unul cu care deţinuţii sunt legaţi de mijloc
şi apoi de autovehiculul cu care sunt transportaţi iar celălalt
având două lanţuri, unul cu care deţinuţii sunt legaţi
de picioare iar unul care leagă lanţul de la picioare de cătuşele
de la mâini.

Reprezentanţii
APADOR-CH şi-au exprimat dezacordul total faţă de folosirea lanţurilor
împotriva deţinuţilor. Măsura este cu totul excesivă şi
inacceptabilă. Ea înseamnă, în principal, că un deţinut
care se află sub o escortă şi aşa severă (cum se stabileşte
prin acelaşi Ordin), mai este şi încătuşat la mâini şi
legat cu un lanţ la picioare şi cu unul de acesta şi de cătuşele
de la mâini. Practica reintrodusă prin Ordinul DGP este un pas înapoi cu
totul inacceptabil faţă de ceea ce se întâmpla în sistem până
la această măsură (folosirea lanţurilor fusese complet interzisă
în urmă cu trei ani). Măsura este contrară atât Regulilor europene
pentru penitenciare (Regula 39), cât şi Ansamblului de reguli minime ONU
pentru tratamentul deţinuţilor (Regula 33), ultimele reglementări
fiind  invocate în chiar expunerea de motive a „Metodologiei” care a fost aprobată
prin Ordinul DGP. De altfel, „Metodologia” nu vorbeşte nicăieri de
posibilitatea utilizării lanţurilor, ci doar a „mijloacelor de imobilizare
sigure” (ceea ce în accepţiunea normelor internaţionale citate înseamnă,
„cătuşe, cămăşi de forţă şi altele”,
însă în nici un caz lanţurile, care sunt interzise în mod explicit).

În
camera 442
(2 paturi suprapuse) se aflau deţinuţii Bobi Victor
Garcea şi Ilie Marian Laurenţiu Petre. Camera 442, la fel ca toate
celelalte ale secţiei a III-a C, era foarte strâmtă (la intrarea în
cameră exista un hol, la fel de îngust ca şi camera, iar între camera
propriu-zisă şi fereastră exista un spaţiu foarte mic; acest
spaţiu şi holul erau despărţite de cameră prin două
grilaje metalice, care la această cameră nu erau încuiate cu lacătul).
Suprafaţa camerei propriu-zise, având în jur de 4,5 mp, era sensibil mai
mică decât suprafaţa minimă recomandată de Comitetul pentru
Prevenirea Torturii (4 m2/deţinut).

Deşi
construite de curând, aceste camere sunt necorespunzătoare şi din
cauza faptului că WC-ul, de tip turcesc, precum şi chiuveta, sunt
situate în camere şi neseparate în vreun fel de acestea. Din cauză
că la unele camere grilajele dinspre ferestre sunt ţinute în permanenţă
încuiate, deţinuţii sunt nevoiţi să suporte mirosul rezultat
din satisfacerea nevoilor fiziologice. Mai mult, ei sunt obligaţi să
mănânce în apropierea WC-ului nefiind asigurat un minim de igienă
pentru servirea mesei.Deţinuţii nu au asigurată, astfel, nici
intimitatea necesară pe timpul satisfacerii nevoilor fiziologice. Din cauză
că în urmă cu aproximativ două luni deţinutul Iulian Ştefănescu
(o persoană cu probleme psihice serioase, care potrivit conducerii unităţii
ar fi încercat să se sinucidă) a distrus neonul din cameră, s-a
decis ca pe secţia a III-a C lumina să fie scoasă din camere
şi instalată pe hol. După această măsură, deţinuţii
au fost lipsiţi de lumină artificială în cameră. Atunci
când afară este întuneric, ei sunt nevoiţi să meargă pe
hol dacă vor să citească, să scrie sau să facă
orice altceva având nevoie de lumină. Situaţia este încă şi
mai dificilă pentru deţinuţii din camerele unde grilajul care
desparte camera de hol este ţinut încuiat. Măsura luată se dovedeşte
cu atât mai lipsită de sens în condiţiile în care în majoritatea camerelor
grilajele sunt ţinute descuiate iar deţinuţii au acces în hol,
unde ar putea să distrugă, dacă ar vrea, instalaţiile electrice
(după cum ar putea şi să se sinucidă prin electrocutare).
Reprezentanţii APADOR-CH au apreciat că nesepararea în vreun fel a
WC-ului de restul camerei şi lipsa luminii artificiale din camera propriu-zisă
constituie un tratament inuman şi degradant pentru deţinuţii
ţinuţi în aceste condiţii. Deţinutul Garcea a fost introdus
la periculoşi întrucât în iarna anului 2000, respectiv în primăvara
2001 s-ar fi manifestat „recalcitrant” la Penitenciarul Slobozia şi ar
fi agresat un deţinut la Penitenciarul Bucureşti-Jilava. Garcea venise
la Giurgiu în septembrie 2003 şi a fost introdus la „periculoşi” numai
peste circa patru luni. El a explicat reprezentanţilor asociaţiei
că aceasta s-a datorat exclusiv faptului că a refuzat să se tundă
(întrucât îşi îngrijea părul şi nu încălca în vreun fel
regulile de igienă personală şi colectivă). Garcea s-a mai
plâns că în februarie 2004 a fost bătut de subofiţerul George
Chiorsava. Deţinutul Petre, transferat la Giurgiu din data de 10 februarie
2004, nu ştia din ce cauză se afla la „periculoşi” (el bănuia
că ar fi fost vorba despre faptul că s-a autoagresat). Consultând
dosarul personal al deţinutului, reprezentanţii APADOR-CH au constatat
că acesta a fost categorisit „periculos” la Penitenciarul Pelendava, întrucât
un coleg al său ar fi spus cadrelor că Petre i-ar fi mărturisit
intenţia sa de a fugi de la locul de muncă. În dosar nu exista o documentare
credibilă a acuzaţiei care îi era adusă deţinutului. Cei
doi deţinuţi au apreciat că mâncarea este în general bună.
Baie fac o dată pe săptămână iar telefoane pot să dea
de patru ori pe lună. Din cauză că nu au posibilitatea să-şi
aducă un televizor de acasă, ei pot să se uite la televizor numai
două ore pe săptămână, fiind scoşi prin rotaţie
cu ceilalţi deţinuţi din secţie la clubul acesteia. Ziare
nu primesc, în schimb pot să citească cărţi de la bibliotecă.

În
camera 440
, se afla deţinutul Iulian Ştefănescu (şi
în această cameră, arătând prin construcţie ca şi camera
442, existau tot 2 paturi suprapuse). Reprezentanţii APADOR-CH l-au găsit
pe Ştefănescu culcat în patul de jos, legat de ambele mâini, cu cătuşe,
de pat). Cadrele au explicat că această măsură era necesară
întrucât din cauza afecţiunilor psihice de care suferă deţinutul
se manifestă violent distrugând bunurile din cameră şi autoagresându-se
în mod repetat (mutarea instalaţiilor electrice din camere în hol s-a făcut
după ce Ştefănescu a distrus lampa de neon din camera sa). Reprezentanţii
asociaţiei au încercat să stea de vorbă cu Ştefănescu,
însă acesta a fost complet incoerent, neinteligibil şi lipsit de memorie
(părea a fi sub efectul unui sedativ puternic). Din dosarul personal al
deţinutului a rezultat că acesta are „tulburări de memorie şi
de personalitate de tip impulsiv şi antisocial”. El fusese internat la
secţia de psihiatrie a Spitalului penitenciar Bucureşti-Jilava în
martie şi august 2003 şi ianuarie-februarie 2004, însă de fiecare
dată a fost externat şi retrimis penitenciarului pentru a fi „ţinut
sub supraveghere” (unitatea nu are, însă, nici măcar un medic de specialitate)
. Ştefănescu se autoagresase în repetate rânduri. Potrivit relatărilor
cadrelor, într-una din situaţii el şi-a spintecat abdomenul, punând
în rană un fes pentru ca intestinele să nu-i iasă afară.
Deţinutul avea de executat o pedeapsă de 6 ani de închisoare pentru
„tâlhărie” (furase două păsări din curtea cuiva şi
îl lovise pe proprietar în momentul în care acesta în prinsese asupra faptului).
Reprezentanţii APADOR-CH au rămas cu impresia că Ştefănescu
suferea de grave afecţiuni psihice şi că locul lui nu era într-un
penitenciar ci într-o instituţie spitalicească de profil. Penitenciarul
făcuse demersuri în vederea întreruperii executării pedepsei deţinutului
din motive medicale. Chiar şi în condiţiile în care Iulian Ştefănescu
suferă de afecţiuni psihice care impun imobilizarea sa, reprezentanţii
APADOR-CH consideră total inacceptabil modul în care l-au gasit imobilizat
de acesta. Folosirea cătuşelor nu poate fi acceptată, existând
şi alte metode de imobilizare, adecvate stării psihice a deţinutului,
cum ar fi folosirea unro benzi elastice. De asemenea, reprezentanţii asociaţiei
consideră inacceptabil faptul că Iulian Ştefănescu era ţinut
într-o cameră destinată deţinuţilor periculoşi în loc
să fie ţinut sub supraveghere medicală la infirmerie.

În
camera 431
se afla deţinutul Iulian Fentzel. Şi această
cameră avea 2 paturi iar prin construcţie arăta precum cele vizitate
anterior (la momentul vizitei în cameră era foarte frig). Fentzel se afla
la „periculoşi” de 10 luni de zile şi de tot atât timp el era ţinut
singur în cameră (inclusiv la plimbare era scos singur). În afară
de plimbarea zilnică, de luni până duminică, în jur de 45 de
minute, şi de circa două ore când este scos la club la televizor,
deţinutul nu avea absolut nici o altă activitate. El ştia că
se află în acest regim de detenţie din cauză că îi învăţa
pe deţinuţi care le sunt drepturile şi cum şi cui pot să
se plângă dacă acestea le sunt încălcate. Din dosarul deţinutului
rezultă că Penitenciarul Jilava, de unde fusese transferat la Giurgiu,
menţionase în adresa de transfer că acesta ar fi fost „unul din promotorii
revoltei din 1997 şi totodată predispus la iniţierea de acte
de nesupunere sau dezordine în rândul efectivelor de deţinuţi”. Acesta
era singurul document din dosarul de penitenciar care ar fi putut justifica
deţinerea lui Iulian Fentzel ca "periculos", neexistând nici
un proces-verbal de încadrare a acestuia în categoria respectivă.Deţinutul
are cunoştinţe juridice evident superioare colegilor lui şi îşi
asumă faptul că atunci când are posibilitatea le spune deţinuţilor
ce drepturi au şi cum pot să procedeze în cazul în care aceste drepturi
nu le sunt respectate. Reprezentanţii APADOR-CH au apreciat pe de o parte
că acuzele aduse deţinutului de penitenciarul Jilava nu sunt justificate
(Fentzel nu a suferit vreo condamnare pentru că ar fi fost „promotor al
revoltei din 1997”) iar pe de altă parte faptul că el le spune colegilor
săi ce drepturi legale au şi pe ce căi şi le pot apăra
(inclusiv plângându-se unor instituţii guvernamentale sau neguvernamentale)
nu poate fi considerat o instigare la dezordine şi nesupunere. Prin urmare,
introducerea acestuia în categoria deţinuţilor „periculoşi” şi
izolarea lui de ceilalţi deţinuţi, pentru un timp atât de lung
este nejustificată şi complet excesivă. Fentzel este unul din
deţinuţii în camera căruia grilajul către fereastră
este încuiat, fapt care face imposibilă aerisirea camerei inclusiv atunci
când deţinutul îşi face nevoile fiziologice. La instanţa de judecată
deţinutul este dus cu cătuşe la mâini, cu lanţuri la picioare
şi între acestea şi cătuşele de la mâini. Datorită
acestui mod de imobilizare, pe timpul transportului se loveşte de pereţii
dubei şi cade la orice frână sau schimbare bruscă de direcţie.El
era indignat şi de faptul că personalul îi cere inclusiv să-şi
suflece ciorapii şi să-şi pună lanţurile direct pe
glezne. Sunt cazuri, a mai relatat el, în care deţinuţii, încătuşaţi
şi legaţi astfel cu lanţuri, sunt nevoiţi să-şi
aducă aproape în genunchi, la camere, pachetele pe care le primesc de la
familii la sectorul vizite. Pentru că în data de 14 decembrie 2003 a fost
bătut de militarii din echipa de intervenţii, Fentzel s-a plâns Parchetului
militar.

Camera
422
era destinată executării pedepsei cu izolarea severă.
Existau două paturi metalice, cu blaturi din PFL, la ora vizitei fără
cazarmament şi lenjerie (acestea sunt ridicate de la deşteptare şi
până la stingere). WC-ul (turcesc) şi chiuveta erau şi aici neseparate
prin nimic de restul camerei, iar fereastra nu putea fi deschisă pentru
că grilajul dinspre ea era ţinut mereu încuiat. În cameră era
foarte frig. Deţinutul Cristian Florin Bojan, singurul în cameră,
executa o pedeapsă cu izolarea de 10 zile pentru că la percheziţie
fusese găsit asupra sa un cuţit. La plimbare el ieşea zilnic,
de luni până duminică, în jur de 45 de minute. Nu primea ziare şi
nu putea să dea telefon (în schimb ar fi putut să primescă scrisori).
Bojan a apreciat că mâncarea este în general bună.

În camera
418
(2 paturi) se aflau deţinuţii George Adrian Dane şi
Zamfir Haimana. Grupul sanitar era asemeni celorlalte camere. Exista un televizor
adus de deţinuţi de acasă. Deţinuţii puteau să
dea patru telefoane pe lună. Plimbarea zilnică dura circa 45 – 60
de minute. În afara acestui program, deţinuţii nu mai aveau nici o
altă activitate. Dane a precizat că a fost transferat la Giurgiu de
la Bucureşti-Jilava, la 1 februarie 2003, doar pentru că „şi-a
cerut drepturile” şi că este ţinut nejustificat la „periculoşi”.
El s-a plâns că în septembrie 2003 militarii din grupa de intervenţie
l-au agresat şi s-au urcat cu picioarele pe el. Un alt incident cu aceeaşi
grupă de intervenţie a avut pe 17 martie 2004, când a fost izbit de
o uşă pentru că ceruse să nu mai fie jignit şi „să
fie tratat ca un om”. Zamfir Haimana se afla temporar la Giurgiu, avea afaceri
judiciare aici. La Poarta Albă, de unde fusese adus, a fost introdus în
categoria deţinuţilor „periculoşi” în urma unei înscenări
din care rezulta că el ar fi scris un bileţel prin care îşi anunţa
intenţia de a se sinucide. Deţinuţii pot să poarte hainele
de acasă numai în camere, în rest ei fiind obligaţi să se îmbrace
în ţinuta de penitenciar. O doleanţă a lor era să poată
să se uite la televizor şi după ora 22.30 (din cauza totalei
inactivităţi de peste zi, ei adorm foarte greu).

Şi
în camera 416 se aflau tot 2 deţinuţi, Ştefan Răducanu
şi Alexandru Vasile. Primul era foarte nemulţumit de comportamentul
cadrelor faţă de el – a fost bătut de „mascaţi” şi
jignit iar cabinetul medical nu-i acordă îngrijirea medicală de care
are nevoie. El a precizat că suferă de rinichi („urinează sânge”)
şi că în 11 noiembrie 2003 a înghiţit o lingură, fără
că de atunci să i se dea vreo îngrijire. Deţinutul avea extrem
de multe urme de autoagresiune (îşi tăiase inclusiv părţi
din pavilioanele urechilor), iar pentru reprezentanţii APADOR-CH a fost
evident că acesta avea şi o anumită problemă de ordin psihic.
Răducanu a spus că spre deosebire de Giurgiu, a fost tratat foarte
bine la Penitenciarul Tulcea şi la Spitalul penitenciar Bucureşti-Jilava.
El a cerut insistent să fie mutat de la Giugiu oriunde altundeva. Alexandru
Vasile s-a plâns şi el că este bolnav de rinichi şi că urinează
sânge şi că nu primeşte tratamentul de care are nevoie. Deţinutul
a afirmat că el ştie că ar avea şi TBC şi că este
ţinut în această secţie unde ar putea să îmbolnăvească
şi alţi deţinuţi. Interesându-se la cabinetul medical, reprezentanţilor
APADOR-CH li s-a spus că Vasile nu are TBC ci bronşită cronică
tabagică. Deţinuţii sunt scoşi zilnic la plimbare, în cătuşe,
pentru circa 45 de minute. Baie se face o dată pe săptămână.

În camera
458
era cazat deţinutul Viorel Cucu. Camera avea 2 paturi şi
arăta la fel ca şi celelalte, inclusiv grupul sanitar (nici aici fereastra
nu putea fi deschisă întrucât grilajul dinspre ea era încuiat în permanenţă).
Deţinutul se afla la „periculoşi” de circa 8 luni, pentru numeroase
rapoarte de incident, fără a fi introdus şi formal în această
categorie. El fusese transferat de la Penitenciarul Bucureşti-Jilava, unde
i se făcuseră 14 sau 15 rapoarte de incident. Cucu a afirmat că
la Penitenciarul Jilava a fost tratat cu ostilitate pentru că „era incomod
cerând să-i fie respectate drepturile şi plângându-se atunci când
acest lucru nu se întâmpla”  Responsabilii unităţii au explicat că
nu l-au introdus şi oficial la „periculoşi” vrând „să-i mai dea
o şansă”, pentru ca acesta „să nu rămână cu stigmatul
de periculos în dosar”. Reprezentanţii asociaţiei au apreciat că
o asemenea situaţie este complet nefirească întrucât chiar dacă
nu este „stigmatizat” drept „periculos”, Cucu suportă de 8 luni consecinţele
introducerii, de fapt, în categoria deţinuţilor „periculoşi”
– izolare, ieşirea în cătuşe la plimbare şi în lanţuri
la instanţe etc. În plus, "stigmatul" respectiv putea fi eliminat
printr-o ulterioară declasificare a deţinutului, în măsura în
care comportamentul acestuia s-ar fi modificat. Din cele 8 luni de când este
la „periculoşi”, Cucu a fost ţinut singur în cameră cam 7 luni,
cu toate că timp de 6 luni nu a fost pedepsit niciodată disciplinar.
În urmă cu câteva luni, deţinutului i s-a spus că poate să
doteze sala de sport a secţiei cu echipamentul necesar pentru culturism
şi alte exerciţii fizice şi că, astfel dotată, sala
respectivă va putea fi folosită de deţinuţi. Întrucât are
o situaţie materială mai bună, familia deţinutului a procurat
echipamentul respectiv, care a costat în jur de 1.200 de dolari, şi a dotat
sala de sport cu el. De echipamentul adus de Cucu aveau să se folosească,
însă, numai cadrele, ceea ce l-a făcut pe deţinut să ceară
să-i fie dat înapoi echipamentul. Deşi unul din responsabilii penitenciarului
a afirmat că la sală mai mergeau şi deţinuţi, faptul
acesta nu s-a confirmat în nici una din discuţiile pe care reprezentanţii
asociaţiei le-au avut cu deţinuţii din secţie. Deţinutul
s-a plâns că mâncarea este proastă şi că nu se organizează
nici o activitate cultural-educativă. De asemenea el a afirmat că
în zilele de 9 şi 16 martie 2004 comandantul unităţii nu i-a
aprobat să primescă vizita unor veri de-ai săi, ceea ce în opinia
reprezentanţilor asociaţiei este nefiresc, în mod normal deţinuţii
trebuind să decidă ei singuri de cine vor să fie vizitaţi,
în limita numărului de vizite la care prin lege au dreptul. Telefoane pot
fi date de 4 ori pe lună iar baie se face săptămânal. Cucu s-a
plâns că lenjeria i se spală numai o dată la 2 – 3 săptămâni.
El a mai reclamat şi faptul că a existat o situaţie în care a
dat la spălat lenjeria de corp de acasă şi nu a mai primit-o
înapoi.

3. Concluzii

1.     
APADOR-CH solicită DGP să revină de îndată asupra deciziei
de folosire a lanţurilor ca mijloc de imobilizare a deţinuţilor
.
Reintroducerea lanţurilor este un pas înapoi cu totul regretabil şi
inacceptabil făcut la nivelul sistemului penitenciar românesc. Solicitarea
asociaţiei se bazează în primul rând pe faptul că folosirea
lanţurilor este interzisă în mod categoric
atât prin Normele europene
în materie penitenciară cât şi Ansamblului de reguli minime ONU pentru
tratamentul deţinuţilor. Odată cu retragerea lanţurilor
pe care le-a distribuit unităţilor din subordine, este necesar ca
DGP să completeze “Normele metodologice privind deţinuţii cu
grad sporit de periculozitate” cu precizarea că în categoria “mijloacelor
de imobilizare sigure”, nu sunt incluse lanţurile
.

2.     
APADOR-CH apreciază că la nivelul conducerii penitenciarului există
preocupare pentru asigurarea drepturilor de hrănire, echipare, la corespondenţă,
vizite şi pachete ale deţinuţilor. Din cauză că nu
are GAZ, unitatea se confruntă cu dificultăţi în plus faţă
de alte penitenciare, în sensul că în afara necesarului de carne (acoperit
prin Penitenciarul Pelendava), toate celelalte produse alimentare sunt aprovizionate
de pe piaţă. Este necesar ca DGP să susţină în continuare
conducerea unităţii în vederea achitării în întregime a datoriilor
faţă de furnizorii de produse alimentare. Este de asemenea necesar
ca DGP să aloce resursele necesare finalizării lucrărilor de
construcţie la noul pavilion de detenţie.

3.     
APADOR-CH apreciază că la nivelul conducerii unităţii există,
în privinţa deţinuţilor consideraţi “periculoşi”, o
practică excesivă şi generatoare de tensiuni serioase în rândul
deţinuţilor. Este în mod evident excesivă categorisirea ca “periculoşi”,
şi tratarea ca atare, a deţinuţilor care cer să le fie respectate
drepturile pe care le au iar în cazul în care acest lucru nu se întâmplă
se plâng – în temeiul dreptului constituţional la petiţionare – unor
instituţii guvernamentale ori neguvernamentale. Asociaţia consideră
că în acelaşi mod trebuie tratate inclusiv cazurile în care unii deţinuţi,
având un grad de pregătire mai ridicat, îi învaţă şi pe
colegii lor cum trebuie să procedeze pentru a obţine drepturile pe
care le au. Opinia unor cadre, inclusiv a comandantului unităţii, 
potrivit căreia asemenea deţinuţi sunt “instigatori” este complet
greşită şi plină de consecinţe, inclusiv sub aspectul
unei permanente stări de tensiune între personal şi deţinuţi.
Asociaţia solicită conducerii penitenciarului să adopte măsurile
care se impun ca situaţia din cadrul secţiei a III-a C – o adevărată
secţie “disciplinară” – să intre cât mai curând posibil în normal,
în sensul celor enunţate mai sus.

4.     
În privinţa condiţiilor din secţia a III-a C, asociaţia
consideră că este necesar să si intervină, inclusiv prin
reamenajarea camerelor, pentru ca deţinuţii cazaţi aici care
nu sunt pedepsiţi cu izolare severă sau regim restrictiv să beneficieze
de condiţii de cazare şi de tratament adecvate. Spaţiile extrem
de înguste, WC-ul în cameră, imposibilitatea aerisirii camerelor prin deschiderea
ferestrelor, neiluminarea artificială a camerelor pe timpul nopţii
sunt, în opinia asociaţei, elemente ale unui tratament inuman şi degradant.   

5.     
APADOR-CH consideră că se impune ca la nivelul conducerii unităţii
să fie analizate plângerile pe care mai ales deţinuţii de pe
secţia a III-a C le-au formulat şi să fie luate  măsurile
necesare pentru remedierea celor semnalate. Ocuparea timpului deţinuţilor
constituie şi ea o problemă serioasă care trebuie rezolvată
la nivelul acestei secţii, unde nu există nici un educator. De altfel,
lipsa activităţilor cultural-educative a fostacuzată de toţi
deţinuţii cu care reprezentanţii asociaţiei au stat de vorbă.
Lipsa spaţiilor adecvate invocate de către conducerea penitenciarului
ar trebui compensată prin activitatea educatorilor. În acest sens se impune
o suplimentare a personalului compartimentului specializat, numărul de
3 educatori pentru aproape 1400 de deţinuţi fiind în mod evident insuficient.

6.     
APADOR-CH consideră că lipsa oricăror activităţi destinate
minorilor este de asemenea foarte gravă. Pentru aceştia ar trebui
organizate şi cursuri şcolare, mai ales pentru cei analfabeţi.

7.     
Este imperios necesară rezolvarea cât mai rapidă a deficitului de
medici cu care se confruntă unitatea.

8.     
În vederea menţinerii unei relaţii bune cu copii minori, pentru deţinutele
femei este necesar să se organizeze vorbitoare la masă, la care acestea
să participe în ţinută civilă şi nu în ţinuta
de penitenciar.

9.     
APADOR-CH solicită din nou conducerii DGP să intervină pentru
a interzice agresarea deţinuţilor de către militarii grupelor
de intervenţie din penitenciare.

Diana Călinescu                                                                       
Valerian Stan