Raport asupra vizitei la Penitenciarul Ploieşti

17.05.2005
Print Friendly, PDF & Email

 1.     
Reprezentantele
APADOR-CH au vizitat penitenciarul Ploieşti pe data de 17 mai 2005.
Vizitele anterioare au avut loc în 2001 şi 2002.

2.     
Date generale

Desfiinţat în 1977 şi reînfiinţat în 1993, penitenciarul ar
fi trebuit să fie "casă de arest" şi să cazeze
numai persoane aflate în arest preventiv. Odată condamnate definitiv, ele
urmau să fie transferate în alte penitenciare pentru executarea pedepsei.
Din păcate, scopul iniţial nu a fost atins. In mai 2005, doar 49 de persoane erau în arest preventiv
şi 98 fuseseră condamnate în prima instanţă. 656 de deţinuţi aveau
condamnări definitive
cu pedepse variind între câteva luni şi
peste 20 de ani.

In anul 2000, administraţia penitenciarului a reuşit să
preia o garnizoană militară dezafectată (în zona
Berceni-Ploieşti), pe care a amenajat-o ca secţie semi-deschisă
(pază redusă şi fără arme, circulaţie liberă
a deţinuţilor în spaţiul de detenţie). Insă
condiţiile pe care un deţinut trebuie să le îndeplinească
pentru a fi încadrat la regim semi-deschis sunt atât de "dure" încât
secţia Berceni avea un grad de ocupaţie de numai 50% (30 de
deţinuţi faţă de capacitatea planificată de 60,
calculată pe criteriul a 6 mc de aer/deţinut), în vreme ce
penitenciarul era supraaglomerat (indice de ocupare 137% pe baza aceluiaşi
criteriu). APADOR-CH cere
Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor să revizuiască
criteriile – în prezent, mult exagerate – de trecere a deţinuţilor în
regim semi-deschis. Dacă aceste criterii nu vor deveni mai permisive,
intrarea în vigoare a noii legi privind regimul executării pedepselor
(aşteptată la sfârşitul lui iunie 2005) cu clasificarea
deţinuţilor pe categorii relativ clare
(maximă
siguranţă, regim închis, regim semi-deschis şi regim deschis), nu
va putea rezolva – nici măcar parţial – problema
supraaglomerării, de data aceasta din vina ANP.

In opinia asociaţiei, aici este şi o chestiune de mentalitate. De
fiecare dată când a avut loc o evadare (de obicei de la punctele
exterioare de lucru) ANP a luat
măsuri de înăsprire a regimului de detenţie.
Cu alte
cuvinte, pentru o faptă necugetată (oricum sancţionată de
lege) a unui deţinut, plătesc toţi (inclusiv personalul de
penitenciar până la director!). Astfel, s-a ajuns în situaţia în care
preconizatul "regim deschis" nu
se aplică nicăieri (nici măcar în Centrele de Reeducare a
Minorilor) iar de regimul "semi-deschis" beneficiază extrem de
puţini deţinuţi. Penitenciarul a mai preluat (în noiembrie 2004)
încă o garnizoană militară dezafectată ce urmează
să fie amenajată ca loc de detenţie, probabil în acelaşi
regim ca şi Berceni.

Penitenciarul Ploieşti nu a avut – şi nu are – secţie de
femei. De altfel, penitenciarul Târgşor, exclusiv de femei, este situat la
nici 15 km de Ploieşti

3.     
Condiţii de detenţie

            3.1.      Supraaglomerarea

774 deţinuţi, din care 25 minori, împărţeau cele 642 de
paturi instalate în penitenciar (inclusiv 19 paturi la infirmerie şi 8 la
gospodăria agro-zootehnică unde nu se pune problema
supraaglomerării şi exclusiv secţia Berceni, cu 30 de
deţinuţi la 107 paturi). Capacitatea legală a penitenciarului
după norma de 6 mc aer/deţinut este de 566 locuri, indicele de
ocupare, deja menţionat, fiind de 137%.

Dar paturile, oricum insuficiente, au fost instalate prin reducerea
drastică a spaţiului liber din camere. Comitetul pentru Prevenirea
Torturii din cadrul Consiliului Europei recomandă de ani buni calcularea
spaţiului minim pe deţinut în
metri pătraţi (4 – 4,5 mp).
Camerele de detenţie
însumează aproximativ 875 mp, ceea ce înseamnă că unui
deţinut îi revine în medie
puţin peste un metru pătrat (sub 1,10).
Calculând la nivelul
minim recomandat de CPT – 4 mp – rezultă că în penitenciarul
Ploieşti ar putea fi cazaţi maximum
220 de deţinuţi. Prin urmare, pe baza acestui criteriu, indicele de
ocupare este de aproape 400%
.

Câteva exemple: în camera 32, care măsoară 23,2 mp erau 15 paturi
şi 17 minori, fiecăruia
revenindu-i un spaţiu "vital" de 1,36 mp. Camera 29 –
arestaţi preventiv – are o suprafaţă de 33,9 mp, 27 de paturi
instalate şi 38 de
deţinuţi, ceea ce înseamnă 0,90 mp de fiecare.
(In urmă
cu câteva zile, în aceeaşi cameră fuseseră 43 de deţinuţi). Fiecare cameră este dotată cu
un singur WC şi o singură chiuvetă. In aceste condiţii,
care pot fi lesne catalogate drept tratament
inuman şi degradant,
aceşti oameni care ar trebui să
beneficieze de prezumţia de nevinovăţie sunt umiliţi
şi stresaţi în plus faţă de disconfortul major al
înseşi privării de libertate. Doi deţinuţi din această
cameră – Sorin Claudiu Moldovan, arestat preventiv în noiembrie 2004
şi Radu Ciortea, arestat preventiv în iulie 2004 – s-au plâns de
condiţiile inumane de detenţie rezultate din supraaglomerare. Ei au
spus că pot accepta hrana proastă şi lipsa de activitate
("pentru că atâta se poate acum, în sistemul penitenciar") dar
nu şi umilinţele zilnice (coadă la unicul WC, coadă la
unica chiuvetă, lipsa totală de protecţie a
intimităţii).

Cei doi, implicaţi în cauze diferite, au fost arestaţi de
Parchetul Anticorupţie Mureş. In cazul Moldovan, tribunalul din Tg.Mureş a dispus în trei rânduri punerea sa în libertate pentru că nu prezenta
nici un pericol social
, dar Curtea de Apel Mureş a admis, de fiecare
dată apelul PNA. In cele din urmă, PNA a cerut strămutarea
dosarului Moldovan şi astfel a ajuns acesta în Penitenciarul
Ploieşti. Până la data vizitei APADOR-CH, încă nu începuse procesul penal, ceea ce, la
aproape 6 luni de la arestare
(termenul maxim prevăzut de Constituţie pentru arestare
preventivă fără
trimiterea în judecată a persoanei este de 6 luni)
pune sub semnul întrebării existenţa probelor PNA care să justifice privarea de
libertate. Si  Radu Ciortea a fost pus
în libertate de Tribunalul Tg.Mureş dar PNA a avut câştig de
cauză la Curtea de Apel Mureş. Si pentru el PNA a cerut
strămutarea, diferenţa fiind că, în cazul lui s-a declanşat
procesul penal.

Un alt exemplu de supraaglomerare este camera 13. Chiar dacă aici erau
11 deţinuţi, toţi clasificaţi drept
"periculoşi", şi 12 paturi, la suprafaţa de 21,5 mp a
camerei, fiecărui deţinut îi revenea mai puţin de 2 mp. Mai bine
decât la "minori" şi "preventivi" dar mult sub limita
minimă recomandată de CPT. In plus, 11 "periculoşi"
(dacă clasificarea este justificată, ceea ce nu se confirmă pentru
toţi) într-un spaţiu atât de mic pot ridica probleme serioase cu
privire la siguranţa locului de deţinere.

Mai mult de jumătate din efectivul de deţinuţi (412 din
totalul de 804) sunt recidivişti.
Cifra este elocventă pentru ineficienţa procesului de reeducare din
sistemul penitenciar, dar şi pentru slăbiciunea Serviciilor de
Reintegrare Socială şi Supraveghere (personal extrem de redus,
fonduri total insuficiente, atribuţii foarte diverse). La acestea se
adaugă şi lipsa de preocupare a autorităţilor publice
pentru soarta deţinuţilor puşi în libertate. Unii nu mai au
familie, sau nu mai sunt primiţi acasă, iar cei mau mulţi au
dificultăţi enorme în găsirea unui loc de muncă.
Majoritatea celor care ies pe poarta penitenciarului primesc un rând de haine
(dacă ale lor sunt inutilizabile), un bilet de tren şi …. 5 prezervative!
Nu este deloc surprinzător că mulţi recidivează. De
menţionat că furtul şi tâlhăria domină, în
proporţie covârşitoare, "topul" infracţiunilor comise
de deţinuţii din Penitenciarul Ploieşti (după un calcul
aproximativ, peste 530 erau condamnaţi pentru astfel de fapte). Spre
exemplu: din cei 25 de minori (16 cu condamnări definitive, 6
condamnaţi în primă instanţă şi 3 arestaţi
preventiv), 14 săvârşiseră furturi şi 9, tâlhării. Iar
din cei 75 de tineri (18-21 de ani), 45 se aflau în detenţie pentru furt
şi 19, pentru tâlhărie.

Efectivul personalului de penitenciar este de 186 de angajaţi,
inclusiv pentru activităţile tehnico-administrative. Ca în întreg
sistemul penitenciar, cea mai mare parte a personalului (cam 120) se ocupă
de pază, siguranţă şi escortare, doar patru lucrând în sectorul cultural-educativ.

            3.2.      Activităţi
cultural-educative

Din cele patru persoane care se
ocupă de 800 de deţinuţi, numai una era prezentă, o
tânără juristă care discuta cu grupuri de maximum 15
deţinuţi probleme juridice de interes pentru aceştia. In ziua
vizitei APADOR-CH, 11 deţinuţi din cei 42 de la camera 11 (aceasta
este încă un exemplu de supraaglomerare: camera are 33,8 mp şi 24 de
paturi instalate. Practic, doi
deţinuţi într-un pat şi un spaţiu de circa 0,80
mp/deţinut)
se arătau interesaţi de problema liberării
condiţionate. Alte patru serii de deţinuţi (fiecăreia
fiindu-i rezervată o oră) erau programate în ziua respectivă.
Sefa serviciului cultural-educativ era plecată la un seminar, o altă
angajată a sectorului cultural-educativ era în concediu, iar jurista a
explicat reprezentantelor asociaţiei că are o înţelegere cu a
patra colegă să lucreze în ture de 12 ore cu 36 libere. A patra
colegă se "ocupă în mod special" de minorii din
penitenciar. Ce înseamnă acest lucru? Un program intitulat
"Phoenix" despre "competenţe sociale" (care cuprinde,
pe hârtie, o mulţime de activităţi cu minorii) care se
desfăşoară o oră pe
săptămână timp de două luni
şi un program de
"sensibilizare a familiilor deţinuţilor minori", în fapt
discuţii cu familiile care îi
vizitează oricum
. Unul dintre minori a relatat reprezentantelor
asociaţiei că o astfel de discuţie cu familia lui, care îl
vizitează regulat, a însemnat doar un lung şir de reclamaţii cu
privire la comportamentul său în detenţie. Fără
îndoială, familia trebuie să joace un rol esenţial în reeducarea
minorului condamnat. Dar "metoda" reclamaţiilor este, în opinia
APADOR-CH, neproductivă. Minorul vizat a fost indignat iar familia, chiar
dacă i-a atras atenţia să se poarte "ca lumea", nu are
nici un mijloc de control sau supraveghere.

Asociaţia consideră că 
nici unul din cele două
"programe" cu minorii nu are nici măcar un minim impact pozitiv
asupra lor. Practic, nu există o
preocupare reală pentru organizarea unor activităţi
cultural-educative pentru minori.
Sigur, minorii sunt scoşi la aer
timp de o oră zilnic şi pot juca fotbal pe terenul de la secţia
Berceni o dată la două săptămâni (alternativ cu
deţinuţii tineri din categoria 18-21 de ani). Dar este insuficient: nu există cursuri de
alfabetizare/şcolarizare (argumentul perioadei relativ scurte de
şedere în penitenciar este greu de acceptat), nu se
desfăşoară programe de interes pentru minori, nu s-a gândit nici
o activitate care să le umple timpul.

Directorul penitenciarului Ploieşti, dl. procuror Stasie, crede
deţinuţii minori sunt
"cei mai răi" şi crează "cele mai multe
probleme". Admiţând că aşa este, deşi
adolescenţii între 14 şi 18 ani sunt percepuţi ca
"dificili" oriunde în lume, în libertate sau în detenţie,
APADOR-CH consideră inacceptabilă slaba preocupare a conducerii
Penitenciarului Ploieşti faţă de această categorie
vulnerabilă. Mai mult, în opinia APADOR-CH,  având în vedere şi tragicul eveniment de la PMT Craiova din
septembrie 2004, este evident că tocmai
deţinuţii (inclusiv şi mai ales minori) care prezintă
probleme trebuie să beneficieze de atenţie specială.

Pentru a contracara argumentul "lipsei de spaţiu pentru derularea
unor programe pentru minori" (numai clubul poate fi folosit), invocat de directorul
penitenciarului, APADOR-CH a sugerat ca angajaţii
secţiei cultural-educativ să desfăşoare programe speciale, de interes pentru minori, chiar în camerele
de detenţie.

In privinţa tuturor deţinuţilor, lipsa activităţilor zilnice este a doua problemă
majoră, după supraaglomerare. 671
de deţinuţi
 (inclusiv
minorii) stau în camerele supraaglomerate 23 de ore din 24! Numai 133 de
deţinuţi ies la muncă (39, muncă plătită şi
94 la gospodăria agro-zootehnică a penitenciarului). Penitenciarul nu
a mai obţinut contractul pentru curăţenia oraşului pentru
că acest gen de munci este prestat acum fie de cei care au condamnări
la muncă în folosul comunităţii, fie de cei care primesc
ajutorul social.

Deţinuţii sunt scoşi 
zilnic, o oră,  la aer, în
cele trei curţi de plimbare. Acestea sunt un fel de cuşti mari,
betonate integral, prevăzute cu plase de metal de jur-împrejur dar şi
deasupra, fără nici o sursă de umbră. In aceste
condiţii, ieşitul la aer în zilele toride de vară poate deveni
un calvar. Asociaţia a sugerat instalarea unor prelate, astfel încât  măcar unele porţiuni din
spaţiul de plimbare să fie protejate de razele solare. Una din
curţi era dotată cu două aparate de forţă.

Singurele instituţii din afara sistemului penitenciar care au
activităţi cu deţinuţii sunt Serviciul Umanitar pentru
Penitenciare (educaţie religioasă) şi SRSS Prahova (fiecare câte
o dată pe săptămână, dar se lucrează numai cu grupuri
mici).

Trebuie amintite şi două lucruri bune realizate de
administraţia penitenciarului: cele 9 telefoane publice cu cartelă şi reintroducerea plimbărilor de
după-amiază, suspendate pe durata sezonului rece.

            3.3.      Asistenţa
medicală

Una din problemele de care se plângeau deţinuţii la ambele vizite
anterioare ale asociaţiei se referea la lipsa unui medic stomatolog,
situaţie între timp remediată prin angajarea unui astfel de
specialist. Acesta, împreună cu doi medici generalişti şi
şase asistenţi (inclusiv unu la farmacie) se ocupă de starea de
sănătate a deţinuţilor. Penitenciarul Ploieşti este
printre foarte puţinele din ţară în care nu se acordă consultaţii pentru cadre decât în situaţii de urgenţă. Din păcate nu pentru că
este inadmisibil – din punctul de vedere al APADOR-CH – să se
"rupă" din programul destinat deţinuţilor, ci, pur
şi simplu, pentru că nu sunt condiţii pentru amenajarea unui
cabinet medical separat al cadrelor şi pentru că există probleme
cu decontările de la casa de asigurări de sănătate.

Circa 50 de deţinuţi sunt consultaţi zilnic între orele 8.00
şi 14.00, după care urmează urgenţele (o medie de încă 30 pe zi).

Cabinetul medical desfăşoară, pe durata a 6
săptămâni, un program de educare a deţinuţilor cu privire
la HIV/SIDA, după care li se face testul. Intreaga activitate are loc la
cererea şi, desigur, cu acordul scris al deţinuţilor.

Zece deţinuţi care au avut sifilis dar, teoretic, s-au vindecat,
se află sub observaţie dar numai serologic (pentru depistarea
imediată a unei posibile recidive a bolii). APADOR-CH remarcă din nou
ciudata reţinere a medicilor de penitenciar (pentru a nu mai vorbi de
restul cadrelor) de a discuta deschis cu deţinuţii despre
relaţiile homosexuale dintre ei. Poate că astfel ar scădea
frecvenţa violurilor (în mare majoritate neraportate de victime) dar
şi comportamentul vădit dispreţuitor şi umilitor al unor
deţinuţi faţă de colegii care fie aveau această
orientare sexuală dinainte de arestare, fie au dobândit-o în
detenţie, cu – sau fără – voia lor. Un minor din acest
penitenciar (A.S., 17 ani), cu handicap psihic, a fost mutat într-o cameră
de izolare – pe care nu dorea s-o părăsească în ciuda
condiţiilor şi mai proaste de detenţie – tocmai pentru a fi
protejat de relele tratamente aplicate de alţi deţinuţi minori,
din toate punctele de vedere, inclusiv sexual. Un alt caz, al deţinutului
adult L.Z. , este prezentat mai jos în acest raport. Mai
trebuie notată atitudinea violent dezaprobatoare a unui deţinut minor
faţă de însăşi existenţa relaţiilor homosexuale,
la modul generic.

Doctoriţa de serviciu în ziua vizitei APADOR-CH a dat asigurări
nu s-au semnalat cazuri de
scabie (râie) şi pediculoză (păduchi). Iar cei care
prezintă una sau cealaltă la aducerea în penitenciar sunt supuşi
deparazitării înainte de repartizarea pe camere. Cu toate acestea, cel puţin
3 minori prezentau iritaţii ale pielii şi/sau pustule (poate râie,
poate altă boală de piele). Unul din motive este, cu
siguranţă, starea de igienă lamentabilă.
Pentru 804 deţinuţi există o
singură sală de baie cu 25 de duşuri, din care
funcţionează doar 17. Apa caldă se furnizează numai vineri,
sâmbătă şi duminică, deţinuţii având la
dispoziţie pentru a se spăla – şi a-şi spăla şi
lucrurile personale – între 10 şi 20 de minute pe serie.  Camerele de detenţie nu sunt prevăzute cu duşuri.
Doar cu un WC şi una – maximum două – chiuvete.
In aceste
condiţii şi având în vedere supraaglomerarea, este practic imposibil ca deţinuţii
să respecte standardele minime în privinţa igienei personale.
In
plus, regula din acest penitenciar este ca resturile menajere să fie
depozitate într-o ladă plasată lângă WC, care se goleşte doar o dată pe zi (dimineaţa).
Cel puţin în sezonul cald, oparţiunea ar trebui repetată şi
seara.

            3.4.      Sancţiuni
disciplinare

La data vizitei, nu exista nici un deţinut în regim restrictiv (cea
mai aspră sancţiune, ce poate dura de la 3 la 12 luni). Doi tineri de
19 ani erau pedepsiţi cu izolare severă (camera 3). Reprezentantele
asociaţiei au observat că, în ciuda criticilor repetate, Ordinul MJ
nr.778/C/2000 cu privire la aplicarea acestei pedepsei este, în continuare în
vigoare (saltelele, păturile şi cearceafurile se scot din cameră
la deşteptare – ora 5.00 – şi se readuc seara la stingere – ora 22; pe toată durata zilei,
deţinuţii pedepsiţi cu izolarea stau pe paturile de metal reci
şi extrem de incomode sau în picioare, ceea ce înseamnă, în opinia
asociaţiei, tratament inuman;
potrivit aceluiaşi ordin,
deţinuţii pedepsiţi cu izolarea sunt încătuşaţi
pe traseul de la cameră la curtea de plimbare, măsură
excesivă şi nejustificată).

O situaţie deosebită a apărut la camera de izolare nr.1.
Trei minori, cărora li se adăugase A.S., minorul cu probleme amintit
mai sus, fuseseră aduşi aici pentru că, în camera lor se reparau paturile! Nici un cadru nu
părea jenat de faptul că patru
minori
urmau să împartă trei
paturi cu saltele deteriorate şi murdare, fie chiar şi pentru o
noapte (unu dintre ei urma să fie transferat a doua zi la Craiova) din
cauza unor simple reparaţii. In plus, minorii nu ştiau – sau nu înţelegeau – de ce fuseseră
mutaţi din camera lor. Trebuie amintit că toate camerele de izolare
sunt foarte mici (circa 4 mp, plus spaţiile din dreptul ferestrei şi
al uşii, ambele izolate cu grilaje de restul camerei).

APADOR-CH readuce în discuţie problema deţinuţilor
clasificaţi ca "periculoşi". Punctul de vedere al ANP este că
încadrarea în această categorie (cu regim de detenţie mai sever) este
doar o măsură "administrativă" şi nu una
disciplinară. Prin urmare, deţinuţii respectivi nu sunt audiaţi şi nu dispun de căi de atac. In
regulă aproape generală, o simplă menţiune pe coperta
dosarului de penitenciar de genul "intenţie de evadare" sau
"atac la cadre", fără detalii şi documente, îl trimite
pe deţinutul respectiv la secţia de "periculoşi".
Menţiunea – uneori scrisă de mână şi semnată
indescifrabil – poate fi făcută în arestul poliţiei sau în
timpul executării unei (unor) pedepse anterioare. Teoretic, situaţia
fiecărui deţinut periculos este reanalizată lunar de comisia
penitenciarului, care poate decide declasificarea. Dar, ca şi în alte
penitenciare, reprezentantele asociaţiei au întâlnit şi la
Ploieşti deţinuţi menţinuţi la
"periculoşi" din motive cel puţin discutabile. Astfel,
deţinutul Gheorghe Tuică se afla în această categorie de circa 3
ani, pentru că în 1992, într-o
pedeapsă anterioară, într-un alt penitenciar, fusese semnalat cu
"intenţie de evadare" (după spusele directorului, el aproape ar fi reuşit atunci să
taie gratiile de la fereastra grupului sanitar). De menţionat că
datele concrete cu privire la incidentul din 1992 au fost obţinute prin corespondenţa dintre cele
două penitenciare. Aceasta deoarece unele documente (declaraţii ale
deţinutului, martorilor şi agentului constatator cu privire la
încălcări ale regulamentului) râmân
la penitenciarul unde s-a produs incidentul şi nu sunt incluse, cum ar fi
normal, în dosarul de penitenciar care însoţeşte deţinutul la
transferarea în alte locuri de detenţie.

Alexandru Matei era de 5 ani la "periculoşi". El a
susţinut că, pe durata executării unei pedepse anterioare în
arestul poliţiei, a beneficiat de învoiri în schimbul prestării unor
servicii. In timpul unei astfel de învoiri, s-a schimbat tura iar
poliţistul care îl învoise a uitat să-şi
anunţe colegii. S-a declanşat alarma iar A.M. a devenit
"evadat" (prins imediat, desigur, acasă la el). Evident,
poliţistul care beneficia de serviciile lui A.M., nu avea nici un interes
să recunoască acest lucru. Aşadar, de 5 ani, A.M. a rămas
"deţinut periculos" din cauza acelei "evadări".

APADOR-CH solicită ANP să
revizuiască criteriile de clasificare. In opinia asociaţiei, trecerea
unui deţinut la secţia "periculoşi" trebuie să
ţină cont numai de
comportamentul ficăruia pe durata executării pedepsei respective (nu
şi a celor anterioare). In plus, dacă dosarul de penitenciar al unui
deţinut nu cuprinde decât acea
menţiune pe copertă,
fără detalii şi documente, ea
ar trebui ignorată.

Asociaţia susţine
în continuare că încadrarea la "periculoşi" este o pedeapsă
(nu numai prin regimul de detenţie
mai sever ci şi prin consecinţele asupra eventualei liberări
condiţionate) şi prin urmare ar
fi normal să se aplice procedurile folosite în cazul sancţiunilor
disciplinare
(audieri, martori, căi de atac).

Reprezentantele APADOR-CH au fost informate că grupa de
intervenţii din penitenciar este constituită din cadre care nu poartă niciodată
măşti, lucru confirmat de deţinuţi. Un alt aspect pozitiv
este interzicerea folosirii metodelor brutale împotriva deţinuţilor.
Aceasta a fost una din primele măsuri luate de directorul actual al
penitenciarului care se pare ca a stârnit nemulţumirea unora dintre cadre,
obişnuite numai cu acest mod de a-i trata pe deţinuţi. Un
supraveghetor, care a fost surprins de director chiar anul acesta în timp ce
agresa un deţinut, se află în cercetarea parchetului.

Cu toate acestea, după incidentul din septembrie 2004 de la PMT
Craiova (şase minori au incendiat camera de detenţie) soldat cu trei
morţi şi doi grav răniţi, minorii de la camera 32 din
penitenciarul Ploieşti au încercat aceeaşi extrem de periculoasă
formă de protest. Din fericire, nu au existat victime iar pagubele au fost
nesemnificative. Dar un minor a afirmat că supraveghetorii i-au scos pe toţi din cameră şi i-au
bătut. Directorul penitenciarului a declarat însă că el personal
a fost de faţă pe toată durata incidntului şi că nici
un minor nu a fost lovit.
Mai rămâne posibilitatea ca
deţinuţii să fi fost bătuţi după plecarea directorului sau ca minorul respectiv să fi
minţit, deşi nu este deloc clar la ce i-ar fi folosit.

            3.5. Hrana deţinuţilor

Calitatea hranei – cel puţin prânzul – părea ceva mai bună
decât în alte penitenciare. Dar, cum o altă organizaţie anunţase
anterior conducerea că dorea să viziteze penitenciarul în acea zi
(APADOR-CH nu anunţă
vizitele), este posibil să se fi dat mai multă atenţie
preparării mesei. Reprezentantele asociaţiei au auzit
deţinuţi spunând că prânzul fusese mai bun ca de obicei. Chiar
şi aşa, deţinuţii – mai ales minorii – erau
nemulţumiţi, reclamând, în special, lipsa cărnii (felul doi la
prânz fusese varză "cu jumări" practic fără jumări). Potrivit meniului zilei, cele 46 kg de
carne de porc foarte grasă pentru norma 18 (majoritatea
deţinuţilor) urmau să fie folosite pentru masa de seară
(tocană de cartofi cu carne). Se mai adăgau 8,7 kg de carne de porc
pentru regim (TBC şi diabet) şi cam 37 kg de slănină. Un
lucru bun: cei 11 deţinuţi musulmani primesc carne de vită.

4.     
Cazul deţinutului L.Z. (născut în 1969)

Aflat în penitenciar în executarea unei pedepse de 7 ani, L.Z. a reclamat, în martie 2004, că, în luna ianuarie a aceluiaş
an, a fost victima unei agresiuni sexuale comise de colegi de detenţie. A
fost dus la Spitalul judeţean unde un medic chirurg a constatat
existenţa unei fisuri anale. Conform complicatelor proceduri legale, L.Z.
avea nevoie de o expertiză medico-legală. Cabinetul medical a afirmat
că deţinutul nu a
făcut cerere în acest sens. Deţinutul a declarat că a făcut cererea dar că nu a
primit aprobarea conducerii penitenciarului deoarece expertiza trebuia
plătită, lucru confirmat de director. Cum deţinutul nu avea bani
iar administraţia penitenciarului nu dispunea de astfel de fonduri, nu s-a
mai făcut expertiza absolut necesară pentru declanşarea
cercetării penale.

APADOR-CH consideră că în
situaţia foarte gravă a violului, ANP trebuie să sprijine
financiar un deţinut care are curajul să se plângă, dacă
acesta nu dispune de suma necesară pentru efectuarea expertizei
medico-legale. Absenţa acestui ajutor echivalează cu încurajarea unor astfel de practici
criminale pentru că făptuitorii ştiu că nu pot fi
traşi la răspundere.

L.Z. a susţinut că violul, la care s-au adăugat
bătăi repetate, ar fi fost pedeapsa pentru că ar fi
"sifon" (informator) şi pentru că ar fi contribuit direct
la destrămarea "mafiei petrolului din Prahova", în care ar fi
implicate şi persoane cu funcţii şi/sau relaţii importante.

L.Z. s-a plâns la Curtea Europeană a Drepturilor
Omului invocând, pe lângă această situaţie, şi
încălcări ale procedurilor legale pe durata procesului său,
precum şi condiţiile de detenţie.

5.     
Discuţia cu angajaţi ai DGPA (fosta
SIPA)

Doi militari răspund de protecţia anticorupţie în
penitenciarul Ploieşti (ambii erau plecaţi "în misiune" în
ziua vizitei). Tot aici, îşi are sediul DGPA-Muntenia, ai cărei
angajaţi supraveghează toate penitenciarele din regiune.

Reprezentantele APADOR-CH au dorit să înţeleagă ce face DGPA şi dacă
activităţile desfăşurate au vreo utilitate pentru sistemul
penitenciar.
Cum era de aşteptat, răspunsurile au fost extrem de
vagi, cu toate că nu se
solicitaseră informaţii concrete ci doar exemple de situaţii.

O afirmaţie importantă a fost că DGPA-Muntenia nu foloseşte mijloace audio-vizuale de
interceptare în nici unul din penitenciarele de care răspunde şi nici
nu a solicitat vreodată autorizaţie de interceptare. DGPA-Muntenia
lucrează numai cu surse umane
(deţinuţi).
APADOR-CH nu a înţeles de ce trebuie dublate aceste
activităţi
de vreme ce acelaşi lucru îl face şi
administraţia penitenciarului.

DGPA este un serviciu "secret", cu răspunderi în domeniu siguranţei naţionale, deşi,
contrar prevederilor Legii 51/1991, direcţia funcţionează pe baza unei simple Hotărîri de Guvern din
2004 şi nu a unei legi organice.
In mod evident, multe din
informaţiile culese de DGPA nu au
absolut nici o legătură cu siguranţa naţională
(mici
furturi, conflicte nesemnificative, fabricarea de către deţinuţi
a unor produse interzise – băuturi alcoolice, cuţite improvizate
etc.) şi totuşi sunt transmise "celor în drept"(?).

APADOR-CH îşi menţine părerea că existenţa unui serviciu secret militarizat în cadrul
Ministerului Justiţiei nu este justificată. Asociaţia cere desfiinţarea DGPA. Dacă
totuşi se doreşte menţinerea acestei structuri, atunci este
nevoie de o lege organică prin care
să se reglementeze foarte clar atribuţiile şi răspunderea
Direcţiei
precum şi demilitarizarea sa.

Concluzii:

1.     
Principala
problemă – valabilă pentru întreg sistemul penitenciar – rămâne supraaglomerarea.
APADOR-CH solicită ANP revizuirea de urgenţă a criteriilor de
repartizare a deţinuţilor în regim semi-deschis sau deschis. Altfel,
eforturile de preluare a unor noi spaţii de cazare vor continua să
aibă un impact minim asupra condiţiilor de detenţie. De
asemenea, asociaţia cere ca
clasificarea deţinuţilor ca periculoşi să se bazeze pe
unicul criteriu al compartamentului fiecărui deţinut numai pe durata
executării ultimei pedepse
;

2.     
Activităţile
cultural-educative sunt nesatisfăcătoare. Personalul este insuficient, programele, prea puţine, numărul
deţinuţilor angrenaţi, prea mic. Este absolut necesar ca pentru
minorii din acest penitenciar să se desfăşoare
activităţi speciale, atractive, care să le asigure o
ocupaţie permanentă, cu atât
mai mult cu cât însăşi conducerea penitenciarului îi consideră
"cei mai răi" din tot penitenciarul;

3.     
Asistenţa
medicală pare a se desfăşura în condiţii ceva mai bune
decât în alte penitenciare. Cu toate acestea, unii deţinuţi minori
prezentau egzeme rebele şi, spuneau ei, scabie. Pe lângă aceasta,
cadrele medicale răspund şi de condiţiile de igienă. Or
unica sală de duşuri este total insuficientă pentru cei peste 800
de deţinuţi, unele saltele sunt foarte vechi şi deteriorate,
gunoiul se depozitează în lăzi ce se golesc o singură dată
pe zi (dimineaţa). Cu alte cuvinte, este extrem de dificilă
menţinerea unor condiţii minime de igienă;

4.      APADOR-CH
cere din nou ca toate
documentele/declaraţiile/rapoartele de incident sau orice alt act care se
referă la un deţinut, inclusiv din pedepsele anterioare, să fie
incluse obligatoriu în dosarul de penitenciar care îl însoţeşte la
transferarea în alt loc de detenţie
;

5.     
Asociaţia
cere ANP să aloce sumele necesare efectuării expertizei medico-legale
în cazurile extrem de rare în care victimele unor violuri între
deţinuţi au curajul să se plângă, dar sunt lipsite de
mijloace financiare. Numai prin hotărâri judecătoreşti de
condamnare pot fi descurajate astfel de practici;

6.     
Asociaţia
consideră drept o contribuţie importantă la procesul de
schimbare a mentalităţii personalului de penitenciar, decizia
directorului Penitenciarului Ploieşti de a interzice cadrelor să recurgă la metode brutale împotriva
deţinuţilor.

   

Manuela Ştefănescu                                                                              Diana
Călinescu