Raport asupra vizitei la penitenciarul Bucureşti – Jilava

15.04.2003
Print Friendly, PDF & Email

În ziua de 15 aprilie 2003,
trei reprezentanţi ai APADOR-CH au vizitat penitenciarul Bucureşti
– Jilava.

 1.     
Aspecte generale

 La
data vizitei, în penitenciar erau cazaţi 3.187 de deţinuţi
în 2.551 de paturi, unitatea fiind în continuare una dintre cele mai aglomerate
din întreg sistemul penitenciar. O situaţie destul de dificilă este
şi aceea a raportului dintre numărul cadrelor de la ”operativ” şi
cel al deţinuţilor, de circa 1/30. La muncă erau folosiţi
490 de deţinuţi – 127 în agricultură (la Vidra şi “Leoser”),
13 la “Sitaco”, 30 la lucrările în curs de la Palatul Justiţiei
iar ceilalţi, în interior, la deservire.

 Din
cauza insuficienţei fondurilor, unitatea nu a putut începe lucrările
de reabilitare a spaţiilor de cazare şi a instalaţiilor sanitare.
Problema mai veche a calităţii apei potabile a fost doar parţial
rezolvată în sensul că s-a reuşit înlocuirea numai a conductelor
de apă de la puţuri şi până la clădiri, şi nu
şi cele din clădiri.

 Potrivit
reprezentanţilor unităţii, s-a renunţat complet la folosirea
lanţurilor pentru imobilizarea deţinuţilor, cu excepţia
cazului deţinutului grec Passaris, inculpat într-un  caz de omor deosebit
de grav şi considerat de penitenciar deosebit de periculos. Reprezentanţii
asociaţiei au fost de părere că se impune renunţarea şi
în acest caz la utilizarea lanţurilor, în special pentru că acest
mijloc de imobilizare este interzis necondiţionat atât prin normele ONU
cât şi prin cele europene în materie penitenciară. O altă practică
la care reprezentanţii APADOR-CH au cerut să se renunţe este
aceea a sancţionării deţinuţilor (atenţionarea, urmată
de mustrare şi apoi de suspendarea dreptului la pachet) care nu vor să
iasă la plimbarea zilnică, mai ales cu argumentul că plimbarea
zilnică este un drept, şi nu o obligaţie a deţinuţilor.
Cadre din conducerea unităţii au răspuns că ieşirea
la plimbare ar fi comparabilă cu obligativitatea îmbăierii săptămânale
a deţinuţilor, o măsură de asemenea menită să
menţină sănătatea deţinuţilor. În opinia asociaţiei
o asemenea comparaţie nu este potrivită deoarece dacă în cazul
refuzului unui deţinut de a face baie poate fi afectată starea igienico
– sanitară a deţinuţilor din colectivul respectivului deţinut,
în cazul neieşirii la plimbare o asemenea problemă este evident
că nu se ridică.

 Sunt
cazuri în care deţinuţii care “contribuie cu informaţii” privind
siguranţa, ordinea şi disciplina din penitenciar beneficiază
de zile deduse din durata pedepsei. Deşi o asemenea practică este
permisă prin ordinele care reglementează drepturile deţinuţilor,
reprezentanţii asociaţiei au fost de părere că ea încurajează
delaţiunea şi poate să aibă consecinţe dramatice,
deţinuţii denunţaţi putându-se răzbuna pe denunţătorii
lor.

 Percheziţiile
în camere au loc săptămânal în cazul deţinuţilor consideraţi
periculoşi şi lunar în cazul celorlalţi (şi, în ambele
cazuri, “ori de câte ori este necesar”).

 Toţi
deţinuţii sunt obligaţi să poarte, în toate situaţiile,
ţinuta pusă la dispoziţie de penitenciar. Prin profilul său,
penitenciarul este “de prevenţie şi tranzit”, ceea ce înseamnă
că cei mai mulţi deţinuţi nu au condamnări definitive.
În aceste condiţii, potrivit normele europene şi ONU în materie,
deţinuţilor trebuie să li se asigure dreptul să poarte
hainele proprii.   

  

2.     
Vizita în penitenciar

 2.1 
Blocul alimentar

 În
interior, mai ales în bucătărie, starea blocului alimentar este
deplorabilă, în special din cauza mucegaiului şi a condensului de
pe pereţi. O sigură încăpere arăta bine, fiind zugrăvită
recent, cea cu plitele pentru gătit.

 Pentru
masa de prânz se gătise ciorbă de zarzavat şi tocană de
cartofi cu slănină. Pentru diabetici se pregătiseră 20
de porţii (“carnea” din aceste porţii era mai mult coaste şi
grăsime) iar pentru bolnavii de TBC, 78 de porţii. Dimineaţă
se servise ceai, biscuiţi şi margarină, la comun, şi lapte,
pâine, margarină şi câte un ou la trei zile pentru diabetici. Seara
urma să se servească paste cu brânză. Pentru masa de prânz
se folosiseră 193 kg de de slănină şi 35 kg de carne de
porc. Cei 15 deţinuţi musulmani primesc exact aceeaşi mâncare
dar fără slănină. Ei primesc carne de vită foarte
rar şi numai dacă este prevăzută în meniul general.

 În
sala de curăţat zarzavat, spălarea cartofilor se făcea
în trei bazine mari de piatră, vechi şi deteriorate.

 2.2
Cabinetul medical

 În
luna ianuarie 2003, doi dintre deţinuţii unitâţii au decedat.
La data de 10 ianuarie, în jurul orei 6 dimineaţa, deţinutul Constantin
Ristea a ieşit la cabinet plângându-se că tuşeşte şi
că îl ustură gâtul. La ora 6.30 a fost văzut de asistenta medicală
de serviciu, după care a fost dus din nou în cameră, de unde a revenit
în jurul orei 7, odată cu prezentarea la serviciu a medicului. La puţin
timp după intrarea în cabinet, deţinutul a căzut din picioare
şi a decedat. La data vizitei reprezentanţilor asociaţiei,
unitatea încă nu primise certificatul de autopsie, ştiindu-se doar
că este posibil ca decesul să fi survenit din cauza unei insuficienţe
cardiace. Constantin Ristea nu era cunoscut cu antecedente de ordin medical,
singura menţiune de acest fel – un “astm bronşic” – fiind făcută
în dosarul medical al deţinutului de către serviciul medical al
secţiei de poliţie de la care venise. În aceste condiţii, reprezentanţii
APADOR-CH au fost surprinşi de decesul fulgerător al lui Constantin
Ristea, cu atât mai mult cu cât ei aveau informaţii anterioare că
deţinutul fusese bătut de cadre chiar în noaptea decesului. Asociaţia
aşteaptă să primească de la penitenciar o copie de pe
certificatul de autopsie. Cel de-al doilea caz – deţinutul Ion Dragomirescu
a decedat la data de 25 ianuarie, la spitalul penitenciar Bucureşti –
Jilava, suferind de ischemie coronariană, hipertensiune arterială
în formă medie şi sechele TBC.  

 În
unitate se află 5 deţinuţi bolnavi de SIDA, în tratament (3
dintre ei sunt internaţi în infirmerie), venind în acest penitenciar
după externarea din secţia de boli infecţioase a spitalului
penitenciar Bucureşti – Jilava.

 Personalul
medical este format din 6 medici (la data vizitei 2 se aflau în concediu medical)
şi 10 asistenţi medicali. În programul zilnic de consultaţii,
de la 9 la 14.30, un medic vede în jur de 100 de deţinuţi. De subliniat
este faptul că cei 6 medici se ocupă exclusiv de deţinuţi,
pentru cadre existând cabinet şi personal medical complet separat.

 În
camera 418 de la infirmerie se aflau 8 deţinuţi (erau 12 paturi).
Aici erau internaţi şi cei 3 bolnavi de SIDA, care sunt incluşi
în programul naţional anti SIDA coordonat de Ministerul Sănătăţii.
Unul dintre ei ( M.P.), venit de la spitalul penitenciar Bucureşti –
Jilava şi care se afla în infirmerie de două săptămâni,
s-a plâns că de circa cinci luni are o “infecţie la ureche” (“otită
cronică”, a precizat medicul prezent) şi că nu este trimis
la spital pentru tratament. Un alt deţinut bolnav de SIDA (R.) fusese
recent operat de apendicită. El s-a plâns de mâncarea proastă şi
insuficientă (este inclus la regimul alimentar pentru TBC), de faptul
că nu au televizor, că nu există măcar o carpetă
pe pardoseala de ciment, că abia se pot spăla cu apă rece.

 Marin
Tomulescu a fost operat de arterită la ambele picioare, mai mult de jumătate
din labe fiindu-i amputate. Ar avea nevoie de însoţitor pentru că
se deplasează extrem de greu. În plus, boala a început să-i afecteze
şi mâinile. Din pedeapsa de 22 de ani a executat deja 15. A făcut
cerere de întrerupere pe motiv de boală dar IML a stabilit că poate
fi tratat în sistemul penitenciar. După spusele deţinutului, nu
primeşte decât pentoxifilină şi aspirină, ceea ce este
complet ineficient.

 Ion
Ciocârlan era internat cu paraplegie, în urma unei căderi de la înălţime.
El s-a plâns că a fost “plimbat” între spitalele penitenciar Colibaşi
şi Jilava, fără ca starea sănătăţii sale
să se amelioreze în vreun fel. În urma cererii de întrerupere a executării
pedepsei pe motive medicale, la data de 4 aprilie a.c. avusese termen, la
Judecătoria Sectorului 1, însă judecata s-a amânat întrucât expertiza
IML nu ajunsese încă (în dosarul său medical era consemnat că
respectiva expertiză fusese “încheiată” la data de 27 martie a.c.).

 Reprezentanţii
asociaţiei au reţinut faptul că pentru bolnavii de SIDA nu
există norme specifice de hrănire, ceea ce are consecinţe negative
asupra tratamentului de care trebuie să beneficieze această categorie
de bolnavi. Medicamentele care li se dau – crixivan şi canbivin – sunt
extrem de puternice şi le cauzează stări de slăbiciune
şi ameţeală.

 Grupul
sanitar avea două încăperi foarte strâmte – una, cu un WC turcesc
şi o chiuvetă iar cealaltă cu un jgheab din beton cu 2 robinete.
Apă caldă există de regulă în zilele de luni, miercuri
şi joi însă în lipsa unui duş deţinuţii sunt nevoiţi
să se spele cu un furtun din cauciuc. În cameră nu exista nici televizor,
nici aparat de radio.

 Deţinuţii
internaţi în infirmerie s-au declarat mulţumiţi de grija cu
care sunt trataţi de personalul medical, de doamna doctor în special,
dar consideră că locul lor ar fi în spitale de specialitate.

 2.3
Camerele de detenţie

 În
camera 408, regim restrictiv, se aflau 2 deţinuţi (3 paturi). Demis
Ionel Moscu mai avea de executat 5 luni din 10 de regim restrictiv, pentru
că evadase (penal fusese pedepsit cu 1 ani şi 5 luni de închisoare).
Vili Vilan Stan primise tot 10 luni de regim restrictiv pentru implicarea
într-o bătaie între deţinuţi (executase 7 luni). Ambii deţinuţi
făcuseră cereri de reexaminare a pedepsei cu regim restrictiv, însă
în ambele cazuri rezultatul a fost negativ. Plimbarea zilnică, într-o
“cuşcă” de circa 25 m.p., durează în jur de o jumătate
de oră, deţinuţii fiind încătuşaţi şi supravegheaţi
de grupa de intervenţie (“mascaţii”). Deţinuţii nu pot
da telefoane, însă pot primi vizite, cu aprobarea comandantului (Stan
primise 4 vizite, de fiecare dată când a solicitat); la restrictiv vizitele
sunt interzise în primele 3 luni ale acestei pedepse. Grupul sanitar” avea
o chiuvetă şi un WC turcesc, nedespărţite de restul camerei.

 În
camera 409 erau cazaţi 3 deţinuţi pe viaţă (în 3
paturi). Din cei 3 numai unul avea condamnarea definitivă – Gavril Lucian
Ciupea. La plimbarea zilnică sunt scoşi împreună, cu cătuşe
şi însoţiţi de “mascaţi” (marţea, când este program
de baie, şi duminica nu există program de plimbare). În cameră
exista un aparat de radio. Deţinutul Ciupea s-a plâns că fiind transferat
de la Gherla nu i s-a permis să aducă aici televizorul primit de
acasă. La sesizarea pe care a făcut-o, DGP i-a răspuns că
în cazul transferurilor transportul aparaturii audio – video “cade în sarcina
familiei sau a unei persoane apropiate”. Reprezentanţii APADOR-CH au
apreciat această regulă drept inadecvată, mai ales ţinând
cont de faptul că penitenciarele reuşesc numai într-o foarte mică
măsură să asigure deţinuţilor televizoare şi
aparate de radio iar transportarea, o dată cu celelalte bagaje ale deţinuţilor,
şi a unui aparat de radio sau televizor nu ar costa nimic în plus şi
nici nu ar ridica dificultăţi organizatorice insurmontabile. Deţinutul
Ciupea a solicitat ca în cazul în care va fi transferat sa nu fie dus la penitenciarul
din Craiova. El a motivat că în acel penitenciar se află deţinutul
Aurel Leuca, cu care în penitenciarul din Gherla a avut un conflict şi
care l-a ameninţat că îl va omorî. 

 În
camera 502, 17 deţinuţi erau cazaţi în 9 paturi. Deţinuţii
nu aveau nici televizor şi nici radio, însă primesc zilnic ziare.
Plimbarea zilnică – obligatorie ca program – durează în jur de 45
de minute. Deţinuţii – care sunt folosiţi la deservire în interior
– pot să dea câte două telefoane pe lună (ceilalţi au
dreptul numai la unul pe lună sau atunci când se iveşte un caz special).
Grupul sanitar era format dintr-o încăpere cu un WC turcesc, unde deţinuţii
obişnuiesc să se şi spele, cu un furtun care trece prin perete
de la chiuveta aflată în cameră. 

 La
izolatorul de pedeapsă nr 1 se aflau 2 deţinuţi (2 paturi),
care la momentul vizitei erau la plimbare.

 În
camera 3 a izolatorului de pedeapsă se afla, de 6 zile, deţinutul
Cornel Brebeanu, având de executat o pedeapsă cu izolarea de 10 zile
pentru „injurii aduse cadrelor”. Deţinutul a insistat că este nevinovat
întrucât cel pe care l-a înjurat a fost un deţinut şi nu un cadru.
El a mai spus şi că nu a fost audiat de comisia de disciplină,
singura persoana care a stat de vorbă cu el în legătură cu
presupusa abatere fiind ofiţerul cu disciplina. La momentul vizitei pe
pardoseala camerei băltea apa. Brebeanu s-a plâns că situaţia
aceasta dura din ziua în care a fost introdus la izolare. Deşi strângea
continuu apa de pe jos, balta persista din cauză că, a spus el,
„se pare că chiuveta e defectă”. Aşternutul de pe pat se ridică
zilnic între deşteptare şi stingere (5.00 – 22.00) iar deţinutul
era scos la plimbare zilnic, cu cătuşe şi escortat de „mascaţi”.

 Deţinutul
Zete Gheorghe, revenit de la plimbare se deplasa cu foarte mare greutate.
El este paralizat pe partea stângă şi bolnav de epilepsie, ambele
afecţiuni fiind confirmate în fişa medicală. Problema lui era
că în urmă cui două săptămâni fusese mutat din infirmerie,
unde condiţiile sunt ceva mai acceptabile, într-o cameră cu 41 de
deţinuţi. În plus a fost repartizat să doarmă într-un
pat de sus şi, cum face destul de des crize de epilepsie, se teme să
nu cadă pe ciment.

 În
curtea de plimbare a secţiei a V-a se aflau deţinuţii din camera
503. Deţinuţii au precizat că ies la plimbare numai patru zile
pe săptămână (nu se iese la plimbare duminica, joia, când se
face baie, şi sâmbăta, când este program administrativ – gospodăresc).
La club, deţinuţii merg de regulă o dată pe lună,
ocazie cu care pot mai ales să joace şah, table, remmy etc. Telefoane
se pot da o dată pe lună iar în cazuri deosebite, cu aprobarea comandantului.
Este de subliniat faptul că în acest penitenciar procedura de aprobare
a telefoanelor este simplificată, constând doar în înscrierea deţinuţilor
într-un tabel nominal. Este necesar, însă, să se renunţe la
supravegherea convorbirilor deţinuţilor, evitându-se posibilitatea
ca personalul să asculte ce vorbesc deţinuţii la telefon (subofiţerul
supraveghetor stă la o masă lângă telefon şi prin urmare
este practic imposibil să nu audă ce vorbesc deţinuţii).

 În
camera 502 erau 17 deţinuţi la 9 paturi. Nu au nici televizor, nici
radio ci, rar, ziare. Deţinuţii s-au plâns că au păduchi
şi că nu li se dă nici un fel de dezinfectant.  

  

3. Camera pentru discuţiile
dintre deţinuţi şi avocaţii lor

 În
pavilionul pentru vizite este amenajată o cameră destinată
discuţiilor deţinuţilor cu avocaţii lor. În momentul vizitei,
în cameră avea loc o întâlnire a unui deţinut cu cei doi avocaţi
ai săi. Discuţia era supravegheată de un subofiţer (femeie),
care a precizat reprezentanţilor APADOR-CH că are dispoziţie
să „asculte ce se vorbeşte şi să nu permită ca deţinuţii
să primească de la avocaţi droguri, bani etc” (în cameră
mai erau şi doi deţinuţi care nu aveau nici o legătură
cu întâlnirea deţinutului respectiv cu avocaţii săi). La obiecţia
reprezentanţilor asociaţiei privind nerespectarea confidenţialităţii
discuţiilor dintre deţinuţi şi avocaţi, supraveghetoarea
a răspuns: „Despre asta vorbiţi cu domnul comandant”.

  

4. Discuţia cu deţinuţul
Klaus Costel Rădulescu

 Deţinutul
era nemulţumit pe de o parte pentru că era inclus „nejustificat”
în categoria deţinuţilor „periculoşi” iar pe de altă parte
că ar fi fost pedepsit disciplinar pentru o abatere pe care nu a comis-o.
În privinţa primului aspect, reprezentanţii asociaţiei au constatat
că Rădulescu fusese categorisit drept „periculos” în special pentru
„natura faptei comise” (deţinutul era în curs de judecată pentru
viol) şi pentru „sustragere de armament şi muniţie” (penitenciarul
preluase această acuzaţie dintr-o adnotare făcută la penitenciarul
Aiud, dintr-o condamnare anterioară, nedocumentată însă prin
actele din dosar). În privinţa pedespei disciplinare, lui Rădulescu
i-a fost retras dreptul la vizită, la pachet şi telefon pe termen
de o lună întrucât ân camera sa a fost găsit un cuţit care
i-ar fi aparţinut. El a contestat insistent că respectivul cuţit
i-ar fi aparţinut şi s-a arătat nemulţumit de faptul că
au fost ascultaţi numai trei dintre deţinuţii din cameră,
refuzându-i-se insistent solicitarea de a fi audiaţi şi oricare
alţi colegi din cameră. Explicaţia reprezentanţilor unităţii
potrivit căreia „ceilalţi deţinuţi n-au vrut să se
implice” nu poate fi convingătoare atât timp cât nu se poate explica
de ce singurii deţinuţi care „au vrut să se implice” au fost
cei trei care l-au acuzat pe Rădulescu. Reprezentanţii APADOR-CH
au rămas cu impresia că sancţionarea deţinutului nu a
fost decisă în urma unei cercetări temeinice şi obiective (Rădulescu
nu a fost audiat nici de comisia de disciplină) iar categorisirea sa
ca deţinut „periculos” nu a avut în vedere, aşa cum ar fi fost firesc,
mai ales comportamentul său din timpul detenţiei. Deţinutul
a mai semnalat şi că plimbarea zilnică, de circa 20 de minute,
depinde şi de “disponibilitatea mascaţilor”. 

 

 5.
Concluzii

 În
comparaţie cu situaţia de la vizitele precedente, au fost constatate
anumite ameliorări:

 –        
s-a renunţat la folosirea lanţurilor ca mijloc de imobilizare a
deţinuţilor; asociaţia consideră că la folosirea
lanţurilor trebuie să se renunţe inclusiv în cazul deţinutului
Passaris;

 –        
medicii repartizaţi să asigure asistenţă medicală
deţinuţilor se ocupă exclusiv de aceştia, şi nu şi
de cadre;

 –        
calitatea apei a fost îmbunătăţită într-o anumită
măsură, însă este necesar ca în continuare această chestiune
să rămână în atenţia conducerii DGP şi a unităţii;

 APADOR-CH
recomandă DGP şi conducerii penitenciarului:

 –       
să identifice resursele financiare necesare reabilitării şi
reamenajării spaţiilor de cazare şi, cât mai curând posibil,
a blocului alimentar;

 –        
să întreprindă măsurile necesare pentru ca deţinuţilor
bolnavi de SIDA să li se stabilească norme de hrănire speciale,
adecvate tratamentului de care trebuie să beneficieze;

 –        
să dispună urgent măsurile necesare pentru asigurarea confidenţialităţii
discuţiilor dintre deţinuţi şi avocaţii lor;

 –        
să aibă în vedere ca deţinuţii să fie categorisiţi
ca „periculoşi” exclusiv pe baza comportamentului pe care aceştia
îl au pe timpul detenţiei iar procedurile disciplinare să fie temeinice,
obiective şi respectând regulile stabilite prin ordinele DGP; este necesar
ca deţinuţii să fie audiaţi de comisia de disciplină
în toate cazurile în care împotriva lor au fost declanşate procedurile
disciplinare; în acest sens, asociaţia consideră că este necesară
analizarea sesizărilor consemnate cu privire la deţinutul Klaus
Costel Rădulescu;

 –        
să se permită deţinuţilor transferaţi să ia
cu ei şi aparatura audio – video pe care o au de acasă;

 –        
să analizeze cu solicitudine cererea deţinutului Gavril Lucian Ciupea
de a nu fi transferat la penitenciarul Craiova;

 –        
să stabilească măsurile care se impun pentru ca deţinuţii
care nu sunt condamnaţi definitiv să poată purta hainele proprii;

 –        
să se renunţe la pedepsirea deţinuţilor care nu ies la
plimbare şi la recompensarea „informatorilor”.         

 –        
să se renunţe la “alegerea” şefilor de camere (şi a adjuncţilor);
nici un deţinut nu trebuie să primească atrbuţii care
îi dau mandat asupra celorlalţi;

 –        
spre deosebire de oricare alte penitenciare, inclusiv de cele de maximă
siguranţă, aici “mascaţii” sunt practic omniprezenţi prin
unitate, ceea ce întreţine o atmosferă destul de tensionată
în rândul deţinuţilor, date fiind mai ales misiunile “speciale”,
represive, pe care aceştia le au, echipamentul de culoare neagră,
cu cagule acoperind aproape complet faţa, armament şi alte mijloace
speciale de intervenţie şi imobilizare etc. 

 

 

Manuela Ştefănescu       
            Diana Călinescu                      Valerian Stan