INTRODUCERE

La sfârşitul mandatului administraţiei 1996 – 2000 persistă încă un număr de restanţe ţinând deopotrivă de legislaţie şi de practica autorităţilor publice în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Autorităţile româneşti nu au acordat atenţia care se cuvenea Rezoluţiei 1123 din 1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la respectarea obligaţiilor şi angajamentelor asumate de România. În consecinţă, nu a fost amendată legislaţia penală care aduce atingere dreptului la viaţă intimă şi privată (în mod special art. 200 din Codul penal care continuă să incrimineze relaţiile sexuale liber consimţite între persoane de acelaşi sex) şi libertăţii de exprimare (prin incriminarea în continuare a ofensei adusă autorităţii, insultei şi calomniei). De asemenea, nu a fost adoptată o nouă legislaţie în materia executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate. O legislaţie depăşită sau lacunară afectează şi alte domenii ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale: libertatea de credinţă şi religioasă, dreptul la informaţie, dreptul minorităţilor naţionale de a folosi limba maternă în faţa autorităţilor.

În cursul anului 2000, chiar în absenţa unei legislaţii adecvate, anticipată uneori prin măsurile practice luate la nivelul Direcţiei Generale a Penitenciarelor, s-a continuat ameliorarea condiţiilor de detenţie în unităţile din sistem în sensul apropierii lor de standardele internaţionale. Adoptarea de către Guvern a Ordonanţei privind reintegrarea socială a persoanelor condamnate constituie o premisă bună pentru punerea la punct a unui sistem alternativ pedepsei cu închisoarea. Inexistenţa unei legislaţii penitenciare corespunzătoare continuă, însă, să aibă consecinţe serioase asupra modului în care sunt organizate şi funcţionează aresturile din sistemul Inspectoratului General al Poliţiei, mai cu seamă în privinţa condiţiilor de detenţie, a dreptului la apărare şi a dreptului la corespondenţă. Începând cu luna ianuarie 2000, conducerea IGP a impus APADOR-CH condiţii atât de severe pentru accesul în aresturile poliţiei încât vizitele reprezentanţilor asociaţiei şi-ar fi pierdut practic orice eficienţă. APADOR-CH consideră că decizia IGP este explicată de consecvenţa cu care reprezentanţii săi au reacţionat faţă de aspectele deficitare constatate în aresturile poliţiei şi, în general, în raporturile dintre poliţişti şi cetăţeni. Gravitatea cazurilor de folosire de către poliţişti a armelor de foc îndreptăţeşte şi în anul 2000 aprecierea că este imperativ necesară armonizarea normelor interne cu standardele internaţionale în materie, în conformitate cu care uzul de armă se justifică numai în situaţia în care viaţa unei persoane se află în pericol iminent.

Anul 2000 a însemnat o stagnare a activităţilor Parlamentului, cel puţin în privinţa legislaţiei cu relevanţă directă pentru protejarea drepturilor civile. O serie de iniţiative legislative ale Guvernului, cunoscute sub numele de “pachetul Stoica” (după numele ministrului Justiţiei) printre care şi proiecte ce vizau modificări fundamentale ale Codului penal, Codului de procedură penală, Codului de procedură civilă, Legii privind regimul executării pedepselor şi altele, sunt, în diferite faze, în una sau alta din cele două camere ale Parlamentului. Soluţia ca Guvernul să-şi asume răspunderea pentru întreg pachetul de legi a fost respinsă de coaliţia care a condus România până la alegerile din noiembrie 2000 din motive politice (după eventuala asumare a răspunderii, Parlamentul putea, în termen de 3 zile să introducă o moţiune de cenzură care, dacă ar fi trecut, ar fi obligat Guvernul să demisioneze).

Din întreg “pachetul Stoica”, numai un proiect de lege a fost adoptat prin Ordonanţa Guvernului nr.92 din august 2000. Aceasta se referă la “organizarea şi funcţionarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate” (în fapt, servicii de probaţiune, adică alternativa la încarcerare şi sprijinirea reintegrării sociale a celor care sunt liberaţi condiţionat). În decembrie 2000, a apărut şi Hotărârea Guvernului de aprobare a Regulamentului de aplicare a Ordonanţei. Centre pilot de probaţiune funcţionează deja de câţiva ani în 8 judeţe, iar textul Ordonanţei a fost şi rezultatul consultării cu participanţii direcţi la aceste experimente şi cu organizaţii neguvernamentale ce desfăşoară programe în penitenciare, inclusiv APADOR-CH. Chiar dacă asociaţia mai are unele obiecţii (constituirea acestor servicii la nivel de tribunal, câtă vreme majoritatea infracţiunilor sunt furturi şi deci prima instanţă este judecătoria; interdicţia de a consulta rapoartele de evaluare, planurile de supraveghere şi procesele verbale de către alte persoane decât cele prevăzute de Ordonanţă - care exclude ONG-urile – chiar dacă există acordul persoanei; statutul discutabil al reprezentanţilor ONG care lucrează direct cu deţinuţii etc.) această Ordonanţă este un substanţial pas înainte către atingerea standardelor europene în materie de privare de libertate. Rămâne ca noul Parlament să voteze pentru ca ea să devină lege.

Prin Rezoluţia nr. 1123/1997, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a cerut în mod expres statului român să modifice articolele 200 (relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex), 205 (insulta), 206 (calomnia), 238 (ofensa adusă autorităţii) şi 239 (paragraful 1 – ultraj verbal) din Codul penal în aşa fel încât legislaţia română cu privire la relaţiile homosexuale şi la delictele de presă să se alinieze standardelor europene. La sfârşitul lunii iunie 2000, Camera Deputaţilor a adoptat un proiect de lege prin care articolele 200, 238 şi 239 paragraful 1 au fost abrogate iar pedepsele pentru insultă şi calomnie au fost micşorate (insulta se pedepseşte numai cu amendă iar calomnia cu amendă sau închisoare de la 2 luni la un an). APADOR-CH a susţinut constant abrogarea celor trei articole dar şi scoaterea din sfera penală a insultei şi calomniei deoarece “delictele de opinie” ar trebui să atragă numai răspunderea civilă în cazul în care se dovedeşte reaua credinţă.

Pentru ca proiectul de lege privind armonizarea celor cinci articole din Codul penal cu Rezoluţia nr. 1123/1997 să intre în vigoare, era necesar şi votul Senatului. Cu toate eforturile unor asociaţii şi instituţii din ţară şi de peste hotare, acest lucru nu

Proiectul de lege urmează să fie dezbătut de noul Senat. Din păcate, atât înainte de alegeri cât şi după alegerile din noiembrie, unele personalităţi publice – inclusiv noul ministru de Justiţie - au lansat ideea organizării unui referendum pe tema dezincriminării relaţiilor dintre persoane de acelaşi sex. APADOR-CH aminteşte că articolul 90 din Constituţie prevede că “Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere poporului să-şi exprime, prin referendum, voinţa cu privire la probleme de interes naţional” (subl.n.). Asociaţia nu crede că viaţa intimă a persoanelor poate fi o problemă de “interes naţional”.

În noiembrie 2000, Guvernul a emis o Ordonanţă de urgenţă (nr. 207 din 15 noiembrie) privind modificarea Codului penal şi a Codului de procedură penală. Publicată în Monitorul Oficial din 22 noiembrie, Ordonanţa a fost suspendată de noul Guvern în decembrie 2000. APADOR-CH a dezaprobat constant practica modificării legislaţiei prin ordonanţe în general şi ordonanţe de urgenţă în special. Ordonanţa nr. 207 este cu atât mai greu de acceptat cu cât ea modifică legea penală - deci o lege organică - cu numai câteva zile înainte de alegeri. Modificările vizau o înăsprire a condiţiilor pentru suspendarea condiţionată a executării pedepselor în cazul unor infracţiuni grave şi foarte grave, precum şi o sporire a pedepselor pentru furt de ţiţei, componente ale reţelelor electrice, instalaţii de cale ferată etc. Codul de procedură penală a fost şi el modificat în mod corespunzător. S-au adăugat şi două prevederi – pe care asociaţia le consideră binevenite dacă Parlamentul le va aproba – cu privire la posibilitatea introducerii recursului în anulare (în termen de un an) în cazurile în care Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg va considera că Statul român a încălcat Convenţia europeană. Oricum, aplicarea acestor două prevederi a fost suspendată de noul Guvern.

1. Accesul la informaţiile de interes public este garantat de Constituţie. Ca atare, o lege în acest domeniu trebuie să fie o lege-cadru care să reglementeze accesul tuturor persoanelor la informaţiile deţinute/produse/preluate de autorităţile publice. Orice restrângere a acestui drept se poate face numai prin lege dar numai în limitele stabilite de Constituţie (art.31 alin.3). Reglementarea accesului la informaţii pe baza Constituţiei este binevenită dar este inacceptabilă condiţionarea acestui drept fundamental de restricţiile exagerate deja existente în legile în vigoare (Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională care nu a fost modificată; Legea audio-vizualului nr. 48/1992 şi Legea arhivelor nr. 16/1996 etc.). Or, articolul 1 din proiect este formulat exact în aceşti termeni. Cu alte cuvinte, acest proiect de lege preia toate restricţiile deja existente şi mai adaugă şi altele noi, atentând astfel la însăşi substanţa dreptului în discuţie.

2. Proiectul de lege amestecă în mod nepermis autorităţi publice cu persoane de drept privat, intrând în contradicţie cu articolul 31 din Constituţie şi cu tot ce înseamnă accesul la informaţii conform standardelor internaţionale şi normelor din sisteme democratice consolidate. Informaţiile la care are acces orice persoană sunt cele de interes public, adică informaţiile deţinute/produse/preluate de autorităţile publice şi de instituţiile care îndeplinesc funcţii publice (de exemplu: învăţământ, reţea sanitară sau poştă) sau care folosesc banii publici. Noţiunea de informaţii de interes privat se referă tot la informaţiile deţinute de autorităţile publice. Pe de altă parte, APADOR-CH are convingerea că este neapărat nevoie de o lege cu privire la protecţia datelor personale care să reglementeze gestionarea acestor date de către autorităţi, deoarece proiectul în discuţie nu asigură decât în foarte mică măsură protecţia vieţii private. Mai trebuie precizat că accesul la datele de interes personal – indiferent de deţinătorul informaţiilor – se poate face numai de persoana direct interesată (sau de reprezentanţii săi autorizaţi, iar în caz de deces, numai de reprezentanţii legali ai persoanei decedate). În cazul persoanelor care îndeplinesc funcţii publice, informaţiile care au legătură exclusiv cu modul în care acestea îşi îndeplinesc atribuţiile, trebuie să fie accesibile oricărui cetăţean.

3. Avocatul Poporului are, conform legii de funcţionare, atribuţii limitate. A implica această instituţie, ca treaptă intermediară obligatorie între justiţie şi persoana căreia autorităţile publice i-au refuzat accesul la informaţii – aşa cum prevede proiectul de lege în discuţie - înseamnă, practic, o lungire inutilă a procedurilor, echivalentă cu descurajarea oricui ar dori să obţină informaţii publice. În plus, aceasta înseamnă şi o îngrădire a accesului liber la justiţie, garantat de art. 21 din Constituţie.

4. Tendinţa actuală la nivelul Consiliului Europei este de a cere ţărilor membre să permită accesul cât mai larg al cetăţenilor lor la informaţiile publice. Uniunea Europeană are preocupări similare cu privire la lărgirea accesului persoanelor la informaţiile pe care acest organism le deţine. Chiar şi statele cu o îndelungată tradiţie în materie (de exemplu Suedia, unde accesul la informaţiile publice este garantat încă din 1766) analizează posibile modificări ale legilor respective, în sensul lărgirii accesului. A restrânge până la anulare (aşa cum o face proiectul de lege în discuţie prin articolul 5) dreptul de acces la informaţii înseamnă a ignora standardele şi tendinţele Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene.

- APADOR-CH crede că o lege a accesului la informaţii trebuie să constituie legea-cadru, iar toate eventualele restrângeri să fie reglementate prin legi care să respecte dreptul de acces la informaţii;

Proiectul Legii privind securitatea informaţiilor secrete de stat şi a informaţiilor secrete de serviciu

Introdus în Senat încă din 1993, controversatul proiect a fost adoptat de această Cameră în 1996. Camera deputaţilor a votat, la sfârşitul anului 1999, o variantă care, deşi diferită de cea a Senatului, nu reprezintă o îmbunătăţire de substanţă a textului (pentru comentariile APADOR-CH la acest proiect, a se vedea Raportul asociaţiei pe anul 1999, pag.11 – 13). În 2000, Senatul a respins varianta deputaţilor iar proiectul de lege a ajuns la comisia de mediere. Până la alegerile generale din noiembrie 2000 proiectul nu a fost dezbătut în comisie.

Anul 2000 nu a adus nici o schimbare în direcţia demilitarizării şi descentralizării poliţiei. Proiectele de legi introduse în Parlament în 1999 – modificarea Legii nr. 26/1994 cu privire la organizarea şi funcţionarea poliţiei şi statutul poliţistului – nu au fost dezbătute de forul legislativ. Anunţata demilitarizare “în trepte” cu finalul în anul 2005 nici măcar nu a început. Nici descentralizarea – subiect prezent în mai toate declaraţiile oficialităţilor din Ministerul de Interne – nu a depăşit faza de intenţie.

Totuşi, în cadrul unui proiect pe care poliţia britanică îl desfăşoară împreună cu poliţia română - proiect la care participă şi APADOR-CH – au fost analizate posibilităţile concrete de adaptare a modelului britanic la realitatea românească. Aceasta ar însemna, în linii generale, descentralizarea poliţiei la nivelul judeţelor, instituirea unei “autorităţi civile pentru poliţie” (care, constituită exclusiv din civili, ar urma să stabilească politicile generale ale poliţiei în funcţie de necesităţile comunităţii, să monitorizeze aplicarea lor, să supravegheze modul în care sunt administrate fondurile poliţiei, să urmărească modul în care sunt soluţionate cazurile de abuzuri comise de poliţişti etc.), autorizarea grupurilor de vizitatori voluntari în aresturile poliţiei şi altele. Declaraţiile primului ministru şi ale ministrului de Interne desemnaţi în urma rezultatelor alegerilor din noiembrie 2000 conţin referiri directe la intenţiile de descentralizare şi demilitarizare a poliţiei dar este evident că va fi nevoie de modificarea unora din legile ce reglementează acest domeniu (în primul rând Legea nr. 26/1994), a regulamentelor interne precum şi de adoptarea de urgenţă a statutului poliţistului care ar fi trebuit să fie în vigoare încă din 1995.

Legea nr. 26/1994 prevede în art.19 cinci situaţii în care poliţiştii pot folosi arma de foc. După opinia APADOR-CH, trei dintre acestea sunt incompatibile cu standardele internaţionale stabilite de ONU în acest domeniu. Astfel, lit.b) din lege autorizează uzul de armă pentru “respingerea atacurilor îndreptate împotriva sediilor sau altor bunuri ale poliţiei....”(subl.n.), lit.c) pentru “apărarea obiectivelor, a perimetrului terenului sau a persoanelor de care răspund” (subl.n.) iar lit.d) pentru “reţinerea infractorilor prinşi în flagrant care încearcă să fugă şi nu se supun somaţiei”. De vreme ce standardele ONU prevăd că se poate recurge la arma de foc numai dacă viaţa unei (unor) persoane este pusă în pericol iminent sau în caz de evadare, este evident că această măsură extremă nu poate – şi nu trebuie luată - pentru apărarea unor imobile sau terenuri, aşa cum se prevede la literele b) şi c).

În al doilea caz, poliţiştii, chemaţi de locatari, au surprins două persoane încercând să pătrundă prin efracţie într-un apartament şi care, atunci când au fost descoperite, au fugit de la locul faptei. Unul din suspecţi a fugit printre blocuri. Al doilea s-a urcat într-o maşină parcată în faţa blocului care a demarat imediat. Poliţiştii au tras şi l-au rănit la cap pe şoferul Petru Leţea care a pierdut controlul autoturismului şi a avariat câteva maşini care staţionau. Toate acestea s-au petrecut în plină zi, într-o zonă aglomerată. Exista riscul ca o persoană complet neimplicată să fie rănită sau ca şoferul să lovească şi trecători, nu numai maşini. Astfel, prin folosirea armelor de foc într-un caz banal de tentativă de furt, poliţiştii au pus în pericol siguranţa persoanelor aflate în zonă.

În septembrie 2000, ministrul de Interne a semnat Dispoziţia nr.112 prin care se reglementează recurgerea la arma de foc. Deşi, prin introducerea unor condiţii cumulative şi a principiului proporţionalităţii, se poate presupune că se vor rări cazurile în care se va face uz de armă, problemele de fond rămân aceleaşi deoarece situaţiile în care se poate aplica această măsură extremă au rămas neschimbate. De asemenea, cu toate că în cazul celor prinşi în flagrant care încearcă să fugă se precizează că se poate folosi arma dacă este vorba de o infracţiune gravă, dat fiind că aprecierea gravităţii faptei este la latitudinea poliţistului, riscul rămâne ridicat.

Conform celor afirmate constant de ofiţeri de rang superior, orice persoană aflată într-o secţie de poliţie are dreptul de a fi asistată de un avocat din momentul în care i se ia declaraţia ce precede emiterea ordonanţei de reţinere. Prezenţa avocatului este obligatorie şi în momentul în care persoana suspectă este prezentată unui procuror (după scurgerea celor 24 de ore de reţinere) în vederea emiterii mandatului de arestare preventivă (între 5 şi 30 de zile).

O problemă esenţială ridicată constant de APADOR-CH, este o altă formă de privare de libertate de până la 24 de ore, distinctă de reţinere şi intitulată “conducerea la sediul poliţiei” (Legea nr. 26/1994, art.16 lit.b). Asociaţia a susţinut permanent că această măsură este neconstituţională. Constituţia prevede expres posibilitatea reţinerii unei persoane pentru maximum 24 de ore în afara mandatului de arestare preventivă. Codul de procedură penală are prevederi similare. Măsura “conducerii”, contrară Constituţiei şi legii penale, este deosebit de periculoasă. Persoana astfel privată de libertate este extrem de vulnerabilă pentru că, în absenţa unor reglementări făcute publice, ea este integral la dispoziţia poliţistului şi lipsită de toate drepturile, inclusiv cel la apărare, care nu funcţionează în acest interval.

În România există 123 de aresturi ale poliţiei. Introducerea în arest se face pe bază de ordonanţă de reţinere, există registre în care se înscriu toate datele persoanei reţinute, se face vizita medicală, sunt posibile contacte între reţinut şi avocat etc. Pe lângă secţiile care au arest, mai există numeroase secţii/posturi de poliţie care nu dispun de astfel de spaţii. Aici se practică frecvent “conducerea la sediul poliţiei”. În unele cazuri, persoana “condusă” nu poate nici măcar dovedi că s-a aflat timp de mai multe ore într-o secţie/post de poliţie pentru că, în unele sedii, nu există nici un registru iar în altele, registrul cuprinde datele tuturor persoanelor care au intrat acolo, indiferent de motiv şi fără nici o menţiune pentru cei “conduşi”. În sfârşit, acolo unde există o evidenţă separată a celor “conduşi”, nu se precizează ce s-a întâmplat cu aceste persoane (dacă au fost puse în libertate sau dacă s-a emis ordonanţă de reţinere). Reprezentanţilor APADOR-CH li s-a spus că ar exista obligaţia poliţiştilor care “conduc” persoane la sediu de a întocmi rapoarte cu privire la motivul “conducerii” dar, cu toate insistenţele, nu au reuşit să vadă un astfel de raport.

Proiectul de modificare a Legii nr. 26/1994 nu elimină “conducerea” dar adaugă obligativitatea prezenţei unui avocat, ceea ce înseamnă că iniţiatorul proiectului (Ministerul de Interne) admite, în sfârşit, că această “conducere” este o privare de libertate şi nu doar o măsură “administrativă”, aşa cum au susţinut toţi ofiţerii de fiecare dată când reprezentanţii APADOR-CH au adus acest aspect în discuţie. Pe de altă parte, chiar şi cu această minimă garanţie a prezenţei avocatului, “conducerea la sediul poliţiei” rămâne o prevedere neconstituţională. În opinia asociaţiei, pentru a respecta Constituţia şi legea penală, o persoană poate fi adusă la sediul poliţiei numai dacă există deja probe că a comis o faptă penală sau dacă este prinsă în flagrant delict. În ambele situaţii, este justificată emiterea ordonanţei de reţinere de 24 de ore, evident în prezenţa unui avocat. În practică, dacă art.16 lit.b) se va modifica, ar trebui să nu se mai permită poliţiştilor din comune şi localităţi unde nu există aresturi să efectueze “conduceri” la sediile lor dacă în localităţile respective nu există birouri de avocaţi care să asigure exercitarea dreptului la apărare.

Foarte multe din persoanele “conduse” sau reţinute sunt lipsite de mijloacele materiale necesare pentru angajarea unui avocat. În aceste cazuri, apărarea este asigurată de un avocat din oficiu. Reprezentanţii APADOR-CH au întâlnit însă destule cazuri în care cei aflaţi în detenţie au susţinut fie că nu au fost asistaţi de nici un avocat, nici la emiterea ordonanţei de reţinere şi nici în faţa procurorului care a emis mandatul de arestare preventivă (de exemplu cazul Nărtea), fie că avocatul a fost prezent dar nu le-a susţinut în nici un fel cauza, mulţumindu-se să semneze procesul verbal. Desigur, această problemă ţine în principal de etica profesională a avocaţilor. Pe de altă parte, există mentalitatea - împărtăşită de aproape toţi poliţiştii, dar şi de unii avocaţi, mai ales cei care au lucrat anterior în poliţie -, potrivit căreia rolul apărătorului este de a contribui la aflarea adevărului (un fel de ajutor al anchetatorului) şi nu de a-şi apăra clientul prin toate mijloacele legale. Dreptul de a tăcea, care include dreptul de a nu se autoincrimina, - drept afirmat de Curtea europeană a drepturilor omului în repetate rânduri – este considerat de anchetatori ca o încercare de a împiedica aflarea adevărului.

3. Accesul în aresturile poliţiei

Asociaţia crede că problemele pe care le-a ridicat în discuţiile cu ofiţeri din IPJ (“conducerea” de până la 24 de ore la sediul poliţiei urmată - sau nu – de reţinerea de 24 de ore, relaţia dintre avocaţi şi reţinuţi/arestaţi, precum şi uzul de armă) şi criticile la adresa condiţiilor de detenţie din aresturi au determinat conducerea IGP – susţinută, din păcate, şi de conducerea Ministerului de Interne – să înăsprească în aşa măsură condiţiile de acces încât vizitele să devină total ineficiente. Aceasta, în ciuda multiplelor asigurări privind deschiderea şi transparenţa poliţiei şi a argumentelor şi contra-argumentelor aduse de APADOR-CH. Din “bogata” corespondenţă dintre APADOR-CH şi diversele eşaloane ale IGP şi Ministerului de interne pe tema accesului în aresturi au rezultat, pe scurt, următoarele:

• asociaţia va avea acces numai pe baza plângerilor individuale ale persoanelor private de libertate;
• asociaţia va comunica IGP numele persoanei cu care doreşte să discute şi obiectul plângerii după care se va stabili data vizitei;
• la sfârşitul vizitei, reprezentanţii APADOR-CH şi ai secţiei de poliţie respective vor semna un protocol conţinând constatările şi concluziile.

Trebuie menţionat că unul din motivele invocate de poliţie a constat din faptul că statutul asociaţiei se referă la persoane ale căror drepturi au fost încălcate şi deci că organizaţia trebuie să aştepte să fie sesizată.

APADOR-CH a precizat de fiecare dată că este interesată numai de condiţiile de detenţie din aresturi, ceea ce implică, desigur, şi plângeri individuale legate de eventuale rele tratamente din partea poliţiştilor. Este total nerealistă condiţia existenţei unei sesizări anterioare, dat fiind că persoanele din aresturi nu au acces la telefoane publice iar dreptul lor de a coresponda este limitat la o carte poştală pe lună (ceea ce reprezintă o confirmare a menţinerii cenzurii). Chiar dacă ar fi sesizată de o persoană din arest sau de altcineva, asociaţia nu poate accepta ideea de a informa IGP asupra identităţii reclamantului şi a obiectului plângerii pentru că ar exista riscul clar al unor presiuni din partea poliţiei asupra persoanei respective. În sfârşit, a semna un protocol comun la sfârşitul vizitei este o condiţie greu de acceptat deoarece este foarte probabil să existe divergenţe între poliţişti şi reprezentanţii asociaţiei (lucru dovedit în repetate rânduri). APADOR-CH a mai precizat că alte comitete Helsinki din ţări din Europa centrală şi de est au fie acces nelimitat în aresturile poliţiei (în Cehia, Polonia, Ungaria, Albania), fie accesul este limitat rezonabil (în Bulgaria, Uzbekistan şi Republica Moldova). Mai trebuie menţionat şi faptul că APADOR-CH are acces nelimitat şi necondiţionat în toate penitenciarele din România, pe baza unor permise valabile pe durata unui an calendaristic, lucru ce demonstrează diferenţa de mentalitate între conducerile a două instituţii care, deşi au atribuţii comparabile în materie de privare de libertate a persoanelor, au reacţii radical diferite faţă de ideea de transparenţă şi de acceptare a monitorizării activităţilor lor de către societatea civilă din care face parte şi APADOR-CH.

Condiţiile impuse APADOR-CH pentru a permite accesul reprezentanţilor săi în aresturile poliţiei se bazează pe Instrucţiunile 901, semnate de ministrul de interne în mai 1999 dar intrate în vigoare în luna august a aceluiaşi an. Trebuie menţionat că aceste Instrucţiuni, pe care asociaţia le-a cerut cu insistenţă, au avut caracter de “secret de serviciu”, fiind deci, inaccesibile atât persoanelor din aresturi (exceptând partea ce se referă la drepturile şi îndatoririle lor) cât şi avocaţilor sau organizaţiilor neguvernamentale. Situaţia a durat până la sfârşitul lunii decembrie 1999, când s-a renunţat la formula “secret de serviciu”, sau aşa a afirmat conducerea IGP într-o scrisoare adresată APADOR-CH. Cert este că asociaţia a primit, în februarie 2000, un exemplar înseriat din aceste Instrucţiuni, distribuite deci în număr limitat. Or, una din cerinţele de bază ale Curţii europene a drepturilor omului de la Strasbourg este accesibilitatea oricărei reglementări legale.

După intrarea în vigoare a Instrucţiunilor 901, în perioada în care APADOR-CH mai avea acces în aresturile poliţiei în condiţii acceptabile, reprezentanţii săi au putut constata că una din prevederile esenţiale din noile reglementări – respectarea confidenţialităţii discuţiilor dintre avocat şi clientul său – nu se respecta în nici un arest. Unii ofiţeri din IPJ vizitate au susţinut că avocaţii ar trebui să fie cei care să ceară respectarea confidenţialităţii (cum ar fi putut cere acest lucru dacă Instrucţiunile 901 erau “secret de serviciu” şi deci nu aveau acces la ele?). Prim adjunctul Inspectorului şef al IGP a răspuns în scris APADOR-CH că prevederea nu se respectă pentru că nu există spaţii adecvate în secţiile de poliţie.

APADOR-CH nu poate decât să tragă următoarea concluzie: unele aspecte din aresturile poliţiei se schimbă în bine numai pe hârtie, nu şi în practică. Este, probabil, unul din motivele pentru care vizitele asociaţiei în aresturile poliţiei nu mai sunt dorite. După părerea asociaţiei, sunt şi vor fi încurajate să colaboreze cu poliţia numai acele asociaţii (ne)guvernamentale care nu critică, nu fac publice diverse abuzuri şi susţin că poliţiştii au o viaţă foarte grea, nerăsplătită la nivelul eforturilor.

Mai trebuie adăugat faptul că atât Comitetul european pentru prevenirea torturii (care a efectuat două vizite în România - în 1995 şi 1999 – dar nu a făcut public, încă, decât primul raport) cât şi raportorul special ONU pe tortură (care a vizitat România în 1999 şi a dat publicităţii raportul său în 2000) au ajuns, în multe privinţe, la concluzii asemănătoare celor din rapoartele APADOR-CH cu privire la situaţia din locurile de detenţie, inclusiv aresturile poliţiei.

• reţinuţilor/arestaţilor le este interzis să deţină hârtie şi obiecte de scris în celule. Ei au la dispoziţie doar o carte poştală pe lună. Interdicţia are în vedere posibilitatea expedierii unor mesaje către co-inculpaţi sau alte persoane prin care să împiedice actul de justiţie. Măsura este, după opinia APADOR-CH, total nejustificată atâta timp cât arestaţii sunt supravegheaţi foarte strict, inclusiv atunci când sunt scoşi din camere;
• listele cu numele şi numerele de telefon ale avocaţilor din oficiu sunt păstrate de ofiţerii însărcinaţi cu cercetarea penală şi nu sunt – aşa cum a precizat în scris IGP – afişate la vedere în arest (singura excepţie din cele 15 aresturi de poliţie vizitate de APADOR-CH a fost cel din Câmpina);
• la discuţiile dintre avocat şi client, chiar dacă se ştie că ele sunt confidenţiale, asistă totuşi un poliţist supraveghetor. Explicaţia dată de IPJ Buzău a fost că prezenţa poliţistului este necesară pentru a-l împiedica pe arestat să se ... automutileze. Este evident că arestatul ar putea face acest lucru chiar în camera de detenţie, departe de ochii supraveghetorului. Aşadar, “justificarea” prezenţei poliţistului supraveghetor este încă un pretext al anchetatorilor care nu pot accepta ideea pierderii controlului total, cu care sunt învăţaţi, asupra fiecărui cuvânt al suspectului.

Sub aspectul dreptului la asistenţă medicală, APADOR-CH menţionează o situaţie deosebită constatată în arestul IPJ Buzău. Constantin Mihalache, introdus în arest la data de 19 ianuarie 2000, s-a plâns constant de dureri la mână din cauza unui deget umflat şi vânăt. Doctorul arestului – cu care reprezentanţii APADOR-CH au vorbit la telefon - a declarat că ar fi fost vorba de o “afecţiune minoră” căreia nu i-a dat importanţă şi pe care nici nu a consemnat-o în fişa medicală. Ciudat este că acelaşi medic consemnase în fişa arestatului un lucru derizoriu, şi anume “zgârieturi la genunchi”. La 3 februarie 2000, Constantin Mihalache a fost supus unei expertize medico-legale necesară soluţionării cauzei sale. Cu această ocazie, medicul legist a constatat fractura osului degetului şi a dispus aplicarea ghipsului. Altfel spus, o persoană aflată în custodia poliţiei nu s-a bucurat de îngrijirile medicale obligatorii prin lege timp de două săptămâni. Asociaţia consideră că medicul arestului – prin ignorarea afecţiunii - a contribuit la ascunderea faptului că Mihalache a suferit o agresiune serioasă din partea poliţistului responsabil de reţinerea sa. “A căzut în deget” a fost explicaţia, cel puţin hilară, a poliţiştilor de la IPJ Buzău.

1. Mugurel Soare (Bucureşti)

În seara zilei de 18 mai 2000, Mugurel Soare, în vârstă de 19 ani, a fost bătut şi apoi împuşcat în cap de un poliţist în civil. Incidentul s-a întâmplat în jurul orei 19.00, în plină stradă şi în prezenţa unor martori oculari. Transportat la spitalul de urgenţă, tânărul a rămas în comă timp de cinci zile. A fost operat de două ori, dar a rămas paralizat pe partea dreaptă a corpului şi cu incapacitatea de a vorbi. Externat la începutul lunii august, Mugurel Soare urmează să revină la spital pentru o nouă intervenţie chirurgicală.

Parchetul militar nu a adoptat încă o soluţie în acest caz extrem de grav. Familia Soare se teme că procurorul anchetator va accepta legitima apărare invocată de poliţist. Acesta s-a prezentat şi el la spitalul de urgenţă, la câteva ore după ce fusese adus Mugurel Soare şi a solicitat îngrijiri medicale pentru că ar fi fost “tăiat cu cuţitul” de tânăr. Rana de pe abdomen era atât de superficială încât nu a necesitat nici o intervenţie medicală şi cu atât mai puţin spitalizarea.

Martorii oculari au declarat că Mugurel Soare nu avea nici un cuţit la el (de altminteri cuţitul - deci proba materială - nu a fost găsit) şi că, după ce a tras în tânăr, subofiţerul părea în perfectă stare de sănătate, fără nici un strop de sânge pe cămaşă aşa cum ar fi fost firesc dacă ar fi fost “tăiat”. Trebuie precizat că poliţistul, împreună cu alţi doi colegi tot în civil, se afla într-o misiune ce nu avea absolut nici o legătură cu Mugurel Soare (de altminteri, nici un membru al familiei Soare nu a avut vreo problemă cu poliţia).

APADOR-CH a cerut Parchetului militar să stabilească cine şi când l-a rănit pe subofiţer, de ce ceilalţi doi subofiţeri nu au intervenit fie pentru a-l imobiliza pe Mugurel Soare (dacă acesta era înarmat cu cuţitul), fie pentru a-şi opri colegul să folosească arma şi de ce cei doi martori oculari au fost ţinuţi o noapte întreagă la poliţie (cam zece ore), fără apă şi într-o tensiune insuportabilă din cauza ameninţărilor din partea anchetatorilor.

2. Teodor-Cicerone Nărtea (Bucureşti)

În seara zilei de 12 octombrie 2000, Teodor-Cicerone Nărtea a fost bătut de doi poliţişti în civil, după care i s-au pus cătuşele şi a fost dus la secţia 10 de poliţie. Atât pe traseu cât şi în secţie, poliţiştii au continuat să-l lovească pentru a-l face să recunoască furtul dintr-o maşină a 15 casete audio şi a unei şurubelniţe, ceea ce Nărtea a refuzat. Introdus în arest, Nărtea s-a simţit atât de rău a doua zi încât a fost dus la policlinica MI unde, după spusele lui, s-au constatat şi consemnat în registru următoarele: fractura unei coaste, fisura alteia, plagă cu tăietură deschisă şi hematom la nivelul pometului stâng, hematom la pometul drept cu afectarea septului nazal.

Teodor-Cicerone Nărtea se află în prezent în penitenciarul Jilava. Fişa sa medicală, cu care a fost transferat de la poliţie, cuprinde doar menţiunea “fisură a arcului costal 9 drept lateral”. Nici unul din celelalte traumatisme suferite în urma bătăii nu apar în fişă. Există însă un martor care se afla, în noaptea de 12/13 octombrie în arest, în camera în care a fost adus Nărtea, care a confirmat integral relatarea acestuia.

Teodor-Cicerone Nărtea a mai afirmat că, pe lângă tratamentul inuman la care a fost supus, poliţiştii de la secţia 10 l-au ameninţat, în mod repetat, că “îl vor pune la curent” (şocuri electrice). El a declarat că nu a avut avocat nici în momentul emiterii ordonanţei de reţinere, nici la Parchet, când s-a emis mandatul de arestare preventivă.

APADOR-CH are convingerea că absenţa avocatului – fie el şi din oficiu – se datorează faptului că nimeni din afara sistemului (din păcate, aici pot fi incluşi şi acei procurori care emit mandate de arestare preventivă deşi văd că suspecţii au fost bătuţi sau torturaţi pentru a se autoincrimina) nu trebuia să vadă în ce stare se afla Nărtea.

Atât victima cât şi APADOR-CH au sesizat Parchetul militar cu privire la tratamentul inuman la care Nărtea a fost supus de poliţiştii de la secţia 10.

3. Silviu Roşioru (Buzău)

În noaptea de 25/26 ianuarie 2000, Silviu Roşioru (33 de ani) a fost bătut cu sălbăticie de 6-7 poliţişti din subunitatea de intervenţii rapide Buzău, într-un bar din localitate. A fost dus la poliţie unde i s-a întocmit un proces verbal de amendare (200.000 lei) pe baza Legii nr. 61/91 pentru “proferarea de injurii la adresa personalului localului” şi refuzul de a da “relaţii pentru stabilirea identităţii”. Roşioru a contestat procesul verbal la judecătorie.

După circa 2 ore, Roşioru a fost scos din secţie şi abandonat în stradă, deşi era evident că nu se putea deplasa singur din cauza traumatismelor suferite. În cele din urmă, a ajuns cu un taxi la spital unde a fost internat cu diagnosticul “traumatism toraco-abdominal, echimoze întinse fesa şi coapsa stângă, traumatism cranio-facial, contuzii mâini bilateral”.

Publicitatea făcută acestui caz de mass media (inclusiv imagini filmate şi fotografii color ale traumatismelor multiple suferite) a determinat IGP să ia măsura mutării în alte funcţii a poliţiştilor implicaţi , departe de “ochiul public”. Numai că fostul şef al subunităţii de intervenţii rapide (maiorul Tudorel Mircea) a fost avansat, în mod discret, la funcţia de adjunct al şefului Biroului de combatere a criminalităţii economice. Pe lângă faptul că Parchetul militar nu a adoptat, până la sfârşitul anului 2000, nici o soluţie în cazul lui Roşioru, acesta a fost ameninţat cu puşcăria de recent promovatul maior dacă nu renunţă la demersurile juridice împotriva poliţiştilor.

Într-o situaţie similară cu cea a lui Silviu Roşioru se află şi Constantin Vrabie care a avut parte de acelaşi gen de tratament brutal din partea aceleiaşi subunităţi de intervenţii rapide din Buzău, în decembrie 1999. Nici în cazul său nu există încă o soluţie a Parchetului militar.

4. Dumitru Matei (Piteşti)

Dumitru Matei a fost împuşcat în cap în seara zilei de 4 decembrie 2000, de jandarmii care supravegheau zona rafinăriei “Arpechim” din Piteşti. (Jandarmii sunt subordonaţi Ministerului de Interne şi, în materie de uz de armă, urmează aceleaşi reguli ca şi poliţiştii). Dumitru Matei a susţinut că nu avea absolut nici o legătură cu hoţii de benzină surprinşi – se pare - de jandarmi, că, fiind întuneric, nu a văzut pe nimeni (nici hoţi, nici jandarmi) şi că nu a auzit nici o somaţie sau foc de avertisment. {i-a pierdut cunoştinţa, revenindu-şi abia la spitalul din Piteşti, de unde a fost imediat adus la spitalul de urgenţă din Bucureşti, cu diagnosticul “plagă prin împuşcare mandibulă stânga, cu retenţie de glonţ”. A fost operat, apoi externat la jumătatea lui decembrie dar, după numai o zi, familia l-a internat la secţia de psihiatrie a spitalului judeţean Argeş deoarece Matei acuza dureri de cap insuportabile.

Cu puţine excepţii, soluţiile date de Parchetul militar în cazurile de abuzuri – unele foarte grave – semnalate de APADOR-CH au fost de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor reclamaţi. Aceasta se datorează, pe de o parte, faptului că un procuror militar investighează un alt militar (poliţistul) şi deci ideea de imparţialitate este pusă sub semnul întrebării iar pe de altă parte, dificultăţii pentru victime de a produce dovezi indubitale cu privire la abuz (martori, certificate medico-legale etc.). (În practică, victima este cea care trebuie să aducă probele).

1. Nicolae Cazacu, comuna poiana Lacului, judeţul Argeş

Bătut de poliţiştii din comună, în septembrie 1998 pentru a recunoaşte că a fost complice la furtul unei biciclete, Nicolae Cazacu a adus în faţa procurorului militar martori, fotografii color (care arată clar urmele unor lovituri puternice cu bastonul pe spate şi pe mâini) şi certificate medico-legale. Cu toate acestea, în 2000, Parchetul militar a decis doar aplicarea unei amenzi administrative împotriva poliţiştilor din comună (deoarece “fapta comisă nu întruneşte, în concret, gradul de pericol social al infracţiunii”), soluţie contestată atât de victimă cât şi de APADOR-CH. Mai mult, la puţin timp după incident, şeful IPJ Argeş dăduse asigurări reprezentanţilor asociaţiei că poliţiştii implicaţi urmau a fi mutaţi la alt post de poliţie, până la soluţionarea anchetei, lucru ce nu s-a întâmplat. APADOR-CH a cerut în repetate rânduri ca, în astfel de situaţii, poliţiştii reclamaţi să fie transferaţi temporar pentru a se evita posibilitatea ca aceştia să facă presiuni asupra victimelor dar, din păcate, această măsură nu a fost aplicată decât în extrem de puţine cazuri.

2. Vili Rupa, Hunedoara

Bătut în două rânduri de poliţişti din Hunedoara (în ianuarie şi martie 1998) şi apoi ţinut cu lanţuri la mâini şi la picioare în arestul din Deva (82 de zile – declară victima), Vili Rupa a fost condamnat de instanţele de judecată la o pedeapsă aproximativ egală cu perioada de arest preventiv, pentru furtul a 2,4 kg de mercur. Vili Rupa a adresat două plângeri Parchetului militar cu privire la tratamentul la care a fost supus de poliţiştii din Hunedoara (bătăile) şi Deva (ţinerea în lanţuri). La ambele, Parchetul militar a dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale, soluţie menţinută şi după contestare. În această situaţie, Vili Rupa s-a adresat Curţii europene de la Strasbourg. Au urmat ameninţări – inclusiv în prezenţa unui martor – din partea poliţiştilor din Hunedoara (unde domiciliază victima). La sfârşitul lunii decembrie 2000, APADOR-CH a aflat că Vili Rupa a fost din nou arestat, de data aceasta sub învinuirea de ultraj. Asociaţia a încercat să-l contacteze telefonic la penitenciarul Bârcea (Deva) dar comandantul a refuzat să-l cheme sub pretextul că regulamentul îi permite să dea telefon, dacă are cartelă telefonică, dar nu să primească.

APADOR-CH are unele dubii cu privire la acuzaţia de ultraj împotriva poliţiştilor din Hunedoara şi consideră că ea poate avea legătură cu plângerea la Strasbourg.

3. Nicu Olteanu (Bucureşti)

Împuşcat în picior de un poliţist de la secţia 9, în mai 1997, deoarece era bănuit de furtul a ... 6 sticle de apă minerală, Nicu Olteanu a fost trimis în judecată pentru ultraj, deoarece ar fi ameninţat viaţa poliţistului (după părerea APADOR-CH, a fost un pretext inventat pentru a justifica recurgerea la arma de foc). După ce prima instanţă şi instanţa de apel au eliminat acuzaţia de ultraj, reţinând însă “furtul” – drept care Nicu Olteanu a fost condamnat practic la exact cât stătuse deja în arest preventiv – Curtea Supremă de Justiţie a reluat, în anul 2000, acuzaţia de ultraj, pe lângă cea de furt, şi l-a condamnat la 5 ani şi jumătate. Nicu Olteanu a fost graţiat de Preşedintele României.

Pe data de 24 septembrie 1999, Aurel Uluiţeanu a fost dus de poliţişti la judecătoria din Urziceni, unde urma să se judece procesul ce îi fusese intentat pentru tulburarea liniştii publice (Legea nr. 61/91). Uluiţeanu a fugit din sediul judecătoriei, a revenit acasă şi s-a ascuns peste noapte în grădină. A doua zi, el a fost găsit de poliţişti şi condus la sediul poliţiei din comuna Bărcăneşti, unde erau prezenţi şi localnici care participau – se pare – la sărbătorirea zilei de naştere a unuia din poliţişti. În aceeaşi zi, familia Uluiţeanu a fost informată că Aurel decedase în postul de poliţie. După informaţiile primite, acesta a murit în urma violenţelor la care a fost supus de poliţişti şi de cel puţin unul din civili. Un plutonier şi unul din civili, direct implicaţi, au fost arestaţi preventiv. Până la sfârşitul anului 2000, APADOR-CH nu a primit nici o comunicare de la Parchetul militar cu privire la soluţia dată în acest caz extrem de grav.

Cele patru cazuri de mai sus confirmă opinia APADOR-CH cu privire la:

• pericolul pe care îl prezintă legislaţia în vigoare cu privire la recurgerea la arma de foc, inclusiv în situaţia în care o persoană comite o faptă antisocială minoră;
• lipsa de imparţialitate de care dau dovadă procurorii militari în cazul în care cel reclamat este un poliţist;
• imposibilitatea victimei unui abuz din partea poliţiştilor de a se adresa unei instanţe de judecată dacă consideră că soluţia neînceperii urmăririi penale (sau a scoaterii de sub urmărire penală) este nesatisfăcătoare.

Pe lângă răspunderea personală a poliţistului, demilitarizarea poliţiei ar implica investigarea cazurilor în care sunt implicaţi poliţişti de către un procuror civil (sau, conform propunerii de modificare a Codului de procedură penală, de către un judecător însărcinat cu cercetarea penală), precum şi posibilitatea reclamantului de a contesta în justiţie soluţia dată de procuror (sau judecător). În cazul trimiterii în judecată a poliţistului acuzat de abuz, instanţa va fi civilă şi nu militară cum este în prezent.

Anul 2000 nu a adus nici el adoptarea unei noi legislaţii penitenciare, ceea ce face ca Legea nr. 23/1969 privind regimul executării pedepselor privative de libertate să rămână încă în vigoare. Paşii înainte care s-au făcut şi în acest an au fost posibili mai ales datorită preocupării DGP şi a celor mai multe dintre conducerile penitenciarelor de a ameliora situaţia din sistem, chiar şi în condiţiile unei legislaţii inadecvate şi lacunare. (Cu toate acestea, mai sunt situaţii când legislaţia evident depăşită, de dinainte de 1990, şi chiar şi unele norme de reglementare internă ulterioare, devenite între timp caduce, sunt invocate ca o fatalitate insurmontabilă pentru paşii care trebuiesc făcuţi pentru modernizarea sistemului penitenciar). De asemenea, nu s-a făcut nimic în direcţia demilitarizării sistemului penitenciar, proiectul de lege privind Statutul personalului din penitenciare, elaborat de conducerea DGP încă din anul 1997, neintrând nici în cursul acestui an în dezbaterea şi aprobarea Parlamentului. Aşa cum s-a arătat în capitolul I (“Legislaţia privind drepturile omului”), în luna august 2000, Guvernul a adoptat Ordonanţa privind organizarea şi funcţionarea serviciilor de integrare socială a infractorilor şi de supraveghere a executării sancţiunilor neprivative de libertate.

În cursul anului 2000, reprezentanţii APADOR-CH au vizitat următoarele unităţi penitenciare, spitaliceşti şi de reeducare pentru minori: Penitenciarul şi Spitalul penitenciar Bucureşti-Jilava (10 martie), Penitenciarele Târgu-Jiu (16 martie), Pelendava (17 martie), Centrul de reeducare pentru minori Tichileşti (5 aprilie), Penitenciarele Brăila (6 aprilie), Galaţi (7 aprilie), Slobozia (18 mai), Mărgineni (19 mai), Botoşani (6 iunie), Vaslui (8 iunie), Miercurea Ciuc (9 iunie), Gherla (19 iulie), Aiud (20 iulie), Rahova (28 septembrie) şi Centrul de reeducare pentru minori Găeşti (10 noiembrie). Colaborarea asociaţiei cu conducerea DGP a fost constant bună. Rapoartele întocmite şi transmise DGP în urma vizitelor făcute au fost analizate şi au primit răspunsuri la cea mai mare parte a problematicii pe care au semnalat-o (cu excepţia celor de la Tichileşti, Brăila şi Galaţi şi a cazurilor privindu-i pe deţinuţii Marin Săbăreanu şi Florin Rudaru de la Penitenciarul Jilava). DGP a răspuns de asemenea, cu solicitudine, sesizărilor şi cererilor pe care unii deţinuţi le-au adresat APADOR-CH şi care ţineau de competenţele legale ale Direcţiei.

Spre deosebire de anii anteriori, deşi a rămas în continuare problema numărul unu cu care se confruntă penitenciarele, supraaglomerarea a avut o tendinţă uşor descrescătoare. Explicaţiile se găsesc, pe de o parte, în intrarea în vigoare a legislaţiei privind înlocuirea închisorii contravenţionale cu munca prestată în folosul comunităţii iar pe de altă parte în faptul că există o tendinţă perceptibilă a judecătorilor şi procurorilor de a face uz cu mai multă circumspecţie de măsura arestării preventive.

Pentru că nici la încheierea mandatului administraţiei 1996-2000 nu s-au făcut paşii aşteptaţi în reforma sistemului penal, APADOR-CH este obligată să reitereze faptul că legea română este în continuare prea permisivă în privinţa măsurii arestării preventive, în sensul că aceasta poate fi luată într-un număr de situaţii care depăşesc prevederile Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului. În sistemul penal românesc măsura arestării preventive poate fi prelungită până la jumătatea maximului pedepsei pentru care inculpatul este arestat.

Diminuarea relativă a supraaglomerării este într-o oarecare măsură şi o consecinţă a preocupării DGP şi a conducerii unor penitenciare de a găsi şi a amenaja noi spaţii pentru cazare sau a le utiliza mai eficient pe cele existente deja. Este cazul înfiinţării de către Penitenciarul de la Gherla a unei noi secţii la Cluj-Napoca (unde sunt cazaţi 330 de deţinuţi, în regim închis şi semideschis), al preluării de către Penitenciarul Mărgineni a unei foste cazărmi militare, la Movila Vulpii, care urma să fie amenajată ca secţie semideschisă cu circa 150 de deţinuţi şi al preluării de către Penitenciarul Târgu-Jiu a spaţiilor unui fost depozit de muniţie (în localitatea Pojogeni, unde urma să se amenajeze o secţie pentru circa 200 de deţinuţi).

Insuficienţa fondurilor este şi ea, în continuare, una din problemele serioase pe care le au penitenciarele. Supraaglomerarea continuă să fie consecinţa cea mai directă a fondurilor insuficiente. Resursele bugetare au fost departe de a acoperi nevoile celor 16 penitenciare şi centre de reeducare vizitate în anul 2000 de reprezentanţii APADOR-CH. Cu toate acestea, cu fonduri de la buget sau din surse indentificate de penitenciare s-a reuşit reamenajarea şi modernizarea unor spaţii de cazare, destinate preparării şi servirii hranei sau plimbării şi activităţilor sportive în penitenciarele Gherla, Botoşani, Aiud, Slobozia, Târgu-Jiu, Bucureşti-Rahova. Eforturile bugetare au fost completate de preocuparea majorităţii conducerilor penitenciarelor de a găsi de lucru pentru un număr cât mai mare de deţinuţi şi de a realiza astfel venituri suplimentare.

În majoritatea penitenciarelor vizitate, deţinuţii s-au plâns că atât din punct de vedere cantitativ cât şi calitativ mâncarea este necorespunzătoare. Cele mai frecvente critici vizează lipsa aproape totală a cărnii din mâncare. Desigur, prima problemă sunt chiar normele de hrană legale (în legătură cu care deţinuţilor nu le sunt date, de cele mai multe ori, lămuririle necesare). Cea de-a doua explicaţie a nemulţumirii deţinuţilor ţine de suspiciunea lor practic generalizată că nu toate alimentele destinate preparării hranei lor se regăsesc în porţiile care le sunt distribuite. Suspiciunea deţinuţilor nu este fără temei, mai ales în cazurile, destul de numeroase, în care deşi în documentele contabile sunt înscrise feluri de mâncare gătite cu carne, acest aliment este practic inexistent în cazane. În vizitele pe care le-au făcut, reprezentanţii APADOR-CH au avut ei înşişi, nu o dată, dubii serioase cu privire la folosirea întregii cantităţi de carne înscrisă în documentele contabile pentru hrana deţinuţilor (penitenciarele din Slobozia şi Mărgineni sunt doar două exemple pe lângă multe altele). Acestea şi situaţia întâlnită pe timpul vizitei la bucătăria penitenciarului din Galaţi, în care un subofiţer a fost descoperit că a sustras din hrana deţinuţilor circa 8 kg de carne din cele 28,5 kg alocate în total în acea zi, indică faptul că DGP şi conducerile penitenciarelor trebuie să privească cu toată seriozitatea felul în care sunt gestionate alimentele deţinuţilor. (DGP nu a răspuns raportului întocmit în urma vizitei la penitenciarul Galaţi).

De-a lungul anilor în care au mers în penitenciare, reprezentanţii APADOR-CH au observat că acolo unde există pusă la punct o modalitate prin care deţinuţii pot să supravegheze – efectiv şi nu doar formal şi protocolar - gestionarea şi prepararea alimentelor lor, hrana este de o calitate mai bună şi, mai ales, plângerile deţinuţilor – convinşi că “asta ni se cuvine, asta mâncăm” – sunt sensibil mai puţine. În aproape toate penitenciarele vizitate în anul 2000 unde nu exista un asemenea mecanism, ofiţerii din conducerea unităţilor şi responsabilii cu logistica au găsit drept interesante sugestiile reprezentanţilor asociaţiei şi au concluzionat că merită puse în practică.

Având în vedere precaritatea bugetului şi personalul insuficient, APADOR-CH consideră că, în general, se fac eforturi pentru asigurarea unei asistenţe medicale corespunzătoare.

Problemele legate de calitatea actului medical ţin mai ales de insuficienţa personalului medical, a medicilor mai ales. Numărul redus de medici din statele de organizare şi absenţele celor existenţi (specializări, concedii etc.) fac să existe o disproporţie vădită între ceea ce ar trebui făcut şi ceea ce poate fi efectiv făcut. O altă cauză, cel puţin la fel de importantă, este aceea că medicilor li se cere să asigure asistenţă medicală nu numai deţinuţilor, aşa cum ar fi firesc, ci şi personalului din unităţi (iar uneori chiar mai mult decât atât). Pe timpul vizitei la Penitenciarul din Târgu-Jiu, de exemplu, reprezentanţii APADOR-CH au constatat că doi medici generalişti trebuiau să asigure asistenţa medicală celor peste 1200 de deţinuţi dar şi personalului Tribunalului judeţean (după vizita respectivă, DGP a intervenit şi “medicii generalişti au fost degrevaţi de alte sarcini pentru a asigura o activitate continuă de asistenţă medicală a deţinuţilor”). Relativ asemănător se prezentau lucrurile şi la Penitenciarul din Vaslui, care avea numai un medic generalist (exista încă un post însă era vacant). Medicul trebuia să se ocupe de mai bine de o mie de deţinuţi şi de aproape 200 de cadre (cărora, ca în multe alte penitenciare vizitate, le erau rezervate două ore pe zi). La Penitenciarul Miercurea Ciuc exista un singur medic generalist (al doilea post era vacant de circa doi ani şi jumătate), care se ocupa mai mult de personalul unităţii (cu excepţia situaţiilor în care era solicitat de asistenţii medicali pentru cazuri mai complicate). Media consultaţiilor (şi uneori şi a tratamentelor) pe care un singur medic trebuie să le asigure într-o singură zi de lucru (de şapte ore) este de circa 50-60, iar în unele cazuri ajunge şi chiar depăşeşte 100, ceea ce, este evident, are consecinţe asupra calităţii actului medical.

APADOR-CH a cerut în mod constant conducerii DGP ca, potrivit chiar reglementărilor proprii, medicii să se ocupe exclusiv de deţinuţi iar de personalul unităţilor numai în cazul urgenţelor şi al controalelor medicale periodice. {i în cursul anului 2000 au existat plângeri cu privire la lipsa de diligenţă a unor medici faţă de problemele pe care deţinuţii le au (şi chiar şi în legătură cu anumite atitudini violente ale acestora, ca în cazul doctorului Maier de la Penitenciarul din Botoşani).

Încătuşarea deţinuţilor internaţi în spitalele civile este o altă problemă pe care reprezentanţii APADOR-CH au avut-o în atenţie. În opinia asociaţiei, încătuşarea deţinuţilor bolnavi este, pe de o parte, o măsură excesivă atât timp cât ei sunt păziţi în permanenţă de doi supraveghetori iar pe de alta, de natură să-i supună unui dispreţ public inutil şi care poate fi evitat. Conducerii DGP şi celor ale penitenciarelor le-a fost amintit raportul pe anii 1991 şi 1992 al Comitetului pentru Prevenirea Torturii (CPT) în care se precizează că deţinuţii aflaţi în astfel de situaţii nu trebuie încătuşaţi şi că este necesar să se găsească alte modalităţi pentru asigurarea securităţii. APADOR-CH a sugerat amenajarea de camere speciale, prevăzute cu gratii. De altfel, experienţa de la unele penitenciare (Miercurea Ciuc şi Aiud) a arătat că acolo unde s-au căutat cu suficientă diligenţă soluţii, acestea au putut fi găsite (amenajarea de camere speciale la Spitalul judeţean Harghita, respectiv la Spitalul din Aiud). În orice caz, până când acestei situaţii i se va găsi o rezolvare în acord cu standardele lumii civilizate, APADOR-CH consideră că în fiecare caz în parte este strict obligatorie consultarea medicului unităţii cu privire la oportunitatea recurgerii la încătuşare.

Deşi au o tendinţă de ameliorare, condiţiile igienico-sanitare se menţin încă precare în marea majoritate a spaţiilor de detenţie. În penitenciare mai există încă păduchi (penitenciarele Vaslui, Botoşani, Bucureşti-Jilava, Miercurea Ciuc, Târgu-Jiu), saltelele şi lenjeria de pat sunt de multe ori uzate şi murdare. La Bucureşti-Jilava, problema apei potabile este de mai mulţi ani una foarte serioasă, deţinuţii fiind obligaţi de multe ori ca înainte de a bea apa să o strecoare prin batistă pentru a elimina impurităţile pe care aceasta le conţine (nisip, mormoloci etc). Sunt cazuri în care deţinuţii se plâng că nu primesc (sau primesc în cantităţi insuficiente) săpun, pastă de dinţi, hârtie igienică, detergenţi. O altă problemă pentru a cărei rezolvare reprezentanţii APADOR-CH au insistat de fiecare dată atunci când a fost cazul este aceea că în unele din camerele de detenţie grupurile sanitare nu sunt separate prin nimic de restul încăperii sau sunt separate prin perdele ori prin pereţi care nu urcă până în tavan, deţinuţii fiind astfel supuşi unui tratament degradant (penitenciarele Aiud, Mărgineni, Gherla). Din păcate, o asemenea situaţie inacceptabilă este menţinută şi în spaţiile modernizate sau în curs de modernizare destinate executării pedepsei cu izolarea, motivându-se cu nevoia supravegherii permanente a deţinuţilor închişi aici, care, se susţine, ar putea încerca să evadeze sau să se sinucidă. Cele mai multe dintre grupurile sanitare au igrasie, instalaţiile sunt defecte iar apa curge încontinuu.

O evaluare pe care reprezentanţii APADOR-CH au făcut-o împreună cu medici ai Spitalului penitenciar Bucureşti-Jilava indică faptul că circa jumătate dintre deţinuţii bolnavi de TBC au contractat boala după ce au ajuns în sistemul penitenciar. În opinia asociaţiei, faptul acesta are relevanţa sa în privinţa condiţiilor de cazare, de hrănire şi igienico-sanitare din penitenciarele din România.

La Spitalul penitenciar Bucureşti-Jilava, deţinuţii infectaţi cu HIV şi bolnavi de SIDA s-au plâns că nu li se permite să fumeze. Replica conducerii unităţii – şi din păcate şi a DGP – a constat din invocarea unui anumit text de lege din anul 1978 care interzice fumatul în toate unităţile spitaliceşti (civile şi militare). Numai că atunci când deţinuţii respectivi au vorbit despre dorinţa lor iar reprezentanţii APADOR-CH au subscris acesteia s-a avut în vedere situaţia în care se aflau trei dintre oamenii de sub jurisdicţia sistemului penitenciar românesc: bolnavi de o boală incurabilă şi închişi pentru ispăşirea unor pedepse. Logica acestei opinii a ţinut cont şi de faptul că un bolnav de SIDA aflat în libertate şi internat într-un spital civil are posibilitatea să fumeze oricând doreşte, mergând la locurile special destinate şi amenajate în acest scop.

APADOR-CH consideră că în condiţiile de supraaglomerare şi de stres din penitenciarele din România, plimbarea zilnică este foarte importantă pentru starea de sănătate psihică şi fizică a deţinuţilor. Ea poate să compenseze şi o parte a manierei deficitare în care sunt organizate activităţile sportive şi recreative. Este o regulă care poate fi constatată cu mare uşurinţă: acolo unde deţinuţii stau mai mult timp la plimbare şi au şi posibilitatea să practice diferite jocuri sportive, starea lor de nemulţumire şi tensiunea relaţiilor cu cadrele sunt sensibil diminuate. Timpul insuficient petrecut de deţinuţi la plimbare se explică prin aceea că fie spaţiile de plimbare sunt insuficiente, fie cele existente nu sunt folosite judicios. În prima categorie de explicaţii se încadrează situaţii precum cea de la Miercurea Ciuc unde există o singură curte de plimbare (cam 15/30 m), ceea ce face ca, la efectivele existente, deţinuţii să fie scoşi la aer doar o dată la una, două sau chiar trei săptămâni. APADOR-CH a solicitat DGP şi conducerii penitenciarului găsirea cât mai urgentă a unei soluţii. La penitenciarul din Gherla, deşi există şase curţi de circa 100 de metri pătraţi fiecare, deţinuţii sunt scoşi la plimbare mult sub timpul regulamentar, pe care, folosite judicios, asemenea spaţii l-ar putea asigura. Ca două exemple de sens contrar pot fi date cele de la penitenciarul Vaslui şi de la Mărgineni (la cel de-al doilea deţinuţii sunt scoşi zilnic la plimbare în jur de două-trei ore, inclusiv sâmbăta şi duminica iar “inapţii de muncă”, patru ore pe zi - două dimineaţa, două seara).

Prin Ordinul ministrului Justiţiei nr. 2963/C din 15 decembrie 1999 s-a stabilit metodologia procedurilor disciplinare împotriva deţinuţilor care comit abateri de la regulile de ordine interioară. Actul normativ a fost un pas înainte mai ales pentru că a instituit obligativitatea procedurilor “raportului de incident” pentru toate unităţile penitenciare (până la data ordinului respectiv, o parte dintre penitenciare folosea regulile mai vechi şi inadecvate ale “raportului de pedepsire” iar altele introduseseră, adesea cu interpretări diferite, procedurile mai noi ale “raportului de incident”).

Potrivit prevederilor Ordinului, principalele etape ale procedurilor disciplinare sunt: consemnarea în “raportul de incident” a celor întâmplate de către persoana care le-a constatat (“agentul constatator” nu propune sau sugerează măsura disciplinară); cercetarea efectuată de către ofiţerul cu disciplina şi întocmirea unui referat care se înaintează comisiei de disciplină; analizarea de către comisia de disciplină a cazului şi stabilirea vinovăţiei (nevinovăţiei) celui în cauză şi a măsurii disciplinare care se impune; analizarea eventualelor contestaţii făcute de către deţinutul pedepsit disciplinar - adresate directorului unităţii, respectiv procurorului delegat - şi luarea deciziei în legătură cu ele.

Cu ocazia vizitelor făcute, reprezentanţii asociaţiei au constatat că prevederile Ordinului ministrului sunt aplicate corespunzător şi unitar. O excepţie este aceea a neaudierii de către toate comisiile de disciplină a tuturor deţinuţilor cărora urmează să le aplice una din măsurile disciplinare. O anumită imprecizie a dispoziţiilor actului normativ a făcut ca în unele penitenciare să fie audiaţi numai deţinuţii cărora urma să li se aplice măsura izolării, a regimului restrictiv sau a transferului la un penitenciar de maximă securitate, în timp ce în altele (la Aiud, Târgu-Jiu, Brăila) sunt audiaţi toţi deţinuţii, indiferent de pedeaspa care urmează să li se aplice. APADOR-CH a considerat, asemeni conducerilor penitenciarelor din cea de-a doua categorie, că este firesc ca toţi deţinuţii să fie audiaţi de comisie. Această soluţie se impune din cel puţin două motive. Mai întâi, că audierea celui în cauză este un fapt care îi facilitează comisiei o înţelegere mai exactă a celor întâmplate şi, în consecinţă, şi o decizie mai temeinică (fiind de cele mai multe ori o împrejurare “de natură să clarifice incidentul”, aşa cum este ea înţeleasă de chiar textul actului normativ). În al doilea rând trebuie avut în vedere faptul că pedepsele disciplinare au consecinţe dintre cele mai serioase asupra situaţiei juridice a deţinuţilor, contând, într-o măsură semnificativă, în deciziile pe care instanţele le iau atunci când judecă cererile de liberare condiţionată. Răspunsurile pe care DGP le-a dat cu privire la această chestiune, adusă în discuţie în repetate rânduri prin rapoartele asociaţiei, au fost în acelaşi sens, al utilităţii şi obligativităţii audierii tuturor deţinuţilor faţă de care au fost angajate procedurile disciplinare. APADOR-CH consideră că se impune ca DGP să dea dispoziţie penitenciarelor ca şi sub acest aspect procedurile disciplinare să fie aplicate unitar.

APADOR-CH consideră că în multe dintre penitenciarele vizitate “atitudinea necuviincioasă” a deţinuţilor faţă de cadre este sancţionată cu prea multă uşurinţă şi prea sever (la penitenciarele de la Târgu-Jiu, Bucureşti-Jilava etc). Atunci când face o asemenea apreciere, asociaţia nu face decât să ceară mai multă circumspecţie şi înţelegere în tratarea cazurilor de acest gen şi nu să încurajeze nesupunerea şi tolerarea atitudinilor nelegale ori contrare normelor unui comportament social civilizat. APADOR-CH consideră că este absolut necesar ca asemenea atitudini să fie judecate în contextul deloc simplu în care ele se manifestă, ţinând cel mai adesea de nivelul intelectual şi de cultură al deţinuţilor şi de condiţiile foarte grele în care ei îşi execută pedepsele, condiţii de cele mai multe ori în dezacord flagrant nu doar cu standardele lumii civilizate dar chiar şi cu normele stabilite prin legislaţia şi regulamentele sistemului penitenciar din România. Felul destul de adecvat în care conducerile altor penitenciare tratează acest aspect – Bucureşti-Rahova (cazuri foarte rare în care sunt sancţionate asemenea comportamente), Slobozia şi Brăila (cazuri rare şi sancţiuni minore) – ar trebui privit ca o experienţă care merită încurajată.

Situaţia deţinuţilor sancţionaţi cu izolarea şi regimul restrictiv este una dintre cele mai serioase pe care le are sistemul penitenciar din România. La nivelul celor mai multe dintre cadrele militare există prejudecata – care nu a fost mărturisită ca atare reprezentanţilor APADOR-CH dar suficient de manifestă pentru a putea fi percepută cu uşurinţă - că deţinuţii ajunşi aici sunt demni de tot dispreţul şi că merită tratamentul cel mai dur. O asemenea mentalitate este întrucâtva inspirată de chiar normele regulamentare interne. Astfel, de exemplu, deţinuţilor aflaţi în regim restrictiv nu le este permis să aibă televizor sau radio în cameră, au dreptul să primească numai un sfert din raţia de ţigări a deţinuţilor obişnuiţi, nu au dreptul să trimită şi să primească corespondenţă etc. În privinţa acestui ultim aspect, asociaţia consideră că deţinuţilor ar trebui să li se permită cel puţin să-şi anunţe familiile, printr-o scrisoare, că se află în regim restrictiv şi că în perioada respectivă nu vor putea primi vizite, trimite şi primi scrisori etc. Reglementări recente – care au început să fie aplicate deja - stabilesc că în camerele de izolare paturile trebuie să fie din piatră iar pe timpul zilei (între 5:00 şi 22:00) deţinuţilor li se ridică cazarmamentul şi lenjeria de pat, ceea ce înseamnă că timp de 18 ore ei nu pot să stea decât în picioare sau direct pe piatră. APADOR-CH consideră că este vorba de un tratament inuman şi degradant care pune în pericol sănătatea deţinuţilor. Situaţiile cele mai elocvente pentru tratamentul aplicat acestei categorii de deţinuţi au fost întâlnite la penitenciarele din Târgu-Jiu şi Galaţi. Persecuţiile şi şicanele la care deţinuţii erau supuşi în permanenţă de către cadre, starea igienico-sanitară deplorabilă din camere (cele mai strâmte, mai întunecoase şi fără aerisire), o asistenţă medicală ca şi inexistentă, circa o oră de plimbare pe săptămână reprezintă un tratament inuman în sensul cel mai propriu al cuvântului. (În răspunsul dat raportului APADOR-CH referitor la Penitenciarul de la Târgu-Jiu, DGP a făcut precizarea că, cel puţin sub aspectul condiţiilor de cazare, neregulile semnalate au fost remediate).

O situaţie specială este şi aceea a deţinuţilor categorisiţi drept “inapţi operativ” (“periculoşi”). Mai intâi este vorba despre criteriile mai mult decât discutabile după care se face în unele penitenciare această categorisire (cu consecinţe dintre cele mai serioase asupra situaţiei deţinuţilor – suportarea unui regim restrictiv deosebit, probleme la judecarea cererii de liberare condiţionată etc). Reprezentanţii APADOR-CH au întâlnit cazuri în care includerea deţinuţilor în categoria “periculoşi” s-a făcut pe baza unor simple adnotări de pe coperta dosarului personal, scrise sub anonimatul unei semnături indescifrabile, fără indicarea vreunei funcţii a celor care le-au făcut, nedatate, fără vreo ştampilă etc (şi chiar fără ca deţinuţilor să li se spună care sunt motivele măsurii luate împotriva lor). Sunt semnificative sub acest aspect cazurile deţinuţilor Gabriel Chitic (Miercurea Ciuc), Lăcătuş Iosif (Aiud), Ioan Steclariu (Bucureşti-Rahova). În cele mai multe dintre cazuri conducerile unităţilor au explicat că unele dintre adnotările respective au fost făcute în aresturile poliţiei iar altele în penitenciare, la indicaţiile ofiţerilor Serviciului de informaţie, protecţie şi anticorupţie (SIPA). În acest din urmă caz, s-a explicat, ofiţerii SIPA nu vor să documenteze datele foarte seci pe care le furnizează invocând “regulile muncii de informaţii”. Reprezentanţii APADOR-CH au fost în mod constant împotriva unei asemenea practici. Nimeni - nici poliţiştii, nici ofiţerii SIPA şi nimeni altcineva - nu are dreptul să agraveze într-o asemenea măsură situaţia deţinuţilor folosindu-se de anonimat ori de o secretomanie care nu are nimic în comun cu regulile unui stat de drept. Trecerea în categoria deţinuţilor periculoşi trebuie să se facă după criterii precise, care să excludă arbitrariul iar celor în cauză să le fie aduse la cunoştinţă motivele pentru care această măsură a fost luată împotriva lor (şi să le fie asigurate proceduri eficiente de contestare a deciziilor pe care le consideră netemeinice). “Criteriile precise” nu pot să fie însă de genul celor întâlnite în două cazuri din penitenciarul Târgu-Jiu, în care doi deţinuţi au fost introduşi la “periculoşi” pentru că unul evadase în urmă cu 32 de ani iar celălalt pentru că dezertase din armată în urmă cu 16 ani.

O altă problemă privind categoria deţinuţilor “periculoşi” (şi a condamnaţilor pe viaţă) este aceea a regulilor de siguranţă mai mult decât exagerate care trebuie luate la intrarea în camerele în care aceştia sunt cazaţi. Reprezentanţii asociaţiei au fost martorii unor situaţii în care la intrarea în asemenea camere (uneori chiar cu un singur deţinut) au avut loc nişte desfăşurări de forţe pe cât de impresionante pe atât de inutile, constând în mobilizarea la faţa locului a 6, 8 sau chiar 15 cadre înarmate.

La penitenciarul Bucureşti-Rahova era inclus în categoria “periculoşi”, în opinia reprezentanţilor APADOR-CH pe bună dreptate, condamnatul pe viaţă Naşcu, care în vara anului 2000 a ucis, la Rahova, un al doilea deţinut de când fusese închis. Naşcu era ţinut singur în cameră, imobilizat cu cătuşe şi lanţuri. Obiecţia reprezentanţilor asociaţiei a vizat folosirea lanţurilor pentru imobilizarea deţinutului, avându-se în vedere şi faptul că în urmă cu circa şapte ani în penitenciarele din România a fost interzisă, cu desăvârşire, folosirea lanţurilor. Explicaţiile ofiţerilor din conducerea penitenciarului potrivit cărora prin măsura luată se urmărea prevenirea unui atac împotriva cadrelor nu au fost concludente de vreme ce, prevenit de periculozitatea deţinutului, personalul care vine în contact cu el are suficiente mijloace prin care poate zădărnici o eventuală agresiune, mai ales în condiţiile în care acesta este încătuşat.

În principiu, corespondenţa scrisă este nelimitată şi liberă de orice cenzură. Există însă şi excepţii, cum este cazul deţinutului Silvestru Cotlet din penitenciarul Târgu Ocna, a cărui corespondenţă a fost citită de autorităţile penitenciare. Acest caz se află pe rolul Curţii europene într-o stare procedurală avansată. {i în cursul acestui an au existat însă unele probleme în legătură cu convorbirile telefonice ale deţinuţilor de la posturile publice din penitenciare. Potrivit Ordinului ministrului Justiţiei nr. 2036/1997, dreptul la telefon al deţinuţilor se acordă pe baza reglementării stabilite de comandantul penitenciarului. Deşi în ultimul timp s-a constatat o abordare mai adecvată a acestei chestiuni, există în continuare unele probleme care fac ca deţinuţii să nu beneficieze în măsura în care s-ar cuveni (şi ar fi posibil) de dreptul de a da telefon. Mai întâi trebuie precizat că în unele penitenciare mai există încă mentalitatea că acest drept ar fi de fapt o recompensă (sau o “facilitate”, potrivit unei scrisori a DGP adresată APADOR-CH). Pornind de la o asemenea premisă, dreptul de a da telefon este restrâns fie prin condiţionări precum aceea că pentru a putea vorbi la telefon deţinuţii trebuie să nu fi fost pedepsiţi disciplinar (cazul Penitenciarului din Gherla), fie de o birocraţie descurajantă (deţinutul trebuie să facă o cerere care urmează un traseu lung şi de durată), fie de reguli de natură să afecteze secretul corespondenţei (în cerere deţinutul trebuie să precizeze cu cine şi despre ce anume vrea să vorbească, supraveghetorul care însoţeşte deţinutul aude ce se vorbeşte etc). Asociaţia reiterează solicitarea pe care a făcut-o în repetate rânduri DGP, anume ca telefonul să fie considerat o corespondenţă identică cu cea scrisă (aşa cum este şi în accepţiunea dispoziţiilor art. 28 din Constituţia României) şi să urmeze acelaşi regim cu aceasta – să nu fie supusă restrângerilor arbitrare şi secretul acesteia să fie inviolabil. Singura limitare acceptabilă a acestui drept poate să fie aceea ţinând de posibilităţile tehnice existente în fiecare unitate.

Pe timpul vizitelor pe care reprezentanţii APADOR-CH le-au făcut în anul 2000, un număr relativ mare de deţinuţi au reclamat comportamentul neregulamentar (violent cel mai adesea) al unora dintre cadre. Plângeri despre agresări fizice ale cadrelor împotriva deţinuţilor s-au consemnat la penitenciarele Vaslui, Botoşani, Gherla, Bucureşti-Jilava, Miercurea Ciuc, Brăila (cu ocazia incidentelor din noaptea de 28 spre 29 decembrie 1999 când a fost stopat un început de revoltă), precum şi la Centrul de reeducare pentru minori de la Găeşti. O parte dintre deţinuţi au reclamat cele întâmplate Parchetului militar. În luna iulie, la Penitenciarul Gherla au fost trecuţi în rezervă trei subofiţeri ca urmare a “comportamentului necorespunzător” pe care l-au avut în relaţiile cu deţinuţii (APADOR-CH a apreciat măsura luată împotriva celor trei cadre şi a considerat-o “de natură să aducă mutaţii pozitive în mentalitatea ofiţerilor şi subofiţerilor din unitate”). Întrucât există impresia că asemenea manifestări au fost mai numeroase în anul 2000 decât în ultimii ani, asociaţia consideră că se impune ca DGP să acţioneze cu toată fermitatea împotriva lor.

Aprecierea APADOR-CH este că mare parte din activităţile cultural-educative continuă să fie formale şi ineficiente. Marea majoritate a deţinuţilor cu care reprezentanţii asociaţiei au discutat au spus că nici un educator nu a stat vreodată de vorbă cu ei. La sectoarele de resort există planificări riguroase şi dosare voluminoase, însă discuţiile cu deţinuţii arată că din toate cele scrise pe hârtie s-a făcut extrem de puţin. Insuficienţa personalului de specialitate este, desigur, o explicaţie de care trebuie să se ţină cont. Dar ea este numai una din explicaţii, care trebuie completată cu aceea că activităţile practice sunt sensibil mai bine primite şi mai eficiente decât teoretizările prevăzute în planificările şi dosarele din birourile compartimentului. Reprezentanţii APADOR-CH au avut posibilitatea să constate că acolo unde a existat dorinţa de a face lucruri utile, în folosul deţinuţilor, s-a reuşit. La Vaslui, de exemplu, în câteva luni de când fusese angajată, psihologul unităţii reuşise să realizeze 155 de examene psihologice complete (în condiţiile în care fiecare examen presupune 7-8-9 şedinţe cu fiecare deţinut). Deşi destul de timid, în penitenciare precum Gherla, Mărgineni, Botoşani, Târgu-Jiu, Miercurea Ciuc s-au reuşit câteva manifestări culturale, sportive şi recreative (chiar şi în afara penitenciarelor) în comun cu instituţii aparţinând comunităţilor locale, manifestări foarte importante pentru starea de spirit a deţinuţilor şi pentru perspectiva reinserţiei lor sociale. La Gherla, la Aiud şi la Miercurea Ciuc au fost organizate experimente de reintegrare socială a deţinuţilor (“probaţiune”) împreună cu organizaţii neguvernamentale (Asociaţia “Pro Democraţia”, “Prisons Fellowship”). Împreună cu Grupul Român pentru Apărarea Drepturilor Omului (GRADO) au continuat programele de terapie prin teatru (Botoşani şi Bucureşti-Rahova). APADOR-CH apreciază că DGP şi penitenciarele ar putea să valorifice cu mai multe rezultate capacitatea şi disponibilităţile organizaţiilor neguvernamentale.

APADOR-CH a acordat o atenţie constantă condiţiilor de detenţie, şcolarizare şi educare a minorilor şi tinerilor deţinuţi în penitenciare sau internaţi în centrele de reeducare. Penitenciarele asigură, în general, condiţii relativ mai bune minorilor în comparaţie cu adulţii. Cu toate acestea, trebuie dată o atenţie mai mare (re)educării minorilor şi tinerilor şi pregătirii lor pentru reintegrarea în societate. Este de salutat şi de încurajat preocuparea unora dintre conducerile penitenciarelor de a organiza acţiuni prin care minorii să intre în contact cu comunitatea locală, cu tinerii de vârsta lor, în special. Este necesar ca activitatea cu aceştia să constituie o prioritate practică şi nu doar teoretică a compartimentelor cultural-educative. Până când avocaţii din oficiu vor ajunge să dea minorilor atenţia care li se cuvine, personalul cu pregătire juridică din sistemul penitenciar (mai ales de la sectorul cultural-educativ) ar putea să-i consilieze cel puţin în problemele de fond ale dosarelor lor. APADOR-CH consideră că DGP ar trebui să permită în timpul cel mai scurt ca minorii şi tinerii care au posibilitatea să-şi aducă haine civile să le poată purta pe toată durata zilei, inclusiv – sau mai ales - pe timpul vizitelor pe care le primesc. Este necesar, totodată, să se renunţe la practica de a numi deţinuţi adulţi ca şefi de cameră la minori.

Vizitele în centrele de reeducare de la Tichileşti şi Găeşti au evidenţiat preocuparea cadrelor militare şi a profesorilor pentru ca activitatea cu minorii şi tinerii să se desfăşoare adecvat. Sunt notabile preocupările pentru prelungirea timpului în care cei internaţi desfăşoară activităţi în aer liber, încurajarea contactelor cu exteriorul, organizarea de tabere şi alte acţiuni în afara centrelor, renunţarea la programarea vizitelor. În acelaşi timp trebuie însă amintite condiţiile igienico-sanitare mai mult decât necorespunzătoare la Găeşti şi susceptible de îmbunătăţire la Tichileşti. La Găeşti, un număr relativ mare de minori s-a plâns de comportamnetul neregulamentar al unora dintre cadre şi instructori iar în ambele centre reprezentanţii APADOR-CH au constatat că sunt cazuri în care copiii sunt pedepsiţi cu prea multă uşurinţă şi cu măsuri prea severe (izolare şi încătuşare) pentru fapte de o gravitate minoră (de exemplu, spargerea din neatenţie a unei table de scris). APADOR-CH a solicitat şi continuă să solicite DGP să facă demersurile care se impun pentru reconsiderarea nomenclatorului de meserii în aşa fel încât calificarea minorilor să se facă în acord cu cererea actuală de forţă de muncă din economia românească şi cu preferinţele şi aptitudinile tinerilor. Este de asemenea necesar să se renunţe la aplicarea Decretului nr. 545/1972 care condiţionează eliberarea minorilor la împlinirea vârstei de 18 ani de trecerea examenelor pentru obţinerea calificării.

1. să se renunţe la măsura disciplinară a suspendării dreptului la pachet; insuficienţa şi calitatea de cele mai multe ori precară a hranei este, în opinia asociaţiei, un argument suficient pentru a fi luată o asemenea decizie;
2. să se permită deţinuţilor şi minorilor din centrele de reeducare ca în unitate – şi în orice caz pe timpul vizitelor pe care le primesc - să poarte haine civile în cazul în care şi le pot asigura (reprezentanţii asociaţiei au întâlnit şi au apreciat această practică, chiar dacă parţială, în penitenciare precum Brăila şi Gherla);
3. să se renunţe la pedepsirea (invocându-se legislaţia de dinainte de 1989) refuzului de a munci; deţinuţii sunt condamnaţi la închisoare şi nu la muncă (cu atât mai puţin la “muncă silnică”, împotriva voinţei lor) iar dacă ei vor să muncească sau nu, să beneficieze sau nu de avantajele decurgând din acest fapt (zile în plus deduse din pedeapsă, remunerare etc) trebuie să constituie o decizie care să le aparţină exclusiv; în ultimă instanţă, APADOR-CH poate să accepte că o asemenea măsură ar putea fi luată în discuţie în cazul în care penitenciarele ar fi în măsură să asigure de lucru tuturor deţinuţilor, ceea ce nu se întâmplă; practic în toate penitenciarele numărul deţinuţilor care vor să muncească fiind net mai mare decât al locurilor de muncă care pot fi asigurate;
4. este necesar ca DGP şi Ministerul Justiţiei să caute împreună cu asociaţiile avocaţilor (şi dacă se va dovedi necesar şi cu concursul autorităţilor publice - legislative, judiciare ori administrative) modalităţi prin care instituţia avocatului din oficiu să asigure o apărare efectivă şi eficientă celor pe care îi asistă; majoritatea covârşitoare a deţinuţilor a relatat reprezentanţilor APADOR-CH că pe întreaga durată în care dosarele lor au fost pe rolul instanţelor nu au putut să stea nici măcar o dată de vorbă cu avocaţii din oficiu (nu au fost căutaţi nici la penitenciar, şi nici în instanţă nu au putut vorbi cu ei); de cele mai multe ori apărarea pe care aceştia le-au făcut-o a constat dintr-o frază sau două prin care instanţei i se solicita să aibă în vedere circumstanţele personale.
5. în măsura în care este posibil, să se extindă experienţa reuşită de la penitenciarul Pelendava (unitate în cadrul căreia deţinuţii realizează o producţie agrozootehnică de maximă utilitate pentru necesarul de alimente şi fonduri băneşti al DGP).

În ceea ce priveşte problematica minorităţilor naţionale, evoluţia ei în anul 2000 are faţete pozitive şi negative. Datorită slabei activităţi parlamentare, legi importante precum proiectul de modificare a Legii administraţiei locale nu a parcurs etapele necesare pentru a deveni un act normativ. Pe de altă parte, anul 2000 este deosebit de important datorită adoptării Ordonanţei nr.137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Acesta este un instrument esenţial pus în slujba protecţiei minorităţilor naţionale, având efecte în special asupra statutului romilor. Tot în ceea ce îi priveşte pe romi, în acest an s-a avansat în direcţia elaborării unei strategii naţionale, care beneficiază de finanţări şi din partea Uniunii Europene.

Rezultatele alegerilor din toamna anului 2000 pot avea efecte importante asupra situaţiei minorităţilor naţionale. Din acest motiv, urmărirea atentă a semnalelor şi a măsurilor luate de către noua Administraţie devine o prioritate.

Atât Consiliul Europei cât şi Uniunea Europeană s-a decis să rezolve problema discriminării folosind şi instrumente cu putere coercitivă. Consiliul Europei a adoptat Protocolul nr. 12, ca instrument cu forţă juridică îndreptat împotriva rasismului şi intoleranţei. În urma aderării la acest protocol, noi tipuri de discriminare vor putea fi invocate şi judecate la Curtea Europeană a Dre