ASPECTE  PRIVIND  EVOLUŢIA  SITUAŢIEI DREPTURILOR  OMULUI  ÎN  ROMÂNIA ŞI  ACTIVITATEA  APADOR – CH

RAPORT  2005

INTRODUCERE

Anul 2005 nu a adus o îmbunătăţire majoră a situaţiei drepturilor omului în România, cu excepţia libertăţii de exprimare şi a libertăţii de asociere. După ce în anii anteriori presiunile asupra presei s-au diversificat şi accentuat, anul 2005 a adus o relaxare în această privinţă. Problema presiunilor economice sub forma acordării preferenţiale a publicităţii de stat a fost rezolvată sub aspect legislativ în mai 2005. În acelaşi timp, atacurile fizice la adresa jurnaliştilor, care se înmulţiseră îngrijorător în 2004, aproape au dispărut în 2005. Criticile la adresa puterii au putut fi exprimate atât în presa scrisă cât şi în cea audio-vizuală fără impedimente majore. Accesul ONG-urilor la presa audio-vizuală s-a îmbunătăţit simţitor. Nu au existat cazuri importante de jurnalişti condamnaţi pentru insultă şi calomnie, dar a existat o tendinţă îngrijorătoare a instanţelor de judecată de a acorda sume exorbitante ca daune morale procesele de calomnie (penale sau civile), o practică generatoare de auto-cenzură în rândurile presei. În toamna anului 2005, Guvernul a înaintat Parlamentului o serie de modificări la Codul penal, printre care şi propunerea de a dezincrimina insulta şi calomnia. Până la sfârşitul anului, propunerea a fost aprobată de Senat, urmând dezbaterea sa în Camera Deputaţilor. În privinţa libertăţii de asociere, în 2005 a fost în sfârşit aprobată prin lege ordonanţa nr.26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile şi a fost respinsă Ordonanţa nr.37/2003, care conţinea multe prevederi care puneau în pericol libertatea de asociere.

Anul 2005 a fost marcat în primul rând de procesul de aderare a României la Uniunea Europeană. În acest context, o atenţie specială a fost acordată măsurilor anti-corupţie, atât de natură legislativă, cât şi de implementare a legislaţiei existente. „Campania anti-corupţie” iniţiată de autorităţi a generat temerea că drepturile persoanelor suspectate de comiterea unor fapte de corupţie nu vor fi respectate. Ca răspuns la solicitarea expresă a Comisie europene de a demonstra eficacitatea luptei anti-corupţie prin cercetarea şi condamnarea unor înalţi demnitari implicaţi în acte de corupţie, autorităţile statului au pus un accent disproporţionat pe arestarea preventivă a unor asemenea persoane. În multe cazuri arestările în cauză sau eliberările subsecvente au fost transformate în adevărate showuri mediatice. APADOR-CH a protestat repetat împotriva acestor practici, subliniind faptul că arestarea preventivă trebuie să constitutie excepţia de la regula conform căreia cercetarea unor persoane suspectate de comiterea unor fapte penale trebuie să să facă în stare de libertate. În niciun caz infracţiuni de natură economică sau fapte de corupţie nu justifică recurgerea la excepţie.

Intervenţia inacceptabilă a Primului-ministru pe lângă Procurorul general al României într-un caz important a fost un alt motiv de îngrijorare, dezvăluind o practică de influenţare a imparţialităţii procurorilor în munca lor. Cu toate că reacţiile societăţii civile la adresa comportamentului Primului-ministru au fost negative şi deosebit de puternice, acesta şi-a menţinut poziţia, ceea ce pentru APADOR-CH constituie un serios temei pentru a considera că asemenea practici pot continua şi în viitor.

Legile sistemului judiciar au fost din nou amendate în cursul anului 2005, asigurându-se o independenţă crescută a puterii judecătoreşti. Cu toate acestea ele continuă să cuprindă dispoziţii care pot afecta drepturile şi libertăţile fundamentale, cum ar fi numirea şi demiterea procuroului general de către ministrul justiţiei sau menţinerea instanţelor şi parchetelor militare.

A continuat şi instabilitatea legislativă constatată în anii anteriori, desele modificări ale legilor creând confuzie printre practicieni. Un exemplu elocvent în acest sens a fost modificarea Codului penal. Intrarea în vigoare a noul Cod penal adoptat în 2004 a fost suspendată, în acelaşi timp promovându-se modificări la actualul Cod penal.

Poliţia a rămas cea mai conservatoare şi mai puţin transparentă instituţie a statului. Demilitarizarea Poliţiei, care a avut loc în 2002, continuă să aibă efecte minime. Controlul extern al activităţilor Poliţiei, deşi instituţionalizat din 2002, a rămas în continuare doar un deziderat, autorităţile teritoriale de ordine publică funcţionând doar formal. Acuzaţiile de rele-tratamente sau de folosire neadecvată a armamentului din dotare au existat şi în 2005, fără ca acestea să fie investigate efectiv şi eficient, în conformitate cu cerinţele Convenţiei europene a drepturilor omului.

Sistemul penitenciar a funcţionat în continuare pe baza unei legi complet depăşite, una dintre principalele piedici pentru o reformă completă şi reală. Intrarea în vigoare a noii legi a executării pedepselor, planificată pentru 1 iunie 2005, a fost amânată pâna la 1 septembrie 2006. În acelaşi timp, un nou proiect de lege pe acelaşi subiect a fost trimis Parlamentului, dar a fost respins într-o primă fază de Senat. În practică, tarele cele mai serioase ale sistemului penitenciar continuă să fie supraaglomerarea, lipsa de tratament medical şi insuficienţa activităţilor educative şi culturale menite să asigure reinserţia socială a deţinuţilor după liberare. Sub acest ultim aspect, nici activitatea centrelor de probaţiune (redenumite servicii de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor) nu este semnificativă. Adăugarea pe lista atribuţiilor lor şi a protecţiei victimelor a fost o măsură cel puţin neinspirată din punctul de vedere al întăririi capacităţii serrviciilor de a asigura reinserţia socială a persoanelor liberate din penitenciare.

Nici în privinţa protejării vieţii private, anul 2005 nu a adus niciun progres remarcabil. Legea siguranţei naţionale din 1991 este încă în vigoare, fără să fie nici măcar amendată.

I.       CADRUL LEGISLATIV

În anul 2005, activitatea legislativă a înregistrat, sub aspect cantitativ, o relativă scădere faţă de parametrii din anii precedenţi: Parlamentul a adoptat 415 legi, iar Guvernul a emis 209 ordonanaţe de urgenţă şi 55 ordonanţe. Deci, un total de 679 acte normative principale. Pentru comparaţie, în anul 2004 au fost emise 838 acte normative principale (602 legi – 142 ordonanţe de urgenţă – 94 ordonanţe), în anul 2003 – 832 (609 – 128 – 95), în anul 2002 – 965 (683 – 209 – 73), în anul 2001 – 1065 (782 – 195 – 88).

Se constată o scădere a numărului de legi adoptate şi o creştere a numărului ordonanţelor de urgenţă emise, în anul 2005 fiind egalat numărul de ordonanţe de urgenţă emise în anul 2002 şi care, de atunci, înregistrase o scădere.

Se menţine tendinţa, şi în anul 2005, de a da prioritate reglementării prin legislaţie secundară (acte normative inferioare legii: hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor, instrucţiuni etc). Astfel, în anul 2005 au fost emise 1.824 hotărâri de guvern, ceea ce reprezintă o scădere faţă de anul 2004 (când au fost emise 2.373 hotărâri de guvern) dar şi o creştere faţă de anii 2003 (1.530 hotărâri de guvern), 2002 (1.548 hotărâri de guvern), 2001 (819 hotărâri de guvern).

Dintre legile adoptate în anul 2005, sunt de menţionat, cu titlu de exemplu, ca relevante pentru consolidarea statului de drept  şi problematica legată de drepturile omului:

- Legea nr. 160/2005 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002 privind modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni contra demnităţii şi infracţiuni contra autorităţii, precum şi a unor dispoziţii din Codul de procedură penală. Prin această lege a fost eliminată pedeapsa cu închisoarea pentru calomnie (menţinându-se pedepsa cu amenda penală), a fost eliminată varianta săvârşirii ultrajului prin insultă sau calomnie (menţinându-se variantele ameninţării sau violenţelor fizice);

- Legea nr. 182/2005 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 64/2004 pentru completarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 privind unele măsuri referitoare la Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică). Deşi nu înlătură procedura – vădit ineficientă- din faţa comisiei mixte destinată retrocedării bunurilor Bisericii Greco-catolice, o simplifică şi o limitează în timp; de asemenea, se prevede o cale de acces în faţa instanţelor judecătoreşti.

- Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente. Este, în realitate, un “pachet legislativ”, care conţine, între altele, modificări şi completări ale “legilor proprietăţii”, ale codului penal (introducerea printre cauzele de legitimă apărare a respingerii pătrunderii fără drept într-o locuinţă), ale Legii nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii.

Tot în plan legislativ, APADOR-CH remarcă - în mod negativ - emiterea Ordonanţei de urgenţă nr. 58/23 iunie 2005 prin care a fost amânată pentru 1 septembrie 2006 intrarea în vigoare a Legii nr. 294/2004 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în procesul penal. Dacă exista o urgenţă, aceasta privea aplicarea, iar nu amânarea, unei noi legislaţii privind executarea pedepselor, având în vedere că vechea legislaţie, datând de peste 35 ani, din 1969, nu mai corespunde de mult condiţiilor şi necesităţilor actuale.

Pe lângă comentarii la unele legi adoptate în cursul anului 2005, APADOR-CH a examinat şi alte proiecte de legi care puneau în discuţie respectarea drepturilor omului.

1. Proiectul de lege pentru modificarea Codului de procedură penală

Comentariile şi observaţiile APADOR-CH se referă la varianta de proiect al legii de modificare a Codului de procedură penală postată pe site-ul Minsterului Justiţiei, potrivit legii transparenţei decizionale, la data de 10 iunie 2005.

Proiectul propune modificări utile, multe binevenite, dar nu reuşeşte să acopere toată problematica existentă în materia procedurii penale.

Astfel, Codul de procedură penală trebuie să prevadă dreptul părţilor de acces efectiv la dosarul ce le priveşte prin eliberarea de copii de pe înscrisurile din dosar, dreptul învinuitului/inculpatului de a pune întrebări părţii vătămate, părţii civile şi martorilor cu ocazia audierii lor în faza de urmărire penală, dreptul făptuitorului (persoana faţă de care nu s-a început urmărirea penală) şi al martorului de a fi asistaţi de avocat.

Sunt necesare: restrângerea competenţei parchetelor şi instanţelor militare, interzicerea continuării percheziţiilor după ora 20.00, interzicerea supravegherii persoanelor mai înainte de începerea urmăririi penale, autorizarea judecătorului şi pentru percheziţia corporală şi a autoturismului, restrângerea cazurilor în care arestarea se dispune sau se prelungeşte în lipsa inculpatului numai la situaţia în care acesta se sustrage de la urmărirea penală, înlăturarea posibilităţii citării unei persoane prin notă telefonică sau telegrafică, prevederea unor motive clare şi stricte pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, eliminarea posibilităţii instanţei de a restitui dosarul la procuror.[1]

„OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI DE PROCEDURĂ PENALĂ (extras)

1. La art. 6, privind garantarea dreptului de apărare, solicităm introducerea, după alin. 5, a unui nou alineat, 6, care să prevadă dreptul părţilor de a obţine fotocopii de pe toate actele din dosarul care le priveşte, atât cel aflat în faza de urmărire penală, inclusiv faza efectuării actelor premergătoare, cât şi cel aflat în faza judecăţii, precum şi cel soluţionat de parchet sau instanţă, urmând ca părţile să suporte doar costul fotocopierii.

În practică, dreptul părţilor de a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului penal care le priveşte este lipsit de conţinut în faza urmăririi penale, deşi este o componentă esenţială a dreptului la apărare. Dosarul de urmarire penală este prezentat incomplet şi pentru scurt timp, la bunul plac al organului de urmărire penală, apărătorul fiind pus în situaţia de a-l examina superificial, “pe colţul mesei“.

În plus, remiterea către părţi de fotocopii de pe actele din dosar înlatură posibilitatea ca, ulterior, unele dintre acestea să se rătăcească/dispară din dosar, constituie, deci, şi o măsură de siguranţă pentru o anchetă corectă.

La instanţă, efecutarea fotocopiilor este, de regulă, permisă, dar, la multe instanţe din ţară sunt puse alte piedici de natură administrativă: perceperea unor taxe pe lângă costul efectiv al fotocopierii, ceea ce face ca o filă să coste, în loc de 2.000 lei (costul la orice unitate care prestează servicii de fotocopiere)  între16.000 şi 20.000 lei.

Fără o prevedere legală expresă care să consfiinţească dreptul părţilor de a obţine fotocopii ale dosarului care le priveşte, această componentă esenţială a dreptului la apărare este şi va rămâne iluzorie.

2. Este necesară restrângerea competenţei parchetelor şi instanţelor militare la infracţiunile săvârşite de militarii din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în legătură cu atribuţiile de serviciu. În consecinţă, art. 26, art. 28, art. 28/2 din c.p.p. trebuie modificate în acest sens.

3. Art.60 al.1 – Admiterea sau respingerea strămutării trebuie să fie motivată, ca orice măsură dispusă de instanţă.

4. Art.77/1 reglementează modalităţi speciale de ascultare a părţii vătămate şi a părţii civile. Nu este prevăzută nicio posibilitate pentru ca acuzatul (învinuitul sau inculpatul), exercitându-şi dreptul la apărare, să poată participa sau, cel puţin, să poată pune întrebări părţii vătămate sau părţii civile. Aceeaşi este situaţia şi în cazul audierii martorului în modalităţi speciale, reglementată în art. 86/2. Precizăm că în art. 6 par. 3 lit. c şi d din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevăd dreptul acuzatului de a se apăra şi dreptul de a pune întrebări martorilor acuzării. De aceea, trebuie să existe prevederi care să dea posibilitate acuzatului să se apere şi, în exercitarea acestui drept, să pună întrebări.

5. Solicităm modificarea şi completarea alineatului 1 al articolului 91/1, astfel: eliminarea termenului “pregătirea“ din expresia “pregătirea sau săvârşirea unei infracţiuni“. Aceasta deoarece codul penal nu pedepseşte actele de pregătire a comiterii unei infracţiuni, pe care nu le asimilează cu tentativa. Cu titlu de excepţie, atunci când actele pregătitoare au fost considerate de legiuitor ca fiind periculoase pentru societate, ele au fost încriminate în mod distinct, astfel că săvârşirea acestora constituie prin ea însăşi o infracţiune. Un exemplu în acest sens este infracţiunea din articolul 167 cod penal (complotul) care are ca obiect pedepsirea comiterii unor acte preparatorii pentru săvârşirea unor infracţiuni de trădare, spionaj etc. Rezultă că este suficient ca textul art.91/1 alin.1 să se refere doar la “săvârşirea unei infracţiuni“, nu şi la pregătirea ei.

În plus, “săvârşirea unei infracţiuni“ constituie o realitate obiectivă, verificabilă, pe când “pregătirea săvârşirii unei infracţiuni“ are un conţinut vădit subiectiv. Iar, în practică, acest subiectivism nu reflectă atitudinea presupusului autor, ci mai mult pe cea a anchetatorului.

Întrucât din dispoziţiile articolelor 143 alin.3 şi 228 rezultă că atunci când există date sau indicii temeince de săvârşire a unei infracţiuni se începe urmărirea penală, iar textul articolului 91/1 alin.1 face referire la “date sau indicii temeinice privind…săvârşirea unei infracţiuni“, APADOR-CH solicită completarea acestui alineat în sensul că autorizaţia de interceptare/înregistrare se dă “numai după ce a fost începută urmărirea penală în cauză“.

La acelaşi articol 91/1, APADOR-CH solicită introducerea unui alineat nou, la sfârşitul articolului, cu următorul text: “Autorizarea interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor se poate dispune faţă de aceeaşi persoană o singură dată în cursul urmăririi penale efectuate într-o cauză“.

Lipsa unei astfel de prevederi face ca limitarea la maximum 4 luni prevăzută în alineatul 4 să poată fi încălcată prin reluarea, de mai multe ori în aceeaşi cauză, a interceptării şi înregistrării convorbirilor şi comunicaţiilor aceleiaşi persoane.

6. Textul art. 98 al.1/2, privind reţinerea corespondenţei şi a obiectelor, trebuie completat cu următoarele: “Dispoziţiile articolului 91/2 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător“. Aceasta deoarece situaţiile de excepţie în care procurorul poate dispune reţinerea/predarea corespondenţei şi obiectelor expediate trebuie să aibă acelaşi regim restrictiv ca şi în cazul prevăzut în proiect pentru interceptarea/înregistrarea convorbirilor/comunicărilor. În alin.1/2 al articolului 98 din proiect sunt prevăzute condiţii mai puţin restrictive în care procurorul poate dispune această măsură, faţă de condiţiile şi procedura prevăzute în  art.91/2 alin. 2 şi 3. De asemenea, articolul 98 nu prevede şi obligaţia încunoştinţării persoanei, prevăzută însă în articolul 91/2 alin.4.

Nu există niciun motiv pentru a distinge între “convorbiri şi comunicaţii“ pe de o parte şi “corespondenţă“ sau expedierea de “obiecte“ pe de altă parte. Articolul 28 din Constituţie prevede printr-un text unic atât inviolabilitatea corespondenţei cât şi a convorbirilor telefonice ori altor mijloace de comunicaţii. De aceea, nu se justifică o distincţie între condiţiile şi procedura, ambele cu caracter de excepţie, în cazul în care procurorul poate dispune limitarea acestui drept. Şi în cazul “corespondenţei“ scrise este necesar să fie respectate de procuror condiţiile din articolul 91/2 alin.2 şi 3. De asemenea, este necesară şi înştiinţarea persoanei în cauză, aşa cum prevede articolul 91/2 alin.4 din proiect.

7. Art. 99 privind ridicarea silită de obiecte sau înscrisuri, permite ca această măsură să fie dispusă şi înainte de începerea urmăririi penale, în faza actelor premergatoare. Astfel, sunt permise abuzuri ale organelor de urmărire penală, care pot ridica silit, cu forţa, obiecte sau înscrisuri de la oricine, persoană fizică sau juridică, fără să existe în cauză măcar indicii temeinice care să justifice începerea urmăririi penale. Practic, în faza ambiguă a actelor premergătoare, se pot ridica toate evidenţele unei societăţi comerciale şi activitatea acesteia poate fi blocată. Prin introducerea al. 1/1, această problemă nu e rezolvată, dimpotrivă, este limitat rolul instanţei doar la faza urmăririi penale, iar înainte de începerea urmăririi penale, singurul care poate dispune ridicarea silită este organul de urmărire penală.

8. Art. 100 al. 3, privind percheziţia. Autorizarea judecătorului trebuie prevăzută de lege nu doar în cazul percheziţiei domiciliare, ci şi în cel al percheziţiei corporale şi a autoturismului. Aceste două specii ale percheziţiei nu sunt supuse unei reglementări clare şi acest fapt permite comiterea de abuzuri.

De asemenea, durata de valabilitate a autorizaţiei, de 7 zile, este prea mare, având în vedere temeiurile legale care pot justifica o percheziţie şi care, prin esenţa lor, reclamă urgenţă. Limita de timp de o săptămână între data eliberării autorizaţiei şi data efectuării precheziţiei, poate duce la alterarea sau dispariţia probelor căutate (şi cu privire la existenţa cărora exista, sau ar trebui să existe, indicii la data solicitării şi eliberării autorizaţiei de percheziţie). De asemenea, un interval atât de mare de timp, poate genera speculaţii şi convingerea celui vizat că în cele 7 zile i se pot fabrica şi amplasa probe în acuzarea sa. Durata autorizaţiei ar trebui să fie de maximum 24 ore.

Tot la art. 100, este necesar ca al. 5 să fie completat cu o dispoziţie care să prevadă obligativitatea organului de urmărire penală să aducă anterior la cunoştinţa persoanei, în scris,  că percheziţia se efectuează înainte de începerea urmăririi penale şi că are dreptul să refuze efectuarea percheziţiei.

9. Art. 103 prevede în final că “percheziţia începută între orele 6-20 poate continua şi în timpul nopţii“. Solicităm eliminarea acestui text care contravine articolului 27 alineatul 4 din Constituţie. Potrivit textului constituţional “percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, afară de cazul delictului flagrant“. Or, excepţia “delictului flagrant“ este oricum prevăzută în textul articolului 103, aşa încât alte excepţii de la regula prevăzută în Constituţie nu sunt admisibile.

(.....) 

11. Art. 143 al. 5, privind motivele reţinerii. La definiţia motivelor verosimile, nu este suficient că ele “pot conduce la bănuiala că învinuitul sau inculpatul a săvârşit fapta“, ci trebuie ca ele să poată conduce la “bănuiala rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune“.  Noţiunea de “faptă“ e prea vagă şi poate conduce la abuzuri, iar “bănuiala“ trebuie să fie rezonabilă, tot pentru a evita abuzurile, subiectivismul. Simple bănuieli poate avea oricine, oricând şi din orice.

(...)

14. Solicităm introducerea unui articol distinct, după articolul 174, în care să se prevadă expres dreptul persoanei cu privire la care se efectuează acte premergătoare să fie asistată de avocat şi, de asemenea, dreptul persoanei care este chemată la audiere în calitate de martor de a fi asistată de avocat.

În practică, în faza actelor premergătoare se efectuează partea esenţială a activităţii de urmărire penală: se audiază martori, se audiază făptuitorul, se efectuează expertize, se ridică obiecte şi înscrisuri, se efectuează percheziţii. În faţa tuturor acestor adevărate acte de urmărire penală, făptuitorul nu are nicio protecţie şi nici nu poate fi asistat de un avocat, întrucât autorităţile afirmă că nu a fost încă începută urmărirea penală, deci procesul penal nu a început, iar făptuitorul nu are calitatea de învinuit sau inculpat pentru a “i se permite“ să fie asistat de avocat. O ficţiune juridică, aceea că actele premergătoare nu fac parte din procesul penal, este folosită pentru a justifica o conduită vădit abuzivă a autorităţilor faţă de cel care are calitatea de “făptuitor“ şi împotriva căruia se construiesc acuzaţii, fără a i se da posibilitatea legală să se apere şi să beneficieze de asistenţa juridică a unui avocat.  Dreptul la apărare este lipsit de substanţă atâta vreme cât atunci când autorităţile efectuează investigaţii cu privire la faptele unei persoane, acelei persoane nu i se permite să se apere.

În cazul martorilor există de asemenea o practică de folosire a acelei calităţi împotriva persoanelor. Este mult mai simplu ca o persoană bănuită de comiterea unei fapte penale să fie citată ca martor în acea cauză. Ea depune jurământul că va spune tot ce ştie şi, pentru a nu fi acuzată de mărturie mincinoasă, se vede obligată să declare şi lucruri care pot fi folosite împotriva ei. Se ajunge, deci, la un interogatoriu al învinuitului luat pe calea ocolită a ascultării martorului. Cum martorul nu are dreptul recunoscut în procedura penală de a fi asistat de avocat, interogatoriul său (care este în realitate, în substanţă, o ascultare a învinuitului) decurge în condiţii de inegalitate şi inechitate. Aceasta deoarece o persoană care este situată în fapt pe poziţia unui învinuit nu beneficiază de înlesnirile de drept de care ar fi trebuit să beneficieze dacă i se recunoştea statutul său real.

15. Deşi proiectul nu se referă la modificarea articolului 175 alineatul 1, solicităm eliminarea menţiunii care dă posibilitatea citării unei persoane “prin notă telefonică sau telegrafică“.

Considerăm că procedeul “notelor“ nu constituie o dovadă reală a înştiinţării persoanei respective.

16. La articolul 178, alineatul 2/1 prevede posibilitatea afişării citaţiei adresate unei persoane care locuieşte în străinătate la “uşa parchetului sau a instanţei“ în anumite împrejurări.

Cerem eliminarea acestui text întrucât un astfel de mod de citare este evident pur formal şi nu asigură încunoştinţarea efectivă a persoanei care locuieşte în străinătate.

17. La articolul 183 referitor la mandatul de aducere, solicităm modificarea alineatului 2, prin înlocuirea expresiei “constată motivat“ cu enumerarea limitativă a situaţiilor în care se poate emite un mandat de aducere, deoarece, în fapt, prin executarea unui astfel de mandat persoana respectivă este privată de libertate. Iar cazurile de privare de libertate trebuie prevăzute expres şi exact de lege, iar nu lăsate la libera apreciere.

(...)

19. La art. 228 (începerea urmăririi penale), pentru a crea posibilitatea unei informari cât mai exacte a învinuitului cu privire la acuzaţiile aduse, solicităm introducerea în articolul 228, după alin. 3/1, a unui nou alineat, 3/2, în care să se prevadă expres obligaţia procurorului de a-i comunica învinuitului, din oficiu şi într-un termen foarte scurt, un exemplar al actelor prin care s-a dispus şi confirmat începerea urmăririi penale (rezoluţie/proces verbal de începere a urmăririi penale şi rezoluţie de confirmare a începerii urmăririi penale).

20. Tot la art. 228, solicităm introducerea, după alin. 3/2 (propus la pct. 19 din prezentele comentarii), a unui nou alineat, 3/3, care să prevadă dreptul învinuitului de a se adresa instanţei pentru contestarea rezoluţiei/procesului verbal de începere a urmăririi penale şi a rezoluţiei procurorului de confirmare a acestora.

În prezent nu este prevăzută decât posibilitatea atacării în instanţă a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale (art. 278/1, care include toate situaţiile de netrimitere în judecată). Rezoluţia prin care se începe urmărirea penală sau prin care se confirmă începerea urmăririi nu este supusă nici unei căi de atac în faţa instanţei, ceea ce încalcă art. 21 din Constituţie, prin care se garantează accesul liber la justiţie.

Imposibilitatea contestării în instanţă a măsurii începerii urmăririi penale permite comiterea de abuzuri din partea organelor de urmărire penală, care nu pot fi supuse nici unei căi de atac din afara sistemului parchetului; deci, singurii care pot “controla“ măsura sunt tocmai cei care au dispus-o.  

Începerea urmăririi penale faţă de o persoană presupune că există motive verosimile de a bănui că acea persoană a săvârşit o infracţiune. Momentul începerii urmăririi penale este momentul declanşării procesului penal, iar de la acea dată persoana în cauză devine acuzat (învinuit) şi este expus unor severe restrângeri ale libertăţilor individuale: poate fi reţinut, arestat preventiv, percheziţionat, pot fi interceptate convorbirile/comunicaţiile etc. Odată cu începerea urmăririi penale se declanşează, practic, ancheta penală în cauză, care de multe ori este de durată şi presupune efectuarea a numeroase acte de cercetare penală şi administarea de probatorii (identificare şi audiere de martori, confruntări, expertize, ridicare de înscrisuri etc).

Implicarea unei persoane, ca acuzat, într-o astfel de procedură, stufoasă şi de lungă durată, poate genera traume psihice, având în vedere starea continuă de stress în care se află o persoană din momentul în care se formulează o acuzaţie la adresa sa şi, astfel, este implicată într-un proces penal. De aceea, trebuie redusă la maximum posibilitatea implicării abuzive a unei persoane într-o anchetă penală. Reducerea acestei posibilităţi se poate face în principal prin cenzurarea de către instanţă a actului de începere a urmăririi penale. Instanţa de judecată urmează a examina dosarul cauzei şi să aprecieze dacă, într-adevăr, există motive verosimile pentru declanşarea unei anchete penale.

În plus, controlul exercitat de instanţa de judecată asupra tuturor actelor şi măsurilor din faza urmăririi penale este un principiu care trebuie să guverneze întreaga procedură penală, şi, în mod logic, trebuie să privească şi actul de începere a procesului penal (începerea urmăririi penale).  

21. Art. 234 al.1 şi art. 235, privind punerea în mişcare a acţiunii penale, trebuie modificate, în sensul celor ce vor fi aratate mai jos..

În cele două texte menţionate este reglementată punerea în mişcare a acţiunii penale, moment extrem de important în desfăşurarea procesului penal, întrucât din acel moment învinuitul devine inculpat, cu consecinţa suportării măsurilor celor mai severe de restrângere a drepturilor şi libertăţilor individuale.

Cele două texte legale nu conţin însă nicio precizare cu privire la condiţiile de temeinicie pe care trebuie să le îndeplinească probele în acuzare pentru a se ajunge la măsura gravă de punere în mişcare a acţiunii penale. Singura condiţie prevăzuta este “Dacă organul de cercetare penală consideră că sunt temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale…“. Nu se arată, nici măcar exemplificativ, în ce constau acele temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Aceasta echivalează cu recunoaşterea drept criteriu a liberului arbitru, a bunului plac al organului de cercetare/urmărire penală. Desigur, această omisiune face ca legea ce reglementează punerea în mişcare a acţiunii penale să fie lipsită de previzibilitate, întrucât destinatarul acesteia nu-şi poate reprezenta care sunt condiţiile în care acţiunea penală va fi pusă în mişcare împotriva sa.

De aceea, solicităm modificarea şi completarea celor două articole, prin indicarea condiţiilor de fond, a temeiurilor care pot justifica punerea în mişcare a acţiunii penale (spre exemplu, existenţa unor probe serioase, clare, indubitabile de vinovăţie a învinuitului).

(.....)

23. În prezent, există posibilitatea ca instanţa să restituie dosarul procurorului atunci când se constată că urmărirea penală nu este completă, în conformitate cu articolul 333.

Solicităm abrogarea în întregime a acestui articol, care nu este decât o soluţie de compromis între achitare şi condamnare (o achitare mascată). În plus, persoana inculpată rămâne într-o stare de incertitudine şi nesiguranţă cu privire la acuzaţiile care i s-au adus prin actul de trimitere în judecată. Dacă probele administrate în cursul cercetării judecătoreşti nu au dovedit dincolo de orice dubiu vinovăţia, soluţia corectă este de achitare. Nu există niciun motiv pentru a acorda organelor de urmărire penală posibilitatea reluării cercetărilor într-o cauză pe care au finalizat-o o dată.

Corelativ, urmează a se elimina referirea la articolul 333 din textul articolului 338.

24. La art. 504, privind cazurile care dau dreptul la repararea pagubei în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ilegale de libertate, solicităm eliminarea alin. 3, prin care se condiţionează exercitarea dreptului la repararea pagubei de constatarea caracterului ilegal al privării de libertate printr-o ordonanţă a procurorului sau, după caz, printr-o hotărâre a instanţei.

Această condiţionare este o restricţie arbitrară, întrucât, din chiar momentul adoptării hotărârii de achitare sau a ordonanţei de scoatere de sub urmărire penală, privarea de libertate dispusă în acea cauză naşte dreptul la despăgubiri, indiferent cum caracterizează organele judiciare această măsură.  Deci, este suficient ca persoana să fie scoasă de sub urmărire penală sau achitată, pentru ca ea să aibă dreptul la repararea pagubei, nemaifiind necesară constatarea distinctă a ilegalităţii măsurii privative de libertate. Ilegalitatea rezultă din chiar soluţia de scoatere de sub urmărire sau achitare. Este şi ilogic să se susţină că o persoană achitată a fost în mod legal privată de libertate, întrucât este evident că la data privării de libertate lipseau temeiurile reale, lipsă care s-a menţinut până la finalizarea cauzei prin achitare.

2. Proiectul de lege pentru modificarea Codului penal

Comentariile şi observaţiile APADOR-CH se referă la două variante, din 31 august 2005 şi 15 septembrie 2005, ale proiectului legii de modificare a Codului penal iniţiat de Minsterul Justiţiei.

APADOR-CH consideră că era necesară modificarea Codului penal, în special pentru diversificarea sancţiunilor penale, reduse, în prezent, la închisoare şi amendă, motiv pentru care nu este posibilă o individualizare adecvată a pedepsei şi, de asemenea, pentru o “aerisire“ a părţii speciale, prin eliminarea unor infracţiuni - cel puţin, desuete - din multitudinea celor existente.

Deşi proiectul Codului penal constituie un progres, APADOR-CH a solicitat, în esenţă: redimensionarea pedepselor cu amenda, atât în cazul persoanelor juridice, cât şi în cazul persoanelor fizice, întrucât -prin cuantumul lor exagerat- pot duce la încetarea existenţei persoanei juridice sau la împovărarea peste măsură a persoanelor fizice; abrogarea unor articole, printre care: art. 164 alin. 4, care pedepseşte penal orice persoană care intră în posesia unor documente secrete[2], art. 236 (ofensa adusă unor însemne), art. 321 (ultrajul contra bunelor moravuri), art. 328 (prostituţia); introducerea sancţiunii muncii în folosul comunităţii ca alternativă la închisoare; eliminarea pedepsei cu închisoarea pentru minori.  [3]

„I. OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL (varianta Ministerului Justiţiei din data de 31 august 2005).

1. Remarci de principiu:

1.1. Pedepsele prevăzute pentru persoane juridice sunt excesive atât sub aspectul cuantumului amenzilor (de la 25 de milioane la 20 de miliarde lei vechi) cât şi al pedepselor complementare care devin obligatorii dacă amenda aplicată depăşeşte 100 milioane lei vechi (art. 53/1 şi art. 53/2).

Rostul pedepselor pentru persoane fizice este de a sancţiona faptele penale dar şi de a le reeduca în vederea reintegrării în comunitate. În cazul persoanelor juridice, nu funcţionează decât aspectul punitiv. Oricare dintre pedepsele complementare de la art. 53/1, dar mai ales a) (dizolvarea) şi b) (suspendarea activităţii sau a uneia din activităţi pe o durată de la unu la trei ani) cumulată cu o amendă mai mult decât substanţială va duce, cu siguranţă, la încetarea definitivă a însăşi existenţei persoanei juridice vizate.

Dată fiind exceptarea de la pedepsele complementare grave (dizolvarea, suspendarea activităţii) a partidelor politice, sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase sau aparţinând minorităţilor naţionale, presei scrise şi audiovizuale, rezultă că persoanele juridice vizate de aceste prevederi draconice sunt firmele/societăţile comerciale şi organizaţiile neguvernamentale, altele decât cele religioase sau ale minorităţilor naţionale. “Paleta“ posibilelor “infracţiuni“ este atât de largă încât orice firmă/companie comercială poate fi uşor adusă în stare de faliment sau împiedicată să îşi desfăşoare activităţile. Iar despre organizaţiile neguvernamentale, nici nu mai merită pomenit.

Soluţiile ar fi următoarele:

a) toate persoanele juridice, inclusiv statul, autorităţile şi instituţiile publice, indiferent de genul de activitate, răspund penal. APADOR-CH  aminteşte că acestea s-au făcut vinovate, în repetate rânduri, de fapte prevăzute de legea penală (de pildă, tortură/tratamente inumane sau nerespectarea unor hotărâri judecătoreşti definitive sau adoptarea unor hotărâri de guvern sau ordine ale miniştrilor care, practic, au inventat noi structuri sau au modificat legile în vigoare);

b) răspunderea persoanelor juridice este limitată la asocierea în vederea comiterii infracţiunilor  sancţionate în mod expres de Codul penal;

c) renunţarea la răspunderea penală a persoanelor juridice. De vreme ce persoanele fizice care au contribuit la săvârşirea infracţiunii răspund penal, persoanele juridice ar putea fi trase la răspundere, pe latura civilă, doar dacă au ştiut/facilitat încălcarea legii.

Pe lângă aceasta, maximul amenzii (20 de miliarde ROL sau 2 milioane RON) este de 10 ori mai mare decât cuantificarea consecinţelor deosebit de grave de la art. 146 (2 miliarde ROL sau 200.000 RON în varianta MJ din 31 august 2005). Prin urmare, logica elementară presupune fie reducerea maximului amenzii pentru persoane juridice la 2 miliarde ROL (200.000 RON) fie ridicarea plafonului “consecinţelor deosebit de grave“ la 20 de miliarde ROL (2 milioane RON).

1.2. Minimul şi maximul amenzilor se măresc de 10 ori faţă de prevederile actuale (art. 63 alin.2 - 1.500.000 ROL sau 150 RON şi o sută de milioane ROL sau 10.000 RON şi alin.3 - 3 milioane ROL sau 300 RON şi 150 de milioane ROL sau 15.000 RON). În schimb, la art. 90 (condiţiile înlocuirii răspunderii penale) se prevede ca limită a valorii pagubei 100.000 ROL (10 RON) şi, în anume condiţii,  500.000 ROL (50 RON), adică se menţine nivelul actual. Este evident că aproape orice pagubă produsă prin cea mai frecventă infracţiune - furtul - va depăşi plafonul minim de 10 RON şi prin urmare nu se va putea aplica această alternativă la încarcerare.

1.3. S-a menţinut exprimarea extrem de vagă “.. de natură să  ... “, ce apare în numeroase articole, în principal în Partea Specială. Pericolul prezentat de o infracţiune trebuie să fie real, concret şi demonstrabil.

2. Articole din Codul penal care ar trebui abrogate/modificate, în afara celor deja incluse în varianta MJ din 31 august.

- Definiţia faptei săvârşite în public (art. 152) a rămas neschimbată. APADOR-CH cere eliminarea lit.c. Dacă un loc este neaccesibil publicului este greu de înţeles cum ar putea exista “intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută“ şi cum ar putea fi de faţă “două sau mai multe persoane“. Asociaţia cere şi eliminarea lit.e, prea vagă şi lipsită de previzibilitate (“prin orice mijloace cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului“).

- Art. 161(atentatul contra unei colectivităţi) a rămas neschimbat. Se menţine astfel situaţia nefirească în care atentatul contra unei colectivităţi se pedepseşte numai dacă este “de natură să slăbească puterea de stat“, ceea ce este tipic mentalităţii totalitare. Prin urmare, nu contează oamenii care constituie colectivitatea ci doar puterea de stat.

- La art. 169 (divulgarea secretului care periclitează siguranţa statului), asociaţia cere eliminarea alin. 4. Protecţia datelor şi documentelor ce vizează siguranţa naţională revine exclusiv celor care le cunosc datorită atribuţiilor de serviciu. O altă persoană nu poate fi sancţionată penal pentru greşelile acestora. În plus, o altă persoană nu este presupusă a cunoaşte importanţa unor date şi documente ajunse întâmplător în posesia sa. 

- S-a menţinut art. 201 (perversiunea sexuală) cu toate că nu există nicio definiţie a acestei fapte. Asociaţia cere eliminarea acestui articol.

- Este necesară eliminarea art. 236 (ofensa adusă unor însemne). În SUA şi Germania, arderea drapelului naţional este considerată o formă de manifestare a libertăţii de exprimare.

- La art. 253/1 (conflictul de interese), nou introdus, solicităm eliminarea alineatului 2, care exclude sancţionarea conflictului de interese la emiterea, aprobarea sau adoptarea actelor normative. Nu există nicio justificare pentru această excludere, mai ales că în presă au existat semnale în legătură cu emiterea/adoptarea unor acte normative, indiferent de nivelul, de categoria lor (hotărâri de guvern sau hotărâri ale consiliilor locale), în condiţiile existenţei conflictului de interese.

- La art. 317 (instigarea la discriminare), nou introdus, solicităm înlocuirea  expresiei “instigarea la ură“ cu una care să semnifice instigarea la o acţiune, iar nu la un sentiment (ura este un sentiment, iar instigarea la sentimente nu poate fi pedepsită penal). Eventual, în cuprinsul textului art. 317 ar putea fi prevăzut că se pedepseşte instigarea la discriminare pe temei de rasă, naţionalitate etc. (discriminarea fiind o acţiune), în loc de instigarea la ură pe temei de rasă, naţionalitate etc. De asemenea, ar fi util, pentru a spori previzibilitatea incriminării, ca, printr-un alineat distinct din cadrul art. 317, să fie definită noţiunea de discriminare. Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, aprobată prin Legea nr. 48/2002, conţine o definiţie a discriminării, dar aşa cum se prevede expres în art. 2 alin. 1 al ordonanţei, definiţia este valabilă numai pentru aspectele reglemente în acea ordonanţă, care se referă doar la contravenţii, nu şi la infracţiuni. Astfel, art. 2 alin. 1 din OG 137/2000 prevede ca: “În prezenta ordonanţă, prin discriminare se înţelege…“.

Tot pentru a asigura previzibilitatea incriminării, este necesar ca legiuitorul să prevadă în definiţia legală a infracţiunii din art. 317 criterii pe baza cărora această infracţiune să poată fi deosebită de contravenţiile prev. în art. 5-19 din OG 137/2000.

- Art. 321 (ultrajul contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice) trebuie eliminat. Faptele nu prezintă un pericol social care să justifice incriminarea şi pot fi sancţionate contravenţional.

- Sancţiunea prevăzută în art. 325 (răspândirea de materiale obscene) trebuie limitată la situaţia în care destinatarul este minor.  În plus, nu este clar cine şi pe ce criterii poate decide dacă materialele respective au - sau nu - “caracter obscen“.

- APADOR-CH cere eliminarea art. 328 (prostituţia). Asociaţia este convinsă că dezincriminarea acestei fapte va avea efecte benefice asupra stării de sănătate atât a celor care practică prostituţia cât şi a clienţilor lor. În plus, dacă dezincriminarea este însoţită şi de stabilirea unui cadru legal de desfăşurare, se poate realiza o lărgire a bazei de impozitare, prin aducerea la suprafaţă a unor categorii de venituri care oricum există şi vor exista, dar care se află, în prezent, în zona “subterană“.”

„II. OBSERVAŢIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA PROIECTUL LEGII PRIVIND MODIFICAREA CODULUI PENAL (varianta Ministerului Justiţiei din data de 15 septembrie 2005) - extras

1. Munca în folosul comunităţii

Munca în folosul comunităţii trebuie să fie o alternativă la pedeapsa cu închisoare. Proiectul MJ a transformat această alternativă la încarcerare, frecvent aplicată în ţările democratice, în măsură accesorie la latitudinea instanţei, în cadrul măsurilor de supraveghere şi obligaţiilor condamnatului (art.103, alin.1, lit a1). În plus, se stabileşte un număr exagerat de ore de activitate neremunerată (500 de ore, echivalentul a trei luni de muncă în regim de 8 ore zilnic şi 5 zile pe săptămână, practic imposibil de realizat de o persoană condamnată care are deja un serviciu sau o ocupaţie permanentă).

APADOR-CH cere insistent includerea pedepsei cu munca în folosul comunităţii ca alternativă la încarcerare. La stabilirea numărului de ore de executat se va ţine cont de situaţia condamnatului (angajat/neangajat, elev, student, ocupaţie permanentă) în aşa fel încât persoana să poată respecta hotărârea judecătorească fără periclitarea carierei sau existenţei cotidiene a sa şi a familiei sale.

2. Amenzile şi pedepsele complementare pentru persoane juridice; amenzile pentru persoane fizice (observaţiile sunt aceleaşi ca şi la varianta din 31 august).

3. Minoritatea

APADOR-CH susţine eliminarea pedepsei cu închisoare pentru minori. Dacă fapta unui minor prezintă un grad foarte ridicat de pericol social (omor sau viol) acesta va putea fi internat într-un centru de reeducare sau, după caz, într-un institut medico-educativ. La împlinirea vârstei de 18 sau 20 de ani (dacă s-a prelungit cu 2 ani măsura internării) situaţia minorilor din centrele de reeducare va fi analizată de instanţe care vor hotărî asupra liberării sau continuării pedepsei în închisoare. În cazul minorilor dintr-un institut medico-educativ, aceştia vor fi puşi în libertate la împlinirea vârstei de 18 sau 20 de ani dar şi înainte, dacă a dispărut cauza care a dus la luarea acestei măsuri.

În toate celelalte cazuri de infracţiuni săvârşite de minori trebuie să se recurgă la alternativele la încarcerare, indiferent de natura faptei.

(.....)

6. Fapta săvârşită în public (art.168)

Asociaţia cere eliminarea lit.c (“în loc neaccesibil publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane“). Dacă un loc este neaccesibil publicului, nu poate exista intenţia ca fapta să fie văzută sau auzită şi nici nu se justifică prezenţa a două sau mai multe persoane.

De asemenea, se cere şi eliminarea lit.e (“prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a dat seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului“). Pe de o parte “orice mijloc“ este mult prea generalizant iar pe de alta optativul “ar putea“ lărgeşte excesiv sfera răspunderii persoanei, căreia i se cere o putere de anticipaţie ieşită din comun.”

II.    ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

Şi în anul 2005 APADOR-CH a continuat monitorizarea aplicării Legii nr. 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public prin cereri de informaţii şi promovarea unor acţiuni în justiţie în cazul refuzurilor nejustificate ale autorităţilor şi instituţiilor publice de a comunica informaţiile solicitate. În acelaşi timp au fost continuate procedurile în cazurile iniţiate în anii anteriori. Pe lângă monitorizarea implementării Legii nr. 544/2001, APADOR-CH s-a implicat şi în acţiuni de promovare a accesului la informaţiile de interes public şi de îmbunătăţire a cadrului legislativ în acest domeniu.

1. Cereri de informaţii şi acţiuni în instanţă

1.1. Cazuri iniţiate în 2004 şi continuate în 2005[4]

În primul rând, în 2005, APADOR-CH a continuat procedurile de executare iniţiate împotriva Ministerului Public, procurorului general Ilie Botoş, procurorului general Tănase Joiţa, Ministerului Finanţelor Publice şi ministrului finanţelor publice. Toate aceste proceduri au avut la bază neexecutarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligau autorităţile publice să comunice informaţii de interes public.

Un prim astfel de caz a privit Ministerul Public şi fostul procuror general Tănase Joiţa şi a avut ca obiect neexecutarea, pe perioada cât Tănase Joiţa a fost procuror general, a unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care Ministerul Public a fost obligat să comunice informaţii statistice privind supravegherea persoanelor. În octombrie 2004, Tribunalul Bucureşti l-a amendat pe Tănase Joiţa pentru neexecutarea hotărârii, cu 500 ROL/zi de întârziere şi a obligat Ministerul Public în solidar cu fostul procuror general la plata de daune de întârziere de 300.000 ROL/zi. Recursurile împotriva acestei sentinţe au fost judecate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 14 iunie 2005 şi au fost respinse.

Un al doilea set de proceduri au privit Ministerul Public şi pe procurorul general Ilie Botoş, şi au avut ca obiect neexecutarea aceleiaşi hotărâri judecătoreşti, pentru perioada de după numirea lui Ilie Botoş (august 2003). Acesta din urmă a fost amendat de Tribunalul Bucureşti, la data de 2 decembrie 2003, pentru neexecutarea repectivei hotărâri judecătoreşti. Recursul formulat împotriva acestei hotărârii de amendare a fost judecat pe 7 februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti menţinând sentinţa primei instanţe.

Un al treilea set de proceduri a fost iniţiat tot împotriva Ministerului Public şi procurorului general Ilie Botoş, de data aceasta pentru neexcutarea integrală a aceleiaşi hotărâri privind comunicarea de informaţii statistice despre supravegherea persoanelor  (răspunsul primit de asociaţie conţinea date complete numai în ceea ce priveşte autorizaţiile de supraveghere emise în baza Codului de procedură penală, nu şi a celor emise în baza Legii siguranţei naţionale). APADOR-CH a solicitat instanţelor de contencios administrativ constatarea executării incomplete, amendarea procurorului general şi plata de daune de întârziere. În iunie 2005 Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză asociaţiei şi l-a amendat civil pentru a doua oară pe procurorul general, Ilie Botoş, pentru neexecutarea unei hotărâri judecătoreşti, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daunele de întârziere. APADOR-CH, Ministerul Public şi Ilie Botoş au atacat această hotărâre cu recurs. Curtea de Apel Bucureşti urma să soluţioneze recursurile în ianuarie 2006.

Procedurile de executare începute în anul 2003 împotriva Ministerului Finanţelor Publice şi a ministrului finanţelor publice au fost finalizate prin hotarârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, hotărâre definitivă şi irevocabilă, pronunţată la 9 martie 2005. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins recursul ministerului şi al ministrului declarate împotriva hotărârii Curţii de Apel, din martie 2004, prin care aceasta obliga ministerul şi ministrul finanţelor publice la plata în solidar de daune compensatorii de 3.000.000 lei asociaţiei şi l-a amendat pe ministrul finanţelor publice cu amendă civilă de 500 ROL/zi de întârziere pentru perioada în care hotărârea judecătorească în baza căreia Ministerul Finanţelor trebuia să comunice informaţii privind scutirile de la plata taxelor judiciare de timbru nu a fost executată.

O altă acţiune în justiţie continuată de APADOR-CH în 2005 fost cea care a avut drept obiect refuzul Guvernului României de a comunica actele care au stat la baza numirii lui Tănase Joiţa în funcţia de Consul General la Strasbourg, inclusiv actele medicale ale acestuia. Acţiunea asociaţiei a fost respinsă în prima instanţă de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că Guvernul României a comunicat toate actele pe care le deţinea (în fapt, doar o notă de fundamentare de jumătate de pagină!). Curtea de Apel a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal, iar în urma rejudecării fondului acţiunea asociaţiei a fost din nou respinsă. APADOR-CH a atacat cu recurs şi această hotărâre, dar în mai 2005 Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul.

În anul 2004 N.P., membru APADOR-CH, a adesat o cererea Guvernului României care viza informaţii legate de numărul de controale efectuate de Corpul de Control al Primului-Ministru pentru conflicte de interese după intrarea în vigoare a pachetului de legi anticorupţie, persoanele vizate şi concluziile pentru fiecare caz (copii ale concluziilor anchetelor). Cererea a fost adresată în cadrul programului de monitorizare a aplicării Legii nr. 544/2001, desfăşurat de Open Society Justice Initiative în România prin APADOR-CH. Informaţiile nu au fost comunicate solicitantei motivându-se intrarea în vigoare a unui act normativ prin care Corpul de Control al Guvernului s-a desfiinţat. N.P. a chemat în judecată Guvernul României pentru a fi obligat să comunice informaţiile de interes public solicitate. În noiembrie 2004, Tribunalul Bucureşti a pronunţat o hotărâre prin care a obligat Guvernul României să comunice informaţiile solicitate şi să plătească reclamantei 1000 RON daune morale. Guvernul a declarat recurs. În februarie 2005, Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că pârâtul, Guvernul României, nu are calitate procesuală pasivă şi a dispus rejudecarea cauzei de către tribunal. În faza de rejudecare a fondului N.P. a solicitat introducerea în cauză ca pârât a Cancelariei Primului-Ministru. În septembrie 2005 Tribunalul Bucureşti a dat, din nou, câştig de cauză reclamantei obligând Cancelaria Primului-Ministru să comunice informaţiile solicitate şi să plătească daune morale în cuantum de 1000 RON. Cancelaria a formulat recurs împotriva acestei hotărâri, recurs ce urma să se judece în ianuarie 2006.

Tot în 2005, APADOR-CH, prin avocaţii săi, a oferit reprezentare în instanţă Asociaţiei Revoluţionarilor fără Privilegii într-un caz iniţiat pe baza Legii nr. 544/2001. La sfârşitul anului 2004, Asociaţia Revoluţionarilor fără Pivilegii (ARP) a solicitat Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 (SSPR) informaţii privind drepturile şi bunurile acordate participanţilor şi rudelor victimelor Revoluţiei din Decembrie 1989, precum şi numele persoanelor care au beneficiat de acestea. SSPR a susţinut că nu deţine astfel de date, iar ARP a acţionat în judecată Secretariatul, pe baza Legii nr. 544/2001. La 28 ianuarie 2005, Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză ARP, obligând SSPR la comunicarea informaţiilor, precum şi la plata de daune morale de 500 RON. SSPR a atacat această hotărâre, dar numai sub asepctul obligării la plata de daune morale. Curtea de Apel Bucureşti a respins însă recursul la 30 iunie 2005. În urma acestui demers Secretariatul General pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989 a început să publice, pe pagina proprie de internet, informaţii privind persoanele care au beneficiat de bunuri şi drepturi datorită participării la evenimentele din decembrie 1989. De asemenea, acesta a fost unul dintre primele cazuri, dacă nu chiar primul, în care o persoană juridică lezată în dreptul de a accesa informaţii de interes public a primit compensaţii morale pentru acest fapt ilicit.

1.2. Cazuri noi

În anul 2005, APADOR-CH a adresat cereri de informaţii Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (informaţii privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005, cu privire la compoziţia pâinii precum şi numărul contravenţiilor constatate; scopul acestei cereri de informaţii a fost de a verifica în ce măsură autorităţile pun în balanţă interesul public şi eventualele excepţii de la accesul la informaţii de interes public, atunci când răspund unei solicitări de informaţii), Ministerului Administraţiei şi Internelor (informaţii legate de plângerile având ca obiect agresiunile asupra persoanelor şi folosirea necorespunzătoare a armamentului din dotare comise de angajaţii ministerului în perioada 1.01.2005-15.08.2005), Inspectoratului General al Poliţiei (informaţii privind persoanele aflate în aresturile proprii şi netrimise în judecată, precum şi suprafaţa aresturilor), Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor (informaţii legate de sancţiunile aplicate personalului de penitenciar pe perioada 2000-2004, informaţii legate de persoanele aflate în executarea unor pedepse privative de libertate care au fost depistate ca fiind infectate cu HIV/bolnavi SIDA în perioada 1.09.1998-31.12.1999, precum şi informaţii privind cheltuielile pe medicamente destinate deţinuţilor, precum şi cadrelor din penitenciar, în perioada 2004-2005). Acestora solicitări de informaţii li s-a răspuns în mare parte satisfăcător şi în termenele legale, cu excepţia Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului, care nu a retransmis cererea de informaţii instituţiei care deţinea informaţiile solicitate, conform prevederilor Legii nr. 544/2001.

În acelaşi timp, APADOR-CH a continuat iniţierea acţiunilor în justiţie pe baza Legii nr. 544/2001 împotriva autorităţilor/instituţiilor publice care au refuzat să comunice informaţii de interes public. Asociaţia a urmărit acţionarea în judecată a instituţiilor/autorităţilor publice care şi-au întemeiat refuzul de a comunica informaţii pe excepţiile legii accesului la informaţiile de interes public (art.12 din Legea 544/2001) pentru a clarifica modul în care sunt aplicate excepţiile respective.

Un astfel de caz a fost generat de o cerere adresată Guvernului României –Secretariatul General al Guvernului prin care s-a solicitat comunicarea unor copii ale stenogramele şedinţelor de guvern în care s-au dezbătut şi aprobat în perioada 2001-2004 acte normative cu privire la situaţia RAFO S.A. ONEŞTI, inclusiv stenograma şedinţei în care a fost dezbătută şi adoptată O.U.G. nr. 101/2004. Guvernul a refuzat să comunice aceste informaţii cu motivarea că toate stenogramele şedinţelor de Guvern sunt clasificate secret de stat. În aceste condiţii, asociaţia s-a adresat instanţei de contencios administrativ, atacând refuzul autorităţii publice de a comunica informaţiile. În acelaşi timp, APADOR-CH a formulat o reclamaţie administrativă, solicitând Guvernului declasificarea informaţiilor, deoarece numai informaţiile care privesc securitatea naţională pot fi clasificate ca secrete de stat, condiţie care nu era îndeplinită. Reclamaţia nu a fost soluţionată favorabil. În septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea APADOR-CH ca inadmisibilă. Asociaţia a atacat această hotărâre cu recurs. Recursul urma să fie judecat de Curtea de Apel Bucureşti în februarie 2006.

În iunie 2005, APADOR-CH a adresat o cerere de informaţii de interes public Primăriei Municipiului Bucureşti privind contractele încheiate, în perioada 1.01.2000-1.06.2005, având ca obiect construirea, reabilitarea şi întreţinerea drumurilor publice din Bucureşti. Pe lângă aceste informaţii, APADOR-CH a solicitat şi copii ale contractelor. Primăria a refuzat comunicarea copiilor de pe contractele solicitate invocând existenţa unor clauze de confidenţialitate. Pentru a lămuri incidenţa clauzelor de confidenţialitate din contractele de achiziţii publice asupra comunicării de informaţii de interes public în baza Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a formulat plângere în instanţă împotriva refuzului de comunicare a copiilor contractelor. În octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti a admis în parte acţiunea formulată de APADOR-CH împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâta (PMB) să comunice informaţiile publice solicitate. Instanţa a respins cererea asociaţiei privind plata daunelor morale. Ambele părţi au declarat recurs, ce urma să fie judecat în februarie 2006.

O altă acţiune în justiţie pe baza Legii nr. 544/2001, iniţiată de APADOR-CH a fost cea în care asociaţia a atacat răspunsul incomplet al Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor faţă de o solicitare privind informaţiile statistice legate de numărul reclamaţiilor/plângerilor/sesizărilor primite, în perioada 01.01.2002-01.06.2005, împotriva operatorilor din domeniul asigurărilor. Comisia de Supraveghere a Asigurărilor a răspuns că informaţiile solicitate se găsesc pe site-ul propriu de internet, în rapoartele anuale publicate, cu toate că nu se publicase încă un raport pe anul 2005, iar celelalte rapoarte nu conţineau toate informaţiile solicitate. APADOR-CH a atacat răspunsul în instanţă, urmărind să clarifice dacă solicitarea unor informaţii care sunt publicate din oficiu exclude sau nu şi o comunicare la cerere. În noiembrie 2005, plângerea asociaţiei a fost admisă în primă instanţă de Tribunalul Bucureşti; drept urmare instituţia publică a comunicat informaţiile solicitate. Deoarece tribunalul a respins cererea de acordare de daune morale, APADOR-CH a formulat recurs, ce urma să se judece în februarie 2006.

Un al patrulea caz a avut la bază o cerere adresată de o membră a asociaţiei Autorităţii Naţionale Sanitar-Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor. Informaţiile solicitate au fost similare cu cele solicitate Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorului (informaţii privind compoziţia pâinii, situaţia plângerilor privind calitatea pâinii, numărul de controale efectuate, în perioada 1 februarie 2001-15 septembrie 2005, cu privire la compoziţia pâinii precum şi numărul contravenţiilor constatate). Prin această cerere APADOR-CH a dorit să verifice în ce măsură pentru autorităţi interesul public (sănătatea persoanelor) primează faţă de excepţiile de la accesul la informaţii de interes public (secretul comercial – reţeta pâinii), atunci când răspund unei solicitări de informaţii. Deoarece răspunsul primit nu a fost satisfăcător, invocându-se chiar un secret profesional care nu este prevăzut printre excepţiile de la liberul acces la informaţii, petenta, cu sprijinul asociaţiei, s-a adresat Tribunalului Bucureşti. Cauza urmează să se judece în februarie 2006.

2. Propunerile APADOR-CH de modificare a Legii nr. 544/2001 şi a legilor cu impact asupra accesului la informaţii de interes public:

După patru ani de la adoptarea Legii nr. 544/2001, APADOR-CH a considerat oportun să sintetizeze experienţa sa în monitorizarea implementării acesteia într-un set de amendamente ale legii în sine, precum şi a altor legi cu impact asupra accesului la informaţii (Legea nr.182/2002 a informaţiilor clasificate, Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe, Legea nr.16/1996 a Arhivelor Naţionale), destinate creşterii trasparenţei instituţionale.

Propunerile asociaţiei de modificare a Legii nr. 544/2001 vizează lărgirea sferei de aplicare a acesteia, clarificarea excepţiilor de la liberul acces, inclusiv prin introducerea testului interesului public, detalierea prevederilor privind accesul mass media la informaţiile de interes public, completarea dispoziţiilor privind procedura în faţa instanţei de contencios administrativ şi introducerea unui nou capitol care să cuprindă sancţiuni pentru încălcarea legii.

În ceea ce priveşte modificarea legilor cu impact asupra accesului la informaţii de interes public APADOR-CH propune ca Legea nr.182/2002 a informaţiilor clasificate să definească informaţiile clasificate mai clar, să prevadă clasificarea pe o perioadă determinată cu posibilitatea reînnoirii, precum şi eliminarea informaţiilor secret de serviciu. În privinţa Legii nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, APADOR-CH consideră oportună renunţarea la filozofia conform căreia absolut toate documentele SRI sunt calsificate. Numai acele informaţii care pun în pericol real şi concret siguranţa naţională trebuie clasificate, iar legea trebuie să cuprindă criteriile şi procedura de clasificare, de revizuire a clasificării sau de declasificare a documentelor interne de orice fel ale Serviciului Român de Informaţii. Legea nr.1/1998 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului de Informaţii Externe ar trebui să menţioneze că procedura şi criteriile de clasificare, de revizuire a clasificării sau de declasificare a documentelor SIE sunt cele prevăzute de Legea nr.182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. Nu în ultimul rând ar trebui modificată şi Legea nr.16/1996 a Arhivelor Naţionale, care să prevadă posibilitatea accesului la documentele care fac parte din Fondul Arhivistic Naţional al României în condiţiile Legii 544/2001. Trebuie, de asemenea, renunţat la termenele extrem de lungi în care anumite informaţii din Fondul Arhivistic Naţional al României devin publice (de exemplu, 100 de ani).

Pentru a face publice propunerile sale de amendare a cadrului legal privind accesul la informaţiile de interes public, în iunie 2005 APADOR-CH a organizat o masă rotundă cu tema „Accesul la informaţiile de interes public în România. Necesitatea unor corelări legislative”. La eveniment au participat experţi internaţionali, ministrul Culturii şi Cultelor, Mona Muscă, preşedintele Comisiei juridice a Camerei Deputaţilor, Sergiu Andon, reprezentanţi ai Agenţiei de Strategii Guvernamentale, experţi ai comisiilor parlamentare precum şi organizaţii neguvernamentale cu activităţi în domeniul accesului la informaţii. APADOR-CH va continua să promoveze amedarea cadrului legislativ al accesului la informaţii şi în anul 2006.

3. Promovarea Legii accesului la informaţii de interes public

În anul 2005, asociaţia a organizat două seminarii cu studenţii la jurnalism şi drept, pentru informarea acestora cu privire la prevederile şi aplicarea Legii nr. 544/2001. Au participat aproximativ 70 de studenţi la jurnalism din Bucureşti şi 100 de studenţi la drept din Iaşi. Pe lângă aceste seminarii, APADOR-CH a organizat şi două ateliere cu tema “Liberul acces la informaţii de interes public” adresat funcţionarilor publici cu atribuţii în aplicarea Legii nr.544/2001, care au avut loc la Iaşi şi Bucureşti. Întâlnirile au urmărit realizarea unui schimb de experienţă privind dificultăţile practice şi de cadru legislativ în accesul la informaţiile de interes public, atât între funcţionarii publici participanţi cât şi între aceştia şi organizatori. Funcţionarilor publici le-a fost adresat şi câte un chestionar privind dificultăţile pe care le întâmpină în comunicarea informaţiilor de interes public, care a stat la baza unei analize destinată substanţierii propunerilor de modificare a cadrului legal.

Tot în scopul promovării Legii accesului la informaţiile de interes public, în iunie 2005 APADOR-CH a lansat un concurs pentru jurnaliştii care folosesc această lege în investigaţiile lor. Concursul a avut două secţiuni – studenţi la jurnalism şi jurnalişti în activitate – şi şi-a desemnat câştigătorii – Cosmin Buhuş (la secţiunea pentru studenţi) şi Mihai Belu (ziarist la Cotidianul) – cu ocazia „Zilei Internaţionale a Dreptului de a Şti” (28 septembrie). Această zi a fost stabilită de mai multe organizaţii internaţionale grupate în reţeaua FOI Advocate Network cu scopul de a promova accesul la informaţiile de interes public. În România, pe 28 septemrbie 2005, APADOR-CH, împreună cu Agenţia de Monitorizare a Presei-Academia Caţavencu şi Centrul pentru Jurnalism Independent, a organizat o conferinţă având ca temă Legea accesului la informaţii de interes public. Manifestarea a dorit să promoveze „Ziua Internaţională a Dreptului de a Şti”.

În 2005, APADOR-CH a editat volumul al II-lea al culegerii selective de cazuri –“Accesul la informaţiile de interes public în România”. Acesta cuprinde dosarele a alte şase cazuri întemeiate pe Legea 544/2001. Volumul urmează să fie publicat şi distribuit în cursul anului 2006. În 2005 APADOR-CH a continuat să distribuie Ghidul practic pentru cetăţeni la toate evenimentele sale,  precum şi prin intermediul altor asociaţii şi al funcţionarilor publici cu atribuţii în domeniul accesului la informaţiile de interes public.

1. Cadrul legal

1.1.  Legea regimului executării pedepselor

Sistemul penitenciar funcţionează pe baza Legii regimului executării pedepselor nr. 23/1969. Legea nu a fost amendată iar îmbunătăţirile condiţiilor de detenţie s-au datorat unei succesiuni de ordine ale ministrului sau directorului general al Administraţie Naţionale a Penitenciarelor (ANP) care, evident, nu puteau schimba esenţa legii comuniste. În 2004, Parlamentul a adoptat o nouă lege a regimului executării pedepselor care ar fi trebuit să intre în vigoare în iunie 2005, o dată cu Codul penal, varianta votată tot în 2004. Guvernul rezultat din alegerile din noiembrie-decembrie 2004 a decis amânarea punerii în aplicare a ambelor legi, până în septembrie 2006. APADOR-CH şi-a exprimat dezaprobarea faţă de această măsură, mai ales în privinţa legii regimului executării pedepselor. În august 2005, Ministerul Justiţiei a constatat că, într-adevăr, legea din 1969 era nu numai depăşită ci şi în dezacord cu standardele europene şi a elaborat un nou proiect de lege. Criticile asociaţiei cu privire la acest nou text s-au referit în principal la:

- menţinerea aresturilor poliţiei în forma actuală (APADOR-CH a cerut în mod repetat ca, odată emis un mandat de arestare, persoana suspectă să fie imediat transferată în sistemul penitenciar; în acest fel, ar exista o garanţie că persoana nu va fi supusă unor presiuni pe durata cercetărilor);

- insuficienta reglementare a alternativelor la încarcerare, în principal a muncii în folosul comunităţii, ca pedeapsă principală;

- lipsa de reglementare a regimului din centrele de reeducare a minorilor (CRM) (internarea într-un astfel de centru diferă de pedeapsa cu închisoarea, dar este tot o formă de privare de libertate, iar CRM-urile se află, ca şi închisorile, în subordinea ANP; deci ar fi normal ca şi regimul din CRM-uri să fie reglementat prin aceeaşi lege);

- diferenţele nesemnificative între regimurile "semi-deschis" şi "deschis", acesta din urmă fiind încă departe de regimul similar din ţările democratice;

- menţinerea uniformelor pentru deţinuţi (uniformele îi singularizează la orice ieşire în exterior şi creează un disconfort psihic, în special la vorbitor atât pentru vizitatori cât şi pentru vizitaţi);

- menţinerea "mijloacelor de imobilizare" actuale (inclusiv lanţurile).

După mai multe discuţii între reprezentanţii Ministerului Justiţiei şi ai APADOR-CH, proiectul de lege privind regimul executării pedepselor înaintat Parlamentului a fost parţial îmbunătăţit (s-au eliminat uniformele, s-a interzis folosirea lanţurilor). Proiectul nu a fost dezbătut în Parlament până la sfârşitul anului 2005.

1.2.  Problema asistenţei religioase în penitenciare

În România, asistenţa religioasă în penitenciare era reglementată până de curând de un Protocol încheiat între Ministerul Justiţiei (MJ) şi Biserica Ortodoxă Română (BOR) în 1993, revizuit în 1997.

Legea nr. 195/2000, privind constituirea şi organizarea clerului militar, prevedea în articolul 10 că, în Ministerul Justiţiei – Direcţia Generală a Penitenciarelor, se organizează şi funcţionează o secţie de asistenţă religioasă. Ulterior, prin Legea nr. 293/2004 privind statutul funcţionarilor publici din ANP (fosta Direcţie Generală a Penitenciarelor), personalul din penitenciare s-a demilitarizat, incluzându-i şi pe preoţii militari angajaţi în sistemul ANP.

Pe baza Protocolului încheiat de MJ şi BOR, în fiecare penitenciar există un Birou de asistenţă religioasă condus de un preot capelan, al cărui statut se regăsea în anexa nr. 1 la protocol. Preotul capelan era şi consilierul pe probleme spirituale al directorului de penitenciar, având diverse atribuţii, între care şi cea de a întocmi şi actualiza permanent evidenţa privind confesiunea deţinuţilor, de a face parte din comisia de liberare condiţionată sau de a da aviz la numirea responsabililor de cameră.

De altfel, practica asistenţei religioase în penitenciare a fost în mod repetat criticată ca fiind monopol al BOR, de natură să îngrădească libertatea religioasă a deţinuţilor de alte confesiuni decât cea ortodoxă. Practic, preoţii ortodocşi deţin controlul asupra vieţii religioase a tuturor deţinutilor, indiferent de confesiunea căreia îi aparţin. În plus, preoţilor ortodocşi din sistemul penitenciar li s-au dat şi competenţe care nu au legatură cu serviciul religios.

La începutul lui 2005, APADOR-CH a sesizat Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) cu privire la caracterul discriminatoriu al actelor normative şi reglementare care guvernau asistenţa religioasă în penitenciare. Prin decizia nr. 202 din 2 august 2005, CNCD a statuat că atât Legea nr. 195/2000 cât şi Protocolul încheiat între MJ şi BOR conţin prevederi discriminatorii. În decizia amintită CNCD “recomandă Ministerului Justiţiei să ia toate măsurile necesare în vederea eliminării prevederilor discriminatorii atât din Protocol cât şi din Legea nr. 195/2000”.

Ulterior, în septembrie 2005, asociaţia a solicitat Ministerului Justiţiei să se conformeze deciziei CNCD şi să emită un ordin prin care să denunţe protocolul existent între MJ şi BOR, înlocuindu-l cu un regulament privind asistenţa religioasă în penitenciare care să excludă orice tratament discriminatoriu. APADOR-CH a elaborat şi o propunere de act normativ, în acest sens (un proiect de ordin al ministrului Justiţiei). În esenţă, propunerea viza denunţarea de către MJ a protocolului încheiat cu BOR şi o reglementare a asistenţei religioase în penitenciare fundamentată pe tratamentul echitabil al tuturor confesiunilor religioase, indiferent că este vorba de cea majoritară sau de confesiuni minoritare. Persoanele deţinute vor beneficia de asistenţă religioasă la cerere. Nimeni nu poate fi obligat să îşi declare confesiunea religioasă la intrarea în penitenciar şi nici pe parcursul executării pedepsei privative de libertate.

Asociaţia a propus, de asemenea, să fie permis accesul în penitenciar al preoţilor sau slujitorilor oricărui cult şi/sau al reprezentanţilor asociaţiilor religioase, pentru activităţi care ţin de asistenţa religioasă, chiar dacă nu există cereri exprese din partea persoanelor deţinute.

La sfârşitul anului 2005, textul înaintat de APADOR-CH se afla încă în studiu la Ministerul Justiţiei.

1.3.  Problema cheltuielilor pe medicamente pentru personal şi respectiv deţinuţi

Date fiind numeroasele plângeri ale deţinuţilor cu privire la cantitatea şi calitatea medicamentelor administrate în sistemul penitenciar, APADOR-CH a cerut ANP, pe baza Legii nr. 544/2001, situaţia cheltuielilor pentru medicamente pe anul 2004 şi primul semestru al anului 2005, defalcate pe cele două categorii de beneficiari –deţinuţi şi cadre de penitenciar. Cifrele au arătat că, per total, o treime din fonduri s-a cheltuit pentru personal, cu toate că numărul de angajaţi reprezintă doar un sfert faţă de efectivele de deţinuţi. Pe lângă aceasta, în unele penitenciare există discrepanţe substanţiale între cheltuielile pe medicamente pentru personal şi respectiv pentru deţinuţi. De exemplu, la Poarta Albă, medicamentele pentru cadre costaseră în 2004 aproape 214.000 RON, iar cele pentru deţinuţi – evident, mult mai numeroşi – doar 52.000 RON. Situaţia a rămas aceeaşi şi în primul semestru al anului 2005 (106.000  RON, medicamente pentru cadre şi aproape 39.000  RON pentru deţinuţi). La Spitalul Penitenciar Colibaşi, în 2004, costul medicamentelor pentru cadre se ridica la 371.000 RON, iar cele pentru deţinuţii bolnavi internaţi, la 250.000 RON. În 2005, raportul s-a inversat (118.000 RON pentru angajaţi şi circa 175.000 RON pentru deţinuţii internaţi; se poate deduce că s-a "îmbunătăţit" starea de sănătate a cadrelor?). La penitenciarele din Slobozia şi Craiova (adulţi), în 2004, peste 60% din fondurile pentru medicamente fuseseră cheltuite pentru personal, iar disproporţia s-a menţinut şi în 2005, cu o uşoară scădere la Craiova. Nici la penitenciarele pentru minori şi tineri de la Tichileşti şi Craiova lucrurile nu stăteau diferit şi nici nu s-au modificat substanţial în 2005. La polul opus s-au situat Penitenciarul Codlea (în 2004: aproape 4.000 RON pentru cadre şi 43.000 RON pentru deţinuţi; în primul semestru 2005: 2.300 RON pentru angajaţi şi 28.000 RON pentru deţinuţi), Penitenciarul Jilava, Penitenciarul Deva şi celelalte patru spitale penitenciare din sistem (Tg. Ocna, Dej, Rahova şi Poarta Albă, ultimul fiind diferit şi separat de penitenciarul cu acelaşi nume). Date fiind aceste discrepanţe, nu numai între cadre şi deţinuţi ci şi între angajaţii din diverse penitenciare, APADOR-CH a cerut în scris Ministerului Justiţiei să analizeze situaţia cu maximă atenţie şi să ia măsurile necesare pentru înlăturarea deficienţelor. Asociaţia a cerut din nou ca medicii de penitenciar să se ocupe exclusiv de deţinuţi. Personalul de penitenciar (în nici un caz şi familiile acestora, cum se practica încă în 2005) va putea solicita asistenţa medicilor de penitenciar numai în situaţii de urgenţă. De asemenea, APADOR-CH a cerut ca personalul de penitenciar să fie supus unor controale medicale serioase, deoarece din statisticile cu cheltuielile pe medicamente, ar rezulta că o bună parte din angajaţi suferă de boli numeroase şi grave, ceea ce i-ar face incapabili să-şi îndeplinească sarcinile de serviciu.

Ministerul Justiţiei nu dăduse un răspuns concret până la sfârşitul anului 2005. În schimb, începuseră discuţii publice între ministerele justiţiei şi sănătăţii cu privire la desfiinţarea casei de asigurări de sănătate speciale pentru armată, poliţie, penitenciare, servicii secrete şi magistraţi (Casa OPSNAJ) şi transferarea tuturor beneficiarilor la Casa Naţională a Asigurărilor de Sănătate. În felul acesta ar dispărea o parte din privilegiile acestor categorii favorizate.

2. Condiţii de detenţie în sistemul penitenciar din România

În 2005, APADOR-CH a efectuat 11 vizite în penitenciare după cum urmează: spitalele penitenciare Rahova (26 mai) şi Dej (16 iulie), penitenciarele Ploieşti (17 mai), Rahova - secţia femei (26 mai), Baia Mare (14 iulie), Satu Mare (15 iulie), Bistriţa (18 iulie), Giurgiu (12 octombrie), Mândreşti - Focşani (2 noiembrie), Galaţi (12 decembrie) şi Vaslui (13 decembrie) [5]. În plus, reprezentanţii asociaţiei s-au deplasat la Jilava şi Rahova pentru a discuta cu deţinutul Ionel Garcea al cărui caz este prezentat separat.

1. Supra-aglomerarea

Potrivit criteriului aplicat în sistemul penitenciar românesc (6 m³ aer/deţinut), supra-aglomerarea şi-a continuat tendinţa lentă, de scădere (sub 40.000 de deţinuţi la circa 32.000 locuri). Dar dacă raportarea se face conform recomandărilor Comitetului pentru Prevenirea Torturii din cadrul Consiliului Europei (4 m² şi 8 m³ de aer pentru fiecare deţinut[6]) problema suprapopulării penitenciarelor continuă să fie gravă. Cu alte cuvinte, România este încă departe de standardele europene în materie. La Ploieşti, cei 774 de deţinuţi (inclusiv 25 de minori) împărţeau 642 de paturi instalate, fiecăruia revenindu-i o suprafaţă puţin peste un metru pătrat. La Penitenciarul Rahova - secţia femei, 323 de deţinute erau obligate să doarmă în cele 196 de paturi instalate, evident şi câte două într-un pat (de exemplu, în camera 716, dotată cu 10 paturi, erau 20 de deţinute), într-o atmosferă irespirabilă. La Baia Mare, după preluarea unui mare număr de deţinuţi de către Penitenciarul Satu Mare, rămăseseră 705 deţinuţi la 942 de paturi. Îmbunătăţire doar aparentă, pentru că, după regula celor 6 m³ de aer pe deţinut, numărul maxim de persoane ce pot fi cazate s-ar ridica la 540. Cât despre aplicarea recomandării CPT nici nu poate fi vorba, fiecărui deţinut revenindu-i mai puţin de 2 m². La Satu Mare, erau 798 de deţinuţi la 717 paturi, dar esenţa problemei este aceeaşi ca şi la Baia Mare. Penitenciarul Bistriţa este printre foarte puţinele care nu au avut probleme cu supraaglomerarea, cel puţin pe baza regulii celor 6 m³. Însă după criteriul CPT, fiecăruia din cei 701 deţinuţi i-ar reveni cam 2,5 m². Prin urmare, mai bine decât în alte penitenciare, dar mult sub 4 m²/deţinut. La Penitenciarul Mândreşti - Focşani, dacă în 1999 erau încarceraţi 1448 de deţinuţi, în 2005 numărul lor scăzuse la 857, cazaţi în 780 de paturi. Comparaţia cu 1999 arată o îmbunătăţire substanţială dar chiar şi la norma de 6 m³ tot există supraaglomerare, fără a mai menţiona că sunt destui deţinuţi care dorm câte doi într-un pat. Şi la Vaslui au scăzut efectivele de deţinuţi: în 2002 erau 1005, în 2005 – 817 la 724 de paturi instalate, dar situaţia era similară celei de la Mândreşti.

Supraaglomerarea are efecte negative asupra tuturor părţilor direct sau indirect implicate:

a) sunt prea mulţi deţinuţi şi prea puţine cadre. Consecinţa: majoritatea deţinuţilor stau în camere 23 de ore din 24, fără nici o activitate utilă (privitul la televizor nu poate fi considerat o "activitate"), din cauza numărului prea mic de cadre dar şi a interesului redus al acestora faţă de deţinuţi;

b) găsirea de locuri de muncă pentru atâţia deţinuţi este foarte dificilă. Cam o treime din cei apţi de muncă au de lucru, dar în general este vorba de munci sezoniere;

c) numărul mare de deţinuţi din fiecare cameră întreţine o atmosferă tensionată care, de multe ori, degenerează în conflicte între ei;

d) asistenţa medicală este complet nesatisfăcătoare. Doi-trei medici generalişti nu pot face faţă sutelor de deţinuţi (consultarea unui deţinut durează maximum 5-6 minute, evident insuficiente), cu atât mai mult cu cât doctorii respectivi sunt şi medici de familie pentru cadre şi familiile lor, cărora le sunt rezervate cam două ore pe zi din programul de 7 ore;

e) camerele de detenţie (cele modernizate) sunt, în general dotate cu câte un grup sanitar format din duş, chiuvetă şi WC. În condiţii de supraaglomerare (20, 30 sau chiar 40 de deţinuţi pe cameră) este, practic, imposibil de menţinut igiena personală la standarde acceptabile. Se mai adaugă şi starea de umilinţă datorată absenţei unei protecţii minime a intimităţii;

f) hrana deţinuţilor este proastă şi cantitativ şi calitativ. Iar cu cât sunt mai mulţi deţinuţi, cu atât sunt mai greu de hrănit în mod acceptabil.

În opinia APADOR-CH, problema supraaglomerării poate fi rezolvată numai dacă:

- se modifică substanţial legea penală, una din cele mai severe din Europa, în principal sub aspectul alternativelor la încarcerare;

- se schimbă mentalitatea întregului sistem judiciar cu privire la natura sancţiunilor în cazul unor fapte ce prezintă pericol social redus (în momentul de faţă, cam jumătate din numărul total de deţinuţi sunt condamnaţi pentru furt, valoarea pagubelor fiind de multe ori foarte mică);

- se măreşte semnificativ bugetul ANP şi creşte gradul de autonomie al administraţiei fiecărui loc de deţinere.

2. Asistenţa medicală

B.1  Spitalele penitenciare

Spitalele de la Rahova şi Dej nu au probleme cu suprapopularea, indiferent de criteriul de raportare. Ambele sunt relativ bine dotate tehnic (la Rahova ar mai fi nevoie de încă cel puţin o ambulanţă cu toate dotările necesare: în 2005 spitalul nu avea decât o singură ambulanţă care transporta deţinuţii bolnavi numai în Bucureşti, la şi de la spitale "civile"; în acelaşi an, spitalul din Dej dispunea de trei astfel de maşini).

O problemă deosebită o constituie intervenţia Casei OPSNAJ în asistenţa medicală acordată deţinuţilor prin stabilirea unui plafon la numărul de paturi (la Rahova sunt 90 de paturi dar numai 77 plătite; la Dej, din 180 de paturi, doar 129 sunt plătite) precum şi a unui rulaj de bolnavi obligatoriu pe lună (la Dej, rulajul era de 200 de bolnavi). În opinia APADOR-CH, aceste reglementări sunt de natură strict financiar-contabilă, nu au legătură cu realitatea şi obligă spitalele penitenciare la adevărate acrobaţii pentru a-şi primi banii de la OPSNAJ.

O diferenţă radicală între cele două spitale penitenciare rezidă în (ne)folosirea cătuşelor pentru imobilizarea deţinuţilor agitaţi: la Dej nu se recurge la această metodă, la Rahova, da. APADOR-CH a cerut în mod repetat să se renunţe complet la încătuşarea deţinuţilor în general şi a celor bolnavi, în mod special. După ştiinţa asociaţiei, proiectul de lege cu privire la regimul executării pedepselor înaintat Parlamentul include prevederi în acest sens.

O altă diferenţă între cele două spitale penitenciare constă în (ne)respectarea dreptului deţinuţilor la exerciţiu zilnic. La Rahova nu se respectă, nici măcar pentru femeile cu copii până la un an, în vreme ce la Dej, da. Evident, fiind vorba de deţinuţi bolnavi trebuie să se ţină cont în primul rând de dorinţa lor şi în al doilea rând de natura şi stadiul bolilor.

În sfârşit, trebuie remarcat faptul că Spitalul Penitenciar Rahova nu acordă asistenţă medicală cadrelor, exemplu lăudabil ce trebuie urmat în întreg sistemul penitenciar. La Dej, nu numai cadrele, ci şi jandarmii, poliţiştii şi magistraţii din zonă beneficiază de consultaţii şi servicii medicale (analize de laborator, radiografii pulmonare etc.) o oră pe zi, de luni până vineri inclusiv.