APADOR - CH RAPORT ANUAL 2003
INTRODUCERE
Anul 2003 a însemnat, din punctul de vedere al drepturilor civile, recunoaşterea oficială a discrepanţelor dintre legea penală românească şi standardele europene statuate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale completată cu Protocoalele adiţionale şi interpretate de Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg. Aceasta din urmă a condamnat statul român pentru violarea mai multor drepturi garantate de Convenţie în cazul Pantea v. România şi a declarat admisibilă o altă plângere în care victima este un minor din Tg.Mureş, pentru încălcări similare. Hotărârea CEDO a constituit ultimul - şi cel mai puternic - impuls pentru modificarea de substanţă a legii penale, cerută insistent de-a lungul anilor de organizaţii neguvernamentale interne şi internaţionale precum şi de instituţii guvernamentale şi interguvernamentale din Europa. A fost, în sfârşit, modificat Codul de procedură penală, în mare măsură în sensul apropierii de standardele europene. Insă modul în care a fost adoptat şi, mai ales, pus în aplicare, vorbeşte de la sine despre "brambureala" din sistemul legislativ românesc. După primele amendări importante din 1996 (din păcate, mai toate cu impact negativ asupra drepturilor civile ale omului) a fost nevoie de nu mai puţin de 5 legi şi 5 ordonanţe de urgenţă în decurs de numai 3 ani (2000-2003) pentru a se ajunge la varianta actuală. Mai mult, Legea nr.281/2003 (de modificare a C.p.p.) a fost pusă în aplicare în mai multe "tranşe", inclusiv prin două ordonanţe de urgenţă, ceea ce a creat confuzii şi erori.
In paralel, istoria, cel puţin la fel de complicată, a Codului penal, nu s-a încheiat nici până la sfârşitul anului 2003. După repetate încercări - unele reuşite, altele nu - de menţinere a unor prevederi ce fac din Codul penal românesc una din cele mai restrictive legi din Europa sau de simplă cosmetizare, Ministerul Justiţiei şi Guvernul au fost nevoite să cedeze, cel puţin parţial, în faţa presiunilor interne şi internaţionale de a aduce Codul penal la nivelul standardelor europene. Dezbaterile începute în Parlament pe acest text esenţial pentru respectarea drepturilor civile au fost întrerupte din cauza adoptării noii Constituţii a cărei intrare în vigoare presupune noi amendamente la proiectul de lege pentru modificarea Codului penal.
Trebuie, de asemenea, amendate drastic şi alte legi, cu impact direct asupra drepturilor civile. Dintre acestea se detaşează Legea privind siguranţa naţională (în vigoare din 1991) şi Legea informaţiilor clasificate (din 2002) care, în forma actuală, conţin ameninţări concrete la adresa unor drepturi civile cum sunt dreptul la respectarea vieţii private şi liberul acces la informaţiile publice. Dacă în privinţa celei dintâi nimeni nu mai are dubii asupra necesităţii modificării (există câteva iniţiative legislative, au avut loc dezbateri publice, s-au exprimat opinii pro sau contra), despre cea de a doua nu se discută deloc, deşi organizaţii precum APADOR-CH au atras insistent atenţia asupra deficienţelor din această lege. Mai mult, persoanele fizice sau juridice care au recurs la Legea liberului acces la informaţiile de interes public au putut constata, din experienţe proprii, cât de restrictive şi nedemocratice sunt unele din prevederile Legii informaţiilor clasificate.
Respectarea vieţii private este serios ameninţată şi de Hotărârea Guvernului nr.952/2003 prin care s-a "operaţionalizat" (practic, s-a constituit) Sistemul informatic integrat, instituţie nebuloasă care adună şi gestionează toate datele privind toate persoanele fizice şi juridice din România. Sub pretextul apărării siguranţei naţionale, SII capătă puteri depline pe care şi le exercită fără nici un control şi în absenţa unor garanţii rezonabile cu privire la respectarea vieţii private. Mai mult, în opinia APADOR-CH, HG nr.952 a fost emisă cu ignorarea normelor constituţionale ce prevăd că un astfel de act normativ trebuie dat numai în aplicarea legii. In cazul în discuţie, nu există nici o lege care să reglementeze existenţa şi funcţionarea unui Serviciu informatic integrat. Decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pe care se bazează HG nu poate ţine loc de lege.
Independenţa reală a puterii judecătoreşti rămâne încă un deziderat atâta vreme cât Ministerul Justiţiei continuă să controleze instanţele de judecată prin atribuţiile ministrului şi ale corpului său de inspectori. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul judecătorilor, aflate în dezbaterea Parlamentului, nu aduc decât îmbunătăţiri minore sistemului actual, fără a rezolva problema de fond deşi tocmai lipsa independenţei judecătorilor este criticată constant de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.
2003 a fost şi anul în care s-au accentuat două tendinţe vizibile încă din 2001: instaurarea controlului partidului de guvernământ asupra tuturor domeniilor de activitate şi neaplicarea - sau aplicarea defectuoasă - a multora dintre legile adoptate.
"Cine controlează presa are puterea" pare a fi lozinca guvernanţilor. Televiziunea şi radioul publice sunt total aservite puterii care, în câteva rânduri, a intervenit pe faţă în politicile posturilor. Cazul cel mai elocvent este cel al emisiunii TVR "Maşina de tocat" a realizatorului Stelian Tănase, singura în care îşi mai găseau loc, la televiziunea publică opinii critice la adresa guvernanţilor. La insistenţele PSD, emisiunea a fost "amânată" în câteva rânduri şi, în cele din urmă, scoasă din grila de programe. Nici cu posturile de televiziune private - cu puţine excepţii - lucrurile nu stau mai bine. Indiferent de natura presiunilor exercitate de guvernanţi asupra acestora, rezultatele sunt vizibile: prezenţă masivă a reprezentanţilor puterii, în primul rând a primului ministru, coroborată cu puţinele apariţii ale opoziţiei politice dar şi ale oricui ar avea alte păreri decât cele "oficiale"; ponderea excesivă a emisiunilor de divertisment în dauna celor de dezbateri care sunt fie programate la ore târzii, fie au dispărut complet. Situaţia este, în mare, aceeaşi şi pentru posturile de radio private, din nou cu câteva excepţii. Reducerea substanţială a rolului postului de radio BBC - secţia română şi desfiinţarea postului "Europa Liberă" (chiar dacă suspiciunile privind "contribuţia" PSD la aceste involuţii ar fi neîntemeiate) nu pot fi decât descurajante pentru toţi cei care lucrează în domeniul audio din România.
Singurele care au mai reuşit, cu mari eforturi, să-şi îndeplinească rolul de "câine de pază al democraţiei" sunt câteva cotidiene şi săptămânale centrale, presa scrisă locală fiind, practic, integral sub controlul reprezentanţilor puterii în teritoriu. Cele mai clare exemple în această ultimă privinţă sunt cele din judeţele Vrancea, Gorj şi Bacău unde "baronii" PSD locali au reuşit să elimine, uneori chiar cu forţa, de pe piaţă, publicaţiile "incomode". Mai grav este că s-au înmulţit cazurile de agresiuni fizice asupra unor ziarişti (în 2003, s-au semnalat 16 astfel de cazuri) "vinovaţi" de investigarea unor ilegalităţi comise de oameni ai puterii. Poliţia a reacţionat lent sau deloc pentru a-i depista şi trage la răspundere penală pe făptaşi, fie din lipsă de profesionalism, fie în urma unor "comenzi politice".
Mai trebuie adăugat şi faptul că, în ciuda nenumăratelor angajamente ale autorităţilor de a modifica legea penală privind "delictele de opinie", Codul penal ce incriminează acest gen de "infracţiuni" era încă în vigoare la sfârşitul anului 2003. Sutele de procese intentate jurnaliştilor şi/sau publicaţiilor respective pentru insultă şi calomnie au continuat, unele fiind finalizate cu amenzi penale şi despăgubiri disproporţionat de mari.
APADOR-CH consideră că toate aceste semnale negative, vizibil accentuate în 2003, constituie tot atâtea ameninţări extrem de grave la adresa libertăţii de exprimare.
Un alt segment vizat de guvernanţi în 2003 este cel al asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale. In perioada 1990-2000, acestea s-au înfiinţat pe baza unei reglementări foarte vechi (Legea 21 din 1924). In 2000, guvernul a emis Ordonanţa nr.26 care a simplificat procedurile de înregistrare şi funcţionare şi a eliminat o serie de prevederi fie inutile, fie chiar nocive. Conform legii, Ordonanţa 26/2000 urma să fie dezbătută în Parlament, lucru ce nu s-a întâmplat nici până la sfârşitul anului 2002. In schimb, în ianuarie 2003, guvernul a dat o nouă Ordonanţă (nr.37) care, practic, instituie controlul autorităţilor asupra vieţii asociative prin două pârghii: 1) reintroducerea "avizului organului de resort" la înfiinţarea unei asociaţii sau fundaţii şi 2) acordarea de către guvern a statutului de asociaţie/fundaţie "de utilitate publică". Numai organizaţiile cu acest statut urmează să beneficieze de fondurile pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziţia României, prin intermediul guvernului. Cu alte cuvinte, fondurile respective, destinate democratizării tuturor domeniilor, vor ajunge numai la asociaţiile şi fundaţiile agreate de guvern. Ordonanţa a stârnit un val de proteste din partea mai multor asociaţii şi fundaţii, proteste susţinute şi de reprezentanţi ai unor partide politice parlamentare. Cu toate acestea, Ordonanţa 37 (discutată împreună cu cea din 2000) a fost votată de Camera Deputaţilor, cu singura modificare notabilă a eliminării "avizului organului de resort".
APADOR-CH consideră că, prin Ordonanţa 37/2003, coroborată cu un anteproiect de lege vizând viaţa asociativă (din fericire nefinalizat), guvernanţii urmăresc, prin constrângeri administrativ-financiare, fie aservirea "neguvernamentalilor" fie eliminarea lor din viaţa publică, mai ales a celor "incomozi". Prin urmare, însăşi libertatea de asociere este pusă în pericol.
In privinţa tendinţei de a nu aplica - sau a aplica restrictiv şi selectiv - unele prevederi legale, exemplul cel mai concludent este Legea 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public. Incercările unor persoane fizice sau juridice (inclusiv APADOR-CH) de a obţine informaţii publice s-au lovit de mentalităţi învechite ale reprezentanţilor autorităţilor/instituţiilor publice, manifestate prin refuz sau furnizare parţială, de cele mai multe ori fără nici o motivaţie. Sau se ridică obstacole de tot felul pentru împiedicarea accesului la informaţii, edificator în acest sens fiind cazul de la Şelimbăr (judeţul Sibiu) unde consiliul local a impus costuri prohibitive (de 10 ori mai mari decât cele curente) pentru fotocopierea documentelor solicitate. Practic, se blochează accesul la acele informaţii, făcând Legea 544 inoperantă. Nu mai puţin importantă este şi teama funcţionarilor publici de Legea informaţiilor clasificate, care acoperă nu numai secretele de stat ci şi cele de serviciu. Au existat destule cazuri în care "lupta" pentru obţinerea informaţiilor publice a ajuns în faţa instanţelor de judecată. Dar chiar şi după ce au câştigat prin hotărâri irevocabile, persoanele fizice sau juridice interesate s-au lovit, în continuare, de refuzul autorităţilor de a pune în aplicare deciziile judecătoreşti, ceea ce înseamnă că statul de drept, în care respectarea legii este o prioritate absolută, nu funcţionează în România.
Nici mult aşteptata demilitarizare a poliţiei, înfăptuită în 2002, nu a avut efectele benefice sperate. In afara schimbărilor de ordin pur formal (grade, uniforme), nu s-a remarcat nici o evoluţie în mentalitatea poliţiştilor şi, la fel de grav, în cea a autorităţilor datoare să investigheze eventualele abuzuri. Poate că decizia de admisibilitate dată de Curtea europeană în cazul minorului din Tg.Mureş, decizie ce se referă exclusiv la abuzurile poliţiei şi la modul inacceptabil în care se desfăşoară anchetele Parchetului în aceste situaţii va contribui la modificarea de substanţă a comportamentului poliţiştilor în raporturile cu persoanele.
Marile probleme ale sistemului penitenciar au continuat să existe. Ele rezultă din menţinerea în vigoare a unei legi depăşite (Legea regimului executării pedepselor datează din 1969) şi a legii penale extrem de severe ce duce la supraaglomerarea închisorilor, din slăbiciunea instituţiilor ce trebuie să asigure alternative la încarcerare dar şi din bugetul prea mic faţă de nevoile reale ale sistemului. Cele trei condamnări ale statului român de către Curtea europeană de la Strasbourg (Pantea v. România, Petra v. România şi Cotleţ v. România) au confirmat, dacă mai era nevoie, că micii paşi pozitivi făcuţi de Direcţia Generală a Penitenciarelor sau chiar de Ministerul Justiţiei şi de Guvern (vezi OUG nr.56/2003 privind unele drepturi ale deţinuţilor) nu sunt suficienţi pentru alinierea la standardele europene în materie penitenciară.
In 2003, nu s-a realizat nici cadrul legislativ necesar pentru o protecţie reală a minorităţilor. Nu există proiecte de lege privind minorităţile naţionale sau libertatea de religie. Sau dacă există, ele nu au ajuns pe agenda Parlamentului. Legea împotriva discriminării, considerată, în esenţă, o reglementare binevenită s-a dovedit insuficientă. Un grup de organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au redactat o serie de propuneri de amendare a legii prin care s-ar remedia carenţele identificate mai ales în procesul de aplicare şi s-ar asigura o mai mare independenţă a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.
Nici în 2003 nu a fost rezolvată problema de maximă importanţă a independenţei reale a justiţiei. Imixtiunile puterii executive, deci al politicului, în activităţile puterii judecătoreşti au fost evidente. Câtă vreme Ministerul Justiţiei deţine controlul direct (sistemul de promovare a judecătorilor, “delegări temporare” ale unor preşedinţi de instanţe, corpul de inspectori ai MJ, etc.) sau indirect (salarizare, buget, dotări, etc.) iar procurorii – parte a executivului – vor continua să fie asimilaţi cu judecătorii şi situaţi pe picior de egalitate cu aceştia, nu se poate asigura independenţa justiţiei, cerinţă invocată insistent şi constant de organismele europene (UE şi CE) şi de organizaţiile neguvernamentale din ţară şi de peste hotare. Propunerile legislative privind modificarea Legii de organizare judiciară şi a Legii privind statutul magistraţilor, aflate în dezbaterea Parlamentului dar nefinalizate până la sfârşitul anului 2003, nu rezolvă problema decât parţial.
APADOR-CH constată că, dacă sub aspect legislativ, în 2003 s-au realizat unele progrese, România este încă departe de standardele europene în domeniul drepturilor civile. Din punctul de vedere al asociaţiei, cea mai serioasă şi din ce în ce mai vizibilă problemă este cea a discrepanţei dintre teorie şi practică. Mai concret, între ce prevăd legile şi cum sunt aplicate şi respectate aceste prevederi.
I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE OMULUI
1. Proiectul noului Cod penal
Codul penal a constituit un subiect de preocupare majoră pentru APADOR-CH încă din 1993. Repetatele modificări ale legii penale, dintre care cele mai substanţiale s-au înregistrat în 1996, au menţinut atât spiritul cât şi litera codului comunist, cu singura excepţie a dezincriminării relaţiilor sexuale dintre persoane de acelaşi sex (abia în 2001). Dintre prevederile, încă în vigoare, care au atras critici repetate din partea organismelor internaţionale (vezi decizia Curţii europene a drepturilor omului în cazul Dalban v. România şi rapoartele anuale ale Departamentului de Stat al SUA şi ale Uniunii Europene) şi a organizaţiilor naţionale şi internaţionale pentru apărarea drepturilor omului trebuie menţionate cele care ameninţă libertatea de exprimare (insulta, calomnia, ofensa adusă autorităţilor, răspândirea de ştiri false etc.). Alte prevederi criticate se referă mai ales la Codul de procedură penală (arestarea preventivă, desfăşurarea unui proces echitabil, tratamentul minorilor etc.).
Rezistenţa înverşunată a puterilor legislativă şi executivă faţă de alinierea legii penale la standardele internaţionale a început să cedeze în faţa presiunilor venite din interiorul şi, mai ales, din exteriorul ţării abia în 2003 şi într-un mod destul de surprinzător. La sfârşitul anului 2002, încă se mai aştepta dezbaterea finală în Parlament a unui text de lege (pe care preşedintele României refuzase să îl promulge) prin care doar se micşorau pedepsele pentru insultă, calomnie şi ultraj, eliminându-se numai infracţiunea de "ofensă adusă autorităţilor". La începutul lunii ianuarie 2003, Ministerul Justiţiei a dat publicităţii un proiect de lege (472 de articole) care se dorea un nou cod penal ce ar fi corespuns normelor internaţionale în materie. In fapt, în afara unor îmbunătăţiri reale (extinderea alternativei amenzii, definirea clară a alternativelor la pedepsele cu încarcerarea, concentrarea într-un singur act normativ a infracţiunilor prevăzute în alte acte normative etc.), proiectul de lege a păstrat vechea filozofie a priorităţii mijloacelor de drept penal în detrimentul celor nepenale (civile, administrative), a incriminat fapte noi şi a menţinut majoritatea vechilor infracţiuni, chiar şi cele îndelung criticate. Toate "delictele de opinie" (mai puţin ofensa adusă autorităţii) deja existente erau, în continuare sancţionate penal, adăugându-li-se şi altele noi (de pildă, propaganda în favoarea... războiului sau articolele vizând protecţia exagerată a ... statelor străine).
APADOR-CH a trimis ministerului comentariile şi sugestiile sale, pe care le-a susţinut şi verbal în cursul uneia din consultările organizate de acesta cu reprezentanţi ai unor asociaţii şi fundaţii neguvernamentale. Cu toate că proiectul de lege era extrem de dens şi că termenul pentru primirea observaţiilor a fost foarte scurt (o săptămână), trebuie remarcată deschiderea de care a dat dovadă Ministerul Justiţiei faţă de opiniile "societăţii civile", atât de des invocată de putere atunci când doreşte să lase impresia unei "largi consultări" cu "masele". In cazul Codului penal, ministerul a ţinut totuşi cont de unele critici, eliminând sau amendând unele articole (dezincriminarea insultei, renunţarea la transformarea unei amenzi neplătite în zile de închisoare în cazul calomniei, renunţarea la suprimarea publicaţiilor ca sancţiune extremă în cazul persoanelor juridice din mass media, eliminarea unora din "infracţiunile" împotriva statelor străine şi altele).
La 30 mai 2003, guvernul a înaintat Camerei Deputaţilor proiectul noului Cod penal. Discuţiile pe marginea textului au fost întrerupte din cauza amendării Constituţiei prin referendumul din noiembrie 2003 şi nu vor fi reluate până la modificarea corespunzătoare a proiectului. Cum acest lucru nu s-a întâmplat până la sfârşitul anului 2003, rezultă că acelaşi Cod penal din timpul regimului comunist - cu amendamentele nesemnificative de după decembrie 1989 - este încă în vigoare.
APADOR-CH a transmis Camerei Deputaţilor opiniile sale cu privire la varianta înaintată de guvern. Urmează extrase din comentariile asociaţiei, cu precizarea că ele nu mai conţin referiri la faptele dezincriminate şi la articolele din proiect modificate mulţumitor faţă de versiunea iniţială a Ministerului Justiţiei.
Comentariile APADOR-CH cu privire la proiectul noului COD PENAL
înaintat Camerei Deputaţilor de către Guvern la data de 30 mai 2003
(extrase)
Proiectul face dese referiri la Legea regimului executării pedepselor. Or, în prezent este încă în vigoare Legea 23/1969, o lege evident depăşită şi imposibil de corelat cu prevederile noului Cod penal. Este absolut necesară adoptarea, simultan cu noul Cod penal, a unei legi noi privind regimul executării pedepselor. Este de asemenea necesar ca bugetul penitenciarelor să crească. In condiţiile actuale este greu de crezut că penitenciarele vor putea asigura "regimul deschis" prevăzut de noul Cod penal pentru infracţiuni mai puţin grave. Nici "regimul semi-deschis" nu este, încă, pus la punct.
Este de asemenea necesar să se dezvolte serviciile de reintegrare socială şi supraveghere. Ele funcţionează în prezent doar la nivel de judeţ (nici măcar în toate judeţele), cu personal redus şi cu dotări minime. Dacă nu se dezvoltă aceste servicii, prevederile privind lăsarea minorilor în libertate sub supraveghere strictă nu vor putea fi aplicate.
Proiectul reglementează (art.401-405) regimul armelor şi muniţiilor. In paralel, există o iniţiativă legislativă cu privire la acelaşi subiect dar cu abordare de principiu diferită. Este deci necesară o armonizare a celor două proiecte de lege.
Cu toate îmbunătăţirile aduse articolelor care se referă la libertatea de exprimare, în general, şi a presei în mod special, noul Cod penal conţine încă unele prevederi ce ameninţă acest drept (de exemplu: art.220 – calomnia, art.271 şi 273 privind răspândirea de ştiri false).
Există disproporţii între pedepsele stabilite pentru unele fapte. Astfel tortura se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani iar furtul, de la unu la 7 ani. Evident că aceste două infracţiuni nu sunt comparabile, prima fiind una din cele mai grave încălcări ale drepturilor omului.
Unele fapte (ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, nepărăsirea unei adunări publice după a treia somaţie a organelor de ordine etc.) sunt în continuare incriminate, cu toate că acestea sunt mai degrabă contravenţii decât infracţiuni.
Perioada de conducere a unei persoane la sediul poliţiei, cu durata maximă de 24 de ore („reţinerea administrativă”) - care este o formă de privare de libertate distinctă de reţinerea prevăzută de Codul de procedură penală- nu se scade din pedeapsa definitivă. Codul penal nu menţionează decât reţinerea şi arestarea preventivă. Prin aceasta, Codul penal intră în contradicţie cu Codul de procedură penală, care, după ce a fost modificat prin Legea nr.281/2003, prevede în articolul 144 că din durata reţinerii se deduce perioada privării de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei.
Proiectul menţine ca infracţiuni prostituţia şi sustragerea de la recrutare, deşi există deja proiecte de lege prin care prostituţia este dezincriminată şi, respectiv, stagiul militar obligatoriu este eliminat.
1. La articolul 106 din proiect, privind computarea reţinerii şi a arestării preventive, APADOR-CH solicită să se prevadă ca din durata pedepsei privative de libertate sau a zilelor amendă să se scadă şi durata "reţinerii administrative", adică timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
"Reţinerea administrativă" prevăzută de articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002 este distinctă de reţinerea prevăzută în articolele 143-144 din Codul de procedură penală.
Trebuie computată şi "reţinerea administrativă" întrucât şi aceasta reprezintă o măsură cu aceleaşi consecinţe (privarea de libertate) ca şi reţinerea "penală" sau arestarea preventivă.
In acest sens, invocăm Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la data de 18 decembrie 2002 şi semnat deja de România.
La articolul 4 alineatul 2 din acest Protocol este definită privarea de libertate astfel: "…privarea de libertate înseamnă orice formă de detenţie sau încarcerare ori plasarea unei persoane în custodia unei instituţii publice sau private, pe baza unei dispoziţii emise de o autoritate judiciară, administrativă sau de altă natură, pe care acea persoană nu o poate părăsi atunci când doreşte".
Computarea "reţinerii administrative" a fost deja introdusă în articolul 144 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi acestei dispoziţii procedurale trebuie să-i corespundă o prevedere similară în Codul penal, pentru a nu se ajunge la contradicţii între cele două legi.
2. Articolul 204 din proiect, privind încălcarea dreptului la viaţă privată, trebuie eliminat. Este o nouă infracţiune, introdusă –inutil- prin proiect.
APADOR-CH solicită eliminarea articolului 204 întrucât aşa cum este redactat, restrânge libertatea de exprimare şi punerea în discuţie a chestiunilor de interes public.
Practic, infracţiunea poate fi reţinută şi atunci când un ziarist fotografiază vila unui demnitar, fără acordul acestuia. Pentru că vila se află în curte, desigur, şi că fotografiatul a ceea ce se află în curtea demnitarului îi încalcă dreptul la viaţă privată.
Trebuie subliniat că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a dat prioritate dreptului de a dezbate chestiunile de interes public, atunci când a trebuit să aleagă între protecţia vieţii private a demnitarului şi protejarea dreptului de a pune liber, neinhibat, în discuţia colectivităţii chestiuni de interes public (de exemplu, posibila corupţie a demnitarului). Astfel, Curtea a afirmat: [politicienii] se supun în mod inevitabil şi conştient unui control strict al fiecărui cuvânt şi al fiecărei fapte exercitat atât de jurnalist cât şi de marele public şi trebuie să arate un grad mai mare de toleranţă. Desigur că un politician este îndreptăţit la protecţia reputaţiei sale, chiar şi atunci când nu acţionează în capacitatea sa privată, dar necesitatea acestei protecţii trebuie cântărită cu interesele discuţiei libere a chestiunilor politice. (între altele, Oberschlick 1, 3 c. Austria, Dichand şi alţii c. Austria).
Incriminarea din articolul 204 din proiect este un regres şi faţă de reglementarea din materia audiovizualului. Astfel, în vechea lege a audiovizualului (Legea nr.48/1992) era considerată infracţiune şi lezarea vieţii particulare a persoanei, fiind sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (art.39 lit.a rap. la art.2 al.1 din Legea 48/1992).
Noua lege a audiovizualului (legea 504/2002) nu a mai prevăzut ca infracţiune lezarea vieţii particulare, deci fapta a fost dezincriminată.
Iată cum progresul realizat, sub acest aspect, de legea audiovizualului în 2002 a fost anulat prin proiectul de Cod penal din anul următor, 2003.
Desigur, neprevederea ca infracţiuni a acestor fapte nu înseamnă că ar fi lăsată fără protecţie viaţa privată. Insă ea trebuie protejată prin alte mijloace, de natură civilă, iar nu prin mijloace penale.
Dacă nu există voinţă politică pentru înlăturarea acestei incriminări, este necesar ca măcar textul să sufere modificări prin introducerea unei dispoziţii prin care să se prevadă că fapta nu constituie infracţiune dacă se referă la aspecte ale vieţii private ale unei persoane care afectează capacitatea acesteia de exercitare a unei funcţii publice.
3. Articolul 220 din proiect incriminează calomnia, care este pedepsită numai cu amendă penală (sub forma zilelor amendă) între 2.000.000 lei şi 120.000.000 lei. Amenzile care se pot dispune între aceste limite pot uşor ajunge la sume disproporţionate cu veniturile ziariştilor (evident, şi cu veniturile medii pe economie), conducând la autocenzură din partea acestora şi implicit, la limitarea independenţei editoriale şi, în general la inhibarea presei. In plus, amenzile penale atrag constituirea de cazier judiciar.
Reglementarea legală a calomniei este vitală pentru libertatea presei în România întrucât larga majoritate a jurnaliştilor români sunt sancţionaţi – penal şi civil - pe baza acestei dispoziţii.
APADOR-CH cere în primul rând eliminarea incriminării calomniei din Codul penal, pentru că demnitatea şi onoarea unei persoane pot fi « reparate » pe calea unor acţiuni civile. In acest context, este important de reţinut – ca şi în cazul argumentelor pentru dezincriminarea insultei- că demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a unei persoane nu sunt garantate distinct de nici unul din tratatele internaţionale ratificate de România, în schimb libertatea de exprimare este.
Alternativ, dacă nu există voinţă politică pentru eliminarea calomniei din Codul penal, este neapărat necesară modificarea definiţiei acesteia, prin introducerea condiţiei ca o condamnare să fie « necesară într-o societate democratică ». Această condiţie este prevăzută de articolul 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar oferi textului flexibilitatea conferită de aplicarea principiului proporţionalităţii şi a cerinţei existenţei unei « nevoi sociale imperioase, de neînlăturat » în sensul condamnării.
Aceste propuneri ale asociaţiei privind reglementarea defăimării ar permite formularea de critici în chestiuni de interes public, când scopul urmărit de autorul afirmaţiilor este punerea în dezbaterea comunităţii a unor chestiuni de interes general, chiar cu riscul ca –din acest motiv- demnitatea sau onoarea unor persoane să fie lezată.
4. Articolul 271, privind răspândirea de ştiri false în scopul provocării unui război, a fost introdus –în mod inutil- în proiect. El pare a rezulta din "prelucrarea" articolului 356 din actualul Cod penal, privind propaganda pentru război.
Asociaţia cere eliminarea acestui articol deoarece este anacronic. In secolul 21, care este şi al liberei circulaţii a informaţiilor, este cel puţin ridicol să poţi crede că o persoană oarecare poate declanşa un război prin lansarea sau transmiterea un zvon.
Declanşarea unui război presupune analize amănunţite şi decizii luate de conducerea unui stat. Care, se presupune, întâi verifică informaţiile şi apoi decide.
Poate că o incriminare de acest gen îşi avea importanţă reală în secolele 11 sau 12, când era posibil ca un sol mincinos să ajungă într-o cetate izolată, să lanseze un zvon care nu putea fi verificat şi să-l determine pe stăpânul castelului să declare război. Dar viaţa actuală se desfăşoară într-un alt secol.
Dacă se doreşte menţinerea acestei incriminări, este necesară cel puţin o nuanţare privind calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului.
5. Articolul 273 din proiect, privind comunicarea de informaţii false, reproduce articolul 168/1 din actualul Cod penal, la care s-a adăugat sintagma "cu ştiinţă". Inaintea oricărui comentariu, reamintim că un astfel de text nu a existat nici în perioada dictaturii comuniste; el a fost introdus în Codul penal în 1996 la propunerea fostului PUNR şi a fost folosit, în mod arbitrar şi abuziv, în cazul cunoscut sub numele “Armaghedon 2”.
APADOR-CH cere, în primul rând, eliminarea din proiectul Codului penal a acestui articol, a cărui prezenţă nu are altă motivaţie decât excesul de reglementare.
Capitolul privind siguranţa naţională din proiect cuprinde suficiente (prea multe) prevederi menite să protejeze siguranţa naţională. Iar “relaţiile internaţionale ale României” sunt un concept pur politic şi astfel subiectiv, al cărui loc nu este în Codul penal şi care, în plus, nu poate fi protejat prin prevederi penale, ci numai printr-o bună politică externă.
In situaţia în care nu există voinţă politică de a se elimina acest articol, APADOR-CH solicită modificarea acestuia, după cum urmează.
In primul rând,consecinţa constând în posibilitatea lezării "relaţiilor internaţionale ale României" trebuie eliminată. Relaţiile internaţionale ale unei ţări sunt un concept esenţialmente politic, deci schimbător şi, de multe ori, imprevizibil datorită schimbării politicii externe a României ori a unui alt stat sau a configuraţiei raporturilor internaţionale. Relaţiile internaţionale sunt parte a politicii externe, deci parte a unui program de guvernare care, evident, se poate schimba de la un guvern la altul sau chiar în cadrul aceleiaşi guvernări. Ca atare, nu există un standard permanent şi obiectiv al relaţiilor internaţionale “bune”, la care să poată fi raportată o eventuală lezare a acestora. Prin urmare, nu există un criteriu obiectiv, observabil şi verificabil, de evaluare a relaţiilor internaţionale. Or, este cel puţin excesiv a supune o persoană privării de libertate şi pedepsei penale pentru că a creat o stare de pericol faţă de o noţiune pur politică şi schimbătoare, care depinde de gruparea politică aflată, la un moment dat, la putere şi de alţi factori politici din plan internaţional. Ca principiu general, răspunderea penală nu trebuie să depindă în nici o măsură, nici măcar extrem de redusă, de schimbările politice inerente într-o societate democratică. In consecinţă, această expresie referitoare la “relaţiile internaţionale ale României” nu are ce căuta într-o incriminare penală.
In al doilea rând, expresia „de natură să aducă atingere…” este vagă, ambiguă şi trebuie înlocuită cu aceea a producerii unui pericol efectiv, observabil şi demonstrabil. In formularea actuală, nu este necesară o “atingere” ci numai o stare de pericol pentru una din cele două valori protejate (siguranţa statului sau relaţiile internaţionale). Nu este necesar ca “răspândirea” sau “comunicarea” informaţiilor ori documentelor să fi dus la vreun rezultat observabil şi verificabil, respectiv la o stare de pericol. Practic, textul sancţionează simpla exprimare sau răspândire de idei ori documente dacă autorităţile statului cred că această activitate ar putea să prejudicieze una din cele două valori. Este greu de imaginat cum se poate dovedi această stare difuză care, fără a crea un pericol anume, este considerată (de cine?) că ar putea crea un pericol care, nefiind definit, practic nu există în realitate.
In al treilea rând, este necesară cel puţin o modificare a textului cu privire la calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului. Aceasta deoarece, având în vedere şi cele expuse la punctul precedent al comentariilor, este greu de crezut că o persoană oarecare poate să pună în pericol real siguranţa naţională (apărată de autorităţi) sau politica externă a unei ţări prin lansarea sau transmiterea unui zvon. Este elementar că, pentru a fi luată în serios de autorităţile unui stat, orice informaţie este mai întâi verificată. Or, dacă autorităţile unui stat nu pot distinge un simplu zvon de o informaţie adevărată, rezultă că doar incompetenţa lor creează probleme siguranţei naţionale şi nicidecum altcineva.
6. La articolul 274 din proiect, privind actele ostile contra unui stat străin, expresia "acte ostile" este prea generală şi, prin aceasta, ambiguă. "Actele ostile" nu sunt enumerate şi nici măcar exemplificate.
Trebuie precizat că la infracţiunea prevăzută de articolul 269 din proiect, legiuitorul a definit "acţiunile ostile contra statului român" (ele constau în faptele prevăzute în articolele 266 şi 268 din proiect, privind trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului, săvârşite de un străin).
In mod logic, legiuitorul trebuie să definească la articolul 274 alineat 1 şi care sunt "actele ostile contra unui stat străin", eventual prin adaptarea corespunzătoare (simetrică) a definiţiei pe care a dat-o acţiunilor ostile statului român.
De asemenea, legiuitorul trebuie să definească şi expresia de la articolul 274 alineat 2, "actele ostile contra siguranţei unui stat străin". Cu această ocazie va trebui să explice care este diferenţa specifică dintre expresiile "acte ostile contra unui stat străin"(articolul 274 alineat 1) şi "acte ostile contra siguranţei unui stat străin"(articolul 274 alineat 2).
Este inadmisibil ca expresii ("acte ostile contra unui stat străin", "acte ostile contra siguranţei unui stat străin") care determină condamnarea unei persoane la 7 – 10 ani închisoare să nu fie definite în lege. Aceste omisiuni permit excese de zel ale anchetatorilor sau ale judecătorilor prin care şi un simplu discurs critic la adresa politicii unui stat sau la adresa unui oficial al unui stat să fie calificat ca act ostil, deci infracţiune.
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, prevederea legală pe care se bazează o condamnare trebuie să îndeplinească anumite calităţi, respectiv să fie “accesibilă persoanei în cauză şi să fie previzibilă sub aspectul consecinţelor sale. […] Curtea reaminteşte că o dispoziţie legală este ‘previzibilă’ dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite oricărei persoane –dacă este necesar, cu asistenţă juridică corespunzătoare- să îşi adapteze comportamenul.” (între altele, hotărârea Rotaru c. României - In această hotărâre, Curtea a decis că Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI nu are calităţile unei legi, lipsindu-i previzibilitatea.).
In plus, chiar legislaţia internă impune o astfel de cerinţă; articolul 7 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23, „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.” Aceste cerinţe sunt cu atât mai imperioase atunci când este vorba de prevederi ale legii penale, a căror încălcare atrage maximul de sancţionare, respectiv pedepsele penale.
Din aceste motive, APADOR-CH consideră că textul articolului 274 din proiect este lipsit de previzibilitate.
7. La articolul 280 din proiect, privind actele de diversiune, expresia "de natură să aducă atingere…" este ambiguă şi lipseşte textul legal de previzibilitate. Expresia amintită trebuie înlocuită cu o alta care să se refere la producerea unui pericol cert, real, observabil, verificabil şi demonstrabil.
8. La articolul 285 din proiect, privind divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională, trebuie eliminată orice referire la "secretele de serviciu" şi să se păstreze în text doar "secretele de stat".
Aceasta pentru că informaţiile pe care le deţine o persoană juridică de drept public sau privat şi care interesează siguranţa naţională, nu pot fi simple "secrete de serviciu", ci intră în categoria informaţiilor secrete de stat. Prin urmare, includerea secretelor de serviciu în alineatul 1 este total nejustificată şi trebuie eliminată.
Pentru aceleaşi motive, alineatul 3, care se referă la secrete de serviciu, este nejustificat şi trebuie eliminat. Dacă secretele de serviciu interesează siguranţa naţională, atunci sunt secrete de stat şi ele fac obiectul alineatului 1.
De asemenea, alineatul 2 trebuie eliminat, ca inutil, întrucât prin el nu este incriminată altceva decât tentativa faptei de la alineatul 1. Dacă se doreşte păstrarea acestui alineat, este necesar să se precizeze - aşa cum s-a făcut la alin.1 - că "deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat" are în vedere numai pe "cel care (le) cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu". Din formularea actuală rezultă că orice persoană care ar intra întâmplător în posesia unui astfel de document, fără să ştie că este secret de stat, ar putea răspunde penal, ceea ce este inacceptabil.
Aceasta deoarece din formularea articolului 16 din Legea nr.182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, rezultă că obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat nu mai revine "tuturor cetăţenilor", ci numai „persoanelor autorizate”. Intrucât "simplii cetăţeni" (inclusiv ziariştii), nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceştia nu mai există obligaţia de a proteja informaţiile secrete se stat.
Intrucât Legea nr.182/2002 este legea cadru în materia protecţiei informaţiilor secrete de stat, ea constituie un punct de referinţă pentru toate infracţiunile prin care se urmăreşte protejarea acestor informaţii, deci şi pentru infracţiunea din articolul 285 din proiect.
Există şi o logică a unei astfel de abordări. Odată ce o informaţie a ieşit din sfera secretă –fapt împlinit în momentul în care datele/informaţiile au intrat în posesia presei, de exemplu- informaţia îşi pierde caracterul secret, iar acesta nu mai poate fi re-obţinut. Acest principiu a fost afirmat de Curtea Europeană (între altele, în cazurile Sunday Times vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Observer şi Guardian vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Vereniging Weekblad Bluf! vs. Olanda).
9. La articolul 286, privind propaganda în favoarea statului totalitar, expresia "stat totalitar" este ambiguă şi este necesar să fie definită în lege.
Definiţia oferită de DEX –dictatura unei minorităţi şi lipsa de drepturi a majorităţii- nu are previzibilitatea cerută, neindicând expres şi limitativ care sunt regimurile totalitare ori, cel puţin, caracteristicile care să poată conduce la identificarea clară şi exactă a unui astfel de regim. De aceea, destinatarii normei juridice nu-şi pot adapta comportamentul aşa încât să evite încălcarea normei. Mai mult, lipsa unei definiţii clare şi unanim acceptate afectează atât conţinutul cât şi consecvenţa deciziilor organelor de urmărire penală şi ale instanţelor de judecată, fiecare interpretând în propriul fel această noţiune.
Definiţia oferită noţiunii de “propagandă” de alineatul 2 al articolului 286 –răspândirea sistematică sau apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi- contribuie şi ea la ambiguitatea incriminării penale şi sporeşte riscul abuzurilor. Sensul şi scopul oricărei exprimări private sau publice (discurs, articol, etc) sunt tocmai convingerea şi atragerea altor persoane de partea ideilor expuse. Or, având în vedere definiţia din text a propagandei, există riscul ca discursuri/articole coerente şi convingătoare să fie calificate ca „propagandă”.
Riscurile interpretării şi aplicării abuzive ale acestui text sunt sporite şi de împrejurarea că redactarea sa permite sancţionarea simplei opinii politice, fără a exista condiţia demonstrării unui pericol real pentru starea de democraţie.
10. La articolul 338 din proiect, privind arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, regimul sancţionator pentru alineatul 1 a fost atenuat (!) prin introducerea amenzii (zile amendă) ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani. In prezent, faptele prevăzute în alineatul 1 al articolului 338 din proiect se pedepsesc mai aspru şi numai cu închisoare (de la 6 luni – 3 ani, potrivit articolului 266 alineatul 1 din actualul Cod penal).
Pentru faptele prevăzute la alineatele 2 şi 3 ale articolului 338 din proiect au fost menţinute pedepsele actuale: 1-5 ani închisoare, prevăzute în articolul 266 alineatele 2 şi 3 din actualul Cod penal.
Având în vedere gravitatea infracţiunilor prevăzute în articolul 338 din proiect, se impune o agravare, iar nu o atenuare a regimului sancţionator, observaţie valabilă pentru toate alineatele din acest articol. Astfel, maximele speciale actuale ale pedepselor (3 şi, respectiv, 5 ani închisoare) trebuie să devină minimele speciale ale pedepselor prevăzute în alineatele 1-3 ale articolului 338 din proiect.
11. Articolul 339 din proiect, privind tortura, sancţionează una din cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului, tortura, cu o pedeapsă practic egală cu cea prevăzută pentru... furt (2-7 ani pentru tortură, 1-7 ani pentru furt). Sancţiunea pentru tortură ar trebui să plece de la cel puţin 10 ani închisoare, ajungând, aşa cum se prevede la alin 3, până la detenţiunea pe viaţă.
12. Situaţia este aceeaşi şi la articolul 342 din proiect, privind supunerea la rele tratamente, pedeapsa de la unu la 5 ani fiind disproporţionat de mică faţă de gravitatea faptei. APADOR-CH cere ca supunerea la rele tratamente să fie pedepsită cu închisoare strictă de la 5 la 10 ani.
13. La articolul 343 din proiect, privind reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, este necesară eliminarea expresiei "când astfel de înscrisuri sunt necesare soluţionării unei cauze".
Aceasta deoarece prin menţinerea expresiei se lasă, în continuare, posibilitatea poliţiei şi parchetului de a lua declaraţii nenumărate de la acuzat şi de a prezenta apoi numai declaraţia care convine acuzării, păstrându-le, eventual, pe celelalte la "urma dosarului" sau la "dosarul de casă" (dosar care conţine acte ce rămân la poliţie sau la parchet şi nu se trimit la instanţă), sub pretextul că ele nu ar fi necesare soluţionării cauzei.
14. La articolul 351 din proiect, privind definirea grupului infracţional organizat şi al infracţiunii grave, alineatul 2 trebuie modificat, în sensul că "infracţiune gravă" nu este aceea al cărei maxim special este de cel puţin 5 ani, ci al cărei maxim special este –măcar- de peste 5 ani închisoare.
Altfel, există riscul ca o organizaţie neguvernamentală care critică Guvernul să fie calificată drept grup infracţional organizat care acţionează în scopul comiterii de infracţiuni grave (critica Guvernului poate fi asimilată –de procurori zeloşi- cu răspândirea de ştiri false, pedepsită cu maximum 5 ani închisoare, deci o infracţiune gravă).
15. Articolul 358 din proiect, privind propaganda naţionalist-şovină, trebuie corelat cu articolele din Ordonanţa de urgenţă nr.31/2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.214 din 28 martie 2002.
In special, articolul 358 din proiect trebuie corelat cu articolul 5 teza II, privind promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe şi cu articolul 2 lit.a, în care se prezintă, exemplificativ, categorii de idei, concepţii sau doctrine care au caracter fascist, rasist sau xenofob, ambele din Ordonanţa de urgenţă menţionată.
16. Articolul 414 din proiect, privind furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil, trebuie eliminat, întrucât valorile sociale avute în vedere pot fi ocrotite eficient şi numai prin mijloace nepenale.
In plus, fiind vorba despre un patrimoniu şi cultural şi naţional, este de presupus ca acesta să nu fie asociat cu termenul secret sau cu derivatele sale semantice.
Există riscul ca purtarea unor discuţii despre patrimoniul cultural naţional să fie calificată ca infracţiune. Ceea ce conduce la concluzia unui exces de reglementare în materie.
17. Articolul 490 din proiect, privind instigarea militarilor la nerespectarea obligaţiilor, este nou introdus şi trebuie să fie eliminat, întrucât reprezintă un exces de reglementare.
Articolul incriminează "Instigarea prin orice mijloace a militarilor de a nu se supune legilor sau de a-şi călca jurământul sau obligaţiile militare", incriminare care este extinsă în alineatul 3 şi la instigarea personalului civil.
Această nouă incriminare nu se justifică în raport de antecedentele existente. Singurul caz în care se poate vorbi despre o "instigare a militarilor" s-a petrecut cu ocazia Revoluţiei din 1989, când militarii au fost "instigaţi" de manifestanţi să nu tragă în ei şi să treacă de partea Revoluţiei.
Nu rezultă ce necesitate actuală a determinat legiuitorul să introducă această incriminare. Care, în lipsa unei utilităţi reale, îşi poate găsi o alta şi anume limitarea libertăţii de exprimare: expunerea unor idei critice la adresa autorităţilor într-o întâlnire la care participă şi reprezentanţi ai armatei va putea fi calificată, de procurori sau judecători cu exces de zel, ca instigare a militarilor.
APADOR-CH consideră că articolul 490 din proiect creează un pericol suplimentar pentru libertatea de exprimare, motiv pentru care trebuie eliminat.
18. Articolele 496 şi 497 din proiect, privind sustragerea de la recrutare şi, respectiv, neprezentarea la incorporare sau concentrare, nu se mai justifică, fiind caduce, de vreme ce noua Constituţie a României (adoptată prin referendum în noiembrie 2003) statuează eliminarea serviciului militar obligatoriu.
2. Proiectele de lege privind siguranţa naţională
Legea Siguranţei Naţionale (nr.51/1991) a intrat în vigoare în august 1991, înainte de adoptarea primei Constituţii de după 1989. Pe lângă neconstituţionalitatea, devenită imediat evidentă, a unora dintre prevederile legii (în principal absenţa oricărei protecţii a persoanelor faţă de posibilele abuzuri ale "serviciilor secrete", lipsa unui control real şi eficace asupra activităţilor acestor servicii precum şi învăluirea într-un mister total a informaţiilor de orice natură privind acţiunile lor) eforturile constante de armonizare a legislaţiei române cu standardele europene au reliefat discrepanţe substanţiale faţă de acestea din urmă în domeniul apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. S-a vorbit mult despre necesitatea modificării legii 51/1991 dar iniţiativele concrete au început să apară abia în 1997 iar materializarea lor sub forma unor proiecte de lege s-a petrecut abia în 2001 şi 2002. Patru astfel de proiecte (dintre care numai cel introdus de un deputat PNL şi un deputat PD se apropie de standardele europene) fuseseră depuse la Parlament până în martie 2003, când guvernul a prezentat propria variantă de modificare a legii siguranţei naţionale. Cum aceasta nu aducea progresul aşteptat şi nici nu se conforma normelor europene, APADOR-CH a protestat public împotriva proiectului. Protestul a apărut în presa centrală şi a provocat interesul unor posturi de radio. In plus, Federaţia Internaţională Helsinki (la care asociaţia este afiliată) a susţinut public poziţia APADOR-CH. Argumentele din protest au fost apoi dezvoltate într-un comentariu, redat mai jos, trimis membrilor comisiilor de specialitate din Camera Deputaţilor.
Poziţia APADOR-CH cu privire la
Proiectul Legii Siguranţei Naţionale a României
(introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003)
Modificarea substanţială a actualei Legi a Siguranţei Naţionale (Legea nr.51/1991, adoptată înaintea Constituţiei) este cerută insistent de câţiva ani de organizaţii neguvernamentale care sunt preocupate de apărarea drepturilor civile.
Proiectul noii legi introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003 conţine unele îmbunătăţiri faţă de actul normativ în vigoare cum sunt: limitarea duratei autorizaţiei de supraveghere a persoanelor de către serviciile de informaţii şi structurile departamentale de informaţii la maximum un an (prima autorizaţie are durata de valabilitate de maximum şase luni cu posibilitatea a două prelungiri de câte trei luni fiecare), posibilitatea declasificării unor secrete de stat "pentru nevoile justiţiei", menţionarea accesului liber la justiţie a persoanei care se consideră vătămată de activităţile serviciilor şi structurilor de informaţii etc.
Din păcate, proiectul preia întocmai principiile din Legea 51/1991, iniţiatorii ignorând atât prevederile Constituţiei cât şi standardele europene actuale, inclusiv Recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne. La fel de grav, iniţiatorii au încălcat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Rotaru vs. România[1], în ceea ce priveşte controlul activităţii SRI (evident, constatările Curţii Europene sunt valabile şi pentru celelalte servicii/structuri de informaţii din România).
1. Activitatea de informaţii din domeniul siguranţei naţionale rămâne sub controlul puterii executive, deoarece autorizaţia de supraveghere a persoanelor de către serviciile/structurile de informaţii este eliberată de un procuror fără nici un fel de control din partea puterii judecătoreşti. In sistemul juridic din România, Parchetul, aflat în directa subordine a ministrului justiţiei, face parte din executiv şi nu îndeplineşte condiţia de independenţă impusă de Convenţia Europeană (vezi, între altele, cazurile Vasilescu, Brumărescu şi Nasta vs. România).
Conform Recomandării 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, supravegherea persoanelor (interceptarea comunicărilor, fotografierea, filmarea, înregistrarea audio-video, şi alte activităţi) se poate efectua numai pe baza "unei autorizaţii speciale emise a priori de puterea judecătorească. In mod normal, legea trebuie să stabilească parametrii pe care judecătorii sau magistraţii trebuie să-i aibă în vedere, iar aceştia (judecătorii şi magistraţii) trebuie să fie la dispoziţie 24 de ore din 24 astfel încât cererea de autorizare să fie analizată în maximum câteva ore, înainte de declanşarea unor activităţi operaţionale cum ar fi percheziţia" (punctul Balin.ii). Recomandarea precizează în mod expres că "autorizaţia... trebuie limitată în timp (la maximum trei luni). La terminarea supravegherii....persoana vizată trebuie să fie informată asupra măsurilor luate" (punctul B, alin.ii final).
Or, proiectul legii stabileşte durata perioadei de supraveghere la maximum un an şi nu menţionează nicăieri obligaţia structurilor/serviciilor de informaţii de a anunţa persoana vizată că a făcut obiectul supravegherii.
APADOR-CH cere limitarea valabilităţii autorizaţiei de supraveghere la maximum trei luni.
In plus, chiar dacă proiectul de lege include unele garanţii (art.29 alin.2 - accesul liber la justiţie, sesizări la Avocatul Poporului sau la comisiile parlamentare) acestea pot fi eficiente numai dacă, la încheierea activităţilor de supraveghere, autorităţile care le-au executat vor comunica persoanei vizate că a făcut obiectul unei astfel de supravegheri.
APADOR-CH cere obligarea prin lege a serviciilor/structurilor departamentale de informaţii ca, la încetarea autorizaţiei, să comunice persoanelor vizate că au făcut obiectul supravegherii.
In hotărârea Rotaru vs. România , Curtea Europeană precizează că trebuie să existe "garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, întrucât un sistem de supraveghere secretă menit să protejeze siguranţa naţională implică riscul subminării sau chiar al distrugerii democraţiei sub pretextul apărării acesteia".... "Procedurile de supervizare (a activităţilor serviciilor de informaţii) trebuie să urmeze cât mai aproape posibil valorile societăţii democratice, în special principiul supremaţiei legii.....(care) presupune, între altele, ca amestecul autorităţilor publice cu drepturile unei persoane să fie supus unui control efectiv care în mod normal trebuie să fie exercitat de puterea judecătorească..."......"Curtea observă că sistemul românesc de culegere şi arhivare a informaţiilor nu conţine astfel de garanţii...."
In aceeaşi hotărâre, Curtea europeană repetă argumentele sale din alte cazuri (Malone vs. Marea Britanie şi Amann vs. Elveţia) cu privire la aplicarea măsurilor de supraveghere secretă a persoanelor : "....Intrucât aplicarea în practică a măsurilor de supraveghere secretă....nu este deschisă scrutinului persoanelor interesate sau publicului, ar fi contrar principiului supremaţiei legii ca puterea legală discreţionară acordată executivului să fie exprimată în termenii unei puteri nerestricţionate". (subl.n.)."Prin urmare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea oricărei astfel de puteri discreţionare... precum şi modalitatea în care se exercită această putere şi să acorde fiecărei persoane o protecţie adecvată împotriva interferenţelor arbitrare." (subl.n.)
APADOR-CH cere ca toate autorizaţiile de supraveghere să fie eliberate exclusiv de judecători de la secţiile penale ale Curţilor de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie. Judecătorii vor avea acces - cu obligaţia păstrării confidenţialităţii - la toate informaţiile pe care serviciile/structurile le deţin cu privire la persoana pentru care solicită autorizaţia de supraveghere. Prin urmare, asociaţia cere modificarea tuturor articolelor din proiectul legii care se referă la "autorizarea şi efectuarea activităţilor de informaţii care implică restrângerea exerciţiului unor drepturi..." (Secţiunea a 2-a, art.23, 24, 27 şi 28) în sensul ca judecătorul - şi nu procurorul - să aprobe sau să respingă cererile înaintate de serviciile/structurile de informaţii. In plus, în lege trebuie prevăzute obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a-i informa periodic pe judecătorii care au emis autorizaţiile respective asupra progreselor înregistrate şi posibilitatea judecătorilor de a anula autorizaţia în situaţia în care nu se constată progrese.
In afară de controlul a priori, puterea judecătorească trebuie să exercite şi controlul post factum. "Principiul esenţial al controlului post factum se referă la faptul că persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor prin acţiuni (sau omisiuni) ale organelor de siguranţă trebuie să aibă posibilitatea de a cere remedierea situaţiei în faţa instanţelor de judecată sau a altor organe judiciare. Aceste instanţe trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă activităţile reclamate sunt conforme cu puterile şi funcţiile serviciilor de informaţii interne. Astfel, instanţa trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă a fost vorba de o hărţuire nejustificată a persoanei sau de un abuz de putere discreţionară administrativă." (Recomandarea 1402, punctul C alin.iii).
2. "Cetăţenii României", "persoanele juridice de drept public şi privat" nu pot avea nici un fel de obligaţii în domeniul "realizării siguranţei naţionale" (art.4, 7 şi 8 din Capitolul II al proiectului). Această sarcină revine exclusiv serviciilor de informaţii şi structurilor departamentale de informaţii. Este absurd să se ceară altora să "contribuie" la activităţi care, fiind secrete, nu pot fi cunoscute de cetăţeni sau de persoane juridice de drept public şi privat.
APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a articolului 4 (care se referă la contribuţia cetăţenilor la realizarea siguranţei naţionale) precum şi a articolelor 7 şi 8 (privind contribuţia şi răspunderile persoanelor juridice de drept public sau privat). De asemenea cere eliminarea părţii din art.17 referitoare la "persoanele juridice, publice sau private" de la care serviciile/structurile de informaţii ar urma "să solicite şi să primească" date, informaţii şi documente, necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege.
3. Proiectul de lege abundă în exprimări vagi de tipul "de natură să " sau "orice alte acţiuni nedemocratice" sau "alte fapte de această natură", neîndeplinind astfel una din condiţiile repetate în întreaga jurisprudenţă a Curţii europene şi anume previzibilitatea legilor. Aceasta înseamnă că o lege trebuie să fie suficient de clară pentru a fi înţeleasă de orice persoană şi a-i permite să-şi adapteze comportamentul.
Curtea europeană a insistat în marea majoritate a cazurilor judecate - inclusiv Rotaru vs. România - asupra acestei cerinţe : "....Curtea europeană reaminteşte că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane - care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate - să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă."
APADOR-CH cere reformularea tuturor articolelor din proiect care conţin expresii generale, ce pot fi interpretate după cum doresc autorităţile şi împiedică publicul să-şi facă o imagine clară asupra legii.
4. Controlul parlamentar asupra activităţilor serviciilor/structurilor de informaţii (art.38 din proiectul de lege) este lipsit de eficienţă, deoarece alin.2 prevede că "activităţile referitoare la procedurile specifice utilizate, sursele de informaţii şi acţiunile aflate în desfăşurare nu pot fi supuse controlului comisiilor parlamentare".(subl.n.) Prin urmare, controlul parlamentar este numai post factum.
In opinia APADOR-CH, controlul parlamentar trebuie efectuat şi cu privire la acţiunile aflate în desfăşurare, tocmai pentru a putea preveni sau curma abuzurile.
5. Proiectul legii menţine structura militară a serviciilor/structurilor de informaţii (art.49 alin.1), cu toate că Recomandarea 1402 precizează la punctul A alin.iv: "Este preferabil ca serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar."
Prin urmare, APADOR-CH solicită demilitarizarea integrală a serviciilor/structurilor de informaţii (cu excepţia structurilor de informaţii ale Ministerului Apărării Naţionale).
6. Proiectul legii clasifică drept "ameninţare la adresa siguranţei naţionale", "accesarea, exploatarea, modificarea sau distrugerea, fără drept, a informaţiilor şi sistemelor informatice ale autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept public sau privat ori ale persoanelor fizice" (art.10 punctul k). Asociaţia consideră că extinderea protecţiei, sub pretextul siguranţei naţionale şi la persoane juridice de drept public sau privat şi fizice este nejustificată. Prin urmare APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a punctului k din art.10 (de la "..... persoanelor juridice...").
7. Proiectul prevede în art.45 alin.1 că "informaţiile privind viaţa particulară......cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor.... nu pot fi făcute publice."APADOR-CH cere ca informaţiile privind viaţa privată, obţinute incidental, indiferent prin ce mijloace, în cadrul activităţilor specifice realizării siguranţei naţionale să fie distruse. Simpla interdicţie de a face publice asemenea informaţii nu reprezintă o garanţie eficientă pentru protecţia vieţii private. De asemenea, conţinutul alineatului 2 (sancţiuni) trebuie modificat în mod corespunzător.
Pe 24 martie, la mai puţin de trei săptămâni după introducerea în Parlament a acestui criticat proiect de lege, preşedintele Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor a prezentat o altă propunere legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale. Deoarece şi acest text intra în contradicţie cu normele europene, APADOR-CH a redactat şi distribuit comentariile ce urmează.
Propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale
Opinia APADOR-CH
Propunerea legislativă a fost depusă la Camera Deputaţilor pe data de 24 martie 2003, dată la care comisiile de specialitate (apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi respectiv juridică) hotărâseră deja începerea dezbaterilor pe marginea celor cinci proiecte de lege privind siguranţa naţională.
1. APADOR-CH consideră că reglementarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale trebuie inclusă în legea privind siguranţa naţională. Aceasta trebuie să fie o lege unitară şi completă, pe baza ei urmând a fi modificate celelalte legi de organizare şi funcţionare a diverselor servicii/structuri de informaţii.
Adoptarea unei legi distincte cu privire la supravegherea persoanelor de către autorităţile statului ar impieta asupra caracterului unitar şi previzibil al legii privind siguranţa naţională.
2. Propunerea legislativă ignoră principiul, consacrat de Legea nr.182/2002, potrivit căruia realizarea siguranţei naţionale este exclusiv în sarcina autorităţilor.
Principiu din care derivă consecinţa că o lege privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi "în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale" trebuie să vizeze strict relaţia dintre autorităţile răspunzătoare de siguranţa naţională şi persoane.
Proiectul de legedepăşeşte însă sfera de reglementare declarată în titlu ("securitatea, apărarea şi siguranţa naţională"), intrând atât în domeniul "ordinii publice" (art.11 al.1 lit.b din proiect), al infracţiunilor de "drept comun", fără legătură cu siguranţa naţională (de exemplu, infracţiunile contra vieţii, libertăţii şi drepturilor persoanei la care se referă art.6 al.1 lit.b din proiect) sau al activităţilor unor instituţii ce nu au legătură cu siguranţa naţională (pompieri, salvare etc.) cât şi în sfera privată (activităţile unor detectivi).
O primă observaţie se referă la includerea organelor de anchetă penală (poliţie, parchet) în proiectul legii. In opinia asociaţiei, problema reglementării supravegherii persoanelor bănuite de infracţiuni sancţionate de Codul penal trebuie rezolvată în totalitate de Codul de procedură penală. Cum toate operaţiunile de interceptare ar urma să fie realizate de o structură unica (Centrul Tehnic de Siguranţă Naţională) există riscul ca informaţiile adunate la solicitarea autorizată a unui serviciu de informaţii să fie accesate/folosite şi de alte servicii, inclusiv poliţia, care nu au obţinut autorizaţie. (Garanţiile oferite de art.46 şi 47 sunt cu totul insuficiente). De altfel, recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează la lit.A alin ii că "Obiectivele economice sau lupta împotriva crimei organizate per se nu trebuie date în atribuţiile serviciilor secrete interne. Acestea trebuie să se ocupe de obiective economice sau de crima organizată numai dacă prezintă un pericol clar şi actual pentru siguranţa naţională" (subl.n.). Iar la alin.iii APCE cere "evitarea duplicării activităţilor tradiţionale ale poliţiei".
Aşadar, propunerea legislativă în discuţie ar trebui să definească extrem de clar numai situaţiile în care serviciile/structurile de informaţii sunt autorizate să supravegheze persoanele.
O a doua observaţie se referă la atribuţia "autorităţii desemnate de CSAT" de a emite autorizaţia de interceptare, "în situaţii excepţionale determinate de stări de război, de asediu ori de urgenţă" (art.4 alin.2 din proiect) sau cu avizul Procurorului General - pe o perioadă de maximum un an - dacă este vorba despre "puteri sau organizaţii străine inamice ori agenţi ai acestora" (art.22 din proiect). APADOR-CH reiterează principiul conform căruia numai puterea judecătorească poate şi trebuie să deţină controlul atât anterior cât şi posterior asupra măsurilor de supraveghere a persoanelor. In consecinţă, asociaţia cere eliminarea acestor atribuţii ale "autorităţii desemnate de CSAT", care, evident, aparţine puterii executive. In aceeaşi ordine de idei, asociaţia insistă asupra eliminării rolului de "filtru"/control atribuit procurorilor (art.12 alin.2-4, art.14, art.22 alin.3,4, art.25, art.29 alin.2, art.33 alin.2). In sistemul juridic românesc, Parchetul este subordonat ministrului justiţiei şi, prin urmare, face parte din executiv. Prin prevederile din această iniţiativă legislativă, procurorii analizează cererile serviciilor secrete cu privire la emiterea autorizaţiei de supraveghere şi decid dacă le vor supune aprobării judecătorilor sau nu, ceea ce echivalează cu încălcarea autorităţii judecătoreşti.
O a treia observaţie are în vedere art.12 alin.1 ("Ordinul ... se emite de judecători special desemnaţi de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie" - subl.n.). APADOR-CH cere ca orice judecător de la secţiile penale de la nivel de tribunal în sus să poată emite - în deplină cunoştinţă de cauză şi cu obligaţia păstrării confidenţialităţii - autorizaţiile de supraveghere. Aceasta cu atât mai mult cu cât R 1402 precizează la lit.B alin ii că "judecătorii...trebuie să fie disponibili .. 24 de ore din 24" pentru emiterea autorizaţiei ce trebuie să preceadă "activităţile operaţionale" ale serviciilor secrete. Prin urmare, este nevoie de un număr cât mai mare de judecători abilitaţi să aprobe - sau să respingă - cererile serviciilor/structurilor de informaţii privind autorizaţiile de supraveghere.
In plus, prin crearea unei categorii speciale de judecători "anume desemnaţi" se instituie o ierarhizare străină sistemului judecătoresc. Atâta vreme cât orice judecător de la tribunal sau, după caz, de la curtea de apel are competenţa legală de a judeca un dosar privind o infracţiune legată de siguranţa naţională, este logic ca orice judecător şi nu doar unul anume desemnat să emită sau nu autorizaţia de supraveghere. Desigur, obligaţia păstrării confidenţialităţii va exista pentru fiecare dintre judecători.
De asemenea, având în vedere competenţa legală a judecătorilor de la tribunal saude la curtea de apel de a judeca dosare penale privind siguranţa naţională (art.27 pct.1 lit.c; art.28/1 pct.1 lit.a din Codul de procedură penală), se impune caasupracererilor de autorizare să aibă competenţa de a se pronunţa nu doar judecătorii de la Curtea Supremă de Justiţie, ci şi judecătorii de la tribunal sau de la curtea de apel.
3. Conform iniţiativei legislative, durata de valabilitate a autorizaţiei este de cel mult şase luni cu o posibilă prelungire de trei luni. R 1402 precizează clar la lit. B alin ii că durata de valabilitate poate fi de maximum trei luni, fără menţionarea vreunei posibilităţi de prelungire. De altfel, chiar iniţiatorul proiectului afirmă la art.19 că "... prima treime (deci primele două luni) constituie perioada relevantă. Dacă... nu se obţin elemente informative concordante scopului autorizării, interceptarea încetează...". Prin urmare termenul de şase luni nu se justifică. Cu atât mai puţin se justifică prevederea art.18 alin.3 din proiect care instituie o durată de valabilitate nelimitată pentru unele situaţii inclusiv "... pentru prevenirea fraudelor informatice, protecţia informaţiilor clasificate ori identificarea unor persoane urmărite pentru infracţiuni grave..". Protecţia informaţiilor clasificate este exclusiv în sarcina deţinătorului informaţiilor (vezi Legea 182/2002) şi prin urmare nu poate constitui motiv pentru emiterea autorizaţiei de supraveghere faţă de persoane care nu au nimic comun cu aceste informaţii. Ideea de protejare a informaţiilor clasificate revine şi la art.6 alin.2 lit.d şi trebuie, de asemenea, eliminată.
Pe lângă toate acestea, expresia "prevenirea fraudelor informatice" permite ca orice posesor al unui calculator să poată fi considerat suspect de intenţii de fraudă de către serviciile/structurile de informaţii şi deci supus supravegherii pe o perioadă nedeterminată. Aceasta pentru că activitatea de "prevenire" priveşte înlăturarea unei consecinţe incerte ca producere (care s-ar putea să se producă sau nu) şi dispensează pe solicitantul autorizaţiei de supraveghere de obligaţia de a proba existenţa unui pericol real, observabil şi măsurabil. Pericolul real este înlocuit astfel cu pericolul virtual. Cât despre "infracţiuni grave", ele pot însemna orice, de la un furt minor la omucidere.
In consecinţă, APADOR-CH cere ca durata de valabilitate a autorizaţiei de supraveghere să fie de maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura faptei de care este bănuită o persoană.
De asemenea, APADOR-CH cere excluderea termenului "prevenire" din formularea motivelor care pot justifica supravegherea unei persoane. Prin ambiguitatea pe care o creează în expresiile în care este folosit, acest termen face ca legea să fie lipsită de previzibilitate.
4. Toate articolele din proiect privind interceptările ce nu au nevoie de autorizaţie sunt inadmisibile. "Experimentarea echipamentelor", "realizarea unor studii", "scopuri de serviciu ale poştei" (art.5), "ascultarea de către un angajat al Inspectoratului General al Comunicaţiilor... pentru controlul normelor de transmisie prin cablu, radio... în scopul furnizării de servicii sau al testării echipamentelor specifice", "testarea echipamentelor tehnice","instruirea personalului informativ" (art.27 alin.1 lit.d şi alin.2) precum şi întreg articolul 28 (aviaţia, pompierii, salvarea, protecţia fizică (?), din nou "protecţia informaţiilor", toate urmate de "..şi altele care impun înregistrarea comunicaţiilor dintre diverse persoane..") dau practic "mână liberă" unei multitudini de autorităţi/instituţii publice, indiferent dacă au sau nu vreo legătură cu siguranţa naţională, să intercepteze oricând, pe oricine fără autorizaţia judecătorului.
APADOR-CH cere eliminarea tuturor acestor prevederi. Totodată, asociaţia cere introducerea unei precizări exprese în Legea Siguranţei Naţionale, conform căreia "în absenţa autorizaţiei emise de judecător, orice acţiune de supraveghere a unei persoane, indiferent de metodele folosite şi de durata operaţiunilor, ESTE ILEGALĂ".
5. APADOR-CH observă că nici această iniţiativă legislativă care se doreşte a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale nu include obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii (nemaivorbind de restul autorităţilor/instituţiilor incluse la "excepţii") de a comunica persoanei, la încheierea operaţiunilor, că a făcut obiectul supravegherii, cu precizarea perioadei şi a metodelor folosite. In absenţa acestei obligaţii, persoana supravegheată este lipsită de orice posibilitate de a obţine remedii legale. Art.12 din proiectul legii prevede o posibilitate de anunţare a persoanelor vizate dar numai "dacă nu există vreun pericol pentru scopul acţiunii" ceea ce va fi, desigur, un pretext general valabil pentru refuzul autorităţilor de a transmite acest gen de informaţii.
In contradicţie cu sine însuşi, iniţiatorul prevede la art.36 alin.2 că "persoana vizată poate combate probele obţinute prin interceptare dacă obţinerea informaţiilor s-a efectuat ilegal sau a fost realizată cu încălcarea procedurilor prevăzute de lege" iar la art.48, că "Informaţia procesată cu aplicarea art.46 şi art.47 nu poate fi contestată. Contestarea acesteia cu rea credinţă sau formalism procedural se pedepseşte conform legii".
Capitolul V - drepturile persoanelor - debutează cu ridicolul art.50 alin 1: "Cetăţeanul român.....se bucură pe deplin de prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care...nu este informat despre măsurile luate în baza mandatului atâta timp cât scopul acestuia ar putea fi periclitat" (subl.n.). Urmează, evident în absenţa obligaţiei de a informa persoana care a fost supravegheată, o serie de indicaţii cel puţin ciudate: "dacă măsurile întreprinse ajung la cunoştinţa persoanei..." (art.50 alin.2) sau dacă "ulterior s-a dovedit că acţiunea era nejustificată" (art.51 alin.1) atunci persoana respectivă poate face plângere. Cum ajung măsurile la cunoştinţa persoanei sau cum "s-a dovedit" că acţiunea a fost nejustificată este complet neclar.
In plus, art.50 este un exemplu tipic al modului în care un drept fundamental al persoanei (prezumţia de nevinovăţie) este folosit de către stat ca justificare pentru încălcarea altor drepturi: pentru dreptul de a fi considerat nevinovat, cetăţeanul trebuie să "plătească" la schimb cu drepturile de a fi informat şi de a obţine remedii în legătură cu încălcarea vieţii private. Deci, urmând acest "raţionament" perfect ilogic din art.50, dacă un cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, el nu mai are dreptul la protecţia vieţii private.
CONCLUZII:
- APADOR-CH cere iniţiatorului să-şi retragă propunerea legislativă introdusă pe 24 martie 2003 cu privire la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activitatea de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale;
- Asociaţia cere celor două comisii de specialitate din cadrul Camerei Deputaţilor includerea în textul Legii privind siguranţa naţională a unor articole care să stabilească echilibrul necesar între nevoia de apărare a siguranţei naţionale şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi care să aibă în vedere:
- emiterea autorizaţiei exclusiv de către judecători;
- obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a comunica, la încheierea operaţiilor, persoanei vizate faptul că a format obiectul supravegherii, perioada de timp şi metodele folosite;
- limitarea duratei valabilităţii autorizaţiei la maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura acuzaţiilor;
- eliminarea rolului intermediar al Parchetului;
- declararea drept ILEGALĂ a oricărei operaţiuni de supraveghere, indiferent de autoritatea/instituţia care o efectuează, dacă nu există o autorizaţie emisă de un judecător.
Până la sfârşitul anului 2003, nici unul din cele cinci proiecte de modificare a legii siguranţei naţionale şi nici propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu fuseseră finalizate de comisiile de specialitate. APADOR-CH speră că, în lumina prevederilor din noua Constituţie, adoptată prin referendum în noiembrie 2003, şi în urma presiunilor interne şi externe de aliniere a legislaţiei la normele europene, Parlamentul va vota în final o lege cu adevărat democratică în acest domeniu, prin care să se limiteze drastic puterea "serviciilor secrete" şi să se asigure o protecţie reală a persoanelor.
3. Hotărârea Guvernului nr.952 din 14 august 2003 privind Sistemul
informatic integrat
Publicată în Monitorul Oficial nr.631 din 3 septembrie, HG nr.952 a stârnit îngrijorarea APADOR-CH şi mass media sub două aspecte principale: legalitatea în sine a actului normativ şi ameninţările la adresa unor drepturi fundamentale ale omului (în principal dreptul la protejarea vieţii private).
APADOR-CH a trimis guvernului o reclamaţie administrativă, pe baza art.5 dinLegea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ prin care semnala nelegalitatea HG şi încălcarea dreptului la viaţă privată şi solicita retragerea/anularea actului normativ. Urmează textul reclamaţiei.
Către,
GUVERNUL ROMÂNIEI
Bucureşti, Piaţa Victoriei nr.1, sector 1
Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România - Comitetul Helsinki (APADOR-CH), cu sediul în Bucureşti, str. Nicolae Tonitza nr.8, sector 3,
în temeiul articolului 5 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, formulăm prezenta
RECLAMAŢIE ADMINISTRATIVĂ
prin care vă solicităm revocarea/anularea Hotărârii nr.952 din 14 august 2003privind aprobarea normelor şi procedurilor în vederea operaţionalizării Sistemului informatic integrat, componentă a Sistemului Electronic Naţional, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 631 din 3 septembrie 2003.
Hotărârea amintită este nelegală şi reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată şi a principiilor democratice pentru următoarele motive:
1. HG 952/2003 reglementează funcţionarea unei structuri (Sistemul informatic integrat) care nu a fost înfiinţată prin lege, nefiind prevăzută în Legea 161/2003 sau în alt act normativ. Mai mult, Sistemul informatic integrat este inexistent din punct de vedere juridic, întrucât -dacă a fost înfiinţat- actul de înfiinţare nu a fost publicat şi deci nu este accesibil în nici un mod publicului. Or, sistemul constituţional actual nu îngăduie funcţionarea unor instituţii/structuri publice "fantomă".
HG nr. 952/2003 este nelegală pentru că nu a fost emisă pentru executarea unei legi, deşi articolul 107 din Constituţie prevede că Guvernul poate emite hotărâri numai "pentru organizarea executării legilor".
HG nr. 952/2003 invocă în preambul, pur formal, două legi pentru a căror executare a fost emisă : Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi Legea 161/2003, însă nici una dintre ele nu prevede înfiinţarea Sistemului informatic integrat. Deci, HG 952/2003 nu a fost emisă pentru executarea vreuneia dintre cele două legi.
Este posibil ca Sistemul informatic integrat să fi fost înfiinţat printr-o hotărâre "secretă" a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). In acest caz, HG 952/2003 este vădit nelegală (încalcă legea fundamentală a ţării) întrucât nu a fost emis pentru executarea unei legi, ci a unei hotărâri a CSAT, care nu constituie lege. CSAT nu este un al doilea Parlament. In plus, o hotărâre nepublicată de înfiinţare a unei instituţii/structuri publice nu poate să aibă nici o putere. Prin urmare, acea instituţie/structură nu există.
2. HG 952/2003 obligă toate instituţiile care deţin baze de date să transmită copii acestui nou creat Sistem informatic integrat, ce va deveni astfel o supra-putere în stat, lucru extrem de periculos şi care creează premisele dictaturii. HG nr. 952/2003 nu precizează nici din cine va fi constituit acest organism mamut, nici cui se subordonează, nici faţă de cine răspunde şi nici cum.
HG nr. 952/2003 nu prevede absolut nici o garanţie cu privire la protecţia datelor personale. Persoanele fizice sau juridice nu au nici o posibilitate de a afla cum se folosesc datele care le privesc şi nici de a contracara eventualele abuzuri.
Prin urmare Sistemul informatic integrat este în afara oricărui control, controlând însă viaţa tuturor.
3. O dispoziţie cel puţin bizară este obligarea MAI de a preda Sistemului informatic integrat copia de pe baza sa de date până la 1 februarie 2004. Este singura instituţie pentru care se stabileşte un termen precis, ceea ce naşte -cel puţin- suspiciunea unei legături cu evenimentele electorale ce vor avea loc în 2004 şi 2005.
4. Textul HG nr. 952/2003 este redactat într-un limbaj criptic, ininteligibil cu numeroşi termeni calchiaţi din limba engleză care pun în dificultate chiar şi experţi în domeniu.
Şi din acest motiv, HG nr. 952/2003 încalcă legea. Este vorba de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care prevede în articolul 7 că: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23 „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.”
Din toate aceste motive, rezultă că HG 952/2003,
-care nu este emisă pentru organizarea executării unei legi, ci -eventual- a unei hotărâri a CSAT,
-care este lipsită de previzibilitate şi de orice garanţii reale de protecţie a vieţii private,
a încălcat în mod grav dreptul subiectiv la viaţă privată al membrilor APADOR-CH (ca şi al celorlalte persoane), drept garantat prin articolul 26 din Constituţie şi prin articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De aceea, vă solicităm să revocaţi/anulaţi HG 952/2003. In caz contrar, ne vom adresa instanţei de judecată pentru anularea acestei hotărâri.
Răspunsul guvernului a fost negativ la toate obiecţiile ridicate de APADOR-CH. In consecinţă, asociaţia ca persoană juridică şi doi membri ai săi ca persoane fizice s-au plâns instanţei de judecată, prima înfăţişare fiind programată în ianuarie 2004.
4. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul magistraţilor
Cele două proiecte au fost iniţiate de Ministerul Justiţiei şi supuse dezbaterii publice. In luna iulie, APADOR-CH a trimis iniţiatorului observaţiile sale care, în rezumat, privesc următoarele aspecte:
- ambele proiecte ar trebui să se refere exclusiv la instanţele de judecată şi la judecători. Organizarea Ministerului public şi a Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi statutul procurorilor urmând să facă obiectul unor legi separate. Aceasta deoarece potrivit Convenţiei europene şi jurisprudenţei Curţii europene (vezi, între altele, hotărârile în cazurile Vasilescu v. România sau Pantea v. România) există diferen#