CUPRINS:

Anul 1998 a fost marcat de framantari politice atat in interiorul coalitiei care guverneaza tara cat si intre aceasta si celelalte partide. Din aceasta cauza, in primele luni, activitatile autoritatilor legislative si executive au fost practic paralizate. Dupa demisia primului-ministru si numirea noului premier, aproape intreaga activitate a executivului — ca initiator de proiecte de legi — si a legislativului s-a concentrat mai mult asupra problemelor economice. Drept urmare, in materia protectiei drepturilor civile ale persoanelor nu s-a inregistrat nici un progres, legile esentiale in domeniu — Codul penal, Codul de procedura penala, Legea politiei nr. 26/1994, Legea sigurantei nationale nr. 51/1991 etc. — ramanand nemodificate. In privinta Codului penal si a Codului de procedura penala, Guvernul a inaintat Parlamentului o propunere de modificare dar aceasta a fost respinsa de legislativ. Iar proiecte de legi, absolut necesare, cum ar fi Legea accesului la informatii, Legea privind protectia datelor personale, Legea privind executarea pedepselor, Legea privind probatiunea, Statutul cadrelor din penitenciare, Statutul politistului, Legea cultelor, Legea minoritatilor etc. fie nu au fost nici macar schitate, fie au fost redactate dar nu inca introduse in Parlament.

1998 a fost si anul in care Consiliul Europei a decis incetarea monitorizarii speciale a modului in care statul roman respecta drepturile omului, cu toate ca Romania nu si-a indeplinit decat in mica masura angajamentele asumate in fata forului european in 1997, atunci cand se decisese suspendarea pe un an a procedurii de supraveghere.

A fost si anul in care statul roman a pierdut doua procese la Curtea Europeana pentru Drepturile Omului de la Strasbourg (cazurile Vasilescu si Petra).

De-a lungul intregului an, APADOR–CH si-a continuat eforturile de a determina autoritatile sa imbunatateasca legislatia privind drepturile civile ale persoanelor atat prin comentarii si sugestii pe marginea unor legi sau proiecte de lege, cat si prin semnalarea unor cazuri individuale de incalcari ale drepturilor omului. Ca si in anii precedenti, asociatia a efectuat propriile investigatii extrajudiciare in situatia in care au existat plangeri cu privire la abuzuri comise de unii politisti. Si, tot ca in anii precedenti, in cele mai multe din aceste cazuri, Parchetul militar a dat solutia neinceperii urmaririi penale. APADOR–CH crede ca astfel de solutii — de cele mai multe ori discutabile — intretin ideea unei „impunitati" a politistilor si bareaza accesul victimelor la justitie, ceea ce intra in contradictie evidenta cu art. 21 din Constitutie. De altminteri, trebuie semnalat faptul ca insasi Curtea Constitutionala a dat o decizie, publicata in Monitorul oficial din 6 martie 1998, prin care se arata ca solutiile date de procurori (civili sau militari) trebuie sa poata fi supuse controlului unor instante judecatoresti.

APADOR–CH a colaborat, mai intens decat in alti ani, cu alte organizatii neguvernamentale cu preocupari in domeniul drepturilor civile si ale minoritatilor (in principal nationale si religioase).

Anul 1998 a insemnat si o imbunatatire a relatiilor dintre APADOR–CH si Inspectoratul General al Politiei, precum si o dezvoltare substantiala a colaborarii dintre asociatie si Directia Generala a Penitenciarelor.

Din punct de vedere legislativ, anul 1998 nu a marcat progresul asteptat in directia asigurarii unei protectii reale si eficiente a drepturilor civile ale persoanelor. Legislatia penala — una din cele mai represive din Europa — a ramas neschimbata. Au fost introduse in Parlament proiecte de modificare a unor legi depasite (Legea sigurantei nationale, Legea secretului de stat si de serviciu) care ar trebui amendate in cea mai mare parte. Alte proiecte de lege vizand restructurarea din temelii a politiei si a sistemului penitenciar nu au ajuns inca la forul legislativ.

In dorinta de a respecta, macar partial, angajamentele asumate de statul roman fata de Consiliul Europei cu ocazia suspendarii pe o perioada de un an (aprilie 1997–aprilie 1998) a monitorizarii speciale la care Romania fusese supusa chiar de la data primirii in forul european, Guvernul a introdus in Camera Deputatilor — cu putin timp inainte de expirarea perioadei — un proiect de lege cu privire la modificarea Codului penal si a Codului de procedura penala. In esenta, proiectul viza dezincriminarea completa a relatiilor homosexuale intre adulti care consimt, eliminarea pedepsei cu inchisoarea pentru insulta si calomnie, abrogarea infractiunilor de ofensa adusa autoritatii si ultraj verbal, cu modificarea corespunzatoare a Codului de procedura penala.

In repetate randuri, APADOR–CH a atras atentia, in mod public (participari la emisiuni de televiziune si radio, declaratii in presa), ca simpla introducere de catre Guvern a unui proiect de lege in Parlament care, fireste, urma sa-l discute si sa-l aprobe sau sa-l respinga, nu insemna ca statul roman si-a respectat angajamentele fata de Consiliul Europei. Numai dupa votarea in ambele Camere si promulgarea legii s-ar fi putut trage o astfel de concluzie.

Din pacate, proiectul de lege a fost respins in iunie 1998.

La inceputul lunii februarie 1998, un senator a introdus in Parlament un proiect de lege pentru interzicerea avorturilor. APADOR–CH a redactat, la cererea Comisiei Senatoriale pentru Drepturile Omului, urmatoarele comentarii:

Proiectul nu a mai ajuns pe agenda Senatului.

Un proiect de modificare a Legii 51/1991 privind siguranta nationala a fost introdus la Camera Deputatilor la inceputul anului 1998. In martie 1998, APADOR–CH a redactat si a transmis comisiilor de specialitate urmatoarele comentarii:

Dupa stiinta APADOR–CH, acest proiect de lege nu a depasit faza comisiilor de specialitate din Camera deputatilor. Din informatiile asociatiei, mai exista un proiect de lege pe aceasta tema introdus in Parlament dar inca nediscutat in comisiile de specialitate, initiator fiind Partidul Democrat.

APADOR–CH, impreuna cu alte organizatii neguvernamentale, a finalizat o alta propunere de modificare a Legii 51/91 privind siguranta nationala. (A se vedea capitolul privind „Serviciile/structurile de informatii".)

Proiectul de lege a fost introdus de Guvern in Camera Deputatilor la data de 14 iulie 1998. APADOR–CH a redactat comentariul care urmeaza si care a fost distribuit membrilor comisiilor de specialitate.

Art. 9 alineatul 1 atribuie Serviciului Roman de Informatii «coordonarea activitatii si controlul masurilor privitoare la securitatea informatiilor secrete de stat». Alineatul 2 enumera institutiile care nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat. Lor li se adauga Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale si Administratia Nationala, institutie aflata in subordinea Ministerului Apararii Nationale din punctul de vedere al coordonarii si controlului masurilor privind apararea secretului de stat.

Articolul 3 din proiect prevede ca: «Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire civica a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara». Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia «Fidelitatea fata de tara este sacra» si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, «cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale». Introducerea notiunilor de «indatorire morala» sau «indatorire civica» intr-un text de lege este discutabila dat fiind ca ele nu pot crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni. APADOR–CH considera ca obligatia de aparare a secretului de stat revine unei anume categorii de persoane care lucreaza cu secrete de stat.

Art. 4 introduce posibilitatea ca autoritatile si institutiile publice, agentii economici, precum si orice persoana juridica de drept privat sa limiteze, prin reglementari proprii, accesul la secretele de serviciu. Detalii in privinta aceasta sunt furnizate de Capitolul III (art. 14–18). Definirea secretelor de serviciu este destul de vaga ele fiind «altele decat cele ce constituie secrete de stat, stabilite astfel de catre conducatorul unitatii... si a caror divulgare este de natura sa lezeze interesele unitatii». Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat. In lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul «secretului de serviciu». Este drept ca art. 18 interzice «stabilirea ca secrete de serviciu a informatiilor care, prin natura sau continutul lor, sunt destinate sa asigure informarea cetatenilor asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal sau pentru a favoriza ori acoperi eludarea legii». Dar lipseste garantia corectitudinii acestor operatiuni, anume controlul judecatoresc. Este absolut necesar ca stabilirea acestor categorii de secrete sa poata fi oricand atacata in justitie pentru ca nici un conducator de unitate, indiferent de natura proprietatii, nu poate fi investit cu puteri depline in acest domeniu.

Corelarea articolului 4 cu atributiile pe care, conform acestei legi, le are SRI prin art. 19 lit. i) ii permite ca la cererea persoanelor fizice si juridice de drept privat «sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora altele decat cele de stat...» (subl.n.). Aceasta inseamna, in fapt, o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al Legii nr. 14/1992 «este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare...» (subl.n.)

Articolul 7, in cele 14 paragrafe ale sale, enumera categoriile de informatii secrete de stat. Proiectul prevede unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. Dar lit. f) si g) includ in aceste categorii activitatea, mijloacele, metodele, tehnica si echipamentul de lucru ale «autoritatilor publice care desfasoara activitate de informatii», adica SRI, SIE, SPP, STS si structurilor de aceasta natura din MI, MApN si MJ. In acest fel se elimina orice posibilitate de control din partea societatii civile asupra activitatilor acestor organe/structuri. Literele h) si i) prevad ca documentele cu privire la «intreaga retea geodezica si gravimetrica de stat», «hartile si planurile topografice», «studiile si prospectiunile geologice prin care se evalueaza rezervele nationale de metale si minereuri rare, pretioase, disperse si radioactive» sunt informatii secrete de stat. Acest lucru pare pueril intr-o epoca in care sute de sateliti lansati de marile — si micile — puteri pot obtine toate aceste informatii. Se poate deduce ca secretele de stat mentionate la lit. h) si i) sunt ferite numai de eventuala «curiozitate» a cetatenilor Romaniei.

Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) al art. 7: «activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta statului sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei» (subl.n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, depasind cu mult sfera sigurantei nationale, a apararii nationale si a secretelor de stat.

Art. 7, litera m) introduce o alta categorie de informatii ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la «relatiile si activitatile externe ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie date publicitatii, potrivit legii». Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie date publicitatii si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (desi exista garantia constitutionala), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.

In finalul articolului 7, apare litera n) «alte domenii stabilite de lege». Care lege? Aceasta, sau lege/legi viitoare? Se poate deduce ca orice lege viitoare va putea adauga noi categorii de informatii secrete de stat la cele 14 deja enuntate in acest proiect de lege?

Articolul 8 introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii — «strict secret de importanta deosebita», «strict secret» si «secret» — al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor. Se mai adauga si calificativul «confidential» atunci cand informatiile secrete de stat «sunt destinate strict unor persoane anume determinate». Nu se precizeaza daca orice informatie, indiferent de categoria careia ii apartine, poate fi declarata «confidentiala».

Art. 11 prevede ca «autoritatile publice... precum si alte institutii centrale vor intocmi liste proprii cuprinzand categoriile de informatii ce constituie secrete de stat in domeniile lor de activitate. Listele... se transmit atat unitatilor subordonate pentru care sunt obligatorii, cat si Serviciului Roman de Informatii». Sunt exceptate Parlamentul, Presedintia, CSAT, Guvernul, servicii de informatii etc. APADOR–CH considera ca toate listele, fara exceptie, trebuie sa fie publice astfel incat fiecare cetatean sa stie ce gen de secrete de stat (nu documentele ca atare) gestioneaza fiecare autoritate publica si fiecare institutie centrala. Altfel, nici un cetatean al Romaniei nu va putea fi acuzat ca n-a respectat o lege care «secretizeaza» pana si listele de secrete.

Conform art. 19 lit. c) si d), SRI «efectueaza verificari si ofera date cu privire la persoanele care sunt sau urmeaza a fi incadrate... in functii ce presupun accesul la informatii secrete de stat» si «avizeaza propunerile cu privire la desemnarea persoanelor care urmeaza sa desfasoare activitati privind securitatea informatiilor secrete de stat...». Persoanele care «sunt sau urmeaza a fi incadrate» isi vor da consimtamantul scris pentru efectuarea verificarilor. Ce se va intampla daca o persoana refuza sa-si dea consimtamantul? Va fi demisa — sau nu va fi angajata — din acest motiv? Nu se va intra in contradictie cu Codul muncii, Legea contractelor colective de munca si alte acte normative in domeniu? Cat despre avizarea propunerilor cu «privire la desemnarea persoanelor care urmeaza sa desfasoare activitati privind securitatea informatiilor secrete de stat» nu se precizeaza daca avizul este obligatoriu sau consultativ.

Art. 19 litera f) permite SRI sa efectueze «acte premergatoare referitoare la incalcarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat, in conditiile prevazute de Codul de procedura penala» (subl.n.). Legea nr. 14/1992 prevede la art. 12 alin. 2 ca «La solicitarea organelor judiciare competente, cadre anume desemnate din Serviciul Roman de Informatii pot acorda sprijin la realizarea unor activitati de cercetare penala pentru infractiuni privind siguranta nationala». Codul de procedura penala, modificat in 1996, prevede la art. 224 alin. 2 ca «... in vederea strangerii datelor necesare organelor de urmarire penala pentru inceperea urmaririi penale, pot efectua acte premergatoare si lucratorii operativi din Ministerul de Interne, precum si din celelalte organe de stat cu atributii in domeniul sigurantei nationale, anume desemnati in acest scop, pentru fapte care constituie potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale». Trebuie remarcata evolutia limbajului folosit: de la «la solicitarea organelor judiciare» si «pot acorda sprijin» in Legea SRI la «pot efectua» (fara solicitare prealabila) in C.p.p. si la imperativul «efectueaza» in proiectul de lege in discutie. In mod concret, aceasta prevedere inseamna ca SRI va putea cere emiterea unui mandat de interceptare a convorbirilor telefonice si de supraveghere a unei persoane pe perioade de cate 30 zile pe baza art. 224 din C.p.p. sub pretextul efectuarii actelor premergatoare pentru fapte ce ar constitui amenintari la adresa sigurantei nationale, pe langa mandatul cu acelasi continut pe care il pot solicita pe baza art. 13 din Legea Sigurantei Nationale (valabil pentru 6 luni dar putand fi prelungit la nesfarsit). Cu alte cuvinte, in loc sa sporeasca protejarea persoanei fata de posibile abuzuri ale autoritatilor, ea o diminueaza.

Art. 19 litera j) autorizeaza SRI sa efectueze «constatari cu privire la nerespectarea normelor privind securitatea informatiilor secrete de stat si sa aplice sanctiunile contraventionale prevazute de lege iar atunci cand faptele constituie infractiuni sesizeaza autoritatile judiciare competente». Or, conform Legii nr. 14/1992 privind organizarea si functionarea SRI, aplicarea sanctiunilor contraventionale nu intra in competentele acestui organ.

Articolul 21 prevede la alin. 2 obligatia persoanelor carora le-au fost incredintate informatii secrete de stat sa asigure securitatea acestora si «dupa incetarea prestarii serviciului sau a profesiei ori dupa disparitia imprejurarilor in legatura cu care persoana a luat cunostinta despre informatii secrete de stat sau secrete de serviciu». De vreme ce nu exista nici o limitare in timp pentru aceasta obligatie si deoarece legea nu prevede nimic in legatura cu declasificarea informatiilor, se deduce ca o persoana care a luat cunostinta de informatii secrete (de stat sau de serviciu) nu va putea niciodata, in nici o imprejurare sa le divulge chiar daca ele sunt de interes public.

Art. 23 alineatul 1 prevede obligatia salariatului «sa sesizeze de indata» conducatorul unitatii, care, la randul sau, va sesiza SRI si, daca este cazul, si organele de urmarire penala. Alineatul 3 al aceluiasi articol 23 instituie obligatia oricarei persoane «care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor secrete de stat sau intra in posesia lor» de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, prevederile din acest articol pot duce la incurajarea delatiunii si a abuzurilor.

Art. 25, 26 si 27 din proiectul de lege se refera la sanctiuni. Se prevad pedepse cu inchisoarea de la 2 la 7 ani si interzicerea unor drepturi pentru «sustragerea secretelor de stat, distrugerea neautorizata ori alterarea acestora» si de la 3 la 10 ani si interzicerea unor drepturi pentru «divulgarea, transmiterea, folosirea, difuzarea sau publicarea, sub orice forma, fara drept, a secretelor de stat» (art. 25 si 26). In ambele situatii se pedepseste si tentativa. Ambele prevederi intra in contradictie cu Codul penal in vigoare, care statueaza alte pedepse pentru aceste infractiuni. Art. 27 se refera la contraventii ce se stabilesc prin hotarare de Guvern (deci in afara controlului parlamentar), sanctiunile contraventionale putand fi aplicate si persoanelor juridice. Agentul insarcinat cu constatarea si aplicarea contraventiilor este SRI (art. 19 lit. j), cu toate ca, asa cum s-a mai mentionat, Legea 14/1992 nu ii permite acest lucru.

Pana la sfarsitul anului 1998, proiectul de lege nu a intrat pe agenda Camerei Deputatilor.

In 1998, APADOR–CH si-a dezvoltat colaborarea cu alte organizatii neguvernamentale cu preocupari in domeniul drepturilor civile si ale minoritatilor.

1. In aprilie 1998, inainte de sedinta Consiliului Europei in care urma sa se discute abandonarea sau continuarea monitorizarii speciale cu privire la Romania la incheierea anului de suspendare temporara a procedurii, organizatia Amnesty International a tinut o conferinta de presa la Strasbourg in care a demonstrat, pe baza investigatiilor proprii si datelor furnizate de organizatii neguvernamentale nationale, a extraselor din presa, a corespondentei cu autoritatile romane si a altor surse de informatii, ca Romania nu isi respectase angajamentele asumate in aprilie 1997. Surprinzator, Guvernul roman a ales calea denigrarii lui Amnesty International iar unele publicatii, posturi de radio si televiziune au dezlantuit o adevarata campanie impotriva organizatiilor neguvernamentale, in principal a celor care se ocupa de respectarea drepturilor omului. Cum aceasta reactie adversa venea la putin timp dupa o alta campanie de presa, in care organizatiile neguvernamentale si fundatiile fusesera acuzate in bloc de vanzari ilegale de autoturisme importate cu scutire de taxa vamala, patru organizatii neguvernamentale romane, recunoscute pe plan national si international, au convocat o conferinta de presa pentru a clarifica situatia. Textul difuzat presei este urmatorul:

2. In mai 1998, trei organizatii neguvernamentale cu preocupari constante in domeniul sistemului penitenciar — APADOR–CH, GRADO (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului) si SIRDO (Societatea Independenta Romana pentru Drepturile Omului) — au fost invitate de Directia Generala a Penitenciarelor sa participe la un program de monitorizare a regimului din inchisori. Deoarece propunerea initiala a DGP era confuza si implica participarea in actiunile de monitorizare a reprezentantilor autoritatilor si societatii civile la un loc, cele trei organizatii neguvernamentale au decis sa comunice punctul lor de vedere Directiei Generale a Penitenciarelor:

3. APADOR–CH si GRADO au elaborat analize si propuneri cu privire la doua proiecte de lege redactate de Directia Generala a Penitenciarelor privind executarea pedepselor si probatiunea. Dupa informatiile APADOR–CH, o parte din observatiile celor doua asociatii au fost luate in consideratie la finalizarea textelor. Din pacate, pana la sfarsitul anului 1998, proiectele nu au fost discutate de Guvern.

4. O alta situatie in care mai multe organizatii neguvernamentale — inclusiv APADOR–CH — au avut o reactie comuna a fost cazul Eva-Maria Barki. (A se vedea capitolul „Libertatea de exprimare")

5. La finele anului 1997, APADOR–CH impreuna cu Asociatia Ecumenica a Bisericilor din Romania (AIDRom), Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului (GRADO), Societatea Independenta Romana a Drepturilor Omului (SIRDO) au decis sa constituie Consiliul Roman pentru Refugiati. Fundatie independenta, neguvernamentala, nepartizana politic sau religios, nonprofit, Consiliului Roman pentru Refugiati i s-a conferit personalitate juridica prin sentinta nr. 181/29 iunie 1998 a Tribunalului Bucuresti.

Consiliul Roman pentru Refugiati are drept scop promovarea si apararea prin toate mijloacele legale a drepturilor omului in general, si in particular a drepturilor solicitantilor de azil si ale altor persoane persecutate in tarile de origine sau de domiciliu, in conformitate cu Constitutia Romaniei, Conventia si Protocolul privind statutul refugiatilor, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale, precum si alte tratate internationale la care Romania este parte.

Consiliul Roman pentru Refugiati s-a nascut din dorinta organizatiilor fondatoare de a-si coordona si conjuga eforturile, intreprinse pana acum separat, in sprijinul solicitantilor de azil si refugiatilor, prin constituirea unei structuri mai eficiente, democratice, transparente. Fundatia este deschisa pentru aderare si altor persoane fizice si juridice.

Obiectivul imediat al fundatiei este organizarea unei structuri executive, pe baza criteriilor de profesionalism si angajare personala. Pe termen mediu si lung, membrii fundatiei impreuna cu structura executiva vor concepe si derula programe in sprijinul grupurilor tinta mentionate:

— consiliere si asistenta juridica,

— constituire si extindere a unei retele de avocati care sa preia cazuri selectate de Consiliu,

— monitorizare a punctelor de control de la trecerea frontierei si a locurilor de detentie pentru straini,

— constituire a unui centru de documentare si resurse privind problematica strainilor, a refugiatilor si a solicitantilor de azil — monitorizare a initiativelor legislative si imbunatatire a legislatiei existente in domeniu.

APADOR–CH a constatat ca nici in anul 1998 nu au fost modificate acele legi — frecvent criticate de organizatii nationale si internationale de drepturile omului — care au relevanta directa pentru raporturile dintre persoanele fizice si politie (Legea Politiei nr. 26/1994, Codul penal, Codul de procedura penala, Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii, Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor etc.).

Cu toate acestea, ideea demilitarizarii politiei — esentiala pentru normalizarea relatiilor dintre persoanele fizice si politisti — pare a castiga teren. Dupa stiinta APADOR–CH, Ministerul de Interne a redactat doua variante de modificare a Legii 26/1994: una vizand demilitarizarea reala a politiei, cealalta instituind un fel de hibrid de tranzitie in care controlul final ar fi in continuare exercitat la nivelul hipercentralizat actual dar si autoritatile locale civile ar avea un cuvant de spus. Pana la sfarsitul anului 1998, nici una din variante nu a fost insusita de Guvern si transmisa Parlamentului ca initiativa legislativa. In schimb, un proiect de lege care ar fi trebuit introdus in Parlament inca din 1994 — este vorba de Statutul politistului — a fost, in sfarsit, prezentat legislativului. Din pacate, Statutul, care ar mai avea nevoie de unele amendamente pentru a corespunde standardelor europene in domeniu, se refera la o politie civila si deci nu va putea fi adoptat de Parlament decat dupa modificarea Legii Politiei nr. 26/1994.

Problemele de ordin general semnalate in mod repetat de APADOR–CH nu si-au gasit inca solutia legala:

— daca privarea de libertate fara mandat de arestare a unei persoane sub forma retinerii de 24 de ore este o prevedere inclusa atat in Constitutie cat si in Codul penal, conducerea la sectia/postul de politie (prevazuta in plus de Legea politiei), care poate dura tot 24 de ore, nu mai este constitutionala. Ar trebui sa existe o singura perioada de 24 de ore de privare de libertate fara mandat de arestare;

— lipsa aparatorului (ales sau din oficiu) in perioada celor 24 de ore de retinere (plus celelalte 24 de ore de „conducere"). Prezenta avocatului este obligatorie din momentul inceperii urmaririi penale (adica din momentul emiterii primului mandat de arestare preventiva de un procuror) dar nu si in perioada celor posibile 48 de ore de privare de libertate fara mandat;

— tratamentele inumane sau degradante, uneori chiar tortura, aplicate de unii politisti in sectiile/posturile de politie persoanelor retinute sau „conduse" pentru a le determina sa recunoasca una sau mai multe infractiuni. Asociatia a cerut constant ca declaratiile date in absenta aparatorului — deci in perioada de 24 + 24 de ore de privare de libertate fara mandat — sa nu fie luate in consideratie nici de procurori, nici de instantele de judecata;

— intocmirea, cu mare usurinta, a proceselor verbale de amendare pe baza Legii 61/1991 si continuarea practicii ca politia sa ceara instantelor de judecata transformarea amenzilor neplatite in inchisoare contraventionala. In august 1998, Guvernul a inaintat un proiect de lege privind inlocuirea sanctiunii inchisorii contraventionale cu sanctiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati in folosul comunitatii. Pana la sfarsitul lui decembrie 1998, proiectul nu fusese inca aprobat de Parlament;

— continuarea efectuarii perchezitiei domiciliare cu acordul persoanei vizate. Dupa parerea APADOR–CH, aceasta metoda — prevazuta atat de Codul de procedura penala cat si de Legea politiei — este neconstitutionala (Constitutia Romaniei precizeaza la art. 27 alin. 3: „Perchezitiile pot fi ordonate exclusiv de magistrat si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege.") si poate da nastere la numeroase abuzuri. APADOR–CH considera ca perchezitia domiciliara — cu exceptia delictului flagrant — trebuie sa se faca numai pe baza mandatului emis de un judecator si nu de procuror. Nu este normal ca procurorul insarcinat cu efectuarea cercetarii penale sa detina si puterea de a emite un astfel de mandat;

— recurgerea relativ frecventa la armele de foc in conditii care, chiar daca sunt legiferate (Legea 26/1994 art. 19 lit. d), nu sunt in concordanta cu prevederile documentelor internationale. Ar trebui avute in vedere in primul rand notiunea de proportionalitate a interventiei politistilor, in raport cu circumstantele si gravitatea faptei.

Pe langa preocuparile amintite, APADOR–CH mentioneaza o alta sursa de tensiune intre populatie si politie si anume raziile. Legea politiei prevede posibilitatea efectuarii raziilor (art. 16 lit. i) dar nu si procedura aferenta. In consecinta, daca nu exista cumva instructiuni „secrete", trebuie respectate prevederile Codului de procedura penala (mandate de perchezitie, anume ore intre care se poate efectua perchezitia, intocmirea proceselor-verbale de confiscare etc.). APADOR–CH a investigat doua cazuri in care s-au efectuat razii (la Lugoj si in comuna Merisani) si, dupa parerea asociatiei, in nici unul din cazuri nu se justifica o astfel de interventie. Procedura, in momentul de fata, este de a se intocmi un raport din partea politiei locale catre IPJ in care se descriu numeroase situatii — sau posibile situatii — de incalcare a legilor care ar justifica o razie intr-un local, sat, zona. Daca raportul este avizat favorabil de Inspectorul-sef al IPJ, politistii locali impreuna cu militari din brigazile/detasamentele pentru apararea ordinii publice fac o adevarata demonstratie de forta prin numar si dotari tehnice. In cele doua cazuri investigate de APADOR–CH, rezultatele raziilor au fost minime: s-au dat cateva amenzi, nici o persoana condamnata sau in curs de judecare care s-ar fi ascuns in zona nu a fost prinsa, nu s-au gasit droguri, obiecte furate pentru care sa fi existat reclamatii. In schimb, peste 75% din persoanele „conduse" la sectiile de politie in urma celor doua razii s-au plans ca au fost batute de politisti. APADOR–CH mai are cunostinta de actiuni similare ale politiei in Timisoara si Bucuresti. Asociatia nu contesta dreptul politistilor de a organiza razii dar numai daca exista dovezi ca in locul vizat s-au comis — sau sunt pe cale de a se comite — infractiuni si nu pe baza unor simple afirmatii sau supozitii ale informatorilor locali. Asa cum se desfasoara in prezent, raziile au mai degraba rolul de a inspaimanta populatia locala si nu de a depista infractori sau de a preveni infaptuirea unor acte antisociale.

APADOR–CH semnaleaza din nou inegalitatea „armelor" in cazuri de abuzuri comise de politisti. Orice persoana care se considera victima a unui abuz savarsit de un politist se poate plange numai Parchetului militar. Pentru ca un politist sa fie trimis in judecata de Parchetul militar este necesar ca procurorul care instrumenteaza cazul sa aiba la dispozitie dovezi clare si sa fie convins de vinovatia politistului respectiv. Sarcina producerii probelor revine, practic, exclusiv victimei. APADOR–CH aminteste ca, in 1998, Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg a condamnat Bulgaria (cazul Assenov) pentru incalcarea mai multor drepturi prevazute de Conventia europeana. Relevant si pentru sistemul din Romania este faptul ca reclamantul s-a plans impotriva modului in care Parchetul militar bulgar investigase reclamatia sa cu privire la abuzul comis de unii politisti, investigatie incheiata cu doua solutii de neincepere a urmaririi penale. Curtea de la Strasbourg a considerat ca autoritatile bulgare nu desfasurasera o cercetare reala si impartiala si ca l-au privat pe reclamant de posibilitatea de a ajunge in instanta si a condamnat statul bulgar pentru violarea art. 3 din Conventie.

In aceeasi ordine de idei, APADOR–CH semnaleaza faptul ca insasi Curtea Constitutionala a Romaniei a ajuns la concluzia ca sistemul actual de cercetare din partea Parchetului (inclusiv militar) blocheaza accesul la justitie, garantat de art. 21 din Constitutie. In Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicata in Monitorul oficial nr. 105 din 6 martie 1998, Curtea Constitutionala precizeaza ca: „...fiind vorba de acte si masuri luate de procuror in cursul procesului penal, acestea trebuie sa fie supuse nu numai unui control ierarhic, in cadrul Ministerului Public, dar si controlului din partea instantelor judecatoresti."(subl.n.). „Acest drept al persoanei este evident in cazul actelor prin care procurorul pune capat conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezolutia de neincepere a urmaririi penale, art. 228 alin. 6 din Codul de procedura penala, scoaterea de sub urmarire penala sau incetarea urmaririi penale, art. 11 pct. 1 lit. b) si c) din Codul de procedura penala. Fiind vorba de acte prin care se infaptuieste justitia, este firesc ca acestea sa fie verificate si confirmate sau infirmate de instantele judecatoresti, singurele autoritati prin a caror activitate se realizeaza justitia (art. 125 alin. 1 din Constitutie." (subl.n.). Desigur, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii pentru viitor. Dar, atat timp cat nu se modifica in mod corespunzator Codul de procedura penala in sensul precizarii competentelor (la ce nivel al instantei se poate adresa victima, care este rolul judecatorului, ce fel de decizie poate da, cum se aplica decizia etc.), decizia Curtii Constitutionale ramane doar o recunoastere teoretica a deficientei sistemului juridic romanesc.

1998 a fost, din punctul de vedere al relatiilor dintre asociatie si politie, un an al contrastelor.

Sub pretextul unei „mai bune cunoasteri reciproce", un lucrator din Ministerul de Interne, angajat ca redactor-sef la publicatia „Pentru Patrie", organ de presa oficial al MI, a avut o foarte lunga discutie, la sediul APADOR–CH cu cele doua copresedinte ale asociatiei. Rezultatul a fost un articol aparut in numarul 6/1998 al revistei, plin de dezinformari, trunchieri si comentarii rauvoitoare la adresa asociatiei. APADOR–CH a remis redactiei un raspuns punctual care, dupa stiinta sa, nu a fost publicat niciodata.

La putin timp dupa aparitia articolului, despre care membri din conducerea IGP au declarat ca nu reprezenta punctul lor de vedere (cu toate ca este vorba despre o publicatie apartinand oficial Ministerului de Interne), APADOR–CH a avut surpriza unei neasteptate schimbari de atitudine din partea IGP: reprezentantii organizatiei care s-au deplasat in tara pentru a investiga cazuri de posibile abuzuri ale politistilor, au avut posibilitatea de a discuta acele cazuri si cu IPJ locale. Desigur, ar fi fost de dorit ca discutiile sa se desfasoare cu politistii direct implicati. Totusi, este un notabil pas inainte in directia normalizarii relatiilor dintre o organizatie neguvernamentala de drepturile omului si autoritatea publica monitorizata.

Un al doilea pas remarcabil s-a produs la sfarsitul lui octombrie 1998, cand IGP si-a dat acordul pentru ca reprezentantii APADOR–CH sa poata vizita aresturile politiei. Anuntarea Directiei de cercetari penale si desemnarea unei persoane care sa-i insoteasca pe reprezentantii APADOR–CH in vizitele din aresturile politiei sunt, desigur, conditii discutabile dar esential ramane acordul de a intra in astfel de locuri de detentie. Un lucru ce mai trebuie semnalat este ca instructiunile nr. 0410/1974 cu privire la aresturi au caracter secret si nu au fost modificate dupa decembrie 1989. Aceste instructiuni erau valabile pentru toate locurile de detentie, deoarece pana dupa decembrie 1989, ele se aflau in subordinea Ministerului de Interne. In 1991, Directia Generala a Penitenciarelor a trecut in subordinea Ministerului de Justitie, iar aresturile politiei au ramas la Ministerul de Interne. In vreme ce DGP a trecut la modificarea — uneori radicala — a instructiunilor din 1974, IGP a continuat sa le aplice ca atare. Teoretic, o persoana este transferata din arestul politiei in penitenciar in momentul in care procurorul care a instrumentat cazul a redactat rechizitoriul, deci a incheiat cercetarea penala. Numai ca intre o persoana care se afla in faza de urmarire penala si una care a fost trimisa in judecata nu trebuie sa existe nici o diferenta: ambele sunt in arest preventiv si ambele beneficiaza de prezumtia de nevinovatie. Or, intre conditiile de detentie din penitenciare si cele din aresturile politiei pentru persoane aflate in arest preventiv exista numeroase diferente rezultate din modificarea si, respectiv, mentinerea instructiunilor 0410/1974:

— in aresturile politiei nu este permisa detinerea obiectelor taioase, inclusiv lame de ras, lucru de mult acceptat in penitenciare;

— in aresturile politiei nu este permisa introducerea aparatelor de radio sau televiziune, ceea ce se aproba de mult in penitenciare. O persoana aflata in arestul unei sectii de politie nu beneficiaza de dreptul minim la informare, exceptand putinele ziare autorizate de conducere;

— in aresturile politiei se poate, inca, recurge la imobilizarea detinutilor cu lanturi, lucru interzis in penitenciare;

— pedeapsa izolarii severe poate fi prelungita pana la 20 de zile consecutiv, in timp ce in penitenciare, durata este de maximum 10 zile;

— in aresturile politiei, retinutii/arestatii nu au voie sa stea culcati pe paturi de la ora desteptarii si pana la ora stingerii. In regula aproape generala, aceasta prevedere nu se mai aplica in penitenciare. A obliga persoane care nu au nimic de facut intre orele 5:00 si 22:00 sa stea — sau sa nu stea — in anume pozitii echivaleaza cu tratament inuman;

— in aresturile politiei, orice discutie intre detinut si aparatorul ales sau din oficiu are loc numai in prezenta si cu acordul ofiterului/procurorului anchetator. Cu alte cuvinte, confidentialitatea relatiei dintre client si avocat este inexistenta. Directia Generala a Penitenciarelor a eradicat — cel putin in principiu — aceasta sursa de incalcare a dreptului la aparare, stabilind regula ca subofiterii de paza sa stea la o distanta de detinut si de avocat care sa nu le permita sa auda ce se discuta. In unele penitenciare, subofiterii de paza raman in afara camerei unde are loc intalnirea.

Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)

Decedat in ianuarie 1994 in Spitalul Filaret, unde fusese transferat cu o saptamana inainte de la Spitalul penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, din 1992, la Centrul pentru minori de la Gaesti. Moartea a survenit la cateva zile dupa ce a implinit 18 ani. Mama lui Radu Daniel Achim a dat in judecata statul. Procesul a inceput in 1997 si, dupa numeroase piedici, in 1998, instanta de apel a retrimis cauza la instanta de fond. APADOR–CH o sprijina moral si material pe mama lui Radu Daniel Achim in desfasurarea procesului.

Tudorel Tanase si familiile Dragnea–Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin, 1995)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau, Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase, au fost impuscati de un grup de politisti condusi de capitanul Lepadatescu. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de complicitate la trei spargeri. Cei trei au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. Lui Tudorel Tanase i s-a extirpat un rinichi si i s-a aplicat ghips, in repetate randuri, la piciorul ranit. Lui Grigore Tanase i s-a taiat o portiune din intestin iar Constantin Dragnea a avut „norocul" de a se alege numai cu o rana superficiala prin impuscare. Tudorel Tanase a fost judecat si condamnat la un an si doua luni pentru complicitate la talharie. Deoarece la data pronuntarii sentintei, el efectuase aproape integral pedeapsa, a refuzat sa mai faca apel. APADOR–CH are informatii contradictorii cu privire la anchetarea politistilor implicati in incidentul din 1995: pe de o parte, IGP sustinea, in martie 1998, ca Parchetul militar daduse solutia neinceperii urmaririi penale, pe de alta parte, in aprilie 1998, tot IGP informa o personalitate politica britanica interesata de caz ca politistii implicati au fost trimisi in judecata, dosarul aflandu-se pe rolul Tribunalului Militar Bucuresti.

Viorel Constantin (Tandarei, 1995)

Batut in mod salbatic de un grup de cinci politisti si gardieni publici in fata a numerosi martori, Viorel Constantin s-a ales, pe langa bataie, cu auzul afectat pe viata si cu o substantiala amenda pentru „tulburarea linistii publice". Dupa un an si doua luni de cercetari, Parchetul militar a trimis in judecata patru din cei cinci politisti si gardieni publici implicati. Tribunalul militar i-a condamnat pe inculpati la o amenda penala mai mica decat amenda contraventionala pe care aceiasi politisti i-o aplicasera lui Viorel Constantin. In apel, Tribunalul militar a considerat ca amenda penala era o pedeapsa prea mare pentru fapta comisa asa ca i-a achitat pe cei patru, transformand amenda penala in sanctiune administrativa. Recursul, judecat in 1998, a confirmat decizia instantei de apel. APADOR–CH considera ca acest caz este scandalos pentru modul in care unii judecatori militari aplica legea si il va sprijini pe Viorel Constantin daca va hotari sa se adreseze Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg.

Gabriel Carabulea (Bucuresti, 1996)

Urmarit de politistii de la sectia 9 pentru talharie, Gabriel Carabulea a fost retinut de politistii de la sectia 14 pe data de 13 aprilie 1996, pentru un minor accident de circulatie. Transferat in aceeasi zi la sectia 9, Carabulea a fost dus, trei zile mai tarziu (pe 16 aprilie), in stare foarte grava, mai intai la Spitalul penitenciar Bucuresti–Jilava, unde nu a fost primit, si apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Sotia, fratele si cativa prieteni care au venit la spital, sustin ca Gabriel Carabulea le-a spus ca a fost „rulat" intr-un covor si batut salbatic de politistii de la sectia 9. Ancheta Parchetului militar s-a incheiat constant cu neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor de la sectia 9, cauza decesului fiind considerata a fi direct legata de accidentul de circulatie din 13 aprilie 1996. Desi sotia lui Gabriel Carabulea nu a mai dorit sa se implice in cercetarile cu privire la moartea sotului ei, fratele decedatului a hotarit sa se adreseze Curtii Europene de la Strasbourg.

Marius Popescu (Buzau, 1996)

Pe 21 februarie 1996, Marius Popescu, 29 de ani, a ajuns acasa in jurul orei 1:00, in stare de amnezie totala si prezentand urme vizibile de lovituri. A fost internat a doua zi, in stare grava, mai intai la Spitalul municipal Buzau, apoi la Spitalul de urgenta Bucuresti. Diagnosticul era „leziuni traumatice ce s-au putut produce in ziua de 21/22 februarie 1996 prin lovituri repetate cu corp dur si necesita 35-40 de zile de ingrijiri medicale". De ce ar fi acest caz legat de politisti? Pentru ca, in noaptea de 21 februarie 1996, cand mama si sora sa l-au dezbracat, au gasit intr-un buzunar un proces-verbal de amendare, datat 21 februarie 1996. Parchetul militar a decis, in 1998, neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor din Buzau ignorand toate argumentele aduse de victima si de APADOR–CH:

— daca in noaptea de 21/22 februarie 1996 Marius Popescu a fost gasit de politisti zacand in stare de inconstienta, cum se explica faptul ca acestia, in loc sa-l duca la spital — conform obligatiilor de serviciu — l-au dus la sectie, unde i s-a intocmit un proces-verbal de amendare?

— cine l-a adus pe Marius Popescu, aflat in stare de afazie, la domiciliu?

— de ce au insistat politistii din Buzau sa se distruga procesul-verbal de amendare si copia aflata la Marius Popescu?

In februarie 1997, Marius Popescu a fost expertizat grafologic pentru a se stabili daca semnatura de pe procesul-verbal de amendare era sau nu a sa. Nu a aflat rezultatul nici pana la sfarsitul anului 1998.

Constantin Balasa (Targu-Jiu, 1996)

Constantin Balasa a avut un banal accident de circulatie, fara urmari serioase, la jumatatea lunii iunie 1996. Invitat verbal la sediul Politiei rutiere din Targu-Jiu, s-a prezentat pe data de 18 iunie 1996, insotit de fiul sau, atunci in varsta de 11 ani. Speriat de numarul mare de politisti, Constantin Balasa a iesit din sediu, pretextand ca nu avea asupra sa asigurarea auto. A fost readus cu forta inapoi in sectie de trei-patru politisti. I s-a facut rau, si-a pierdut cunostinta si s-a trezit abia la Spitalul judetean. Certificatul medico-legal eliberat de IML Gorj la data de 20 iunie 1996 mentiona traumatism cranio-cerebral, excoriatii pe umarul stang, pe torace si la cot si echimoze pe fetele interne ale bratelor si recomanda 5-6 zile de ingrijiri medicale.

Constantin Balasa s-a plans la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor de la Targu-Jiu. Prima solutie a Parchetului a fost de neincepere a urmaririi penale (13 noiembrie 1996) si a fost contestata de victima la Sectia Parchetelor Militare, la 27 februarie 1997. Sectia Parchetelor Militar a infirmat prima solutie si a dispus completarea cercetarilor.

La 20 februarie 1997, deci la opt luni dupa incident, Constantin Balasa a fost convocat la Parchetul de pe langa Tribunalul Targu-Jiu, unde a aflat cu stupoare ca a fost trimis in judecata pentru „distrugere si ultraj". Daca prima acuzatie — de distrugere a masinii politiei in timpul transportarii sale de la sectie la spital, distrugere ce consta in „deteriorarea instalatiei de dezaburizare, a unui inchizator de portiera, unui maner si unui ornament prag spate" — se contura oarecum de la sfarsitul lunii octombrie 1996, ultrajul era o noutate. Se pare ca unul din subofiterii implicati in incidentul din 18 iunie 1996 obtinuse un certificat medico-legal din care rezulta ca, in urma loviturilor primite de la Constantin Balasa ar fi necesitat 2-3 zile ingrijiri medicale.

Procesul in care este inculpat Constantin Balasa se afla pe rolul Judecatoriei Pitesti, in urma cererii de stramutare a dosarului.

Dupa stiinta APADOR–CH, Parchetul militar nu finalizase, pana la sfarsitul anului 1998, cercetarile cu privire la abuzul savarsit de politistii din Targu-Jiu in iunie 1996.

Asociatia considera cazul Constantin Balasa drept un exemplu flagrant de „rasturnare de situatie" in care victima unui abuz al politistilor este transformata in infractor.

APADOR–CH il sustine moral si material pe Constantin Balasa atat in procesul intentat pentru distrugere si ultraj cat si in eforturile sale de a obtine o solutie echitabila din partea Parchetului militar.

Danut Iordache (Bucuresti, 1997)

Pe data de 3 februarie 1997, cativa politisti de la sectia 14 au patruns in casa familiei Iordache si, fara a prezenta mandat sau a cere consimtamantul scris al locatarilor, au efectuat o perchezitie. Dupa circa o ora, au plecat luandu-l pe Danut Iordache la sectie. Acesta a fost pus in libertate abia pe 5 februarie dupa-amiaza, depasindu-se cu mult cele 24 de ore de retinere prevazute de legea penala. Nu poate fi invocata nici „conducerea la sectie" (prevedere neconstitutionala a art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994) deoarece aceasta masura se ia cand nu poate fi stabilita identitatea persoanei suspecte, ceea ce nu era cazul, de vreme ce Danut Iordache a fost luat de la domiciliu. Daca a existat un mandat de arestare preventiva, acesta ar fi fost emis pentru minimum 5 zile si atunci cum se explica punerea in libertate a lui Danut Iordache dupa doua zile si jumatate?

Cert este ca, pe 5 februarie, Danut Iordache prezenta urme vizibile de lovituri. Certificatul medico-legal din 6 februarie 1998 mentioneaza urmatoarele: „hematom la nivelul obrazului drept", „fractura mandibulara–ram orizontal drept" (constatata de Spitalul de urgenta, inclusiv pe baza examenului radiologic) si recomanda „50-55 zile de ingrijiri medicale."

Pe data de 19 februarie 1997, politistii au facut o noua perchezitie la familia Iordache si l-au retinut din nou pe Danut. Acesta se afla in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava.

Pe 4 aprilie 1997, Danut Iordache a adresat Parchetului militar o plangere impotriva politistilor de la sectia 14, in legatura cu cele intamplate in perioada 3–5 februarie 1997.

Intrucat pana la sfarsitul anului 1997 Parchetul militar nu solutionase cazul, reprezentantii APADOR–CH s-au deplasat la Penitenciarul Bucuresti–Jilava, in mai 1998 si, dupa discutia cu Danut Iordache, au trimis Sectiei Parchetelor Militare urmatoarea scrisoare:

Belmondo Cobzaru (Mangalia, 1997)

In seara zilei de 4 iulie 1997, Belmondo Cobzaru a parasit pentru o jumatate de ora apartamentul in care traia impreuna cu concubina sa Steluta Mecu. La intoarcere, a batut la usa dar nu i-a deschis nimeni. Alarmat, s-a hotarat sa sparga usa in prezenta unei vecine. A constatat ca Steluta Mecu nu se afla in apartament si a coborat imediat in strada, moment in care l-a vazut pe cumnatul concubinei, Crinel Marin, insotit de trei persoane, venind spre el cu un aer extrem de amenintator si strigandu-i ca a spart apartamentul ca sa fure. Belmondo Cobzaru sustine ca, fiind in inferioritate, a preferat sa o ia la fuga, evitand, astfel, eventuale agresiuni fizice.

Scurt timp dupa aceea, a auzit la aparatul de emisie-receptie al unui politist instructiuni pentru depistarea unui individ. Dandu-si seama ca el era cel cautat, s-a dus direct la sectia de politie. Pe drum, s-a intalnit cu o prietena careia i-a relatat cele intamplate si care l-a insotit la politie.

Belmondo Cobzaru sustine ca a fost batut in sectia de politie de plt.-maj. Gheorghe Gavrila si Didel Curiu, cu participarea (sau in prezenta) a inca patru persoane imbracate civil. El declara ca a fost lovit cu pumnii si cu picioarele pana i-a dat sangele pe nas, dupa care i s-a pus un ziar pe ceafa si a fost batut cu un baston de lemn. A fost obligat sa semneze o declaratie din care rezulta ca fusese batut de cumnatul Stelutei Mecu si de cei care il insotisera.

I s-a dat drumul dupa circa doua ore. Vazand in ce stare se afla, tatal lui Belmondo l-a dus chiar in acea noapte la spitalul din Mangalia, de unde a fost trimis la sectia de neurochirurgie a Spitalului judetean Constanta. Certificatul medico-legal din 7 iulie 1997 mentioneaza „tumefactii occipitale", „degetele 3–4 de la mana dreapta tumefiate si echimozate", echimoze pe torace, coapsa si gamba dreapta. Concluzia este ca „necesita 14-15 zile ingrijiri medicale".

Belmondo Cobzaru a depus plangeri impotriva politistilor din Mangalia atat la Ministerul de Interne cat si la Parchetul militar. Parchetul militar Constanta a dat solutia neinceperii urmaririi penale iar, in 1998, Sectia Parchetelor Militare a confirmat decizia.

APADOR–CH considera ca situatia lui Belmondo Cobzaru, privat de accesul la justitie prin doua decizii de neincepere a urmaririi penale date de Parchetul militar este asemanatoare cu cazul Assenov vs. Bulgaria. Daca victima va decide sa se adreseze Curtii Europene pentru Drepturile Omului de la Strasbourg, asociatia il va sustine.

Nicolae Grigore (Bucuresti, 1997) — a reclamat ca a fost batut de politisti de la sectia 4, la data de 27 februarie 1997 si ca s-a incercat internarea sa cu forta la Spitalul Balaceanca. Are certificat medico-legal, precum si adresa de la Spitalul Bagdasar, unde a fost dus dupa ce s-a renuntat la ideea „Balaceanca", prin care se atesta ca Nicolae Grigore nu are probleme care sa tina de psihiatrie. A fost amendat pe baza Legii 61/91. Nici el, nici APADOR–CH, nu au primit vreun raspuns scris cu privire la o eventuala solutie a parchetului militar;

Costica Nazaru (Braila, 1997) — a reclamat ca, la data de 13 mai 1997, a fost agresat de cinci civili care s-au recomandat a fi „de la politie", apoi dus cu forta la sediul politiei din strada Galati, unde a fost din nou lovit si amenintat si, in cele din urma amendat pe baza Legii 61/91. Are certificat medico-legal si martori. Nici el, nici APADOR–CH nu au primit raspuns din partea Parchetului militar;

Ioan Bursuc (Piatra Neamt, 1997) — a reclamat violentele la care a fost supus de un grup de politisti la data de 27 ianuarie 1997, mai intai intr-un local public si apoi in sectia de politie. Are certificat medico-legal, precum si certificate medicale emise de alte autoritati medicale si martori. Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor, iar Parchetul de pe langa Tribunalul Neamt a hotarit trimiterea in judecata a lui Ioan Bursuc pentru ultraj cu violenta la adresa acestora;

Adrian Matei (Bucuresti, 1997), Ioana Enuta (comuna Berceni, judetul Ilfov, 1997), Olga Pusnei (Piatra Neamt, 1997), Vasile Holindrariu (Piatra Neamt, 1997), Pantelimon Zait (comuna Tasca, judetul Neamt, 1996), Dumitru Auras Marcu (comuna Razvad, judetul Dambovita, 1997) sunt toate cazuri in care victimele reclama comportamentul brutal al politistilor si in care Parchetul militar a dat solutia neinceperii urmaririi penale.

Alexandru Iloaiei (Tandarei, judetul Ialomita)

In seara zilei de 30 aprilie 1998, sotii Alexandru si Florica Iloaiei, impreuna cu doi prieteni — Marian Stanciu si Ionela Preda — au intrat in restaurantul „Gambrinus", in jurul orei 23:00. Au baut o bere si au inchiriat masa de biliard. Lt.-maj. de politie Manolache, aflat in stare de ebrietate, le-a cerut sa-i cedeze masa de biliard. La refuzul celor patru, locotenentul i-a amenintat „ca-i aranjeaza el". Considerand discutia doar un incident minor, cei patru nu i-au dat importanta si au inceput sa joace biliard. Cateva minute mai tarziu, Alexandru Iloaiei a primit o puternica lovitura la cap si a cazut la podea in stare de semiinconstienta. Marian Stanciu si Ionela Preda au vazut foarte clar cine l-a lovit, anume sergentul major Ion Tudor, dar nu au vazut cu ce. O simpla lovitura cu pumnul nu putea produce o rana care sa sangereze. Rana are si o forma ciudata ce seamana cu litera Y. Marian Stanciu a fost si el lovit in fata de acelasi sergent major, „ajutat" de gardianul public Vasile Tudor, totul petrecandu-se sub ochii lt.-maj. Manolache.

Alexandru si Florica Iloaiei, impreuna cu Marian Stanciu si Ionela Preda s-au dus la politie, unde au depus plangere, apoi la spitalul din Tandarei unde Alexandru Iloaiei a fost internat (in jurul orei 3:30) cu diagnosticul „traumatism cranian — comotie cerebrala". Trebuie mentionat ca pe adeverinta medicala eliberata ulterior de spitalul din Tandarei (la 8 mai 1998) apare si mentiunea „stare de ebrietate", lucru negat categoric de familia Iloaiei si de prietenii lor. Un aspect extrem de grav este ca, timp de trei zile cat a fost internat la Tandarei, Alexandru Iloaiei a fost tinut sub observatie fara a i se face vreun tratament sau examen de specialitate, toata ingrijirea medicala limitandu-se la administrarea de analgezice. Pe data de 3 mai, a fost transferat la spitalul judetean Slobozia unde a fost imediat internat la sectia de reanimare timp de 24 de ore si apoi transferat la sectia de chirurgie unde a ramas pana la data de 18 mai 1998 Diagnosticul de pe biletul de iesire din spital (din 18 mai — foaie de observatie nr 9795) este: „traumatism cranian acut inchis cu comotie cerebrala".

Alexandru Iloaiei a stat in spital in total 19 zile. In toata aceasta perioada a fost vizitat in mod repetat de diversi politisti, inclusiv de comandantul Politiei Tandarei, toti propunandu-i „sa-l ierte pe serg.-maj. Ion Tudor", „sa se impace", „sa ajunga la o intelegere". Propuneri similare au fost facute si sotiei victimei. Politistii au facut frecvent aluzie la un alt caz petrecut in Tandarei in 1995, cand Viorel Constantin a fost batut intr-o discoteca, in prezenta a numerosi martori, de un grup de politisti si gardieni din care facea parte acelasi Ion Tudor. Curtea militara de Apel a dat castig de cauza politistilor care l-au agresat pe Viorel Constantin, condamnati initial la o amenda penala minora, transformata, in apel, in amenda administrativa si confirmata la recurs. In acest fel, politistii si gardienii implicati nu vor avea cazier si nu vor fi scosi din randurile politiei. Dupa toate aparentele, serg.-maj. Ion Tudor a recidivat in cazul lui Alexandru Iloaiei.

A doua zi dupa iesirea din spital, Alexandru Iloaiei s-a prezentat, cu documentele de spital, la medicul legist. Laboratorul de medicina legala Slobozia i-a eliberat, la data de 26 mai 1998, certificatul medico-legal nr. 436 care mentioneaza ca „necesita 2 (doua)-3 (trei) zile de ingrijiri medicale de la data producerii traumatismului daca nu survin complicatii"! Asadar, medicul legist Adrian Jipescu a ignorat total cele 19 zile de spitalizare.

La restaurantul „Gambrinus", tanara care servise la bar in seara de 30 aprilie a declarat ca l-a vazut pe Alexandru Iloaiei cazut la podea dar nu stie nici cine l-a lovit, nici de ce. A admis ca a existat un conflict intre serg.-maj. Ion Tudor, secondat de gardianul public Vasile Tudor, si familia Iloaiei. Nu a mentionat numele lt.-maj. Manolache, prezent in acea seara in restaurant. O declaratie similara a fost data la politie.

Alexandru Iloaiei a depus plangere la Sectia militara a Parchetelor de pe langa Curtea Suprema de Justitie (prin posta cu confirmare de primire — rec. 4391/7 mai 1998).

Mai trebuie precizat ca Alexandru Iloaiei avea un contract de reparatii/zugraveli pe care ar fi trebuit sa-l execute incepand cu data de 1 mai 1998. Aflat in imposibilitatea de a-si indeplini obligatia, el a fost nevoit sa delege pe altcineva pentru executarea contractului.

APADOR–CH a sugerat in repetate randuri ca politistii cercetati de Parchetele militare sa fie, in functie de gravitatea acuzatiilor, suspendati sau mutati in alta sectie/post de politie sau trecuti intr-o munca administrativa, pana la solutionarea cazului respectiv. Acest lucru nu s-a intamplat la Tandarei, iar rezultatul este ca un politist deja trimis in judecata pentru purtare abuziva, a comis — dupa toate aparentele — un nou abuz.

Nepasarea cu care victima Alexandru Iloaiei a fost tratata la spitalul Tandarei in primele trei zile dupa incident, putea avea consecinte tragice. Acest aspect foarte grav a fost reclamat de victima la Ministerul Sanatatii.

Certificatul medico-legal emis de laboratorul din Slobozia, cu ignorarea documentelor medicale prezentate de victima, sugereaza o incercare de minimalizare a efectelor abuzului savarsit de politistul din Tandarei. Din pacate, prin interpretarea limitativa a Codului de procedura penala, procurorii militari tin cont numai de certificatul medico-legal. Aceasta exclusivitate acordata IML, cu ignorarea tuturor celorlalte institutii medicale, este una din sursele nenumaratelor solutii de neincepere a urmaririi penale dictate de parchetele militare in cazuri in care politistii sunt acuzati de savarsirea unor abuzuri impotriva persoanelor fizice.

Insistenta cu care politistii din Tandarei au cautat sa convinga familia Iloaiei sa nu depuna plangere impotriva serg.-maj. Ion Tudor, a gardianului public Vasile Tudor si a lt.-maj. Manolache nu poate fi interpretata decat ca o recunoastere a abuzului comis in seara de 30 aprilie 1998.

Inspectoratul General de Politie a trimis APADOR–CH comentariile sale in legatura cu acest caz, din care rezulta ca „a avut loc o altercatie intre familia Iloaiei, Preda Ionela si Stanciu Marian, pe de o parte, si gardianul public Tudor Marian, pe de alta parte, acesta din urma fiind frate cu plt. Tudor Ion, subofiter in cadrul Politiei orasului Tandarei"... „discutiile contradictorii si incidentul s-au iscat intre gardianul Tudor Marian, care l-a lovit peste fata si Iloaiei Alexandru, acesta cazand si lovindu-se cu capul de masa de biliard" (subl.n.). In raspunsul IGP se mentioneaza si declaratia plt. Tudor Ion care sustine ca „Iloaiei Alexandru l-a lovit cu pumnul in fata, motiv care l-a determinat in consecinta pe Tudor Marian sa-l loveasca pe Iloaiei Alexandru, care a cazut, in cadere lovindu-se cu capul de masa de biliard."

IGP mai precizeaza ca dosarul plutonierului Tudor Ion a fost inaintat parchetului militar.

Sebastian Fitzek (Bucuresti)

In ziua de 21 august 1998, Sebastian Fitzek, in varsta de 16 ani, elev la Seminarul teologic catolic din Bucuresti a ajutat un coleg care nu cunostea Capitala sa gaseasca adresa unei rude pe care nu o mai vazuse de multi ani. Intrucat persoana respectiva nu era acasa, cei doi tineri au sunat la usa unei vecine si s-au interesat daca acea ruda mai locuia acolo sau nu. La raspunsul afirmativ, cei doi tineri au spus ca vor reveni mai tarziu. In jurul orei 14:00 ei s-au intors la adresa respectiva si au avut surpriza de a li se pune imediat catusele de un grup de politisti (unul in uniforma — sublocotenentul Boncu — si trei in civil) si a fi condusi — fara nici o explicatie — la sectia 21 Politie. Aici, pe langa faptul ca au dat declaratii, li s-au luat amprentele si au fost fotografiati. Un politist in civil l-a lovit pe Sebastian Fitzek atat de puternic peste fata incat i-a produs un „traumatism ureche stg. cu fisura timpanului stg.", dupa cum se precizeaza in adeverinta medicala nr. 1933/24 august 1998, eliberata de Spitalul de copii „Dr. Victor Gomoiu".

In plus, conform celor afirmate de victima, politistii au facut comentarii rauvoitoare la adresa bisericii catolice si au cerut tinerilor sa cante psalmi in sectie! Acest gen de purtare din partea politistilor echivaleaza — in opinia APADOR–CH — cu tratament degradant.

Anuntat de politie, tatal lui Sebastian a venit imediat la sectie. Pentru lamurirea deplina a situatiei, el, impreuna cu cei doi tineri, s-au dus din nou la adresa cautata si au revenit la sectie insotiti de una din matusi, care a confirmat integral declaratiile tinerilor. Politistii s-au marginit la a declara ca „se mai intampla greseli".

Familia Fitzek a adresat o plangere Parchetului militar Bucuresti (nr. 604 din 2.09.1998) in legatura cu tratamentul aplicat tanarului de 16 ani. Al doilea tanar implicat in acest incident a parasit Romania pentru o perioada de timp nedeterminata.

Pana la sfarsitul anului 1998, nu s-a primit nici un raspuns de la Parchetul militar.

Marin Cornea (Bucuresti)

Marin Cornea din satul Dracea, comuna Crangu, judetul Teleorman, aflat in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti–Jilava, s-a plans cu privire la modul brutal in care a fost tratat de politisti de la sectia 20 din Bucuresti, in lunile aprilie–mai 1998.

Conform declaratiilor sale, in seara zilei de 11 aprilie 1998, Marin Cornea a fost luat de o patrula de politie din barul „Cloraz Impex. SRL", str. Orhideelor nr. 37 Bucuresti si dus intr-o cladire (un institut?) de langa statia CFR Basarab. A fost perchezitionat si s-a gasit asupra sa suma de 250.000 lei. Initial, politistii i-au spus ca ii confisca intreaga suma dar, la insistentele sale, i-au returnat 120.000. Nu i s-a dat nici o dovada pentru suma retinuta. Subofiterii l-au acuzat ca ar fi autorul unei talharii ce avusese loc cu cateva ore mai devreme. Marin Cornea a negat ca ar fi comis vreo infractiune. A fost lovit in mod repetat de unul din subofiteri.

In jurul orei 22:00, a fost dus cu o masina a politiei la sectia 20 din Crangasi. Timp de cateva ore, un politist civil (despre care Marin Cornea a aflat ulterior ca ar face parte din serviciul judiciar al sectiei) si alti politisti l-au batut pentru a recunoaste talharia. Marin Cornea sustine ca dimineata a cedat fizic si psihic si a dat o declaratie dictata de politisti. Dupa mai putin de doua ore a fost preluat de capitanul Barbu care i-a aplicat acelasi tratament.

Pe data de 13 aprilie a fost dus la Parchet unde i s-a emis mandat de arestare de 5 zile, cu conditia ca organele de cercetare penala sa faca proba vinovatiei sale. Cu alte cuvinte, la acea data, singura proba impotriva lui Marin Cornea era propria declaratie data dupa o noapte de tratament inuman.

Pe 15 aprilie este dus din nou la Parchet si i se aduce la cunostinta ca este invinuit de comiterea infractiunii de talharie. Ca fapt divers, avocatul din oficiu prezent la Parchet l-a indemnat insistent pe Marin Cornea sa-si recunoasca fapta, caci „va fi bine pentru el". Inculpatul afirma ca a aflat ulterior ca acel avocat fusese si el politist si chiar coleg cu capitanul Barbu.

Pe data de 7 mai, instanta i-a prelungit mandatul de arestare preventiva. Marin Cornea a incercat sa spuna in instanta ce i se intamplase la politie dar nu a fost ascultat. La revenirea in arestul sectiei de politie 20 a fost din nou batut, iar pe 10 mai a fost internat la Spitalul penitenciar Bucuresti. Marin Cornea afirma ca varsa atata sange incat cei de la spital au refuzat, initial, sa-l interneze. Starea sa se datora batailor — sustine inculpatul. Diagnosticul la internare este insa TBC pulmonar.

Pe data de 5 noiembrie, Marin Cornea a avut primul termen de judecata la TMB sectia a 2-a penala (dosarul 1293/98), ocazie cu care si-a putut citi, pentru prima oara, rechizitoriul. Din mai pana in noiembrie, inculpatul nu a mai fost dus la instanta pentru prelungirea mandatului de arestare preventiva.

Marin Cornea a facut plangere la Parchetul Militar Teritorial Bucuresti (nr. 461/iulie 1998) cu privire la modul in care a fost tratat de politisti. A fost audiat de maiorul magistrat Alexandru in luna septembrie.

Marin Cornea sustine ca a fost batut de politisti mai intai la „institut" (?!) si apoi in sectia 20. Este evident ca nici politistii direct implicati, nici colegii lor nu vor recunoaste acest lucru. Singurii sai martori ar putea fi persoanele aflate in arestul politiei care l-au vazut cand a fost adus dupa interogatoriu. Nu are — si nici nu avea cum sa obtina — certificat medico-legal.

APADOR–CH precizeaza ca primeste numeroase plangeri similare, dar, pentru ca victimele nu au cum sa obtina nici certificate medico-legale si nu au nici martori, ele prefera sa nu declanseze procedurile legale care, mai mult ca sigur, in aceste circumstante, nu le-ar da castig de cauza. Asociatia considera ca plangerea lui Marin Cornea este credibila si crede ca Parchetul militar trebuie sa demonstreze daca victima are — sau nu — dreptate. Cu alte cuvinte, le revine autoritatilor sarcina de a efectua investigatii complete si impartiale si nu de a obliga — ca pana acum — reclamantul sa produca toate probele.

Razvan Dragus (Galati)

Razvan Dragus face parte dintr-o familie stabilita in Germania, in 1990. El este singurul care s-a repatriat pana acum, dupa ce si-a terminat studiile muzicale.

In noaptea de 15/16 august, in jurul orei 12:30-1:00, Razvan Dragus se indrepta spre casa, impreuna cu doi prieteni. A oprit masina in dreptul unui magazin particular si toti trei s-au dat jos. Vazand ca magazinul era inchis, ei au revenit la masina si, in acel moment, Razvan a fost agresat de doi tineri aflati in stare de ebrietate. Loviturile primite i-au provocat echimoze si excoriatii la buze si fractura coronara a doi incisivi superiori. Razvan Dragus afirma ca nu ii cunostea pe agresori si ca nu avusese nici un conflict anterior cu nici unul din ei.

Razvan Dragus s-a dus acasa si, impreuna cu fratele sau — aflat in vacanta in Romania — si trei prieteni, a plecat spre spitalul judetean. Pe drum, s-au reintalnit cu agresorii care, de data aceasta, se aflau intr-un grup de circa 15 persoane. S-au schimbat lovituri, insulte si amenintari de ambele parti, pana cand fratii Dragus si prietenii lor s-au retras. De retinut ca tanarul care il lovise pe Razvan Dragus la gura in primul incident si care participase si la al doilea, le-a strigat ca „o sa-i aranjeze pe toti pentru ca tatal sau este sef la politie". Razvan s-a dus apoi la spital si de acolo la policlinica, unde a primit primele ingrijiri medicale.

Duminica 16 august, spre pranz, doi politisti in civil (locotenentul Dobre si un subofiter) s-au prezentat acasa la Razvan Dragus cu intentia de a-l duce la politie. Alti doi politisti asteptau pe scara si inca doi la duba cu care venisera. Asadar, in total sase politisti s-au deplasat pentru a „conduce" sau a „retine" o persoana. Intamplator, la Dragus acasa se aflau si prietenii implicati in incidentele din noaptea precedenta si un vechi prieten al familiei. Acesta din urma, cunoscator al legilor, a reusit sa detensioneze situatia si a mers, impreuna cu tinerii, la politie. Acolo tinerii au dat declaratii in legatura cu cele intamplate in noaptea precedenta. Razvan Dragus afirma ca atat el cat si fratele sau au fost supusi unor amenintari si intimidari din partea politistilor. Fratii Dragus si prietenii lor au fost tinuti in sectia de politie pana la ora 23:00. In jurul orei 22:00, au fost adusi toti intr-o camera unde a aparut si Mihai Tanase, fiul colonelului Tanase care este adjunct al sefului Politiei municipiului Galati. Razvan Dragus afirma ca Mihai Tanase, participant la ambele incidente din noaptea de 15/16 august, a fost unul din cei care l-au lovit. Mihai Tanase a declarat in fata tinerilor si a politistilor ca el nu a lovit pe nimeni in acele incidente si ca, de fapt, el fusese cel lovit de persoanele prezente in camera.

Luni 17 august, Razvan Dragus s-a prezentat la IML Galati pentru a obtine certificat medico-legal. Acolo a avut surpriza sa-l intalneasca pe insusi colonelul Tanase, care venise cu masina politiei. Documentul medico-legal ce i s-a eliberat dupa multiple insistente (nr. 1741 din 17 august 1998) mentioneaza excoriatiile si fractura coronara a incisivilor precum si faptul ca Razvan Dragus se plangea de dureri de cap si in zona „hemitorace drept spate" si concluzioneaza ca tanarul „necesita 7-8 (sapte-opt) zile de ingrijiri medicale pentru vindecare, cu protezarea dintilor vatamati, de la data producerii, daca nu survin complicatii".

Razvan Dragus a facut plangere direct la Inspectoratul de Politie al judetului Galati pentru loviturile primite in noaptea de 15–16 august, plangere depusa pe 18 august si inregistrata sub numarul 13703.

Razvan Dragus sustine ca, de la data incidentului, a fost oprit de mai multe ori de politisti de la circulatie, sub diverse pretexte si chiar amenintat direct.

Domnul Inspector general Luca Iamandi a cerut ca investigatiile in conflictul dintre grupurile Mihai Tanase si Razvan Dragus sa fie preluate de IPJ, tocmai pentru a elimina orice suspiciune cu privire la impartialitatea cercetarilor efectuate de Politia municipala Galati, in cadrul careia activeaza tatal lui Mihai Tanase ca adjunct al sefului politiei. Dar acest lucru s-a intamplat abia pe 18 august, dupa depunerea plangerii lui Razvan Dragus, iar politia municipala organizase deja descinderea la domiciliu si interogarea timp de 11 de ore a lui si a prietenilor sai pe data de 16 august.

S-a ridicat problema descinderii grupului de sase politisti din ziua de duminica 16 august. Aceasta, deoarece nimeni nu depusese inca vreo plangere in legatura cu evenimentele din noaptea precedenta. Razvan Dragus a depus plangerea la IPJ pe data de 18 august, iar din partea grupului Mihai Tanase, un tanar pe nume Tarala — internat in spital — a facut plangere tot pe data de 18. Trebuie mentionat ca, pana la data discutiei reprezentantilor APADOR–CH cu IPJ, Mihai Tanase nu depusese nici plangere impotriva lui Razvan Dragus sau a prietenilor lui si nici certificatul medico-legal. De altfel, la intrebarea privind cine reclamase incidentul, conducerea IPJ a evitat un raspuns concret prin formule de genul „poate un telefon anonim" sau „un cetatean indignat" dar ca oricum nu asta este important. Este greu de crezut ca politia nu are o evidenta a plangerilor si apelurilor primite si a autorilor acestora, mai ales atunci cand in urma acestora se si intreprind actiuni concrete.

Neexistand nici o plangere sau sesizare pe data de 16 august, se poate conchide ca descinderea politistilor si retinerea lui Razvan Dragus si a prietenilor sai s-au datorat faptului ca Mihai Tanase, unul din participantii directi la incidentele din noaptea precedenta, este fiul colonelului Tanase.

APADOR–CH considera ca descinderea din ziua de 16 august la domiciliul lui Razvan Dragus este nelegala. APADOR–CH subliniaza ca art. 180 din Codul penal prevede la alin. 2 si 3 ca in situatia in care „lovirea sau actele de violenta care au pricinuit o vatamare ce necesita pentru vindecare ingrijiri medicale de cel mult 20 de zile..." „actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate" (subl.n.). Iar art. 279 din Codul de procedura penala prevede ca „Plangerea prealabila se adreseaza: a) instantei de judecata, in cazul infractiunilor prevazute de Codul penal in art. 180,..." (subl.n.). Asadar, in situatia creata de incidentele din noaptea de 15/16 august, politia nu avea competenta de a interveni in nici un fel.

In raspunsul primit de la IGP, se precizeaza ca „ori de cate ori la spital se prezinta un cetatean prezentand leziuni corporale despre care acesta declara ca au fost provocate in urma unei agresiuni, unitatea sanitara sesizeaza organul de politie pe raza caruia s-a savarsit incidentul. Asa s-ar putea explica faptul ca in data de 16 august 1998, organele de politie s-au deplasat la domiciliul numitului Razvan Dragus, solicitandu-i sa le insoteasca." (subl.n.). Se mai mentioneaza si ca politia este autorizata sa cerceteze cazuri de „lovire sau alte violente" si „vatamare corporala" „urmand a-si declina competenta ulterior, in favoarea judecatoriei...". Avand in vedere dispozitiile penale deja mentionate, APADOR–CH continua sa considere ca interventia politiei in acest caz a fost nelegala.

Cazurile din comuna Nereju, judetul Vrancea

Comuna Nereju, de care mai depind, din punct de vedere administrativ, alte patru sate, este situata la circa 75 km de Focsani si numara cam 5.000 de locuitori. Fiind situata in zona muntoasa, locuitorii nu au alte surse de venituri decat padurea si cresterea animalelor. Nu exista terenuri cu care taranii ar putea fi improprietariti asa incat cine nu are animale nu are alta posibilitate de supravietuire decat taiatul copacilor din padure, legal sau ilegal. In unele situatii, aspectul ilegal al acestei activitati a fost provocat chiar de padurari care, dupa ce au angajat unii sateni la taiat, le-au oferit ca plata lemne in loc de bani, evident, fara nici un document. Politistii din Nereju i-au surprins in mod repetat cu „transport ilegal de lemne", le-au confiscat materialul si i-au si amendat.

Multi sustin ca bataia este practica obisnuita a politistilor, cu bastoane, pumni si picioare. Amenintarea cu pistolul este si ea una din metodele favorite ale politistilor, in special a lui Valentin Gaina. A bea pe gratis in localurile din sat si a cere sa fie serviti chiar si in toiul noptii, dupa ora inchiderii, este un lucru de acum obisnuit pentru politisti. Toader Dragu, proprietar al unui mic local, a povestit cu amanunte doua astfel de „descinderi" dupa ora inchiderii, petrecute de curand: la prima, nevasta lui Dragu, in acel moment singura cu copiii, a fost injurata, insultata si amenintata cand a refuzat sa-i serveasca dupa inchidere; a doua oara, plt. Valentin Gaina a scos pistolul si l-a amenintat pe Toader Dragu ca il impusca daca nu deschide localul. Cand s-a plans a doua zi sefului de post, Gelu Vlad, acesta i-a raspuns ironic „Da' ce vroiai, ma, sa scoata? O furca?". Toader Dragu a mai avut si altfel de experiente cu politistii. El face aprovizionarea micului local cu o Dacie, autoturism proprietate personala. In luna august, revenea la Nereju cu masina incarcata. Politistii l-au oprit, i-au controlat marfa si actele si au descoperit ca ii lipseau documentele pentru trei navete de bauturi. I-au confiscat marfa (procesul-verbal de confiscare fiind scris pe un petic de hartie fara antet, fara numar de inregistrare si cu doua semnaturi indescifrabile) si i-au dat o amenda de 300.000 lei. Omul, care stia ca luase toata marfa cu acte in regula, a facut din nou drumul pana la Focsani, a luat factura uitata si s-a prezentat cu ea a doua zi la postul de politie. Orice insistenta a sa a fost inutila, raspunsul de care s-a lovit fiind „nu aveai acte cand te-am oprit, sa fii sanatos!". Pentru a nu „se pune rau" cu politia, Toader Dragu a ramas cu paguba. Mai mult, el a platit cei 300.000 lei amenda direct la politie, de unde nu i s-a dat nici o dovada ca ar fi achitat-o. Foarte multi sateni — si nu numai la Nereju — nu cunosc nici prevederile legale, nici ce cai de atac pot folosi pentru a se apara de eventuale abuzuri. Cat despre informatiile pe care s-ar cuveni ca insasi politia sa le ofere, ele se rezuma la „daca nu platesti, maine te legam!"

a) Ion Putoi, impuscat mortal in aprilie 1995

Conform relatarilor lui Marcel Putoi, fratele decedatului, in februarie 1995, el si Ion s-au dus sa joace popice la un local din sat. Se afla acolo si plt. Ion Cherciu, in civil, cu care s-au antrenat la joc, miza fiind bautura. La un moment dat, Marcel Putoi si Ion Cherciu au avut o altercatie cu privire la cine castigase partida si cine trebuia sa cumpere bautura. Cand s-a ajuns la imbranceli, Ion Putoi a intervenit intre cei doi si totul s-a calmat. A doua zi, mai multi politisti au venit la domiciliul lui Ion Putoi, l-au luat de acasa, l-au dus la sectie si l-au batut cu salbaticie, acuzandu-l ca, impreuna cu fratele sau Marcel, l-ar fi agresat pe Ion Cherciu. Intr-un tarziu, i-au dat drumul acasa. Vazand ce i se intamplase fratelui sau, pe care il stia complet nevinovat, Marcel Putoi a fugit de acasa si, dupa ce a stat ascuns o vreme, a ajuns la Brasov, unde s-a angajat la un atelier. Pana la prinderea sa, politistii din Nereju au facut mai multe descinderi la domiciliul sau si al socrilor, in cateva situatii spargand geamurile si fortand usile. In timpul uneia din aceste descinderi, au asmutit cainii politisti asupra sorei lui Marcel care, de la spaima trasa atunci, a ramas cu o afectiune psihica. Marcel Putoi a fost descoperit de politisti la Brasov, dus la arestul IPJ Vrancea si batut crunt pentru a declara ca fratele sau Ion il agresase pe politist si nu el, Marcel. Marcel Putoi sustine ca a refuzat constant sa dea aceasta declaratie si ca nu intelegea deloc de ce i se cerea sa dea vina asupra fratelui sau. Abia intr-un tarziu a aflat ca Ion Putoi fusese impuscat mortal de politisti pe data de 4 aprilie 1995. Marcel Putoi a fost judecat si condamnat la 2 ani si 6 luni si pus in libertate dupa executarea fractiunii obligatorii conform legii penale. El afirma ca acuzatiile aduse au fost ultrajul si talharia, ultima fiind bazata pe marturia mincinoasa a unui padurar care il angajase la taiat lemne si care nu ii platise decat o parte din suma cuvenita. Marcel i-a cerut sa-i achite diferenta de 10.000 lei, suma pe care i-a platit-o dupa mai multe tergiversari si discutii. Padurarul, chemat la postul de politie din Nereju, a declarat insa ca Marcel Putoi l-ar fi talharit de cei 10.000 lei. La intoarcerea in sat dupa liberare, politistii i-au cerut sa plece din Nereju si, pentru ca acesta a refuzat sa o faca, l-au chemat in mai multe randuri la post unde a fost batut de fiecare data. Marcel Putoi a reclamat comportamentul politistilor la IPJ Vrancea dar nu s-a luat absolut nici o masura.

Revenind la Ion Putoi, trebuie spus ca si lui i s-a intocmit dosar de ultraj si s-a emis un mandat de arestare preventiva. Si la el acasa au venit politistii in repetate randuri, au folosit spray paralizant impotriva sotiei, au spart usi si ferestre. In acea perioada, Ion Putoi lucra la o casa aflata la relativ mica distanta de domiciliul sau. La inceputul lunii aprilie 1995 (certificatul de deces mentioneaza ca data 4 aprilie 1995), politistii au aflat unde se afla Ion Putoi. Un grup de circa zece politisti — dupa unii sateni — au urcat noaptea dupa el, l-au batut ingrozitor si apoi l-au impuscat in inima, din fata. Sotia sa, Niculina Putoi crede ca Ion era deja mort atunci cand l-au impuscat, pentru ca altfel nu se explica faptul ca nu a curs nici o picatura de sange in urma impuscaturii. Cateva fotografii alb-negru de la inmormantare arata un semn clar de lovitura la tampla dreapta si un altul, mai putin clar, la nas. Niculina Putoi si cateva persoane care au spalat mortul sust