1997
II.PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE
– Cadrul general
– Relatia cu Executivul
– Relatia cu Parlamentul
– Alte initiative
III.RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE
– Aspecte generale
– Relatia dintre APADOR-CH si Politie
– Cazuri aflate in atentia APADOR-CH
– Arestul IGP
– Concluzii
– Minoritati nationale
– Minoritati religioase: libertatea de constiinta
- Minoritati sexuale
– Proiectul „Libertatea de exprimare: mass-media si democratia"
– Cazuri individuale
– Accesul la informatie
VII.SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII
– Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei
– Cadrul institutional
– Proiectul „Serviciile secrete in democratii constitutionale"
– Cazul capitanului Constantin Bucur
Anul 1997 a fost pentru Romania un an al contradictiilor. El s-a remarcat printr-o evidenta deschidere a autoritatilor fata de societatea civila, o tendinta de colaborare cu organizatiile neguvernamentale din diferite domenii. In afara acestei realizari insa, situatia drepturilor omului nu a inregistrat nici o evolutie, ea inscriindu-se pe linia celei din anii precedenti. Este adevarat ca mult mai multe chestiuni legate de drepturile omului au fost aduse in atentia si dezbaterea publica, dar meritul principal in acest sens revine presei, atat celei audio-vizuale cat si celei scrise. In 1997, radiourile si televiziunile, ziarele si revistele au dedicat incalcarilor drepturilor omului un numar de minute si de pagini mai mare decat in precedentii sase ani de regim democratic.
Din punct de vedere legislativ, chestiunea cea mai importanta a fost aceea a legiferarii prin intermediul ordonantelor si al ordonantelor de urgenta ale Guvernului. Niciodata, ca in 1997, nu a fost atat de mult uzitata posibilitatea constitutionala a delegarii legislative. In plus, a fost continuata initiativa Guvernului anterior de a emite ordonante de urgenta in materia legilor organice, procedura acceptata de Parlament in 1996 si devenita obisnuinta, chiar daca ea contravine principiului separarii puterilor in stat.
Dincolo de problema stabilitatii juridice si a rolului Parlamentului, pe care o asemenea procedura le implica, legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut aproape imposibila reactia prompta si eficienta a societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate. De cele mai multe ori reactiile au fost ulterioare si, din pacate, ineficiente.
Autoritatile publice au continuat sa incalce drepturile omului. La cunostinta APADOR-CH au fost aduse mai multe cazuri decat in anii precedenti, ceea ce poate sa aiba doua explicatii: fie a crescut numarul unor astfel de violari, fie a sporit numarul persoanelor care isi cunosc drepturile si inteleg sa apeleze la mecanismele legale. Dar gravitatea cazurilor, in special ale celor care au implicat politisti, jandarmi, gardieni publici, a crescut, inclusiv numarul situatiilor in care acestia au folosit arme de foc producand victime. Trei tipuri de comportament s-au manifestat cu o anume frecventa in cazurile investigate de APADOR-CH in 1997:
– al politistilor care au exercitat violente fizice asupra unor persoane si care, ca masura de intimidare ulterioara, au actionat rapid, facand plangeri pentru ultraj;
– al acelorasi politisti care, pentru intimidarea victimelor lor, au recurs in mod abuziv la prevederile Legii nr. 61/1991 si la amendarea repetata a celor deja molestati, un astfel de comportament constituindu-se intr-o adevarata hartuire;
– al parchetelor militare care solutioneaza plangerile victimelor impotriva politistilor intr-o perioada de timp mult mai mare decat cea necesara procurorilor civili pentru solutionarea plangerile acelorasi politisti.
A continuat astfel sa se manifeste si in 1997 un dezechilibru vadit in favoarea politistilor, intarind ideea ca in Romania cetateanul de rand este ultimul protejat de sistemul legislativ si de institutiile statului.
In ceea ce priveste problematica minoritatilor, 1997 a fost, de asemenea, un an al contradictiilor. Daca prima parte a anului a insemnat intrarea in normalitate in ceea ce priveste relatia cu minoritatile nationale – atat la nivel legislativ, cat si la nivelul practicii de zi cu zi –, a doua jumatate a anului a adus cu sine o recrudescenta a nationalismului, care s-a manifestat atat in forul legislativ al Romaniei, cat si in presa. Dar ceea ce a caracterizat anul 1997 in relatia cu minoritarii, in general, a fost o crestere alarmanta a gradului de intoleranta religioasa. Diferendul dintre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica este departe de a fi rezolvat. Unor incercari de rezolvare a acestei chestiuni pe cale legislativa li s-a raspuns prin comunicate de maxima agresivitate din partea unor inalti ierarhi ai BOR. De asemenea, presa a semnalat si prezentat numeroase cazuri in care persoanelor apartinand altor culte sau avand alte credinte decat cea ortodoxa le-a fost pur si simplu interzisa practicarea ritualurilor specifice. Intolerantei manifestate de unii cetateni li s-a alaturat cea a unor preoti, cu sprijinul fatis sau tacit al autoritatilor centrale si locale.
In 1997 s-a reusit doar partial elaborarea instrumentelor si construirea institutiilor constitutionale menite sa asigure cetatenilor exercitarea drepturilor lor. Astfel, desi institutia avocatului poporului a fost constituita in luna mai 1997, pana la sfarsitul anului ea nu avea un sediu si nici personalul necesar; legea accesului la informatie, legea raspunderii ministeriale, legea functionarului public nu au fost elaborate.
In ceea ce priveste rolul Justitiei, modificarea legii de organizare judecatoreasca nu a determinat o sporire a increderii cetatenilor in actul de justitie. In acest context, raman de semnalat deciziile Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, privind plangeri inaintate impotriva statului roman. Recent a fost trimis Curtii Europene a Drepturilor Omului primul caz impotriva Romaniei.
In 1997 APADOR-CH a fost constant prezenta si activa in viata publica. Presa scrisa si cea audio-vizuala au fost de un real ajutor, iar APADOR-CH isi face o datorie de onoare din a multumi acelor posturi, acelor ziare, acelor jurnalisti si reporteri care au fost alaturi de asociatie in activitatea de aparare si de promovare a drepturilor omului.
II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI
PRIN LEGISLATIE
1. Cadrul general
Din punct de vedere legislativ, anul 1997 s-a caracterizat prin folosirea excesiva a prevederilor constitutionale referitoare la delegarea legislativa. Delegarea legislativa reprezinta posibilitatea oferita Guvernului de art. 114 din Constitutie de a emite ordonante, adica norme cu putere de lege, in locul Parlamentului. Constitutia precizeaza ca este necesar ca Parlamentul sa emita o lege speciala, mentionand domeniul in care Guvernul are dreptul sa legifereze si perioada de timp (de regula, in timpul vacantelor parlamentare). De asemenea, se specifica faptul ca Guvernul nu este autorizat sa emita ordonante in domeniile reglementate de legi organice. Paragraful ultim al acestui articol prevede posibilitatea emiterii unor ordonante de urgenta in cazuri exceptionale.
In 1997 Guvernul Romaniei a emis aproximativ 50 de ordonante pe baza unor legi de abilitare si aproximativ 100 de ordonante de urgenta, unele din ele in domenii reglementate de legi organice. Cateva chestiuni trebuie precizate in legatura cu delegarea legislativa:
– Ordonantele nu sunt supuse unui control de constitutionalitate prealabil, asa cum se intampla cu legile adoptate de Parlament, dar ele intra vigoare imediat, prin simpla lor publicare in Monitorul oficial, si produc efecte juridice de la acea data, fiind ulterior discutate si adoptate de Parlament. Aceasta inseamna ca un text de lege neconstitutional poate sa functioneze si sa produca efecte juridice daca este inclus intr-o ordonanta.
– In ceea ce priveste cele aprox. 100 de ordonante de urgenta emise de Guvern in 1997 (in timp ce Parlamentul se afla in sesiune), trebuie precizat ca, daca la inceput, unele din acestea se justificau, ulterior folosirea acestei forme de legiferare a devenit un adevarat abuz. Cu toate ca unele din aceste ordonante de urgenta contin prevederi bune si necesare, procedeul este criticabil din mai multe punte de vedere:
– in primul rand pentru ca el reduce foarte mult rolul Parlamentului – institutie fundamentala a unei democratii si reprezentantul suprem al suveranitatii populare - si face ca atat majoritatea parlamentara cat si, mai ales, opozitia sa se simta inutile;
– in al doilea rand, pentru ca, printr-un astfel de procedeu, se acrediteaza ideea ca Romania ar fi intr-o continua stare exceptionala;
– in al treilea rand, pentru ca el creeaza un precedent periculos, deoarece in viitor orice guvern ar putea sustine ca se afla in situatii exceptionale si ar putea legifera prin ordonante de urgenta, ceea ce ar afecta in mod grav stabilitatea juridica din tara.
In ceea ce priveste cadrul legal referitor la protectia drepturilor omului, trebuie spus ca, in linii mari, el este acelasi ca in anii anteriori. Legislatia penala, considerata drept una dintre cele mai represive din Europa, nu a fost modificata in sensul asigurarii unei reale protectii a drepturilor omului.
2. Relatia cu Executivul
Legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut ca reactia societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate sa fie aproape inutila. Prea putine au fost proiectele de ordonanta despre a caror pregatire s-a stiut si in legatura cu care s-a putut reactiona la timp. De cele mai multe ori, continutul ordonantelor a devenit disponibil ulterior publicarii lor in Monitorul oficial.
A. Un act normativ care restrictioneaza nejustificat libertatea de miscare a fost adoptat catre sfarsitul anului 1997, anume Ordonanta cu privire la regimul pasapoartelor. Istoria acesteia dateaza de la inceputul anului, cand, in urma unei vizite facute in Belgia, ministrul de Interne a promis sa restranga dreptul de calatorie in afara tarii pentru acele persoane pe care politia le considera capabile sa afecteze imaginea tarii. APADOR-CH a reactionat prompt, printr-un comunicat preluat si comentat diferit in presa.
„COMUNICAT
In ziua de 8 februarie 1997, la revenirea din vizita efectuata in Belgia, ministrul de Interne al Romaniei, domnul Gavril Dejeu, a declarat presei ca ministerul pe care il conduce se va implica in restrangerea dreptului la libera circulatie al cetatenilor romani care afecteaza imaginea Romaniei in afara, prin comportamentul sau declaratiile lor. De asemenea, si-a manifestat intentia de supraveghere a activitatii in strainatate a celor care denigreaza tara.
In legatura cu aceste pozitii, APADOR-Comitetul Helsinki declara:
1. Este regretabil ca dupa sapte ani de la schimbarea de regim produsa in Romania, si la cinci ani dupa adoptarea unei Constitutii care proclama Romania stat de drept, un ministru de Interne face afirmatii privind posibilitatea restrangerii unor drepturi ale omului in afara cadrului legal existent.
2. Este de neacceptat ca un membru al Guvernului Romaniei sa ameninte cu supravegherea in strainatate, a acelor cetateni romani care fac «declaratii nepatriotice». Libertatea de exprimare si libera circulatie in tara si in strainatate sunt drepturi fundamentale ale omului, consacrate de Constitutie (art. 30 si art. 25) si de mai multe documente internationale ratificate de Romania. Amenintarea cu recurgerea la masuri politienesti in vederea intimidarii si astfel a restrictionarii acestor drepturi face parte din metodele unui stat politienesc si nu ale unui stat de drept.
3. In realitate, declaratiile si initiativele de genul celor recent exprimate de ministrul de Interne sunt cele care afecteaza cu adevarat imaginea Romaniei, prezentand-o ca pe un stat incapabil de comportament democratic, gata sa recurga la constrangerea cetatenilor sai.
4. Comitetul roman Helsinki spera ca absenta din Programul de guvernare a oricarei referiri la protejarea drepturilor omului in Romania nu este decat o scapare de text si ca autoritatile vor pune in valoare spiritul acestui program: respectul fata de cetateni, fata de drepturile si libertatile lor constitutionale."
O parte a mass-mediei a sustinut punctul de vedere al asociatiei, dar au fost si ziare care au considerat ca APADOR-CH se erijeaza astfel in aparatoare a celor care sunt potentiali infractori. Dupa adoptarea ordonantei de catre Guvern, ea a fost luata in discutie de cele doua Camere ale Parlamentului. Dat fiind ca amendamentele adoptate de Camera Deputatilor o fac si mai restrictiva, APADOR-CH a elaborat propria sa analiza, pe care trimis-o Senatului Romaniei:
„COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE
LA MODIFICARILE ADUSE DE CAMERA DEPUTATILOR
ORDONANTEI CU PRIVIRE LA REGIMUL PASAPOARTELOR
(nr. 65/28 august 1997)
In legatura cu recentele modificari aduse de Camera Deputatilor Ordonantei guvernamentale privind regimul pasapoartelor in Romania, modificari dezbatute in prezent in Senat, APADOR-CH doreste sa atraga atentia asupra urmatoarelor aspecte :
1. Articolul 25 din Constitutia Romaniei garanteaza dreptul la libera circulatie in tara si in strainatate. Eventuala restrangere a exercitarii acestui drept trebuie «sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii». (art. 49 din Constitutia Romaniei).
Art. 14 lit. e) din varianta adoptata de Camera Deputatilor prevede posibilitatea de a i se refuza cetateanului roman, temporar, eliberarea pasaportului sau de i se retrage documentul daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a savarsit in tara sau in strainatate (subl.n.) fapte de natura sa aduca atingere sigurantei nationale, mentinerii ordinii publice... care sunt stabilite prin hotarari judecatoresti sau fac obiectul urmaririi penale...» Din acest text rezulta ca unei persoane care a fost condamnata de o instanta judecatoreasca din tara sau din strainatate si care si-a executat pedeapsa, i se poate restrange dreptul la libera circulatie, ceea ce echivaleaza cu o pedeapsa suplimentara, care excede cadrului instituit de Codul penal privind regimul pedepselor, este total nejustificata si lasata la aprecierea Directiei de Pasapoarte.
Ultimul paragraf al literei e) al art. 14 introduce o noua categorie de cetateni romani carora li se poate restrange dreptul la libera circulatie si anume persoanele care au fost returnate «in baza acordurilor incheiate de Romania cu alte state». Masura ar insemna ca o persoana aflata in aceasta situatie este pedepsita de doua ori pentru aceeasi fapta: o data prin expulzarea din tara respectiva si a doua oara prin interdictia, este drept, temporara, de a mai parasi Romania. Mai mult, masura retragerii pasaportului priveaza cetateanul roman de dreptul de a calatori in orice tara, nu numai in tara din care a fost expulzat. APADOR-CH considera si in acest caz ca restrangerea dreptului la libera circulatie nu este proportionala cu situatia care a determinat-o.
2. Restrictia introdusa la art. 14 lit. b), cu privire la eliberarea sau retragerea pasaportului nu este limitata in timp. Or, urmarirea penala poate dura vreme indelungata (uneori chiar ani) ceea ce ar insemna ca persoana invinuita poate fi privata de dreptul la libera circulatie pe toata perioada respectiva, afectand-se astfel insasi substanta acestui drept.
Cu toate ca masurile prevazute la litera e) sunt limitate la o perioada de 3–12 luni, legiuitorul nu a precizat de cate ori pot fi aplicate aceste restrangeri pentru o persoana.
3. Art. 14 lit. a) prevede refuzul eliberarii pasaportului sau retragerea acestuia daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a comis o infractiune pentru care se prevede o pedeapsa mai mare de un an inchisoare (subl.n.) si se detin date temeinice ca intentioneaza sa foloseasca pasaportul pentru a se sustrage de la urmarirea penala. Masura se ia la cererea organului de politie pentru o perioada de cel mult 7 zile» (subl.n.).
APADOR-CH aminteste Senatului ca, prin Decizia nr. 71 din 23 mai 1996, Curtea Constitutionala a hotarat ca «refuzul eliberarii sau retragerea pasaportului» trebuie sa fie masuri «dispuse de un magistrat» (subl.n.). Asadar, politia, ca organ de urmarire penala, nu are dreptul sa ceara aplicarea acestei masuri. Din nou, trebuie precizat ca nu se mentioneaza de cate ori poate fi o persoana supusa acestor restrictii privind exercitiul dreptului la libera circulatie.
APADOR-CH semnaleaza si faptul ca, peste 90 la suta din pedepsele prevazute de Codul penal depasesc cu mult un an inchisoare. Aceasta inseamna ca orice persoana suspecta de a fi comis o infractiune poate fi privata de dreptul la libera circulatie, pe o perioada de 7 zile dar cu posibilitatea de repetare a masurii de un numar nedefinit de ori.
APADOR-CH cere Senatului Romaniei sa nu adopte restrictiile susmentionate care introduc limitarea nejustificata a exercitiului dreptului la libera circulatie pentru unii cetateni romani, cu incalcarea prezumtiei de nevinovatie si a unei decizii a Curtii Constitutionale. Orice obligatii ar avea Statul roman in relatiile sale internationale, acestea nu pot fi indeplinite prin nesocotirea drepturilor propriilor cetateni.
22 decembrie 1997
Consiliul de conducere"
Ordonanta urmeaza a fi dezbatuta si adoptata de Senat.
B. Tot in cadrul relatiei cu Executivul se inscriu si actiunile APADOR-CH in vederea impiedicarii adoptarii unei ordonante de urgenta cu privire la modalitatea de prelungire a mandatelor de arestare preventiva. In esenta, ar fi fost vorba de eliminarea procedurii conform careia instantele de judecata au obligatia de a se pronunta din 30 in 30 de zile asupra prelungirii mandatelor de arestare preventiva si prelungirea automata a mandatelor de arestare pentru acei inculpati care se aflau in faza de judecata.
La 11 iunie 1997 asociatia i-a trimis Primului-Ministru o scrisoare in care expunea si argumenta pericolul unui asemenea act normativ. Scrisoarea reamintea „... dispozitiile art. 23 alineatul 4 din Constitutia Romaniei, conform carora durata unui mandat de arestare preventiva poate fi de maximum 30 de zile si nu poate fi prelungit decat de instantele de judecata. Analizand exceptia de neconstitutionalitate ridicata cu privire la art. 149 (durata arestarii inculpatului) din Codul de procedura penala, Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit in mod clar, prin Deciziile nr. 60/1994 si nr. 20/1995 ca instantele de judecata trebuie sa discute prelungirea sau anularea mandatelor de arestare inainte de expirarea valabilitatii acestora, indiferent de stadiul in care se afla procesul. Conform legii fundamentale, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii".
APADOR-CH preciza in scrisoare ca „Emiterea unei ordonante de urgenta care ar elimina aceasta procedura ar reprezenta o incalcare a Constitutiei si ignorarea deciziilor Curtii Constitutionale. De altfel, ordonanta de urgenta, conform prevederilor art. 114 alin. 4 din Constitutie, se emite numai in cazuri exceptionale. Recurgerea la ordonante de urgenta, care intra in vigoare imediat, eludand controlul de constitutionalitate in intervalul de timp pana la discutarea lor de Parlament, dar producand efecte in acest timp, contrazice principiul separatiei puterilor in stat si normele statului de drept".
C. Alaturi de alte organizatii neguvernamentale, APADOR-CH s-a implicat in sustinerea Ordonantei Guvernului privind stimularea cercetarii-dezvoltarii si inovarii. Emisa la 31 ianuarie 1997, Ordonanta a facut posibila, pentru prima data in Romania, stimularea cercetarii pe baza de proiecte intr-un sistem de competitie deschis inclusiv organizatiilor neguvernamentale si cercetatorilor individuali. Ordonanta a fost intampinata cu ostilitate de institutele de cercetare existente in Romania, care si-au vazut astfel serios amenintata exclusivitatea de pana atunci.
APADOR-CH, alaturi de alte ONG-uri a organizat o conferinta de presa in vederea sustinerii ordonantei, lansand si un apel in acest sens. Acesta preciza:
„Dincolo de acest scop precis, Ordonanta nr. 8 are meritul remarcabil de a schimba radical cateva dintre regulile ce privesc folosirea banilor publici in scopul realizarii unor obiective cu scop general. Ordonanta prevede:
1) consultarea si stimularea structurilor societatii civile, implicandu-le in definirea si realizarea politicilor din domeniul cercetarii-dezvoltarii si inovarii;
2) crearea unui Colegiu consultativ avand in componenta reprezentanti ai comunitatii stiintifice, invatamantului, asociatiilor de intreprinzatori, organizatiilor patronale, asociatiilor profesionale, organizatiilor neguvernamentale experte in dezvoltarea locala etc.;
3) crearea de Fonduri din resurse alocate de la bugetul de stat din care se pot efectua cheltuieli, sub forma de grant, pe baza de contract de finantare cu organizatii neguvernamentale, agenti economici ori persoane fizice;
4) posibilitatea atribuirii, de catre Ministerul Cercetarii si Tehnologiei a conducerii de programe organizatiilor neguvernamentale si, dupa caz, agentilor economici si institutiilor publice, in sistem competitional.
Subliniem importanta crearii, prin aplicarea Ordonantei nr. 8, a unei «piete de proiecte» la care pot participa diferiti beneficiari; a reducerii clientelismului prin asigurarea unei competitii transparente intre proiecte; a efectelor pozitive ale noii strategii asupra competentelor Ministerului Cercetarii si Tehnologiei. Ordonanta nr. 8 constituie un ghid pentru acele evolutii legislative care adapteaza institutiile din Romania la standardele democratiilor dezvoltate.
In sfarsit, se poate adauga ca Ordonanta nr. 8 este prima norma juridica care indeplineste obligatia asumata prin Programul de guvernare, de realizare a unui parteneriat intre stat si societatea civila."
3. Relatia cu Parlamentul
A. In prima jumatate a anului 1997, APADOR-CH a fost solicitata de catre Secretarul General al Senatului sa elaboreze comentarii pe marginea unor propuneri legislative aflate pe agenda Biroului permanent al acestei Camere. Asociatia a analizat respectivele propuneri legislative si a trimis comentariile sale Biroului Permanent al Senatului.
„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH
in legatura cu propunerea de
Lege privind unele masuri pentru protectia
minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor
Propunerea legislativa are ca scop protejarea minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor (vlahoromanilor) ai carei membri traiesc nu numai in Romania, ci si in Bulgaria, Macedonia, Grecia, Albania.
1. Chiar daca neenuntata ca atare, ideea centrala a proiectului este aceea ca pentru protectia acestei minoritati sunt necesare masuri speciale care se inscriu in categoria discriminarii pozitive.
De-a lungul timpului, APADOR-CH a aratat ca ideea discriminarii pozitive nu trebuie respinsa de plano, existand cazuri in care ea este realmente necesara pentru ca o minoritate sa-si poata mentine si afirma identitatea. Intotdeauna insa, trebuie analizat in ce masura aceasta discriminare pozitiva este cu adevarat necesara.
In cazul propunerii legislative de fata se doreste crearea unui cadru legislativ privind invatamantul in limba aromana, diferit de cel aplicabil celorlalte minoritati nationale si lingvistice care traiesc in Romania. O astfel de masura nu numai ca nu ar fi potrivita – preferabila ar fi o modificare a Legii invatamantului –, dar ea nici nu este necesara, chiar tinand cont de actualele prevederi ale legii.
Articolul 1 al propunerii legislative cere Ministerului Invatamantului sa organizeze «cursuri cu caracter optional de limba (dialectul), literatura si istoria aromanilor». Pentru o astfel de initiativa nu este insa necesara o lege speciala, fiind suficient ca o asemenea cerere sa fie adresata Ministerului Invatamantului direct. Evident, pentru organizarea unor astfel de cursuri trebuie sa existe un anume numar de solicitanti (elevi), in caz contrar legea (sau cererea) nefiind decat litera moarta.
Instituirea unei obligatii de a se organiza astfel de cursuri «cand solicitarea provine de la una dintre organizatiile oficial inregistrate ale aromanilor din Romania, cu conditia ca acestea sa asigure frecventa a cel putin zece elevi pe clasa» (art. 2) este depasita de actuala Lege a invatamantului, ca si de modificarile care se preconizeaza a fi aduse acesteia.
2. Articolul 3 al propunerii de lege se refera la felul in care Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii si Ministerul Invatamantului vor negocia in viitor cu guvernele tarilor in care traieste minoritatea aromanilor. Instituirea unei astfel de obligatii legale contravine felului in care isi reglementeaza tarile democratice modalitatea de infaptuire a politicii externe, intrucat existenta unor «instructiuni» legale exprese in legatura cu ce anume trebuie sa figureze intr-un document bilateral face aproape imposibila desfasurarea unui proces de negociere.
(...)
IN CONCLUZIE,
APADOR-CH considera ca nu este necesara o lege speciala pentru protectia minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor. Este insa necesara o legislatie de protectie a tuturor minoritatilor nationale si lingvistice care traiesc in Romania.
In legatura cu aromanii care traiesc pe teritoriul altor state, nu este nevoie de o lege-cadru care sa stabileasca ce trebuie sa faca diferite ministere in timpul negocierilor cu omologii din acele tari. Este suficient ca aceste cerinte sa fie comunicate acelor ministere, invocandu-se prevederile art. 7 din Constitutia Romaniei, Parlamentul urmand sa se pronunte cu ocazia ratificarii.
Asa cum este formulata prezenta propunere legislativa, ea risca sa produca efecte contrare intentiei initiatorilor.
Consiliul de conducere
14 februarie 1997".
Propunerea legislativa nu a constituit obiect de dezbatere pentru Plenul Senatului.
B. O a doua propunere legislativa in legatura cu care APADOR-CH a fost solicitata, privea chestiunea accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Subiectul acesta a fost discutat in Romania vreme de opt ani, fara insa a se intreprinde vreodata ceva. Venirea la putere a unor partide avand printre membrii lor victime directe ale represiunii Securitatii a condus la ideea unei reglementari juridice in sensul permiterii accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Au fost elaborate trei propuneri legislative in acest sens. Dintre ele una – „proiectul Ticu Dumitrescu" – depusa la Senatul Romaniei, a fost avuta in vedere de Secretarul General al Senatului, care a solicitat APADOR-CH o analiza.
In opinia asociatiei, obiectul reglementarii juridice nu era foarte bine definit, ceea ce ar fi putut da nastere la interpretari diferite si la o aplicare abuziva.
„COMENTARIILE APADOR-CH
pe marginea propunerii de
Lege privind accesul la propriul dosar
si deconspirarea Securitatii ca politie politica
Articolul 31 din Constitutia Romaniei proclama dreptul la informatie, drept care include accesul persoanelor la dosarele proprii intocmite de fostele organe de Securitate. In termenii Constitutiei din 1991, este garantat dreptul persoanelor «de a avea acces la orice informatie de interes public», ceea ce presupune si dreptul la informatia privind apartenenta la fosta Securitate, sau calitatea de colaborator al acesteia, a unor persoane care ocupa functii si demnitati publice.
APADOR-CH considera ca o reglementare legala privind accesul la acest gen de informatii este binevenita si necesara. In acelasi timp insa, datorita implicatiilor mari pe care prevederile unei astfel de legi le pot avea, este necesar ca ea sa fie si acoperitoare, dar si compatibila cu valorile drepturilor omului, care sunt universale si, deci, aplicabile tuturor persoanelor.
1. Articolul 2 alin. 1 al propunerii prevede persoanele in legatura cu care orice persoana interesata poate cere informatii privind apartenenta la fostele organe de Securitate sau colaborarea cu acestea. Textul de lege lasa insa nerezolvata chestiunea urmarilor pe care asemenea dezvaluiri publice le vor avea.
Categoriile de persoane in legatura cu care exista posibilitatea de a cere informatii sunt trei:
a) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii alese: Presedinte al Romaniei, parlamentar, primar, viceprimar, presedinte sau vicepresedinte de consiliu local. In cazul acestora este relativ simplu. Nu exista prevazuta o sanctiune pentru cei care au apartinut fostei Securitati sau au avut calitatea de colaboratori, mai ales daca dezvaluirea are loc in timpul mandatului, dar poate interveni, in situatia unei noi candidaturi, o sanctiune moral-politica, prin ne(re)alegerea respectivei persoane. Ideea fundamentala este aceea ca, o data informat corect, cetateanul-alegator este singurul care decide ce este mai bine.
b) Persoane care ocupa sau care doresc sa ocupe pozitii numite. In legatura cu aceasta categorie se impun mai multe observatii:
– prima categorie identificata in text este aceea de «membru al Guvernului», specificandu-se ca aceasta include «categoriile de functii cuprinse intre cea de prim-ministru si cea de director in minister». Cel putin formularea acestui text este gresita, dat fiind ca o mica parte dintre functiile avute in vedere fac parte din Guvern. Chiar si unii secretari de stat, nemaivorbind de directorii din ministere, sunt functionari publici. Daca se doreste includerea lor in aceasta categorie, ei trebuie sa fie enumerati separat.
– Alte categorii prevazute se refera la directorul si directorul adjunct ai serviciilor de informatii interne si externe, lucratori ai acelorasi servicii, directorul general si directorii din serviciile publice de TV si radio, procurori, functiile de conducere din Garda Financiara, din Politie etc. Intrebarea in legatura cu aceste categorii de persoane se refera la eventuala lor sanctionare in cazul dezvaluirilor publice. Legea nu precizeaza nimic, ceea ce, la o prima vedere, ar putea aparea ca pozitiv. Exista chiar si varianta ca nu se doreste nici o potentiala sanctiune, dar atunci se ridica intrebarea privind rostul acestei legi si al dezvaluirilor.
In acelasi timp insa, in practica va fi posibil ca unele persoane sa fie demise pentru ca au avut calitatea de agenti sau colaboratori ai Securitatii. Propunerea legislativa ar fi trebuit sa cuprinda cateva masuri de siguranta pentru cei aflati in astfel de situatii.
– Plecand de la ideea care sta la baza unei astfel de initiative legislative – intemeierea societatii romanesti pe adevar si pe dorinta de a feri anumite categorii de persoane de santaj – ar fi, poate, o solutie oferirea unei perioade de timp in care cei care se afla deja in functii sa aiba posibilitatea ca ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate, iar aceste dezvaluiri personale sa constituie un impediment pentru o eventuala demitere a lor pe considerente tinand de aceasta relatie. Dupa mai bine de sapte ani de la rasturnarea regimului comunist, onestitatea celor care au fost agenti sau colaboratori ai Securitatii ar trebui sa fie apreciata ca atare.
c) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii numite si care se bucura de inamovibilitate – judecatorii. Problema nu este cu cei care vor dori sa devina judecatori, ci cu cei care se afla deja in aceste functii. Din nou, legea nu prevede absolut nimic, ceea ce, la prima vedere poate sa fie bine, dar, in aceasta situatie, ramane intrebarea privind finalitatea ei. Poate ca solutia oferita mai sus ar putea functiona si in cazul judecatorilor. Este adevarat ca ei se bucura de inamovibilitate, dar, conform art. 76 lit. d), magistratii pot fi eliberati din functie «daca impotriva magistratului s-a luat masura indepartarii din magistratura (...) ca sanctiune disciplinara (...)». Intr-o atare situatie, prevederea obligatiei judecatorilor ca, intr-o anume perioada de timp, ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate ar fi o solutie, pentru ca indeplinirea acestei obligatii ar putea fi considerata cauza de inlaturare a raspunderii (disciplinare).
– Ramane nesolutionata de lege si situatia, de exemplu, a judecatorilor de la Curtea Constitutionala, care sunt numiti pe anumite perioade de timp. Ce se va intampla daca, in timpul mandatului lor, se va descoperi ca au apartinut fostei Securitati sau au colaborat cu aceasta? Aceeasi intrebare in cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie.
2. Art. 7 (5) si art. 12 (2) instituie restrictii cu privire la persoanele care pot face parte din Consiliu (organul de conducere al Comitetului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii) si cele care pot fi angajate pentru a lucra in Comitet. Printre persoanele in legatura cu care exista restrictii sunt si cele «care au fost condamnate penal pentru alte infractiuni decat cele de natura politica, chiar daca a intervenit amnistia». Credem ca aceste restrictii sunt mult prea severe si nejustificate, comiterea unei infractiuni de drept comun neavand de ce sa constituie un impediment la angajarea personalului care lucreaza in cadrul Comitetului. Mai mult insa, propunerea legislativa nu face distinctie intre faptele savarsite cu intentie si cele savarsite din culpa.
(...)
4. Art. 14 si 15 prevad procedura prin care o persoana poate sa aiba acces la propriul dosar. Este de remarcat ca textul de lege mentioneaza ca rezolvarea cererii se va face intr-un termen de 180 de zile. La acesta se adauga cele 30 de zile in care persoana poate face contestatie la Consiliu si alte 60 de zile pentru rezolvarea contestatiei. Aceasta inseamna ca, in total, este prevazuta o perioada de 9 luni pentru rezolvarea unei cereri, ceea ce este excesiv de mult.
5. Art. 16 se refera la solutionarea cererilor privind candidatii la functiile alese. Este de remarcat ca termenul de 60 de zile pentru rezolvarea cererii, prevazut de propunerea legislativa, nu este corelat cu termenele prevazute de legea electorala si face complet nefunctionale prevederile prezentei propuneri.
6. Art. 24 prevede sanctiunea pedepsei inchisorii pentru refuzul de a preda un dosar sau pentru sustragerea, ascunderea, instrainarea, falsificarea, distrugerea sau deteriorarea acestuia. O prima remarca se refera la faptul ca cele mai multe asemenea fapte sunt deja incriminate in Codul penal (sustragerea, falsificarea, distrugerea) si nu se justifica reincriminarea lor intr-o lege speciala. O a doua observatie priveste spiritul propunerii legislative, care continua spiritul actual al legislatiei penale romanesti si instituie un regim sanctionator draconic, prevazand, pentru faptele enumerate mai sus, pedeapsa inchisorii la 2 la 8 ani, ceea ce contrazice spiritul unui stat modern si democratic.
7. Art. 25 instituie o raspundere contraventionala pentru situatia in care Comitetul solicita dosare de la persoane juridice sau fizice, iar acestea nu respecta termenele de predare. Este de remarcat insa ca textul greseste atunci cand prevede o «amenda de la 3.000.000 la 5.000.000 lei pentru fiecare saptamana de intarziere». Amenda, ca si orice alta sanctiune, se aplica, pentru aceeasi fapta, o singura data. In plus, ea trebuie sa poata fi contestata in justitie, pentru ca accesul la justitie, ca drept fundamental, trebuie sa functioneze in toate cazurile. Procedura corecta ar fi ca, dupa aplicarea unei prime amenzi, Comitetul sa emita o noua cerere de a-i fi predate dosarele si daca, din nou, se intarzie predarea, sa solicite, din nou, amendarea. Altfel, ne-am gasi in situatia in care s-ar pedepsi de doua ori aceeasi fapta.
APADOR-CH considera ca propunerea legislativa trebuie amendata in sensul celor aratate mai sus, astfel incat ea sa devina compatibila atat cu Constitutia Romaniei, cat si cu documentele internationale care apara drepturile si libertatile fundamentale.
Consiliul de conducere
16 aprilie 1997"
Istoria acestei propuneri de lege inca nu s-a incheiat. Discutarea ei de catre Senat a fost amanata de mai multe ori. Ministrul de Interne, membru al aceluiasi partid cu initiatorul propunerii (PNTCD) a elaborat un set de amendamente, cu justificarea respectarii liniei legii Gauck, din Germania. In realitate, prin unele din amendamente, s-a dorit instaurarea unui control discretionar si exclusiv al partidelor politice asupra trecutului membrilor lor, conducerile partidelor fiind singurele care pot primi informatii cu privire la colaborarea membrilor lor cu fosta Securitate si avand dreptul de a decide asupra dezvaluirii publice a acestor date. Este inutil sa subliniem periculozitatea unui asemenea procedeu care ar insemna nu numai o incalcare a principiului constitutional privind accesul la informatie, dar si crearea premiselor continuarii santajului politic care s-a manifestat in societatea romaneasca in ultimii ani.
Paralel cu depunerea acestor amendamente, Comisia juridica a Senatului a dezbatut si aprobat „propunerea Ticu Dumitrescu" in forma ei initiala. In acelasi timp, o alta initiativa legislativa, apartinand de asemenea unor membri ai PNTCD, a fost depusa la Camera Deputatilor. Textul prevedea obligativitatea institutiei Avocatului Poporului de a gestiona fondul de dosare al Securitatii. Propunerea legislativa in cauza dovedea concomitent dorinta inabusirii oricarei initiative de acces la dosare, necunoasterea profunda a institutiei Avocatului Poporului si ignorarea Constitutiei Romaniei.
Pana la data elaborarii acestui raport nici una din cele doua Camere ale Parlamentului nu a adoptat vreun text de lege privind accesul la dosarele Securitatii.
C. In primavara anului 1997, APADOR-CH a fost implicata in discutiile care au avut loc pe marginea unei propuneri de lege privind exercitarea profesiunii de ziarist. Propunerea apartinea unui deputat si a fost depusa la Biroul permanent al Camerei Deputatilor, fiind sustinuta si de Asociatia Ziaristilor Profesionisti. Anterior, APADOR-CH a elaborat o analiza a proiectului, pe care a trimis-o ministrului pentru Relatia Guvernului cu Parlamentul, cu rugamintea de a nu aviza favorabil textul.
„COMENTARIILE APADOR-CH
referitoare la
PROIECTUL DE LEGE
PRIVIND EXERCITAREA PROFESIUNII DE ZIARIST
1. Proiectul de lege face dese referiri la alte acte normative (reglementand aspecte concrete ale profesiunii de ziarist) a caror obligativitate o impune (de exemplu, Codul Deontologic), desi acestea nu exista in momentul de fata nici macar in faza de proiect. Ar fi fost normal ca proiectul de lege sa fie inaintat impreuna cu aceste acte pe care le invoca, pentru ca Parlamentul sa aiba o viziune de ansamblu.
(...)
3. Proiectul de lege contine prevederi neconstitutionale. Astfel, el impune obligativitatea cetateniei romane pentru exercitarea profesiei de ziarist, desi, conform Constitutiei, aceasta exista numai pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice (art. 16 alin. 3). Este foarte adevarat ca pentru exercitarea unora din drepturile si obligatiile constitutionale, cum ar fi dreptul de a alege, dreptul de a fi ales, indatorirea satisfacerii serviciului militar, este necesara cetatenia romana, dar aceasta este determinata de specificitatea acestor drepturi si obligatii, de faptul ca ele sunt o consecinta a raportului de cetatenie. Este insa nejustificata o asemenea conditie pentru exercitarea profesiei de ziarist si este chiar absurda in conditiile in care scopul Romaniei este acela de a se integra in structurile institutionalizate europene, in speta Uniunea Europeana, in cadrul careia raporturile de munca se stabilesc altfel, mobilitatea fiind o conditie foarte importanta.
4. Proiectul de lege instituie proceduri care contravin principiilor dreptului nostru.
– Art. 9 instituie dreptul ziaristului ca, in cazul in care este judecat pentru delicte in legatura cu profesia, «sa fie asistat de membri ai Colegiului National sau de reprezentanti mandatati ai organizatiei profesionale» si dreptul acestor asistenti de a prezenta «in instanta depozitii de ordin profesional, cu valoare probatorie, in apararea ziaristului». In legatura cu acest text, trebuie spus ca nu este foarte clar despre ce fel de asistenta este vorba. Una juridica nu poate fi, pentru ca aceasta este clar reglementata de lege. In ce s-ar materializa atunci asistenta? Proiectul nu face nici o mentiune in acest sens. Pe de alta parte, daca se prevede un «drept» al asistentilor de a prezenta «depozitii de ordin profesional», se incalca un alt principiu, existent in dreptul roman (prevazut si de Codul de procedura civila si de Codul de procedura penala), anume ca judecatorul apreciaza cu privire la temeinicia si oportunitatea probelor ce urmeaza a fi admise. Cum cele doua coduri sunt legi organice, ele nu ar putea fi modificate (nici macar partial) printr-o lege ordinara.
– Art. 43 instituie o procedura diferita in privinta contraventiilor. In dreptul romanesc, contraventiile se constata de un «agent constatator», care stabileste inclusiv sanctiunea, iar contestarea procesului-verbal de contraventie se face la instanta de judecata. Proiectul de lege prevede ca stabilirea contraventiei intra in sarcina judecatoriei, la sesizarea ziaristului ori a mijlocului de presa pe care il reprezinta.
Mai mult insa, proiectul prevede judecarea cauzei in «procedura de urgenta», sentinta judecatoriei urmand sa fie definitiva si executorie, ceea ce inseamna atat o grava atingere adusa dreptului la aparare, cat si o derogare de la principiul privind existenta mai multor grade de jurisdictie.
5. In fine, proiectul contine numeroase prevederi care aduc grave atingeri drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (in afara celor mentionate mai sus).
– Art. 7, referitor la Colegiul National, instituie conditii restrictive nejustificate si inacceptabile pentru a face parte din acest organism: minimum 10 ani in presa si 5 ani in organizatie.
– Art. 11 instituie un fel de stagiatura in presa, cu obligatia sustinerii unui examen de intrare in profesie, dar conditioneaza acest lucru de trecerea unui termen de doi ani «de la incadrarea intr-o functie redactionala, cu contract de munca pe durata nedeterminata», desi felul contractului de munca nu ar trebui sa aiba nici o importanta, cu atat mai mult cu cat conditia impusa este in defavoarea ziaristului: el este la discretia managerului si este absurd sa nu ii recunosti dreptul de a se prezenta la un examen numai pentru ca publicatia respectiva ar putea avea o «politica de cadre» diferita, neincheind contracte de munca pe perioada nedeterminata.
– Art. 13 instituie obligatia organelor si institutiilor publice ale statului, dar si a altor institutii cu activitate publica, ca si a agentilor economici ale caror activitati sunt de domeniul public, de a-si desemna «imputerniciti, cu Carte de Presa, pentru relatiile cu presa, a caror atributie o constituie sprijinirea ziaristilor in contactarea surselor de informatii». Este de neacceptat instituirea unei astfel de obligatii – de creare a unui post sau de stabilire a unor competente ale unei anumite persoane – in ceea ce priveste institutiile cu activitate in domeniul public (deci inclusiv organizatiile neguvernamentale) sau agentii economici cu astfel de activitati. Fiecare asemenea institutie are dreptul de a-si reglementa asa cum doreste relatiile cu presa. De altfel nici institutiilor de stat (publice) nu le poate fi impusa crearea unor anume functii. Ceea ce ar fi firesc, ar fi adoptarea unei legi privind accesul la informatie, care sa stabileasca in mod clar obligatia furnizarii informatiilor de interes public, procedurile de obtinere a acestora, caile de atac in caz de refuz si care sa se refere la accesul la informatie al tuturor persoanelor (conform art. 31 din Constitutie) si nu doar al ziaristilor.
– Art. 14 reglementeaza felul in care trebuie prezentate de catre ziaristi «opiniile proprii, comentariile ori atitudinea manifestate fata de faptele, evenimentele ori actiunile relatate», ceea ce constituie o violare a dreptului la libertatea de exprimare a ziaristilor, prin instituirea unor obligatii suplimentare celor prevazute de art. 30 din Constitutie.
– Art. 18 alin. 2, reprezinta o periculoasa incercare de reglementare a unor raporturi care se stabilesc firesc intre membrii unui grup profesional: «solidaritatea de breasla este incompatibila cu tolerarea incapacitatii profesionale, a necinstei, incalcarii Codului Deontologic al profesiei... sau oricarei actiuni ce aduce prejudicii morale, materiale sau politice Romaniei». Aceasta formulare incalca atat libertatea de exprimare cat si libertatea de asociere.
– Tot o grava incalcare a dreptului ziaristilor la libertatea de exprimare il constituie prevederile art. 19, prin interzicerea publicarii unor materiale care «duc la defaimarea tarii si natiunii». Chiar daca formula aceasta se regaseste in art. 30 alin. 7 din Constitutia Romaniei, trebuie precizat ca ea este in contradictie cu legislatia internationala referitoare la dreptul fundamental privind libertatea de exprimare (in principal art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului), legislatie care, conform art. 20 alin. 1. din Constitutie, are prevalenta fata de legea noastra interna. (...)
– Acelasi articol 19 aduce o grava violare dreptului la viata privata a ziaristului, prin instituirea unei interdictii in ce priveste «manifestarile personale (ale ziaristilor)... care sa aduca atingere demnitatii, onoarei sau vietii particulare a persoanei». De altfel, proiectul nu precizeaza cum anume vor fi supravegheati ziaristii pentru a se face astfel de constatari.
– Art. 20 instituie o «obligatie legala» in sarcina persoanelor fizice si juridice romane si straine (care isi desfasoara activitatea in Romania) «de a-l sprijini pe ziarist in exercitarea profesiei sale, de a-i furniza informatii nedeformate de interese personale, materiale, politice sau de alta natura». O asemenea obligatie constituie o grava atingere a dreptului persoanelor la libertatea de constiinta, a gandirii si opiniilor, a dreptului lor la libertatea de exprimare, a dreptului lor la viata privata si intima, drepturi ocrotite de Constitutia Romaniei (art. 29, art. 30, art. 26). Pentru a intelege intreaga grozavie a acestui articol trebuie spus ca el poate fi coroborat cu art. 35, conform caruia «furnizarea, cu vinovatie, de informatii false, ori care pot avea ca efect, in urma publicarii, expunerea ziaristului riscului de a dezinforma...» constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la un milion la 10 milioane lei. (Proiectul de lege vine sa instituie, printre alte, obligatia persoanelor de a furniza adevarul cu privire la relatiile lor private, familiale, sau intime, in ciuda faptului ca acest domeniu este ocrotit de Constitutie si de legislatia internationala privind drepturile omului.)
– Art. 23, referitor la protectia secretului profesional, contine derogari privind confidentialitatea sursei de informare, care fac, practic, inoperanta aceasta protectie.
APADOR-CH considera ca prezentul proiect este o dovada in plus a faptului ca in Romania nu este necesara o lege care sa reglementeze activitatea de presa si profesiunea de ziarist, fiind suficiente reglementarile legale deja existente in Codul civil si in Codul penal. In acelasi timp, este evident ca Romania are nevoie de o lege privind accesul tuturor la informatie, dar ai carei primi beneficiari ar fi ziaristii, tocmai datorita specificului profesiei lor.
Consiliul de conducere
martie 1997"
Ulterior, aceste comentarii au circulat prin presa si au fost dezbatute cu ocazia unei mese rotunde organizate de revista „22", la care au fost invitati directori de ziare, parlamentari, organizatii profesionale ale ziaristilor, APADOR-CH si ale organizatii neguvernamentale.
Catre sfarsitul sesiunii parlamentare, Comisia de cultura a Camerei Deputatilor a decis discutarea propunerii legislative, invitand la discutie reprezentanti ai APADOR-CH si ai celor trei asociatii de ziaristi, AZR, SZR si AZP. In urma discutiilor care au avut loc, Comisia de cultura a decis sa dea un aviz negativ propunerii de lege, aceasta nefiind niciodata pusa pe ordinea de zi a Camerei.
D. Un alt proiect de lege in legatura cu care APADOR-CH a luat atitudine este cel referitor la Serviciul de Protectie si Paza. Ca intotdeauna cand s-a dorit reglementarea serviciilor cu atributii privind siguranta nationala, asociatia s-a implicat in analiza textului de lege propus, atragand atentia presei si a opiniei publice asupra carentelor existente.
Comentariile asociatiei au fost trimise atat Parlamentului, cat si presei, ele facand obiectul unei interesante dezbateri de presa.
„COMENTARIILE APADOR-CH
cu privire la
PROIECTUL LEGII SERVICIULUI DE PROTECTIE SI PAZA
1. Consideratii generale
a) Cu privire la Legea sigurantei nationale
Proiectul Legii privind functionarea si organizarea Serviciului de Protectie si Paza se bazeaza pe prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala. In legatura cu aceasta lege adoptata inaintea Constitutiei din 1991, APADOR-CH a semnalat in numeroase randuri ca ea contine unele prevederi care intra in contradictie cu garantiile constitutionale si cu documentele internationale privind drepturile omului. Este cazul art. 13, care permite prelungirea la infinit a mandatului emis de Parchet de ascultare/supraveghere a unei persoane de catre oricare din organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale; al art. 13, alineatul final si al art. 16, alineatul final, conform carora cetateanul care se considera lezat in drepturile sale este lipsit de posibilitatea de a se adresa justitiei; al art. 15, care permite eludarea obtinerii mandatului pentru desfasurarea activitatilor prevazute la art. 13 (ascultare/supraveghere a unei persoane) si care constituie, ele insele, grave atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Alte prevederi ale legii sunt atat de vag formulate incat pot acoperi aproape orice, asa cum este cazul art. 3. lit. e), f), h) si l) care definesc notiunea de «amenintari» la adresa sigurantei nationale.
APADOR-CH considera ca inainte de a elabora alte legi care se intemeiaza pe Legea sigurantei nationale, se impune amendarea de urgenta a acesteia.
b) In legatura cu Serviciul de Protectie si Paza
Nu este deloc clar de ce Serviciul de Protectie si Paza va avea – conform proiectului de lege – atributii in domeniul sigurantei nationale si, drept urmare, propriul sistem de culegere de informatii, inclusiv posibilitatea de a desfasura activitati conform art. 13 din Legea nr. 51/1991, adica de a asculta/supraveghea persoanele, propriul sistem de telecomunicatii (cu toate ca exista deja Serviciul de Telecomunicatii Speciale), propria arhiva si evidenta etc. Adaugand la acestea si posibilitatea «de a desfasura activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii» (art. 19, lit. f) rezulta ca acestui serviciu i se acorda puteri deosebite, care, teoretic, il pot transforma intr-o structura paramilitara de sine statatoare, aflata in afara controlului democratic.
c) Cu privire la notiunea de demnitar
Proiectul de lege nu contine o definitie a notiunii de demnitar si nici macar criteriile ce trebuie avute in vedere la stabilirea persoanelor care vor beneficia de serviciile de protectie si paza. El atribuie insa aceasta competenta Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, institutie care, ea insasi creata prin lege inainte de adoptarea Constitutie din 1991, are neaparata nevoie de modificarea cadrului legal in care functioneaza, pentru a deveni compatibila cu cerintele legii fundamentale.
d) In legatura cu regimul sanctionator
Proiectul de lege nu prevede sanctiuni pentru eventuale abuzuri comise de SPP si nici vreo procedura judiciara cu privire la rezolvarea plangerilor persoanelor care se considera lezate in drepturile lor prin activitatile acestui serviciu.
2. Prevederi care aduc atingere drepturilor omului
Conform art. 13 lit. b), printre activitatile pe care le desfasoara SPP se afla si aceea de «culegere, verificare si valorificare a informatiilor necesare pentru indeplinirea misiunilor proprii». Dar art. 4 din proiect mentioneaza ca «pentru indeplinirea atributiilor ce ii revin, Serviciul de Protectie si Paza colaboreaza cu Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, cu celelalte ministere si organe de specialitate ale administratiei publice centrale si locale», iar conform alin. 2, aceasta colaborare este obligatorie pentru toate institutiile enumerate. In conditiile in care toate datele de care ar putea avea nevoie SPP pot fi furnizate de organele de resort deja existente, se pune intrebarea de ce este nevoie sa existe inca o institutie care sa desfasoare activitati care, prin ele insele, constituie atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale.
Art. 13 lit. c) precizeaza ca SPP «organizeaza si coordoneaza activitatea tuturor institutiilor implicate in efectuarea transporturilor si telecomunicatiilor speciale (subl.n.) in tara si in strainatate pentru demnitarii romani si straini carora li se asigura protectia». Aceasta atributie a SPP inseamna, practic, o dublare a activitatii Serviciului de Telecomunicatii Speciale.
Art. 13 lit. g) introduce dreptul SPP de a-si da avizul la «incadrarea personalului care isi desfasoara activitatea in obiectivele aflate in paza». Avand in vedere ca «obiectivele aflate in paza» includ Guvern, Parlament, ministere etc., se atribuie SPP puterea de a verifica angajatii, ceea ce depaseste cu mult scopul pentru care este creat acest serviciu si anume acela de a proteja si pazi.
Art. 13 lit. h) da posibilitatea SPP sa indeplineasca «si alte atributii specifice domeniului sau de activitate ce vor fi stabilite prin Regulamentul de ordine interioara» (subl.n.). Asadar, pe langa prevederile legale, asa cum vor fi ele aprobate de Parlament, SPP isi va putea stabili cu de la sine putere si alte atributii. Dat fiind ca este o structura militara, regulamentul SPP nu va fi dat publicitatii, ceea ce inseamna ca el poate include orice fel de atributii care scapa unui control democratic, singurul control fiind exercitat de CSAT.
Art. 19 lit. f) da dreptul SPP-ului de a organiza «activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii...». O prevedere asemanatoare, care a suscitat multe critici, exista si in Legea de organizare si functionare a SRI. Trebuie precizat ca nici un alt serviciu de informatii din Europa nu beneficiaza de acest gen de privilegiu. Cu atat mai putin s-ar putea justifica in cazul SPP-ului desfasurarea unor activitati economice. Datorita surselor de informare pe care le au si activitatilor pe care le pot desfasura in domeniul informativ mai ales SRI – dar si SPP prin prezentul proiect de lege – exista temeri serioase ca informatiile obtinute in domeniul economic ar putea fi utilizate in interes propriu. Aceasta inseamna nu numai concurenta neloiala, ci si o incalcare a principiilor economiei de piata, putand fi perceput in acelasi timp drept un sprijin legal in vederea comiterii unor acte de coruptie.
Art. 24 permite SPP sa stabileasca, impreuna cu organele Ministerului de Interne «zone de protectie in imediata apropiere a obiectivelor respective, in care va fi interzis sau limitat accesul persoanelor si autovehiculelor». Masura se va institui atunci cand «obiectivele permanente sau temporare... sunt in pericol ori exista informatii ca se organizeaza sau se intentioneaza organizarea unor actiuni care le-ar pune in pericol». Cu toate ca masura mentionata se refera la situatii cu totul exceptionale, realitatea de pana acum a demonstrat ca ea este aplicata permanent (acces interzis pe anume strazi, interventie brutala a lucratorilor SPP fata de simpli trecatori etc.). Proiectul de lege ar trebui sa mentioneze cel putin obligatia SPP de a inceta aceste restrictii daca pericolul a disparut.
Art. 25 alin. 2 da dreptul SPP de a face «verificari» de o natura absolut similara celor intreprinse de politie sau SRI («solicitarea si obtinerea de obiecte, inscrisuri sau relatii oficiale de la institutii publice», «fotografiere, filmare...», «constatari personale, inclusiv prin operatiuni tehnice») «sau [de a solicita] procurorului eliberarea mandatului prevazut la art. 13 din Legea privind siguranta nationala a Romaniei pentru desfasurarea activitatilor autorizate de acesta». O prima remarca se refera la cuvantul sau care lasa sa se inteleaga ca toate actiunile mentionate in prima parte a paragrafului, inclusiv «operatiuni tehnice», pe care le-ar intreprinde SPP nu necesita nici un fel de aprobare din partea magistratului. O a doua remarca priveste dreptul acordat si SPP, pe langa SRI si Politie, de a inregistra convorbiri telefonice, a supraveghea corespondenta, a patrunde in case pentru a depune sau ridica obiecte etc., ceea ce reprezinta inca o amenintare grava la adresa drepturilor omului, in principal a dreptului la viata privata, si o incalcare a prevederilor art. 26 din Constitutie, conform carora «autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata».
*
APADOR-CH considera ca, prin acest proiect de lege, se acorda puteri mult prea mari unui simplu serviciu care ar trebui sa asigure doar paza si protectia demnitarilor si care ar putea functiona foarte bine in cadrul Ministerului de Interne, fara a mai fi nevoie de o lege separata, de o noua structura militara supusa unor controale mai mult formale (Parlament – fara precizarea procedurii aferente) si lipsite de transparenta (CSAT). Conform acestui proiect de lege, SPP ar urma sa indeplineasca o serie de activitati nejustificate in raport cu scopul acestui serviciu si care reprezinta o dublare sau triplare a competentelor si activitatilor altor organe (SRI, Serviciul de Telecomunicatii Speciale, Politie, gardieni publici) deja existente.
APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei respingerea proiectului de lege in forma sa actuala, modificarea Legii sigurantei nationale, precum si a tuturor celorlalte legi in vigoare care se intemeiaza pe Legea nr. 51/1991.
15 mai 1997
Consiliul de conducere al APADOR-CH"
Intr-o prima faza, pozitia APADOR-CH a fost criticata de unii ziaristi, care au considerat ca nu este de competenta unei asociatii de drepturile omului de a se preocupa de o chestiune ce priveste siguranta nationala. Mai mult, a fost chiar avansata intrebarea privind eventualele interese de a avea un SPP slab. Ulterior, proiectul in sine a constituit obiect de analiza pentru o intreaga emisiune la postul de televiziune Tele 7abc unde, acelasi ziarist care initial il criticase, i-a descoperit numeroase parti bune in cadrul unei discutii purtate cu vicepresedintele Comisiei de aparare din Camera Deputatilor.
In cele din urma s-a tinut seama de unele din observatiile APADOR-CH la discutarea proiectului in plen, una dintre cele mai importante reusite fiind aceea ca SPP nu poate sa infiinteze si aiba propriile societati comerciale.
4. Alte initiative
A. In luna iunie 1997, APADOR-CH a primit din partea unuia din colaboratorii Revistei Romane de Drepturile Omului un proiect de lege privind raspunderea ministeriala. Considerand aceasta initiativa extrem de importanta, asociatia a decis publicarea textului in RRDO nr. 14, iar ulterior a organizat o conferinta de presa, punand textul la indemana ziaristilor si anuntand sprijinul sau pentru acest proiect.
Evolutia ulterioara a evenimentelor a demonstrat insa ca Guvernul nu a fost si nu este interesat in promovarea unei legi privind raspunderea ministeriala, desi aceasta este o cerinta constitutionala.
B. In 1997 APADOR-CH a fost implicata, alaturi de alte organizatii, in elaborarea unui proiect de lege privind asociatiile si fundatiile, bazat pe o conceptie moderna privind constituirea si functionarea unor asemenea structuri, in concordanta cu legislatia si cu practica tarilor europene cu o societate civila puternica. Proiectul urmeaza a fi finalizat si inaintat Parlamentului.
C. In stransa legatura cu acesta s-a aflat si proiectul de lege privind sponsorizarea si mecenatul. APADOR-CH a sustinut activ acest proiect de lege, care ar da, in sfarsit, sponsorilor autohtoni, posibilitatea sa investeasca in societatea civila din Romania. In timp ce propunerea legislativa se afla in discutia Comisiei de cultura a Camerei Deputatilor, ideile din aceasta propunere si chiar textul ca atare, in proportie de 95%, au facut obiectul unei ordonante a Guvernului prin care a fost modificata Legea sponsorizarii, ordonanta adoptata pe baza Legii de abilitare pe care Parlamentul a emis-o pentru Executiv pe perioada vacantei parlamentare de iarna.
III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE
1. ASPECTE GENERALE
APADOR-CH a constatat ca anul 1997 nu a marcat, din pacate, asteptatele schimbari in domeniul unei protectii sporite acordate persoanelor in raporturile lor cu reprezentantii Politiei romane. Nici una din legile frecvent criticate de organizatii neguvernamentale nationale si internationale de drepturile omului (Legea Politiei nr. 26/1994, Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii, Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor, Codul penal, Codul de procedura penala etc.) nu a fost modificata.
Retinerea si arestarea preventiva raman probleme extrem de discutate si de disputate. Retinerea politieneasca poate dura pana la 24 de ore, conform Constitutiei, Codului de procedura penala si art. 16 lit. d) din Legea Politiei nr. 26/1994. In afara acestei durate legale, Legea Politiei mai prevede si „conducerea" la sectia de politie (art. 16 lit. b) a persoanelor suspecte de a fi comis o infractiune si care nu au buletinul de identitate asupra lor. „Conducerea" la sectia de politie are drept scop identificarea persoanei, operatiune ce poate dura pana la 24 de ore. Asadar politia poate priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, timp de 24 + 24 de ore. Mai trebuie notat ca Legea Politiei nu contine nici o precizare in legatura cu formalitatile legate de „conducere" in vreme ce retinerea este reglementata de legea penala. Dreptul persoanei „conduse" sau retinute de a apela la un aparator nu este precizat in nici una din legi. Art. 171 C.p.p. prevede acest drept pentru perioada „urmaririi penale si a judecatii", nu si pentru situatiile de „conducere" sau de retinere.
In plus, trebuie mentionat faptul ca posibilitatea „conducerii" la sectia de politie este mult abuzata, deseori aflandu-se intr-o atare situatie persoane care nu sunt suspectate in legatura cu comiterea vreunei infractiuni, dar care nu au asupra lor un act de identitate.
Singurele schimbari din sfera Politiei au vizat persoane (de multe ori fiind vorba doar de o „rotatie de cadre") si nu chestiuni de principiu. Mai trebuie mentionat si faptul ca politistii nu au inca un statut propriu, cu toate ca, in conformitate cu Legea 26/1994, art. 54, un astfel de text ar fi trebuit introdus in Parlament in termen de 90 de zile de la data adoptarii legii respective. Este adevarat ca la mai bine de un an dupa adoptarea Legii 26/1994, a fost introdus in Parlament un proiect de statut, dar acesta nu a fost niciodata discutat. Dupa alegerile din noiembrie 1996, el a fost – conform informatiilor APADOR-CH – retras de initiatori. Proiectul de statut continea un numar de prevederi care instituiau privilegii cu totul deosebite pentru politisti, mergand pana la un fel de „imunitate". Este bine ca s-a retras acel proiect, dar trebuie reglementata legal problema statutului politistului. APADOR-CH considera ca tergiversarea inaintarii in Parlament a unui proiect in acest domeniu se datoreaza, in principal, spinosului aspect al demilitarizarii politiei romane. Asociatia a facut public un set de propuneri concrete in aceasta directie (a se vedea suplimentul „22" din decembrie 1996). Singurul ecou al propunerilor in acest domeniu a venit din partea unor primari care au cerut trecerea sectiilor/posturilor de politie locale in subordinea lor, ceea ce ar insemna un pas important in directia demilitarizarii politiei.
Politisti din diverse sectii/posturi continua sa comita abuzuri. Cele mai frecvente se refera la:
– „conducerea" la sectia de politie a persoanelor care nu au buletine de identitate asupra lor. Trebuie precizat ca, exceptand pasaportul, nici un alt act – chiar cu fotografie si stampila – nu este valabil pentru politisti. In plus, nefiind reglementate conditiile de „conducere" la sectie, multe persoane sunt private de libertate pe perioade mergand pana la 24 de ore, fara nici un fel de formalitate legala;
– tratamentul dur aplicat de politisti persoanelor „conduse" sau retinute in sectii de politie;
– emiterea cu multa usurinta a proceselor-verbale de amendare pe baza Legii 61/1991. In unele cazuri procesele-verbale nu sunt semnate de martori sau semnatura este indescifrabila, ceea ce face ca martorul sa nu poata fi identificat. S-au semnalat si situatii in care presupusul contravenient nu a stiut ca a fost amendat decat in momentul in care a fost convocat la judecatorie pentru transformarea amenzii neachitate in zile/inchisoare;
– recurgerea la arme de foc fie cu nerespectarea principiului proportionalitatii (a se vedea cazul Tanase-Dragnea din satul Mihai Voda comuna Bolintin Deal), fie cu ignorarea prezentei in zonele respective a unor simpli trecatori (a se vedea cazurile Laurentiu Cotea din Bucuresti sau copilul Ionut Vlase din Mangalia, ambele datand din 1996 si rezolvate in justitie).
Ca si in anii precedenti, parchetele militare care investigheaza aceste abuzuri, continua sa dea, in majoritatea cazurilor, solutii de neincepere a urmaririi penale. Procurorii militari invoca lipsa unor dovezi suficiente. Ce ar insemna dovezi suficiente? Mai intai un certificat medico-legal. Codul de procedura penala mentioneaza intr-adevar Institutul Medico-Legal ca institutie abilitata sa emita astfel de documente medicale, dar nu exclude alte unitati medicale. Cu toate acestea, numai certificatele medico-legale sunt luate in consideratie de procurori, inclusiv de procurorii militari. Or, APADOR-CH a constatat in mai multe randuri ca IML si laboratoarele sale din tara au refuzat eliberarea unor certificate medico-legale daca victimele declarau ca au fost agresate de politisti.
„Dovezi suficiente" mai inseamna si martori. Or, daca victimele au fost batute intr-o sectie sau un post de politie este evident ca singurii martori sunt ceilalti politisti care, din solidaritate de breasla, nu vor depune marturie impotriva propriilor colegi. Daca abuzul a fost comis in afara sediului politiei si exista martori, acestia fie refuza sa depuna marturie de teama unor eventuale represalii din partea politistilor, fie sunt supusi unor presiuni din partea acestora pentru a-i determina sa-si retraga sau sa-si schimbe declaratiile. Acest procedeu este folosit mai ales in localitatile mici unde victimele si martorii lor se intalnesc zilnic cu politistii acuzati de comiterea unor abuzuri. Ministerul de Interne a luat numai in unele cazuri masura mutarii politistilor respectivi in alte localitati sau chiar a trecerii lor in rezerva in situatii foarte grave.
Daca Parchetul militar a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de abuzuri, victima se poate adresa procurorului ierarhic superior celui care a efectuat investigatiile. Acesta poate infirma prima solutie si ordona completarea cercetarilor. De regula, tot primul procuror va relua cercetarea. Daca si dupa aceea solutia de neincepere a urmaririi penale se mentine, victima se poate plange Procurorului general. O noua verificare finalizata cu aceeasi solutie incheie, practic, cazul. APADOR-CH a sugerat in repetate randuri o modificare a C.p.p. prin care solutia data de Parchet sa fie analizata de un judecator, ceea ce ar insemna, pe de o parte, asigurarea accesului la justitie, iar pe de alta, o garantie in plus pentru temeinicia cu care a fost efectuata cercetarea. In situatia actuala, solutia de neincepere a urmaririi penale echivaleaza, practic, cu blocarea accesului victimei in justitie, inclusiv la un proces civil de despagubiri pentru daune morale si materiale.
2. RELATIA DINTRE APADOR-CH SI POLITIE
In anul 1997, s-a produs prima tentativa din partea Inspectoratului General al Politiei, prin seful sau de atunci, generalul Pavel Abraham, de a restabili o relatie normala, de colaborare, cu APADOR-CH. IGP declarase „inghetate" aceste relatii in 1994, in urma unui film documentar prezentat de televiziunea publica sub titlul „Cand unii politisti redevin militieni", realizat cu materiale furnizate de APADOR-CH.
Cu toate acestea, atunci cand in luna iulie 1997, ziarul „Curierul national" a publicat cateva cazuri de abuzuri ale politiei, preluate de la APADOR-CH, Serviciul de presa al Ministerului de Interne a dat, la 16 iulie, o replica intitulata „APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte o imagine deformata a M.I." care contine afirmatii ca : „...va informam ca din interese care ne scapa (subl.n.), APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte, pe plan intern si international, o imagine deformata a Ministerului de Interne..." ... „APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti."
Date fiind acuzatiile aduse organizatiei, APADOR-CH a facut urmatoarele precizari, publicate in acelasi ziar impreuna cu alte cazuri de abuzuri ale politiei:
„1. APADOR-CH este o organizatie neguvernamentala, neangajata politic, al carei scop este apararea drepturilor persoanelor in situatia in care aceste drepturi sunt incalcate de autoritatile statului roman. In acest sens, ca reprezentanta a societatii civile, APADOR-CH are nu numai dreptul ci si datoria de a urmari in mod constant relatia dintre politisti, ca reprezentanti ai autoritatii publice, si persoane. La solicitarea partilor vatamate si respectand reglementarile legale in vigoare, APADOR-CH a investigat zeci de cazuri individuale de incalcari ale drepturilor omului de catre unii politisti. Rapoartele asociatiei sunt documente publice aflate la dispozitia tuturor celor interesati, inclusiv a presei, care este libera sa preia orice informatii cuprinse in aceste rapoarte. Fara a «extrapola» concluziile «de la cazuri particulare la nivelul intregii institutii» – dupa cum scrie Serviciul de presa al M.I. – APADOR-CH considera ca Ministerul de Interne si Politia romana sunt raspunzatoare pentru modul in care se comporta angajatii lor.
2. Este total inexacta afirmatia din scrisoarea Serviciului de presa conform careia «... APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti». Ministerul de Interne poate avea propria viziune asupra «realitatii», care nu este obligatoriu sa fie impartasita de toata lumea. In ceea ce priveste «ignorarea» de catre APADOR-CH a solutiilor legale luate de organele abilitate – aici avem in vedere numai parchetele militare – precizam ca asociatia are o colaborare permanenta cu aceste organe. Mai trebuie mentionat si faptul ca informatiile furnizate de APADOR-CH parchetelor militare au fost considerate drept argumente suficient de pertinente pentru infirmarea unor solutii de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti acuzati de comiterea unor abuzuri.
(...)
4. APADOR-CH constata ca limbajul folosit de Ministerul de Interne («context artificial creat», «imagine deformata a M.I., in evidenta discordanta cu realitatea», «interese [ale APADOR-CH] care ne scapa» etc.) a ramas, din pacate, neschimbat in ultimii sapte ani. Asociatia spera ca reforma mult asteptata in directia democratizarii tuturor institutiilor statului se va produce cat mai curand cu putinta si in cadrul Ministerului de Interne si al Politiei romane".
Un alt eveniment relevant pentru reactia politiei fata de unele organizatii neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului s-a petrecut in luna aprilie 1997, cand politia din Targu-Mures a avut o initiativa ciudata cu privire la asociatia „Liga Pro-Europa", cu sediul in orasul respectiv. APADOR-CH a trimis urmatoarea scrisoare domnului general Pavel Abraham, la acea data seful IGP:
„Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) va aduce la cunostinta ca politia din Targu-Mures a avut recent o initiativa care depaseste atributiile sale si care pune in pericol dezvoltarea societatii civile din Romania.
In fapt, politia a remis unei organizatii neguvernamentale bine cunoscute din Targu-Mures – Liga Pro-Europa – un chestionar cu privire la membrii sai, sediu, dotare, sponsori, relatii cu alte organizatii din tara si din strainatate etc., cu toate ca Legea 21/1924 pe baza careia functioneaza persoanele juridice de drept privat nu autorizeaza imixtiuni ale politiei in activitatile lor.
Va remitem alaturat copii dupa chestionarul trimis de politia din Targu-Mures precum si dupa comunicatul comun al APADOR-CH si al Ligii Pro-Europa, cu rugamintea de a lua masurile necesare pentru stoparea acestei practici contrare normelor democratice."
„COMUNICAT
In urma cu cateva zile, pe adresa Ligii Pro-Europa s-a primit o adresa din partea Politiei municipiului Targu-Mures prin care, invocandu-se «scopul comun (al celor doua institutii) de a ocroti si ajuta la integrarea sociala a unor categorii de minori si tineri defavorizati, precum si pentru a demasca activitatile ilicite ale unor organizatii», se cerea, printre altele, punerea la dispozitie a datelor ce tin de organizarea si functionarea Ligii:
– adresa, numarul de telefon si profesia persoanelor din consiliul de conducere;
– lista sponsorilor asociatiei;
– aspecte privind dotarea organizatiei (aparatura electronica, birotica, autovehicule);
– descrierea spatiului de desfasurare a activitatilor;
– organizatiile neguvernamentale, din tara si din strainatate cu care a avut legaturi;
– principalele activitati.
APADOR-Comitetul Helsinki si Liga Pro-Europa protesteaza impotriva comportamentului Politiei din Targu-Mures, materializat in aceasta initiativa, cu intrebari care seamana foarte mult cu acelea pe care numai politia unui stat totalitar si-ar permite sa le adreseze.
Dreptul la asociere este un drept fundamental, prevazut in art. 37 din Constitutia Romaniei, iar organizarea si functionarea persoanelor juridice de drept privat este reglementata de Legea nr. 21/1924. Aceasta lege nu prevede vreun drept de control al politiei asupra structurilor asociative.
Initiativa Politiei din Targu-Mures este in totala contradictie cu Constitutia care guverneaza societatea romaneasca, dovedind o periculoasa incapacitate de adaptare a unor politisti la spiritul epocii in care traim.
Cele doua asociatii cer incetarea imediata a unor asemenea practici care contravin principiilor democratiei si ale statului de drept.
Consiliul de conducereConsiliul de coordonare
APADOR-Comitetul HelsinkiLiga Pro-Europa"
Raspunsul Inspectoratului General al Politiei a fost prompt si a dat dreptate celor doua organizatii neguvernamentale, recunoscand ca metoda folosita de Politia din Targu-Mures a fost gresita. Initiatorii actiunii respective au fost sanctionati.
3. CAZURI AFLATE IN ATENTIA APADOR-CH
Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)
Decedat in ianuarie 1994 in Spitalul Filaret unde fusese transferat cu o saptamana inainte de la Spitalul Penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, din 1992 la Centrul pentru minori de la Gaiesti. Moartea a survenit la putin timp dupa ce implinise 18 ani. Dupa aproape patru ani de la data decesului, Parchetul militar nu a reusit inca sa dea o solutie. Mama tanarului a hotarat sa dea in judecata autoritatile statului cerandu-le despagubiri pentru daune morale si materiale. Daca va avea castig de cauza, se va crea prima bresa in sistemul judiciar romanesc in care functioneaza principiul ca „penalul tine in loc civilul". APADOR-CH o sprijina moral si material in aceasta incercare.
Tudorel Tanase si familiile Dragnea-Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin Deal, 1995)
In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase au fost impuscati de un grup de politisti condusi de capitanul Lepadatescu. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de a fi fost complice la trei spargeri. Cei trei impuscati au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. Lui Tudorel Tanase i s-a extirpat un rinichi si i s-a aplicat ghips in repetate randuri la piciorul ranit. Lui Grigore Tanase i-a fost taiata o portiune de intestin, iar Constantin Dragnea a „scapat" doar cu rana prin impuscare in picior. Tudorel Tanase a fost judecat pentru complicitate la talharie si condamnat la un an si doua luni inchisoare. Deoarece efectuase aproape integral pedeapsa la data la care a fost condamnat, Tudorel Tanase a refuzat sa declare apel, preferand sa ramana cu o condamnare – decisa, dupa parerea APADOR-CH, pe baza unor dovezi foarte „subtiri" – decat sa mai stea in penitenciar.
Pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar care a investigat actiunea disproportionata a grupului de politisti, nu a reusit sa dea o solutie. Dupa informatiile APADOR-CH, ultimul pretext pentru amanarea deciziei ar fi supunerea capitanului Lepadatescu unei noi expertize psihiatrice. APADOR-CH considera ca de fapt este vorba de o tergiversare intentionata a rezolvarii acestui caz. Evident, asociatia nu neaga nimanui dreptul de a se apara prin toate mijloacele legale existente. Dar este inadmisibil ca dupa aproape doi ani si jumatate de la evenimente, politistii vinovati de incalcarea flagranta a drepturilor omului sa nu fie inca trimisi in judecata, in ciuda nenumaratelor dovezi care ii acuza.
Viorel Constantin (Tandarei, 1995)
Batut in mod salbatic de un grup de cinci politisti si gardieni publici in fata a numerosi martori, Viorel Constantin s-a mai ales si cu auzul afectat pe viata si cu amenda pentru „tulburarea linistii publice" (?!). Parchetul militar a trimis in judecata – dupa un an si doua luni de la incident – patru din cei cinci politisti si gardieni implicati. Tribunalul militar de prima instanta i-a condamnat pe faptasi la o amenda penala mai mica decat amenda contraventionala cu care aceiasi politisti il sanctionasera pe Viorel Constantin. Urmeaza apelul declarat de toate partile implicate. Cazul lui Viorel Constantin este un exemplu si pentru genul de presiuni exercitate de politistii si de gardienii acuzati de abuz asupra victimei si a martorilor sai. Trebuie precizat ca oamenii de ordine implicati in incidentul din 1995 au continuat sa-si desfasoare activitatea ca si cum nimic nu s-a intamplat, unul dintre ei fiind chiar avansat in grad.
Gabriel Carabulea (Bucuresti, 1996)
La 13 aprilie 1996, Gabriel Carabulea, urmarit de politistii de la sectia 9 pentru talharie, a ajuns la sectia 14 in urma unei coliziuni minore a masinii pe care o conducea cu un alt autoturism. A fost transferat in aceeasi zi la sectia 9 politie. La data de 16 aprilie 1996 a fost dus, in stare foarte grava (tensiunea 4) mai intai la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde nu a fost primit, si apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Sotia si cativa prieteni care au reusit sa discute cu Gabriel Carabulea doar atunci cand se deschidea usa salonului in care era internat sub paza, au afirmat ca tanarul le-a spus ca fost rulat intr-un covor si batut salbatic in sectia 9 Politie. Exista cateva fotografii facute de familie inainte de inmormantare care arata existenta unor echimoze pe picioare si la cap si a unui urias hematom in zona organelor genitale. Dupa o prima solutie de „neincepere a urmaririi penale" impotriva politistilor de la sectia 9, pe motiv ca Gabriel Carabulea ar fi decedat ca urmare a traumatismelor suferite in accidentul de masina avut pe data de 13 aprilie (!), a urmat infirmarea acestei decizii si dispunerea completarii investigatiilor.
La 21 ianuarie 1997, reprezentantii APADOR-CH au transmis Sectiei Parchetelor Militare din Bucuresti unele precizari privind cazul Carabulea:
„a) familia este nemultumita de rezultatele autopsiei, sustinand ca Gabriel Carabulea nu a fost niciodata bolnav si nici nu s-a plans vreodata de dureri. Hematomul din zona organelor genitale nu putea fi cauzat de o coliziune – destul de usoara – intre doua masini. Familia propune efectuarea unei noi autopsii;
b) familia sustine ca Ilie Mihai, complicele lui Gabriel Carabulea in acte de talharie, nu a fost audiat de procurorul militar insarcinat cu investigarea cazului, cu toate ca a fost de fata la interogarea lui G.C. in sectia de politie. Ilie Mihai se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Familia propune audierea acestui martor important;
c) familia Carabulea nu cunoaste numele posesorului masinii Dacia cu care masina condusa de Gabriel Carabulea a intrat in coliziune in dimineata zilei de 13 aprilie 1996 cand a fost retinut de politistii de la sectia 14 Politie. La aceasta sectie trebuie sa existe datele legate de accidentul de circulatie si credem ca ar fi necesara audierea proprietarului Daciei pentru a se putea stabili cat de grav au fost avariate cele doua masini. Mai precizam ca masina pe care a condus-o Gabriel Carabulea a fost luata de la sectia de politie de fratele sau, autovehiculul avand doar bara din fata lovita si masca radiatorului usor infundata. Audierea proprietarului celeilalte masini ar ajuta la confirmarea sau infirmarea sustinerii politistilor de la sectia 9 – unde a fost transferat G.C. – conform careia decesul din 3 mai ar fi survenit in urma accidentului din 13 aprilie."
Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata asupra rezultatului completarii investigatiilor initiale ale Parchetului militar. Dupa parerea APADOR-CH, acesta este un caz deosebit de grav de tortura care a condus la moartea victimei.
Ioan Rosca (Bucuresti, 1995)
Ioan Rosca si fiul sau Marian Lucian Rosca au fost agresati de trei persoane in civil dar inarmate si apoi de politisti de la sectia 14 Politie din Bucuresti pe data de 16 septembrie 1995. Exista certificate medico-legale si martori. Cu toate acestea, pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar nu ajunsese la nici o concluzie cu privire la acest caz pe care APADOR-CH il considera foarte clar. Trebuie mentionat ca, intr-o prima faza (septembrie 1995), politistii de la sectia 14 au incercat sa obtina un mandat de arestare preventiva pentru „ultraj". Procurorul a constatat ca nu existau indicii suficiente ca Ioan Rosca ar fi comis infractiunea de ultraj impotriva politistilor si l-a pus in libertate. Cu toate acestea, in 1997, politistii de la sectia 14 au incercat din nou sa il acuze pe Ioan Rosca de ultraj si din nou, fara succes. Daca in acest caz procurorii au dat dovada de impartialitate si nu s-au lasat influentati de politisti, exista, din pacate, cel putin trei cazuri – dintre cele aflate in atentia APADOR-CH – in care acuzatia de ultraj adusa de politisti impotriva victimelor abuzurilor pe care le-au comis au fost luate in serios iar victimele au fost trimise in judecata devenind din acuzatori, acuzati.
Fratii Viorel si Marius Burueana Damian (Turceni, 1995)
La 29 ianuarie 1995, politistii din Novaci au incercat sa confiste doua obiecte pe care fratii Damian incercau sa le vanda la targul din localitate. Fratii au fost de acord sa lase obiectele la postul de politie dar au cerut intocmirea unui proces-verbal, lucru perfect legal. Politistii au refuzat iar fratii au plecat, cu obiectele (un fierastrau si un transformator), la domiciliul lor din Turceni. Seara, mai multi politisti s-au dus acasa la fratii Damian, i-au lovit, i-au introdus cu forta intr-o masina care nu apartinea Politiei si au continuat sa-i bata pe tot traseul pana la postul de politie. Exista martori pentru brutalitatea cu care au procedat politistii. Fratii Damian au fost imediat dusi in arestul IPJ Gorj, iar Parchetul de pe langa tribunalul Targu-Jiu a emis un mandat de arestare de 30 zile, Viorel si Marius Damian fiind acuzati de ultraj la adresa politistilor din Turceni.
Marius a intrat in greva foamei cerand ca el si fratele sau sa fie examinati de un medic legist, lucru ce s-a intamplat pe 2 februarie pentru el, si pe 6 februarie, pentru Viorel, adica la mai mult de o saptamana de la incidentele din seara retinerii. Cu toate acestea ambele certificate medico-legale constata numeroase echimoze si leziuni traumatice. Trebuie mentionat ca politistii din Turceni care au afirmat ca au fost loviti de fratii Damian si-au scos certificate de la IML Gorj dupa ce Marius fusese examinat medical.
Fratii Damian au fost pusi in libertate pe cautiune dupa 25 de zile de privare de libertate. Procesul intentat pentru ultraj a fost stramutat la Bucuresti. Judecatoria sectorului 3 Bucuresti i-a declarat nevinovati pe cei doi frati. Va urma, probabil, apelul introdus de Parchet.
Pe de alta parte, fratii Damian au facut plangeri la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor care i-au brutalizat in seara de 29 ianuarie 1995. Dupa informatiile APADOR-CH, a existat o prima solutie de neincepere a urmaririi penale, infirmata de Sectia Parchetelor militare care a dispus completarea cercetarilor. APADOR-CH considera acest caz un exemplu tipic pentru modul in care unii politisti incearca sa se apere atunci cand sunt acuzati de abuzuri, invocand ultrajul pentru a justifica recurgerea de catre ei insisi la metode brutale.
Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu (Bucuresti, 1996)
Inginerul Apostolescu si nepotul sau Mihai Damian au fost loviti de politisti si civili (care s-au recomandat a fi pompieri) in noaptea de 17/18 noiembrie 1996 in statia de metrou Unirea. Au fost apoi retinuti cateva ore in sediul politiei „Metrou" unde au fost obligati sa dea declaratii. Au fost amandoi amendati pentru „tulburarea" linistii publice (lucru pe care il faceau cateva zeci de mii de bucuresteni in acea noapte a alegerilor prezidentiale!). Cu toate ca exista si un martor, Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor si a pompierilor implicati in acel incident. Sectia Parchetelor Militare a confirmat, din pacate, aceasta solutie. Inginerul si nepotul sau au contestat decizia. APADOR-CH considera ca cercetarile intreprinse de Parchetul militar in acest caz ar trebui reluate si aprofundate.
La cazurile de mai sus mai trebuie adaugate inca doua:
Istvan Kiss – decedat la Satu Mare in 1995 dupa ce fusese dus la sectia de politie, cu mandat de aducere ca martor intr-un proces intre doua persoane civile.
Andrei Mardare – retinut de sectia 7 de politie din Bucuresti si agresat de politisti la data de 10 iunie 1996; (plangerea familiei Mardare a fost inregistrata la Sectia Parchetelor Militare sub numarul 14756/1 august 1996). Ambele cazuri sunt inca nefinalizate.
b) cazuri investigate de APADOR-CH in 1997
Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu (Bucuresti, 1996)
In noaptea de 11/12 decembrie 1996, in jurul orei 24:00, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu se intorceau dintr-o vizita. In zona Dristor, unde ambii locuiesc, au fost opriti de un grup masiv de politisti (trei patrule formate fiecare din trei persoane, cu doi caini) si somati sa prezinte actele de identitate. Pe buletinul de identitate al lui Adrian Sandu sunt notate, chiar pe prima pagina, cateva cuvinte care par a fi o scurta lista de acte necesare, probabil, chiar la politie. Adrian Sandu afirma ca acele mentiuni au fost facute la politie atunci cand i-a fost prelungita valabilitatea actului de identitate, ceea ce a si incercat sa explice patrulelor, fara prea mare succes. In cele din urma, Adrian Sandu le-a spus ca le lasa buletinul si, daca este vreo problema, sa-l cheme la sectie pentru clarificari. Dupa ce s-a departat cativa pasi, politistii au asmutit cainii asupra lui. In aceste conditii, el s-a intors la grupul de patrule si, din acel moment, atat el cat si Mihai Alexandrescu au fost loviti salbatic cu pumnii si cu picioarele dupa ce li se ordonase sa se aseze in genunchi. Au fost amandoi muscati de caini, iar unul din politisti l-a lovit pe Adrian Sandu cu o lanterna in cap. Politistii au chemat apoi un echipaj cu masina pentru a-i duce pe cei doi la sectie, dar echipajul a refuzat sa faca acest lucru. Atunci, dupa plecarea echipajului, politistii le-au pus celor doi catusele si i-au dus intr-o bodega din apropiere – „Scaricica" – unde au continuat sa-i loveasca si i-au obligat sa semneze procesele -verbale de contraventie prin care erau amendati cu 80.000 lei (Adrian Sandu) si 5.000 lei (Mihai Alexandrescu – pentru ca nu avea trecuta pe buletin ... grupa sangvina).
Atat Adrian Sandu cat si Mihai Alexandrescu au certificate medicale eliberate de IML (nr. A2/12243 din 12 decembrie si respectiv A2/12242 din aceeasi data), care atesta foarte clar cruzimea tratamentului aplicat de politisti. Ambii au facut plangere la Parchetul militar (dosar 1557/P/1996) atasand atat fotocopii dupa certificatele medicale cat si fotografii color facute imediat dupa incident. De asemenea, ambii au identificat doi dintre politistii agresori. Trebuie mentionat ca, desi in bodega se aflau mai multi consumatori, nimeni nu a avut curajul sa intervina si nici sa se ofere ca martor.
Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au depus plangeri si la Politie. Drept urmare, au fost amandoi invitati la sectia 11 Politie pe data de 26 decembrie 1996, unde li s-a sugerat sa se „impace" cu politistii care-i batusera.
Pe toata durata anului 1997, cazul lor a fost frecvent prezentat in mass-media. Dupa circa zece luni de cercetari, conform informatiilor furnizate atat victimelor cat si APADOR-CH, doi dintre politistii implicati in incidentul din decembrie 1996 urmau sa fie trimisi in judecata. Lui Adrian Sandu i s-a comunicat chiar ca subofiterii respectivi ar fi fost arestati preventiv. Cu toate acestea, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au avut surpriza de a-i vedea din nou lucrand la aceeasi sectie de politie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat !
Marius Popescu (Buzau,1996)
Acest caz a fost semnalat APADOR-CH in 1997.
Pe 21 februarie 1996, Marius Popescu, 29 de ani, a sosit acasa in jurul orei 1:00 noaptea, intr-o stare de amnezie totala si prezentand urme vizibile de lovituri la buza. Ulterior, s-a descoperit ca starea de amnezie ii fusese cauzata de o lovitura primita la cap, in partea stanga inferioara. Mama si sora victimei i-au gasit in buzunarul camasii un proces-verbal de contraventie (nr. 47832/21.02.1996) intocmit in noaptea respectiva, (ora 23:45) de sergentul-major Gheorghe Teodor sub motivul ca, fiind sub influenta alcoolului, Marius Popescu „a refuzat sa dea date privind stabilirea identitatii". Marius Popescu a fost amendat prin acest proces-verbal cu suma de 20.000 lei, pe baza art. 2 lit. t si art. 3 lit. a din Legea nr. 61/1991. Trebuie remarcat faptul ca, desi tanarul nu avea buletinul de identitate asupra sa, totusi procesul-verbal, nesemnat de vreun martor, cuprinde toate datele personale necesare. Tanarul sustine ca semnatura de pe procesul-verbal la „contravenient" nu este a sa.
A doua zi, 22 februarie 1996, Marius Popescu a fost internat, in stare grava, mai intai la Spitalul municipal din Buzau unde i s-a stabilit diagnosticul de contuzie cerebrala medie focalizata la emisfera stanga, afazie, plaga la buza superioara, echimoze retroauriculare stangi. Deoarece starea generala a lui Marius Popescu nu s-a ameliorat in sectia de neurochirurgie, el a trebuit sa fie transferat la Spitalul de urgenta din Bucuresti, la data de 26 februarie 1996. Conform certificatului medico-legal nr. A2/1868 din 14 martie 1996, Marius Popescu prezenta „leziuni traumatice ce s-au putut produce in ziua de 21/22 februarie 1996 prin lovituri repetate cu corp dur si necesita 35-40 de zile de ingrijiri medicale".
Victima, impreuna cu mama si sora sa, sustine ca a fost lovita de politisti, argumentand ca:
– agresiunea nu putea fi opera unui talhar, pentru ca nu i s-a furat nimic din ce avea asupra sa (nici bani, nici caciula de blana, nici haina de piele);
– daca ar fi cazut, nu se putea lovi concomitent in zonele descrise de certificatul medico-legal. De altminteri haina nu era murdara de noroi iar pantalonii aveau pete de noroi numai pe spate si dispuse in asa fel incat sugereaza mai degraba lovituri cu piciorul decat o simpla cadere. Pantalonii au fost expertizati chiar de politia din Buzau, dar familiei victimei nu i s-a comunicat vreun rezultat.
Marius Popescu a suferit de afazie timp de 48 de ore si declara ca nici in prezent nu isi aminteste ceva in legatura cu modul in care s-a desfasurat incidentul.
In timp ce el se afla in spital (februarie 1996), sora sa a fost chemata la politia din Buzau unde cei doi politisti implicati in incident au rupt in fata ei exemplarul lor din procesul-verbal, anuland (!?) astfel amenda de 20.000 lei. Ei i-au spus ca ar dori ca si fratele ei sa procedeze la fel cu exemplarul sau si astfel sa uite intreg „incidentul".
Trebuie mentionat modul in care au procedat politistii implicati. Ei au sustinut ca l-au gasit pe Marius Popescu cazut pe jos, in apropierea unui bar, l-au luat cu ei mai intai la o scoala din apropiere, de unde au telefonat la sectia de politie sa li se trimita o masina, si apoi la politie. Acolo l-au perchezitionat, au redactat procesul-verbal de contraventie, dupa care l-au lasat sa plece.
Cateva intrebari nu pot fi evitate:
– daca Marius Popescu a fost gasit pe jos, in stare de afazie, nu ar fi fost mai normal ca politistii sa-l duca la spital si nu la sectia de politie?
– avand in vedere ca tanarul nu avea la el buletinul de identitate, cum se explica faptul ca procesul-verbal de contraventie mentioneaza toate datele personale (nume, adresa, varsta, locul de munca)?
– cum se poate explica faptul ca, afazic fiind, tanarul a reusit sa ajunga singur acasa? Marius Popescu afirma ca, desi nu avea buletinul asupra sa, adresa de acasa era notata intr-o agenda de telefon pe care o avea la el. Acest detaliu ar putea explica si redactarea procesului-verbal cu toate datele necesare, dar se poate banui si ca tanarul a fost adus acasa chiar de politisti atunci cand au realizat cat de grava era starea sa;
– care ar putea fi motivul pentru care politistii din Buzau au „anulat" (prin rupere!) procesul-verbal si au insistat timp de mai bine de un an ca si Marius Popescu sa faca acelasi lucru cu copia aflata in posesia sa? Oare nu pentru ca acest document este unica dovada ca, intr-un fel sau altul, politistii au fost implicati in incidentul care i-a produs victimei atatea suferinte si familiei sale atatea necazuri?
In februarie 1997, deci la un an dupa eveniment, tanarul a aflat ca politistii ar fi gasit o martora, care lucreaza la barul in apropierea caruia a fost gasit de politisti, care ar sustine ca Marius era cazut la pamant atunci cand au aparut politistii. S-ar exclude astfel suspiciunea ca ei ar fost cei care l-au lovit. O a doua varianta, tot de data recenta, ar fi ca politistii au gasit langa tanarul aflat la pamant, un fragment de antena de televiziune care i-ar fi cazut in cap. Aceasta versiune le-a fost sugerata victimei si mamei sale cu ocazia uneia din invitatiile la Politie. Numai ca Marius avea o caciula de blana care l-ar fi protejat cat de cat si este greu de imaginat ca antena l-ar fi lovit intai la buza si apoi in spatele capului in zona stanga inferioara. Ca sa nu mai vorbim de loviturile „la spate".
In luna aprilie 1996, sora lui Marius Popescu, Cristina Galeata, a depus un memoriu la Sectia Parchetelor Militare din Bucuresti. Pe data de 22 mai 1996, ea a fost instiintata ca plangerea sa fusese trimisa la Parchetul militar Ploiesti pentru verificare si solutionare.
In februarie 1997, Marius Popescu impreuna cu mama sa au fost din nou chemati la politie unde cei doi politisti (sergentul-major Gheorghe Teodor si jandarmul Ionita) au insistat iarasi ca tanarul sa aduca exemplarul sau din procesul-verbal incheiat in urma cu un an si sa-l „rupa impreuna".
Tot in luna februarie 1997, Marius Popescu a fost expertizat grafologic de catre col. Gavrila de la politia din Buzau, pentru a se determina daca semnatura de pe procesul-verbal ii apartinea sau nu, dar nu a fost informat in legatura cu rezultatul „expertizei" facute in alte conditii decat cele cerute de Codul de procedura penala.
Conform informatiilor APADOR-CH, cazul nu a fost inca finalizat de Parchetul militar.
Constantin Balasa (Targu-Jiu, 1996)
Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.
Constantin Balasa, aflat la volanul autoturismului personal, a avut un accident de circulatie la jumatatea lunii iunie 1996, accident soldat doar cu avarierea relativ minora a celor doua vehicule intrate in coliziune. La 18 iunie, a fost invitat verbal la Politia Rutiera unde urma sa se prezinte cu asigurarea auto. Venit la sectie impreuna cu fiul sau in varsta de 11 ani, Constantin Balasa s-a speriat cand a vazut cati politisti erau acolo si mai ales cand l-a zarit si pe cel cu care se ciocnise cu cateva zile inainte. Sub pretextul ca nu are asigurarea auto la el, a iesit din sectie (precizam inca o data ca nu fusese nici condus nici invitat in scris si cu atat mai putin retinut). Dupa el s-au repezit 3-4 politisti care l-au lovit, l-au imobilizat si l-au dus inapoi in sectie, tarandu-l, tinandu-l de maini si de picioare. In sectie l-au trantit pe un scaun, moment in care lui Constantin Balasa i s-a facut rau. El afirma ca din acel moment si pana la trezirea la spital nu mai stie absolut nimic. A fost transportat cu masina politiei la Spitalul Judetean din Targu-Jiu dar, la insistentele sotiei sale, a primit bilet de trimitere la Spitalul Bagdasar din Bucuresti. Aici s-a constatat un traumatism cranio-cerebral fara fractura. Constantin Balasa a preferat sa revina la Targu-Jiu si sa urmeze un tratament la domiciliu. Certificatul medico-legal eliberat de IML Gorj cu numarul 1205 din data de 20 iunie 1996 semnaleaza, in afara loviturilor la cap, excoriatii pe umarul stang, pe torace, la cot, precum si echimoze pe fetele interne ale bratelor si recomanda 5-6 zile ingrijiri medicale.
Constantin Balasa a adresat plangeri comandantilor Politiei municipale si respectiv judetene, fara nici un rezultat. La 16 iulie 1996 el a facut plangere si la Parchetul militar Craiova, care a dat solutia neinceperii urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de purtare abuziva (adresa Parchetului Militar Craiova din data de 13 noiembrie 1996). Constantin Balasa a contestat solutia Parchetului Militar Craiova prin plangerea adresata Sectiei Parchetelor Militare si inregistrata sub numarul 9957/27 februarie 1997.
Intre timp, Constantin Balasa a mai fost convocat la politie cerandu-i-se de fiecare data sa descrie cele intamplate pe data de 18 iunie 1996. La 23 octombrie 1996 a gasit pe usa domiciliului sau citatia nr. 77855 prin care era convocat la sectia de politie de data aceasta ca invinuit in cauza privind distrugerea auto-politiei GJ 05 PRG. O alta citatie avand exact acelasi continut i-a fost lasata la 11 noiembrie 1996. „Distrugerea" de care era acuzat era estimata la 185.006 lei si consta in deteriorarea instalatiei de dezaburizare (care se afla in partea din fata a masinii) dar si a unui inchizator de portiera, a unui maner si a ornamentului prag spate (?!). Din declaratia unui martor rezulta ca in timp ce era transportat la spital, masina politiei s-a oprit pentru alimentare cu benzina si in acel moment el, Constantin Balasa, ar fi lovit cu picioarele luneta din spate si ar fi deteriorat pragul.
La 20 februarie 1997, la opt luni dupa incident, Constantin Balasa a fost chemat la Parchetul de pe langa Tribunalul Targu- Jiu unde a aflat cu stupoare ca era acuzat de „distrugere si ultraj" (plt. Liviu Teodorescu ar fi obtinut un certificat medico-legal din care rezulta ca in urma loviturilor primite de la Constantin Balasa ar fi necesitat 2-3 zile ingrijiri medicale). Trebuie precizat ca in nici o alta ocazie anterioara, Constantin Balasa nu a auzit de la insisi politistii implicati in incidentul din iunie 1996 ca ar fi lovit pe vreunul dintre ei. Parchetul a dat deja rechizitoriu, dosarul nr. 5551/1997 se afla pe rol si a avut termen pe data de 9 aprilie 1997.
Constantin Balasa a cerut stramutarea procesului. Cererea i-a fost aprobata, dosarul aflandu-se pe rolul Judecatoriei Pitesti. Dupa un prim termen pentru care Constantin Balasa nu a primit citatie, urmatoarea sedinta a fost programata la 13 ianuarie 1998.
Pe de alta parte, Parchetul militar Craiova nu a finalizat, inca, cercetarile in cazul politistilor din Targu-Jiu acuzati de Balasa de abuz.
Mai trebuie semnalat si faptul ca, dupa ce Constantin Balasa a adresat plangerea impotriva politistilor, familia sa – sotia si cei doi copii – au fost supusi unor presiuni si intimidari permanente. Familia are o lunga lista cu numere de masini care stationeaza total nejustificat chiar in fata casei lor, soferii (?) claxoneaza sau vorbesc foarte tare noaptea tarziu iar cand sunt interpelati raspund impertinent, copiii se tem sa mearga la scoala, cu atat mai mult cu cat baietelul de 11 ani a fost martor ocular la o buna parte din violentele indurate de tatal sau etc.
APADOR-CH considera acest caz drept cel mai flagrant exemplu de „rasturnare a situatiei", Constantin Balasa devenind din victima a unui abuz comis de politisti, inculpat intr-un proces de ultraj.
APADOR-CH il sustine moral si material pe Constantin Balasa atat in procesul intentat pentru ultraj cat si in eforturile sale de a obtine o solutie corecta din partea Parchetului militar.
Pavel Nicola (Orsova,1996)
Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.
Conflictul initial a avut loc pe 29 mai 1996, intre Pavel Nicola si Serbu Octavian care-i datora acestuia o suma de bani. Intre ei a intervenit un politist imbracat in civil, sg.-mj. Zorila, care i-a convocat pe cei doi la sectia de politie.
Pavel Nicola s-a prezentat la sectie a doua zi (30 mai 1996), unde a fost primit de lt. Adrian Meteleauca. Acesta i-a „reprosat" limbajul murdar din ziua precedenta fata de sg. mj. Zorila.
Pavel Nicola a negat acest lucru, ceea ce probabil a avut darul sa-l enerveze pe lt. Meteleauca. Acesta a luat un baston de lemn (pe care-l tinea in spatele unui fiset metalic) si l-a lovit cu el pe Pavel Nicola spargandu-i buza superioara si provocandu-i numeroase excoriatii, asa cum se arata si in certificatul medico-legal nr. 698 din 31 mai 1996. Locotenentul l-a lovit si cu pumnii in fata dar, la vederea sangelui, s-a oprit si l-a condus in afara sediului politiei.
In fata sectiei de politie se aflau tatal victimei (Constantin Nicola) si fratele victimei (Petru Mirel Nicola), care, trecand spre casa prin fata politiei, au vazut masina lui Pavel acolo si s-au oprit sa vada despre ce era vorba.
Matei Nicolae din Drobeta-Turnu Severin si varul lui Pavel Nicola, Milan Nicola, erau si ei in fata sectiei de politie, informati fiind de sotia victimei ca Pavel se afla la politie.
Un alt martor al incidentului este si Augustin Tudor care se afla in acel moment in curtea unitatii de pompieri din imediata vecinatate a sectiei de politie si care a vazut victima iesind din sediul politiei plina de sange pe fata si pe haine.
Constantin Nicola, tatal victimei, cand si-a vazut fiul plin de sange a inceput sa strige „Criminalilor !" si lumea din blocurile vecine a iesit la ferestre. Lt. Meteleauca l-a amenintat pe tatal victimei ca „daca nu tace, il aresteaza".
Pentru leziunile produse ca urmare a loviturilor aplicate de lt. Adrian Meteleauca, Pavel Nicola a avut nevoie de 3-4 zile de ingrijiri medicale, conform certificatului medico-legal.
Toti martorii (Constantin Nicola, Petru Mirel Nicola, Matei Nicolae, Milan Nicola, Augustin Tudor si Jean Pervu) au dat declaratii in sensul celor aratate mai sus.
Pavel Nicola a depus o plangere la Parchetul militar Craiova cam la o luna dupa incident (iunie 1996). Procurorul militar Jean Alexandru a audiat martorii in luna septembrie 1996 la Drobeta- Turnu Severin. Victima nu a primit insa din partea Parchetului Militar Craiova nici un raspuns scris privitor la dosarul sau. I s-a comunicat numai verbal ca solutia data este de neincepere a urmaririi penale impotriva lt. Adrian Meteleauca. Dl Nicola a depus inca o plangere, de data aceasta la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti (nr. 13043 din 18 martie 1997).
Mai trebuie precizat si faptul ca Pavel Nicola a primit o amenda de 100.000 lei (Legea 61/1991) pentru incidentul avut initial cu Octavian Serbu (50.000 lei) si pentru ca a doua zi dupa altercatie s-a prezentat la sectia de politie fara act de identitate (50.000 lei). Amenda a fost achitata. Martorul Milan Nicola a fost si el amendat (cu 25.000 lei) tot pe baza Legii 61/1991, pentru ca nu s-a prezentat la sectia de politie unde fusese convocat. Si aceasta amenda a fost achitata, cu toate ca procesul-verbal seria A nr. 403906 din 19.06.1996 poarta doua semnaturi la „agent constatator", dar nici una la „martor" si la „contravenient".
Aceasta invocare abuziva de catre politisti a prevederilor Legii nr. 61/1991 constituie una din modalitatile hartuielii politienesti.
Nicolae Grigore (Bucuresti, 1997)
In ziua de 27.02.1997, la orele 19:30 s-au deplasat la locuinta sotilor Grigore patru agenti de politie chemati de Constanta Ivanicioiu, vecina a sotilor Grigore, cu care acestia sunt in conflict (exista un dosar penal pe rol).
Cei patru agenti au bruscat-o pe dna Grigore iar pe dl Grigore, in varsta de 60 de ani, l-au suit in masina politiei (masina de tip ARO), unde i-au pus catuse. Pe traseul pana la sectia de politie nr. 4 agentii de politie (dintre care plt. Gheorghe Tomescu si plt. Mitica Paraipan) l-au lovit pe Nicolae Grigore cu picioarele si cu pumnii in coaste si in zona fetei.
Traumatismele survenite in urma loviturilor primite sunt atestate de certificatul medico-legal nr. A2/1818 din 12.03.1997 in care se arata ca leziunile pot data din 27.02.1997, au putut fi provocate prin lovire cu corpuri dure si necesita pentru vindecare 12-14 zile de ingrijiri medicale. In certificat se precizeaza „Rg. torace: traiect de fractura cu deplasare si angrenarea fragmentelor osoase la nivelul arcului lateral al coastei 7 de partea stg." si „pe torace, lateral stg., echimoza violacee discontinua de 6/4 cm".
In sediul sectiei, Nicolae Grigore a fost inchis in ceea ce el si sotia sa au descris drept o „cusca tip Ilascu". Agentii intentionau sa-l transporte pe dl Grigore la Spitalul Balaceanca (primisera instructiuni in acest sens de la un anume capitan Stan), dar pentru ca dna Grigore s-a impotrivit, politistii i-au dus pe cei doi cu o autosanitara (nr. 35-B-9669) la Spitalul Bagdasar.
Nicolae Grigore a fost examinat in jurul orei 22:30 la camera de garda a sectiei psihiatrie; opinia doctorului a fost ca nu era o problema de psihiatrie si in consecinta nu putea fi internat in acel spital, decizie ce a fost comunicata si politistilor care-l insoteau pe Nicolae Grigore. In acest sens exista nota nr. 712 din 03.04.1997, emisa de Spitalul Bagdasar si semnata de directorul adjunct medical, dr. G. Popescu Tismana.
Ulterior, sotii Grigore au primit prin posta doua procese-verbale de contraventie intocmite in seara incidentului de plt. Mitica Paraipan si plt. Gheorghe Tomescu, procese-verbale de care sotii Grigore n-au avut cunostinta. Pentru Clara Grigore s-a intocmit procesul-verbal nr. 2335197 cu o amenda de 240.000 lei si pentru Nicolae Grigore procesul-verbal nr. 0073211 cu o amenda de 1.200.000 lei, ambele pentru tulburarea ordinii si a linistii publice, contraventii nerecunoscute de nici unul din soti.
Sotii Grigore au contestat cele doua procese-verbale si au depus o plangere la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti pe data de 17.03.1997.
Clara si Nicolae Grigore au mai fost invitati la sectia de politie dar nu s-au prezentat, fiindu-le teama.
Ceea ce au incercat politistii in acest caz – internarea fortata intr-o institutie psihiatrica a unui om sanatos psihic – este un abuz incredibil care aminteste de practicile de dinainte de decembrie 1989. Politistii vinovati ar fi trebuit sa raspunda pana acum in justitie. Din pacate, acest lucru nu s-a intamplat inca, Parchetul militar nefinalizand cazul pana la sfarsitul anului 1997.
Danut Iordache (Bucuresti, 1997)
Pe data de 3 februarie 1997, in jurul orei 6:00 dimineata, cativa politisti de la sectia 14 au patruns in locuinta familiei Iordache si au inceput perchezitia, fara a prezenta vreun mandat si fara a obtine consimtamantul scris al locatarilor. Dupa circa o ora, politistii au plecat luandu-l cu ei la sectie pe Danut Iordache. Acesta a fost pus in libertate abia pe data de 5 februarie dupa-amiaza. Este evident ca nu a existat un mandat de arestare preventiva intrucat un procuror l-ar fi emis pentru o perioada de minimum 5 zile. Asadar, s-a depasit termenul de 24 de ore de retinere prevazut de Codul de procedura penala. Nu poate fi invocat nici art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994 („conducerea" la sectia de politie pentru o alta perioada de 24 de ore), intrucat aceasta masura – neconstitutionala – este luata atunci cand nu se poate stabili identitatea persoanei care „pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale", ceea ce nu corespunde in nici un fel situatiei semnalate.
La eliberare, Danut Iordache prezenta urme de lovituri pe fata. Certificatul medico-legal nr. A2/823 din 6 februarie 1997 mentioneaza urmatoarele: „hematom la nivelul obrazului drept" si, conform notei medicale nr. 1862/5.02.97 a Spitalului de urgenta, „contuzie toracica simpla, fractura mandibulara-ram orizontal drept". Este citat si rezultatul sectiei de radiologie a aceluiasi spital, care intareste diagnosticul de fractura mandibulara. Concluzia este: „Necesita 50-55 zile de ingrijiri medicale". Danut Iordache a declarat familiei si prietenilor ca a fost batut in sectie de mai multi politisti, iar ca fractura se datoreaza unei lovituri cu o bata.
Pe data de 19 februarie 1997 politistii s-au prezentat din nou la domiciliul familiei Iordache, au facut o noua perchezitie, din nou fara a arata vreun mandat sau a obtine consimtamantul scris al locatarilor, si au ridicat o serie de lucruri din casa. La terminarea perchezitiei l-au retinut din nou pe Danut Iordache care se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Trebuie mentionat si faptul ca familia Iordache nu cunoaste nici motivul perchezitiilor si nici invinuirea adusa lui Danut Iordache.
Danut Iordache a facut plangere impotriva politistilor la Sectia Parchetelor Militare (nr. 11297/779/1997 din 4.04.1997) in legatura cu purtarea abuziva din 3–5 februarie 1997.
Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata daca Parchetul militar a dat vreo solutie in acest caz.
Laurentiu Toma, Leonard Marcopol, Gabriel Hussein (detinuti la Penitenciarul Braila, 1997)
Cei trei detinuti aflati in arest preventiv la Penitenciarul Braila au reclamat reprezentantilor APADOR-CH tratamentul inuman la care au fost supusi de politisti din Braila.
Ei au sustinut ca au fost arestati mai intai pentru „violare de domiciliu" dupa care li s-a schimbat incadrarea juridica in „tentativa de talharie". Toti trei afirma ca sunt complet nevinovati. Laurentiu Toma, arestat la data de 3 februarie 1997, sustine ca a fost batut „la rotisor" de politisti pentru a recunoaste faptele. Si ceilalti doi – Leonard Marcopol si Gabriel Hussein – se plang de acelasi gen de tratament atat din partea politiei cat si din partea procurorului Radu. Toti trei au adresat plangeri Parchetului Militar Ploiesti (Braila se afla in jurisdictia acestui parchet), dar nu s-a intreprins nimic pana in prezent.
Cu toate ca acest caz a fost semnalat Sectiei Parchetelor Militare si de APADOR-CH, asociatia nu are nici o informatie cu privire la stadiul in care se afla cercetarile, daca ele au fost declansate.
Costica Nazaru (Braila, 1997)
Costica Nazaru, in varsta de 63 de ani, a deschis un mic bar cu o terasa intr-o aripa a casei. La data de 13 mai 1997, in jurul orei 10:00, o persoana identificata de reclamant ca fiind subofiter de politie, i-a propus sa-i vanda niste navete. Costica Nazaru a refuzat. El era convins ca „l-au pus la incercare" deoarece in cateva randuri fusese „acuzat" ca ar fi cumparat „sroturi si ambalaje", ceea ce ar fi insemnat o nerespectare a autorizatiei de functionare a micului bar.
In jurul orei 12:00, in prezenta unor clienti aflati pe terasa (circa 12, din care mai mult de jumatate sunt gata sa depuna marturie), trei persoane in civil au coborat dintr-o masina ARO si au venit la terasa. Doi „consumatori" – tot in civil – li s-au alaturat. Cei cinci, care au declarat ca „sunt de la politie", dar au refuzat sa se legitimeze, l-au lovit pe Costica Nazaru, care a cazut la pamant. Apoi l-au tarat pana la masina ARO si s-au intors sa o ia si pe fiica sa – Lenuta Hurmuzache – dar au renuntat. Din nou cei cinci l-au acuzat pe C.N. ca ar cumpara sroturi si saci furati si ca ar organiza jocuri de noroc.
Costica Nazaru a fost dus la sediul politiei din strada Galati, intr-o incapere de la subsol unde a fost lovit din nou la ceafa si in cap (certificat medico-legal nr. 658 din data de 15 mai 1997 in care se mentioneaza ca „prezinta leziuni ce s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure" si ca „necesita 3-5 zile ingrijiri medicale"), cerandu-i-se sa raspunda in scris la intrebarile subofiterilor. Victima a cerut sa vina un avocat, lucru luat in deradere de oamenii legii.
A fost tinut in sectie circa 3 ore dupa care a fost pus in libertate, dar nu inainte de a i se intocmi procesul-verbal de contraventie nr. 2052239/13.05.1997 (art. 2 pct. 20 si 26 din Legea 61/1991), cuantumul amenzii ridicandu-se la 800.000 lei. Costica Nazaru a refuzat sa semneze documentul respectiv. Trebuie mentionat faptul ca, in timp ce semnatura agentului constatator este identificabila deoarece numele ii este clar mentionat pe procesul-verbal, semnaturile martorilor sunt total indescifrabile. Costica Nazaru nu a stiut ca acel proces-verbal putea fi contestat la judecatorie, asa ca s-a multumit sa ceara politiei municipale anularea amenzii. Este deci posibil ca, la trecerea celor 30 de zile prevazute de lege (15 zile pentru contestare in instanta sau 30 de zile pentru achitarea amenzii), politia sa ceara transformarea amenzii in zile/inchisoare.
Costica Nazaru a reclamat imediat cazul la politia municipiului unde au fost adusi, pentru recunoastere, si trei din cei cinci civili implicati in incident. C.N. i-a recunoscut pe toti trei: plutonierul-major Nicolae Baba (cel care i-a intocmit procesul-verbal), plutonierul-major Nicolae Voicu si plutonierul Gigi Mocanu. Dintre ceilalt