I. Introducere

Anul 1994 a fost pentru Romania, din punctul de vedere al drepturilor omului, de o extraordinara importanta: in luna mai a fost ratificata Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si Protocoalele aditionale, acceptandu-se totodata dreptul de plangere individuala si recunoscandu-se deplina jurisdictie a Curtii europene a drepturilor omului. Astfel, acest document si instrumentele adiacente au devenit parte a dreptului intern, putand fi invocate direct in fata oricarei autoritati din Romania, ceea ce a determinat APADOR-CH ca, in intreaga activitate desfasurata in cadrul programelor pe care le deruleaza, sa invoce apartenenta Romaniei la Consiliul Europei si prevederile Conventiei.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Continuand activitatea din 1993, APADOR-CH a avut in vedere doua obiective: asigurarea transparentei lucrarilor parlamentare si promovarea unei legislatii intemeiate pe drepturile omului.

In ceea ce priveste primul obiectiv, s-a incercat, impreuna cu alte organizatii neguvernamentale, constituirea unui birou al ONG-urilor, care sa functioneze in fiecare din cele doua camere. Din nefericire, diversi factori, printre care nu in ultimul rand cei birocratici, au impiedicat realizarea acestuia. Totusi, in prezent exista o procedura in baza careia presa acreditata la Camera Deputatilor si organizatiile neguvernamentale interesate beneficiaza de propriile lor "cutii postale", intocmai ca parlamentarii, si primesc astfel materialele ce se difuzeaza si acestora.

Cel de-al doilea obiectiv a dat insa adevarata dimensiune activitatii a APADOR-CH in acest domeniu, caci accesul la informatie nu este un scop in sine, informatia trebuind sa fie utilizata pentru a produce rezultate. APADOR-CH a continuat sa analizeze acele proiecte de lege trimise celor doua camere care contin prevederi ce pot afecta procesul de instaurare a statului de drept si, implicit, respectarea drepturilor omului. Analiza, efectuata din perspectiva Constitutiei Romaniei si din cea a legislatiei internationale care reglementeaza aceasta materie, contine referiri la legislatii similare din alte tari si este insotita de extrase din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg sau a Comitetului Drepturilor Omului din cadrul ONU.

Este necesar sa mentionam ca, in ciuda unei reticente initiale a parlamentarilor, cu timpul, aceste analize au fost bine primite (chiar solicitate pentru informatiile pe care le contin), recunoscandu-se deschis ca nu exista alte surse de informare; membri ai Comitetului Helsinki au fost invitati sa participe la unele din lucrarile Comisiilor de specialitate. De asemenea, reprezentanti ai mass-media au apreciat aceste analize ca foarte utile activitatii lor de constientizare si implicare a publicului in procesul de transformare a legislatiei.

*

Pe tot parcursul anului 1994 codul penal si codul de procedura penala au fost in atentia si dezbaterea Parlamentului Romaniei, mai intai la Senat, ulterior la Camera Deputatilor, in vederea efectuarii unor modificari. Actiunea a debutat in 1993, cand Guvernul a inaintat Senatului un proiect de lege pentru modificarea celor doua texte de baza ale dreptului penal. APADOR-CH a avut la acea data un schimb de opinii - inclusiv in scris - cu Comisia acestei camere. In luna februarie 1994 Senatul a votat legea de modificare in ansamblul sau. Considerand ca prin unele prevederi se impun restrictii inacceptabile unor drepturi fundamentale pentru functionarea unei societati democratice - in principal libertatii de exprimare -, APADOR-CH a elaborat un set de comentarii, difuzat tuturor parlamentarilor, in speranta unor modificari operate de Camera Deputatilor.

In urmatoarea etapa, reprezentantii APADOR-CH au avut un dialog constant cu membrii Comisiei juridice din Camera Deputatilor, avand in vedere ca modificarile codului penal urmau sa fie dezbatute in aceasta camera. Dat fiind ca intre timp Romania ratificase Conventia europeana, Comisiei i-au fost furnizate informatii privind jurisprudenta Comisiei si Curtii europene a drepturilor omului, privind libertatea de exprimare si respectul vietii private, acesta din urma in relatie cu incriminarea homosexualitatii. In ciuda unor minusuri existente pentru alte infractiuni sau proceduri, trebuie mentionat ca variantele referitoare la libertatea de exprimare si relatiile homosexuale adoptate de Comisia juridica a Camerei Deputatilor au fost mult imbunatatite.

Surprinzator, in dezbaterile din plenul Camerei, atunci cand s-a votat fiecare articol in parte, au avut castig de cauza vederile inguste, nationaliste, textele rezultate fiind de neacceptat. S-a mentinut incriminarea pentru "Comunicare de informatii false", pentru "Defaimarea tarii si a natiunii", s-a adaugat o noua modalitate de savarsire a infractiunii de "Ofensa adusa unor insemne", s-au majorat pedepsele pentru comiterea infractiunii de "Ofensa adusa autoritatii", careia i s-a adaugat o noua agravanta ce da posibilitatea sanctionarii cu 7 ani inchisoare: "atingerea adusa onoarei" presedintelui tarii, a unui parlamentar, ministru, judecator al Curtii Constitutionale sau al Curtii Supreme de Justitie! Dat fiind ca procedura presupune ca dupa votarea fiecarui articol in parte sa se voteze proiectul de lege in ansamblu, APADOR-CH a elaborat imediat o analiza a acestor texte, pe care a trimis-o deputatilor si presei, si care a fost publicata in mai multe cotidiane si saptamanale.

*

Un alt aspect foarte mult discutat din codul penal a vizat mentinerea incriminarii sau dezincriminarea relatiilor homosexuale liber consimtite care au loc intre persoane majore (art. 200 alin. 1). Chestiunea aceasta a fost si in atentia Consiliului Europei, liberalizarea relatiilor homosexuale fiind unul din angajamentele luate de Romania la admiterea sa in acest organism.

*

b) Legea privind organizarea si functionarea politie [2]

*

c) Doua proiecte de lege privind minoritatile nationale [3]

*

La data de 23 noiembrie 1994, Directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat in Parlament Raportul de activitate al acestei institutii in perioada octombrie 1993 - septembrie 1994. Una din concluziile acestui raport a fost aceea ca inexistenta unei legi care sa reglementeze "secretul de stat" este o explicatie pentru cele mai multe din atingerile aduse sigurantei nationale a tarii in toate domeniile. S-a avansat ideea ca o asemenea lege ar trebui adoptata de urgenta, opinie impartasita de mai toti parlamentarii, indiferent de culoarea lor politica.

Este de necontestat ca o asemenea lege trebuie sa existe, si ea trebuie sa prevada nu numai categoriile de informatii care constituie secrete de stat, dar si obligatiile persoanelor care vin in contact cu asemenea informatii. Este insa absolut necesar ca aceste prevederi sa fie clare si, sub pretextul apararii secretului de stat, sa nu se aduca atingere drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Din nefericire, in 1993 a fost trimis Senatului Romaniei un proiect de lege, initiativa legislativa a unui grup de 4 senatori, iar o alta varianta, a Guvernului, de exemplu, nu exista. In aceste conditii, este evident ca referirea la adoptarea "de urgenta" a unei legi privind apararea secretului de stat are in vedere proiectul deja existent. Considerand ca acesta este incompatibil cu prevederile Constitutiei si cu standardele internationale in materia dreptrilor omului, APADOR-CH a elaborat o analiza a acestuia, cu referiri si la legislatii similare din 8 tari, pe care a trimis-o Senatului Romaniei si presei.

*

In noiembrie 1994 Camera Deputatilor a luat in discutie proiectul pentru modificarea legii nr. 60/1991, privind demonstratiile publice[4]. In urma intensei campanii facute anul trecut de APADOR-CH si alte organizatii neguvernamentale, proiectul primise avize negative din partea Comisiei juridice, a Comisiei drepturilor omului si a Comisiei pentru aparare si siguranta nationala, dupa care a fost pastrat pe agenda Camerei, pana la data de 7 noiembrie 1994, cand a fost dezbatut si respins.

*
* *

In 1994 APADOR-CH a continuat programul inceput in aprilie 1993 al carui scop era supravegherea comportamentului politistilor in relatia lor cu persoanele fizice. Aceasta deoarece, desi dupa decembrie 1989, politia romana a trecut printr-o serie de transformari, totusi, procesul de democratizare a acestei institutii fundamentale a statului este de abia la inceput, cel mai dificil domeniu fiind schimbarea mentalitatii politistilor.

APADOR-CH a conceput acest program ca o incercare de a stabili un dialog cu Inspectoratul General al Politiei din cadrul Ministerului de Interne, cu alte cuvinte un dialog intre cei insarcinati cu aplicarea legii si un segment al societatii civile. Dat fiind ca timp de o jumatate de secol, activitatea militiei a avut, practic, un caracter secret, cetatenii nu au avut cum sa afle de abuzurile comise de militieni - altfel decat prin experienta directa - si, cu atat mai putin, de eventualele sanctiuni dictate impotriva lor. A aparut astfel ideea de impunitate a militienilor, iar dupa decembrie 1989, a politistilor.

Pe de alta parte, sistemul militarizat al politiei romane, perceptibil, in prezent, mai ales in modul de administrare a justitiei, atribuie exclusiv procurorilor militari si tribunalelor militare, investigarea si respectiv judecarea politistilor suspecti de a fi comis abuzuri. Or, de vreme ce justitia civila este regula iar cea militara, exceptia, perpetuarea exceptiei da nastere la suspiciuni.

In acelasi timp trebuie precizat ca in sistemul justitiei romane, nu exista procedura prin care victima sa se poata adresa unui tribunal independent si impartial pentru a contesta concluziile procurorului militar. Singura cale este aceea a plangerii la parchetul militar ierarhic superior. In cazul in care acesta dispune completarea investigatiei initiale, ea este efectuata, in general, de acelasi procuror militar care a avut initial cazul. Mai mult, in sistemul actual exista in politie ofiteri insarcinati cu investigarea propriilor colegi suspecti de a fi comis un abuz. Din lipsa de personal, de posibilitate de a se deplasa, de timp, etc. unii procurori militari isi bazeaza concluziile in principal pe informatiile transmise de acesti ofiteri de politie. Au existat situatii in care acestia din urma si-au acoperit colegii, determinand astfel procurorii militari sa decida neinceperea urmaririi penale.

Un alt aspect care a atras atentia APADOR-CH este obiceiul procurorilor militari de a trimite in judecata politisti numai daca probele pe care le au impotriva lor sunt suta la suta irefutabile, convingerea personala cu privire la vinovatie plasandu-se pe locul doi. In principiu o astfel de alegere este corecta, dar in felul acesta, in cele mai multe cazuri in care faptuitorii sunt politisti, nu i se mai da posibilitatea judecatorului de a se pronunta cu privire la vinovatie. Se ignora cu buna stiinta ca cele mai multe abuzuri se petrec chiar in sectiile de politie unde nu au cum sa se afle martori din afara, iar politistii prezenti, din spirit de solidaritate de breasla, nu depun marturie impotriva unui coleg reclamat de un civil. In afara de aceasta, sistemul de drept din Romania, nu ofera victimei unui abuz comis de un politist sansa de a se adresa cu succes instantei civile pentru a solicita macar despagubiri pentru daunele materiale si morale produse, daca Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistului reclamat.

In privinta desfasurarii programului, APADOR-CH a avut in vedere atat aspectul teoretic, materializat in analiza documentelor ce reglementeaza activitatea politiei, promovarea standardelor internationale in materie, cat si cel practic, constand in efectuarea de investigatii extrajudiciare in cazurile individuale de incalcari ale drepturilor omului.

Prima actiune a APADOR-CH a fost de a tipari un afis care cuprinde extrase din Constitutia Romaniei si din documentele internationale privind drepturile omului care se refera la raportul dintre politisti si persoanele fizice. Printr-o intelegere cu Inspectoratul General al Politiei, o parte din aceste afise urmau sa fie distribuite in toata tara, in asa fel incat sa existe cate unul in fiecare sectie de politie. IGP a preluat pentru distribuire circa 5.500 de afise, ceea ce, dupa spusele reprezentantilor sai, ar fi fost suficient pentru toata tara. Cu o singura exceptie, nici membrii APADOR-CH, nici alte persoane cu care asociatia a venit in contact nu au vazut aceste afise in sectiile de politie din Bucuresti sau din tara.

Mesele rotunde cu reprezentantii Inspectoratelor Judetene de Politie au fost gandite in asa fel incat pornind de la cazuri individuale investigate de APADOR-CH sa se ajunga la concluzii generale cu privire la modul in care politistii respecta drepturile omului. Astfel de intalniri si discutii, uneori furtunoase, au avut loc la Inspectoratele judetene Galati, Bacau (cu participarea unui jurist american, expert in drepturile omului si profesor la academii de politie din SUA) si Botosani (cu participarea unor politisti francezi). Informatiile furnizate de invitatii straini in legatura cu sistemele politienesti din tarile lor au fost primite cu interes de participantii romani - ofiteri si subofiteri de politie. In schimb, reactiile fata de exemplele concrete de abuzuri ale unor politisti prezentate de APADOR-CH au fost extrem de vii si diverse. Lasand la o parte eforturile de a inlatura reticenta marii majoritati a politistilor fata de imprejurarea ca "niste civili" ar vrea sa-i "invete" cum sa procedeze sau ar indrazni sa puna la indoiala metodele folosite de ei, reprezentantii APADOR-CH au avut impresia ca se poate purta un dialog.

In luna ianuarie 1994, un film documentar realizat de Televiziunea romana, redactia "Probleme sociale", in colaborare cu APADOR-CH, in legatura cu unele cazuri concrete de abuzuri comise de politisti a provocat o reactie vehementa din partea Ministerului de Interne sub forma unei "replici" la televiziune, in care s-au prezentat statistici cu privire la succesele politiei in lupta cu infractorii, la numarul politistilor decedati sau raniti in timpul misiunilor, dar nu s-a spus o vorba despre subiectele abordate de emisiunea incriminata. A urmat "inghetarea" relatiilor cu APADOR-CH, adica stoparea oricarei colaborari, situatie care exista si in prezent.

In aceste conditii, intrucat nu se punea problema abandonarii programului cu privire la politie, APADOR-CH si-a continuat investigatiile extrajudiciare si s-a orientat spre o colaborare mai stransa cu Sectia Parchetelor Militare din Parchetul General, careia a inceput sa-i transmita cu regularitate rapoartele sale privind cazurile individuale in care persoane fizice au fost victime ale unor abuzuri comise de politisti. In unele situatii, Sectia Parchetelor Militare a tinut cont de rezultatele investigatiilor efectuate de APADOR-CH si a dispus completarea cercetarilor. Dar, din acestea, putine au fost cele in care decizia initiala a procurorilor militari a fost schimbata in favoarea victimei.

*

In dorinta de a dezvolta colaborarea si cu alte institutii ale statului al caror obiect de activitate, desi diferit de cel al politiei, priveste totusi libertatea persoanei (in sensul strict al libertatii fizice), APADOR-CH si-a extins programul si asupra politiei de frontiera, care face parte tot din Ministerul de Interne. Aceasta noua abordare este strans legata de un alt program al APADOR-CH ce se refera la solicitantii de azil in Romania.

De asemenea, APADOR-CH a initiat o colaborare si cu Directia Generala a Penitenciarelor din cadrul Ministerului de Justitie. Principiul a fost acela al investigarii plangerilor individuale ale detinutilor sau rudelor acestora dar, cu ocazia vizitelor la diverse penitenciare, reprezentantii APADOR-CH au putut constata si conditiile de detentie, facand unele observatii si sugestii.

Politia romana se afla in subordinea Ministerului de Interne si este structurata dupa cum urmeaza :

- Inspectoratul General al Politiei

- Directia generala de politie a municipiului Bucuresti

- inspectoratele de politie ale judetelor

- inspectoratele de politie pentru transporturi feroviare, aeriene si navale

- institutii de invatamant pentru pregatirea si specializarea politistilor

Se mai pot organiza sectii de politie pentru paza unor obiective economice si sociale, in functie de importanta acestora. Conform cifrelor aparute in presa, Ministerul de Interne are un numar de aproximativ 75.000 de angajati. APADOR-CH a solicitat ministerului sa-i comunice numarul politistilor activi dar acesta a raspuns ca nu poate comunica o cifra deoarece personalul ar fi "fluctuant". O estimare bazata pe date neoficiale arata ca aproximativ 50.000 - 55.000 de politisti ar activa pe intreg teritoriul tarii, ceea ce ar insemna o medie de un politist la circa 440 de locuitori. Politistii isi desfasoara activitatea in circa 5.000 de sectii deci o sectie la aproximativ 4.600 de locuitori. APADOR-CH a constatat insa ca repartizarea politistilor in teritoriu este deficitara, ceea ce duce la imposibilitatea de a preveni sau controla infractionalitatea, mai ales in mediul rural. Intr-un oras mic ca Victoria (judetul Brasov), cu aproximativ 12.000 de locuitori, sectia de politie numara 18 politisti, in vreme ce comune de care apartin sase - sapte sate, cu sapte - opt mii de locuitori (de exemplu comuna Chetani, judetul Mures sau comuna Orasul Nou, judetul Satu Mare) au doar doi-trei subofiteri de politie. Pe langa numarul insuficient al politistilor din mediul rural si slaba dotare tehnica (in marea majoritate a sectiilor de politie, care acopera mai multe sate, politistii nu dispun de mijloace proprii de transport iar chemarea lor pentru interventii in situatii dificile este aproape imposibila din cauza numarului infim de posturi telefonice instalate in sate) trebuie mentionat si nivelul scazut al pregatirii lor profesionale. Din cele peste 30 de conflicte intre romani si/sau maghiari pe de o parte si romi, de cealalta, cele mai multe s-au petrecut in sate. Unul din motivele care au dus la acele stari conflictuale, multe cu urmari tragice, a fost neputinta politistilor de a le preveni sau de a le controla dupa izbucnirea lor.

*

Plecand de la ideea ca pentru a cere respectarea drepturilor omului este necesar sa existe si un cadru legislativ adecvat, APADOR-CH a analizat unele aspecte din legile ce reglementeaza activitatea politiei, pentru a vedea in ce masura ele corespund Constitutiei si documentelor internationale ratificate de Romania (in principal Conventiei Europene pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale). Pana la adoptarea noii Legi a Politiei (Legea nr. 26/1994), in luna mai 1994, APADOR-CH s-a straduit - prin comentarii scrise si contacte cu parlamentarii - sa contribuie la imbunatatirea proiectului initial. Desi legiuitorul a eliminat din cuprinsul legii termenul "militar" ceea ce este un pas, fie el si formal, spre demilitarizarea politiei, totusi, pana cand politistii nu vor putea fi adusi in fata justitiei civile ("civil" este folosit drept antonim al termenului "militar"), demilitarizarea ramane doar un deziderat. In acelasi timp exista diferente sensibile sau chiar neconcordante intre standardele romanesti si cele internationale.

Capitolul III articolul 15 litera p) din Legea nr. 26/1994 se refera la cazierul judiciar "pentru tinerea evidentei persoanelor condamnate ori impotriva carora s-au luat alte masuri cu caracter penal". Din discutiile avute de reprezentantii APADOR-CH cu comandantul politiei din orasul Victoria, judetul Brasov, in 1994, a reiesit ca, dupa semnarea Acordului dintre ministerele de interne roman si german cu privire la expulzarea persoanelor romane si germane aflate ilegal pe teritoriul fiecareia din parti, ministrul roman de interne ar fi emis un ordin cu privire la o procedura speciala de luare in evidenta a cetatenilor romani returnati din Germania (fisare separata, amprente digitale, etc). Pe masura ce Romania a semnat acorduri similare cu alte state (Cehia, Polonia, Franta etc.), procedura speciala s-ar fi extins si la romanii returnati din aceste tari. Existenta acestui ordin nu a fost confirmata sau infirmata de Ministerul de Interne desi APADOR-CH a cerut precizari in legatura cu acest subiect printr-o scrisoare la care nu a primit nici un raspuns. Daca acest ordin este in vigoare, atunci este evident ca el contrazice exercitarea dreptului de a parasi propria tara sau de a reveni in statul de origine, drept al omului care nu poate fi asimilat unei infractiuni pentru care se intocmeste cazier.

Capitolul IV din Legea 26/1994 se refera la drepturile si obligatiile politistului in exercitiul autoritatii publice.

Articolul 16 litera a) din Legea nr. 26/1994 prevede ca politistul are dreptul de a legitima si stabili "identitatea persoanelor care incalca dispozitiile legale ori sunt suspecte si sa ia masurile legale care se impun". Asadar, litera a) da drept politistului de a hotari nu numai daca o persoana este suspecta, dar si daca ea a incalcat dispozitiile legale. Dar sintagma "dispozitii legale" acopera intreaga legislatie in vigoare de la Codul penal la cel civil, sau de la Codul muncii la cel al familiei. Or, politia are in competentele sale numai domeniul penal si cel contraventional.

Art. 16, lit. b) alin. 1 il autorizeaza pe politist "sa conduca la sediul politiei, in vederea luarii masurilor legale pe cei care prin actiunile lor pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale, precum si persoanele suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (subl. n.)", iar alineatul 2 permite politistului sa conduca la sediul politiei "persoanele suspecte ... care refuza sa-si decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilita, ... pentru clarificarea situatiei si dupa caz (subl. n.). prezentarea acestora, de indata, in fata organului de urmarire penala competent, activitati ce nu pot dura mai mult de 24 de ore". Notiunea de "ordine publica" din art. 16 lit. b) alin. 1 nu este definita in nici un act legal, ceea ce poate da nastere la interpretari abuzive. Expresia "dupa caz" introdusa in alineatul 2 al literei b) inseamna de fapt ca aducerea persoanei retinute in fata autoritatii judiciare competente nu este o conditie obligatorie, ci este lasata la latitudinea politistului. Cu alte cuvinte, in virtutea literelor a) si b), un politist poate legitima orice persoana, poate priva orice persoana de libertate timp de 24 de ore, dupa care o poate pune in libertate fara nici o alta formalitate legala, deoarece el, politistul, a hotarat ca nu este cazul sa aduca persoana respectiva in fata organului de urmarire penala competent. Conventia europeana vorbeste in art. 5 paragraful 1 de "motive verosimile" iar Codul de procedura penala precizeaza necesitatea existentei unor "probe sau indicii temeinice" pentru a se lua masura retinerii (art. 143 c.p.p.). Or, a lasa la latitudinea politistilor sa stabileasca daca o persoana a incalcat dispozitiile legale ori este suspecta (art. 16 lit. a), sau a autoriza politistii sa conduca la sediul politiei "persoane suspecte...a caror identitate nu a putut fi stabilita..." (art. 16. lit.b) nu pot fi considerate nici motive verosimile si nici probe sau indicii temeinice. Mai mult, din modul cum sunt formulate prevederile de la litera b) - evitarea termenului retinere - se poate deduce ca pentru acest gen de actiuni, politistul nu are nevoie nici macar de ordonanta pe care organul insarcinat cu cercetarea penala - sau un magistrat - trebuie sa o emita in cazul retinerii.

Daca politistul poate "conduce" la sectia de politie persoana suspecta a carei identitate nu a putut fi stabilita si daca are la dispozitie, conform literei b) alin. 2, 24 de ore pentru a clarifica problema, intrebarea care se pune este ce semnificatie are acest interval de 24 de ore in care persoana "condusa" la sectie este, evident, privata de libertate? Este adevarat ca textul nu foloseste termenul de "retinere" in legatura cu aceste activitati, dar este clar ca, in fapt, persoana este "retinuta" in sectia de politie.

Paragraful d) al articolului 16 din legea analizata autorizeaza politistul "sa ia masura retinerii.... in cazurile si in conditiile prevazute de lege". Dat fiind ca literele b) si d) autorizeaza fiecare o privare de libertate de cate 24 de ore, rezulta ca in virtutea legii politiei, o persoana poate fi retinuta 48 de ore fara mandat de arestare, ceea ce reprezinta o violare a Constitutiei care, in art. 23, paragraful 3 stipuleaza in mod clar ca "retinerea nu poate depasi 24 de ore".

Din discutiile APADOR-CH cu avocati, procurori si judecatori a rezultat ca asemenea situatii - retineri de 48 de ore - s-au intamplat deja, ceea ce dovedeste ca interpretarea de mai sus nu este doar una teoretica.

Articolul 148 din codul de procedura penala se refera la situatiile in care se poate efectua arestarea preventiva. Desigur, acest lucru are loc numai pe baza unui mandat de arestare emis de un magistrat (un prim mandat de pana la 30 de zile emis de procuror, urmat de prelungiri de cate 30 de zile dispuse de instanta, prelungiri ce pot merge pana la jumatate din limita maxima a pedepsei prevazute pentru fapta presupusa a fi savarsita de inculpat). Desi politistul nu face decat sa puna in executare mandatul emis de procuror, totusi, dat fiind ca in majoritatea situatiilor de retineri, politistii inainteaza dosarul procurorului solicitandu-i emiterea unui mandat de arestare, o sumara analiza a articolului 148 c.p.p. nu este lipsita de interes. Acesta prevede situatiile in care se poate emite mandatul de arestare. Dintre acestea ridica probleme:

"a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare",

"d) sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte"

"f) inculpatul este recidivist"

"g) cand exista una din circumstantele agravante"

"h) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica"

Este evident ca "probele sau indiciile temeinice" (art. 143 din c.p.p.) trebuie sa existe inaintea emiterii unui mandat de arestare. Obligatia dovedirii infractiunii sau tentativei de a o comite apartine integral organelor de ancheta penala. Practica mult prea frecventa a arestarii preventive, in timpul careia se aduna probele pentru constituirea dosarului penal, contrazice tendinta generala din sistemele democratice - mentionata expres intr-un alt document international cu privire la drepturile omului, Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, art. 9 - de a considera ca detinerea sau retinerea unei persoane trebuie sa fie exceptia de la regula generala care este starea de libertate.

Art. 5 paragraful 1 din Conventia europeana nu face nici un fel de mentiune in privinta recidivistilor. Este evident ca si ei trebuie sa se bucure de aceeasi protectie in fazele premergatoare eventualului proces si este exclusiv responsabilitatea justitiei sa aprecieze daca si cu cat mai mare trebuie sa fie pedeapsa data unui recidivist. Nu este deloc in spiritul Conventiei ca o persoana, suspecta de a fi comis o infractiune, sa fie arestata automat pentru ca a mai avut o condamnare anterioara (lit f, art. 148 c.p.p.). Prezumtia de nevinovatie trebuie sa functioneze, la un loc cu toate celelalte modalitati de protectie a persoanei indiferent daca este vorba despre un recidivist sau o persoana aflata la prima presupusa infractiune.

De asemenea nici circumstantele agravante (art. 148, lit. g din c.p.p.) si nici limitele pedepselor (art. 148 lit. h din c.p.p) nu constituie, conform Conventiei europene, motive pentru privarea de libertate.

Articolul 16 literele f) si g) din Legea 26/1994 se refera la perchezitia efectuata atat "in orice incinta a unitatilor economice, a institutiilor publice ori particulare, a organizatiilor social-politice, indiferent de detinator, de proprietar sau de destinatia acesteia, la bordul navelor si aeronavelor romane, cu respectarea dispozitiilor legale" (litera f) cat si "in locuinta persoanelor fizice" (litera g). In situatia in care nu exista mandat de perchezitie, in prima ipoteza este nevoie de consimtamantul conducerii institutiei (fara a se preciza daca el trebuie sa fie scris sau oral), in cea de a doua, consimtamantul scris este obligatoriu.

Art. 27 paragraf (3) din Constitutia Romaniei precizeaza ca "perchezitiile pot fi ordonate exclusiv (subl. n.) de magistrat si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege".

In legatura cu concordanta dintre prevederile art. 16 lit. f) si g) din legea 26/1994 si art. 27 paragraf (3) din Constitutie exista doua interpretari. Una considera ca in legea politiei se respecta prevederile constitutionale, in sensul in care perchezitia domiciliara poate fi efectuata fie pe baza unui mandat emis de magistrat, fie cu consimtamantul scris al persoanei. O alta interpretare sustine ca in art. 27 alin (3) exista doua conditii obligatorii pentru efectuarea unei perchezitii: ordinul magistratului si respectarea formelor prevazute de lege. Deci nimeni - inclusiv politia - nu poate avea initiativa unei perchezitii domiciliare fara ordinul prealabil al unui magistrat. In consecinta, literele f) si g) susmentionate intra in contradictie cu Constitutia Romaniei.

Literele f) si g) ale articolului 16 din Legea 26/1994 coroborate cu art. 103 din c.p.p. contrazic si paragraful 4 al articolului 27 din Constitutie care precizeaza ca "perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant". Or, art. 103 din procedura penala, dupa ce limiteaza timpul de efectuare al perchezitiei domiciliare intre orele 6 - 20, anuleaza practic aceasta limitare prin precizarile ulterioare : "Perchezitia inceputa intre orele 6 - 20 poate continua si in timpul noptii"; "... perchezitia domiciliara se (poate) face de procuror, (precum si de organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale) si in timpul noptii" (subl.n.). Prima prevedere autorizeaza orice perchezitie in timpul noptii cu conditia ca ea sa inceapa intre orele 6.00 si 20.00. Iar a doua elimina chiar si aceasta pseudo-limitare, restrangand doar competentele. Ambele prevederi, si mai ales a doua, sunt neconstitutionale. Textul subliniat si pus intre paranteze din citatul de mai sus este preluat din lucrarea intitulata "Legea Politiei nr 26/1994 si alte acte normative utile pentru aplicarea acesteia", ingrijita si adnotata de consilier juridic Radu Stancu si publicata de editura Romfel, Bucuresti, 1994. Este interesant de remarcat ca, desi articolul 205 din c.p.p. privind competentele "organelor de securitate" in materie penala a fost abrogat, articolul 103 a ramas nemodificat. Exact ca inainte de 1989, el prevede ca "organele de securitate" - si nu "organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale" cum a fost actualizata denumirea de autorii lucrarii - au dreptul de a efectua perchezitii in timpul noptii. Se va replica, desigur, ca aceasta parte din articolul 103 este cazuta in desuetudine, avand in vedere Constitutia, Legea sigurantei nationale si Legea SRI, adoptate dupa 1989. Dar atunci de ce in lucrarea susamintita nu s-a facut macar o mentiune in acest sens?

In orice caz nu se explica lipsa unei initiative legislative pentru modificarea art. 103 in privinta perchezitiilor efectuate in timpul noptii chiar de procuror, text anticonstitutional.

Art. 24 din Legea 26/1994 prevede ca "Prin ordin al inspectorului general al politiei sunt desemnati politistii care au calitate de organe de cercetare penala".

Pe de o parte, este normal ca Ministerul de Interne sa isi investigheze proprii angajati suspecti de a fi violat legea. Ministerul hotaraste, in functie de rezultatele cercetarii, sanctiuni de genul amenda administrativa, mutare disciplinara, trecere in rezerva etc. Pe de alta parte, Parchetul Militar este autoritatea judiciara in competentele careia intra investigarea militarilor in general, inclusiv a politistilor. Procurorii militari isi desfasoara activitatea fara a tine cont de rezultatele cercetarilor intreprinse de organele Ministerului de Interne. Exista insa situatii in care, din lipsa de personal (cam 80 de procurori militari pentru intreg teritoriul tarii), procurorii militari solicita colaborarea organelor de cercetare MI pentru a ancheta politistii banuiti ca ar fi incalcat legea. Se alimenteaza in acest fel suspiciunea lipsei de obiectivitate in desfasurarea cercetarii.

Intr-una din discutiile purtate cu reprezentantii Parchetului General, APADOR-CH a fost informata ca printr-un Ordin din 31 martie 1994 al Procurorului General, in subordinea caruia se afla si procurorii militari, instrumentarea cazurilor in care politisti sunt suspecti de purtarea abuziva (art. 250 alin. 2 din codul penal) se va efectua exclusiv de Parchetele militare. In opinia APADOR-CH, urmatorul pas spre demilitarizarea reala a politiei ar trebui sa fie introducerea in lege a procedurii care sa dea victimei unui abuz comis de politisti, dreptul de a contesta in justitie deciziile Parchetului militar. Acest drept este de altfel garantat de Constitutia Romaniei in articolul 21: "1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. 2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept."

Art. 27 din Legea nr 26/1994 interzice politistului provocarea de "suferinte fizice sau psihice" unei persoane, cu scopul obtinerii unor informatii sau marturisiri, al pedepsirii, intimidarii sau exercitarii unor presiuni. Paragraful doi se refera la tortura care este interzisa in orice imprejurare "oricare ar fi ea" (stare de razboi sau amenintare cu razboiul, instabilitate politica interna etc). Conform articolului 3 din Conventia europeana, articol nederogabil, "nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante". Or, paragraful 2 al articolului 27 nu mentioneaza decat tortura, desi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante trebuie, si ele, interzise indiferent de situatie.

Un alt act normativ pe baza caruia actioneaza politia este Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 privind sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice. Legea cuprinde la articolul 2 o lunga lista de contraventii (literele a - x) din care unele permit savarsirea unor abuzuri. De pilda litera a): "savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene..... de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice"(subl. n.) Cum poate fi lezata demnitatea si onoarea unor institutii publice, fapta ce se pedepseste cu amenda, nu este deloc clar. La litera d) se pedepseste "portul, fara drept, al cutitului, sisului, boxului ...ori altor asemenea obiecte fabricate sau confectionate anume pentru taiere, impungere sau lovire.." (subl. n.) Deci portul nu folosirea sau amenintarea cu folosirea lor se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni sau cu amenda. Intra oare in categoria obiectelor descrise la litera d) si o foarfeca sau un briceag sau un ac? Litera t) - refuzul persoanei de a se legitima sau de a se prezenta la sediul politiei "la cererea ori la invitatia justificata a organelor de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice" - este prevederea care a permis comiterea multor abuzuri din partea politiei. In primul rand pentru ca prin "act de identitate", politistii continua sa inteleaga doar buletin de identitate sau cel mult pasaport. Nici un alt act, permis, adeverinta, dovada, chiar insotit de fotografie, nu este acceptat. In al doilea rand, pentru ca "cererea sau invitatia justificata" ca o persoana sa se prezinte la politie, s-a dovedit, de multe ori, abuziva, fiind, practic, o posibilitate de intimidare a persoanelor. La fel ca prevederea din litera u), care se refera la "impiedicarea sub orice forma" a politistilor sau organelor de urmarire penala de a legitima sau conduce la sediul politiei orice persoana.

In virtutea Legii 61/91, contestatia celui care se considera nedreptatit prin sanctiunea aplicata, trebuie depusa in termen de 15 zile, este judecata de un complet format dintr-un singur judecator iar, la o eventula reexaminare, ceruta fie de contravenient, fie de procuror, completul este format din doi judecatori ai aceleiasi instante. Sentinta este definitiva si executorie. Legea 61/91 nu prevede modalitatea de punere in executare a amenzii (a se vedea art. 40 din Legea 32/1968 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor), exceptand faptul ca ea trebuie achitata in termen de 30 de zile de la data la care sentinta ramane definitiva. Nu este inclusa executarea asupra veniturilor sau celorlalte bunuri ale contravenientului ci, direct, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala calculata prin impartirea sumei reprezentand amenda la 300 lei/zi inchisoare.

Neplata amenzii in 30 de zile, da dreptul organului de politie care a constatat contraventia sa solicite judecatoriei transformarea amenzii in inchisoare contraventionala. APADOR-CH are cunostinta de doua cazuri in care judecatoriile, la cererea politiei, au transformat amenzile in inchisoare, desi presupusii contravenienti contestasera procesele-verbale de contraventie in termen legal, iar procesele se aflau pe rol. Ulterior, justitia si-a corectat eroarea, persoanele respective fiind puse in libertate.

Conform legii, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala se face prin impartirea cuantumului amenzii la 300 lei/zi de inchisoare, fara sa poata depasi 6 luni inchisoare contraventionala. Printr-o Ordonanta a Guvernului din august 1994, aprobata de Parlament prin legea nr. 129 din 21 decembrie 1994, cuantumul amenzilor a crescut de pana la 50 de ori, in vreme ce suma de 300 lei/zi inchisoare a ramas neschimbata. Intr-o atare situatie transformarea majoritatii amenzilor actuale in zile-inchisoare pe baza cuantumului de 300 lei/zi va avea drept rezultat condamnarea la maximum prevazut de Legea 61/1991.

In privinta dreptului la aparare, trebuie spus ca acesta nu poate fi exercitat de vreme ce, in cazul arestarii pe baza legii 61, contravenientul este trimis in judecata in 24 de ore (inclusiv zile nelucratoare) sau, in mod exceptional, in cinci zile, pe baza unui mandat de arestare emis de procuror. Ce se intampla cu retinutii/arestatii care nu cunosc nici un avocat? In termeni realisti, daca cineva este retinut/arestat vineri, sambata sau duminica, va trebui sa astepte pana luni sau marti cand baroul de avocati va putea da mandat unui avocat din oficiu. Nici in celelalte zile lucratoare situatia nu poate fi rezolvata mai devreme de 24 de ore. Altfel spus, dreptul de a avea un aparator este valabil doar in situatiile exceptionale in care procurorul emite mandatul de arestare de cinci zile ! De asemenea, termenul foarte scurt (24 de ore sau, in mod exceptional, cinci zile pentru prima instanta si 24 de ore pentru reexaminare) nu ofera posibilitatea pregatirii apararii contravenientului retinut/arestat fie ca se apara singur (ceea ce se intampla in majoritatea cazurilor) fie ca este reprezentat de un avocat. Nici reexaminarea (24 de ore) nu prezinta garantii cu privire la dreptul persoanei la recurs eficient.

Rezulta in mod clar ca Legea 61/91, care mentine o procedura de urgenta total nejustificata in contextul actual, ofera nenumarate posibilitati de incalcare a drepturilor prevazute de articolele 5 (libertatea persoanei) si 6 (dreptul la un proces corect) din Conventia europeana precum si a dreptului la aparare garantat de articolul 24 din Constitutia Romaniei.

*

Tot din punct de vedere al cadrului juridic in care actioneaza politia, exista o problema aflata in suspensie si anume Statutul politistului, document ce ar fi trebuit prezentat de Guvern Parlamentului in termen de 90 de zile de la adoptarea Legii nr 26/1994, adica cel tarziu pana in luna august 1994. La sfarsitul lui decembrie 1994, acest document care trebuie sa clarifice aspecte importante ale relatiei dintre Politie si cetatean nu fusese inca inaintat legislativului.

*

La 22 noiembrie 1992 fratii Ciprian si Florin Banu din orasul Comanesti au fost impuscati mortal, in curtea casei lor, de politistii din localitate. Al treilea frate, Aurel Banu, impotriva caruia exista un mandat de arestare pentru o fapta comisa anterior, a reusit sa fuga fiind prins a doua zi. In incidentul respectiv a fost ranit prin impuscare si tatal fratilor Banu. In urma investigatiilor extrajudiciare efectuate, APADOR-CH a ajuns la concluzia ca interventia politiei a fost disproportionata fata de fapta comisa de frati (o altercatie intr-o discoteca, insotita de insulte, pahare sparte etc).

Ancheta intreprinsa de Parchetul militar Bacau s-a incheiat cu decizia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor, motivul fiind legitima aparare. Subiectul folosirii excesive a fortei de catre politistii din Comanesti a fost adus in discutie la fiecare intalnire dintre reprezentanti ai APADOR-CH si ai Ministerului de Interne, Sectiei Parchetelor Militare din Bucuresti si Parchetului Militar Bacau. In timp ce Aurel Banu executa pedeapsa la care fusese condamnat anterior, Politia din Comanesti a solicitat trimiterea lui in judecata pentru ultraj savarsit impotriva politistilor in acea seara de 22 noiembrie 1992, cand politistii folosisera armele de foc. Dosarul sau a fost retrimis Parchetului de Judecatoria Onesti pentru completarea investigatiilor. In luna iunie 1994, Sectia Parchetelor Militare a informat APADOR-CH ca a cerut cele doua dosare ale cauzei pentru a analiza solutiile. Pana la sfarsitul lui decembrie 1994 asociatia nu a primit nici un raspuns.

Arestat la data de 29 iunie 1993, judecat in regim de urgenta si condamnat la 3 luni inchisoare pe baza Legii 61/91, Costel Covalciuc, tata a sase copii, a murit pe data de 4 iulie 1993 in arestul politiei sau in masina politiei in drum spre spital. Parchetul Militar a investigat cazul si a concluzionat ca arestatul a decedat in urma unui atac de cord si deci politistii din Dorohoi nu pot fi considerati responsabili.

Au existat suspiciuni in legatura cu acest deces atat din partea parintilor decedatului cat si din partea APADOR-CH care a intreprins trei vizite la Dorohoi. Conform unor declaratii ale parintilor, Costel Covalciuc avea vanatai pe piept, urme de lovituri la cap si rani la incheieturile mainilor care sugerau folosirea catuselor. Autopsia efectuata mai intai la Dorohoi, iar apoi, pe organe prelevate, la sectia de medicina legala de la Spitalul judetean Iasi, a stabilit drept cauza a mortii infarctul miocardic, fara a putea analiza si circumstantele care l-au provocat.

Parintii lui Costel Covalciuc au cerut deshumarea si reautopsierea cadavrului. Sectia Parchetelor Militare a dispus completarea investigatiilor dar a refuzat deshumarea. In cele din urma decizia initiala a fost confirmata, politistii din Dorohoi fiind complet scosi din cauza. Nu s-a retinut in sarcina lor nici macar faptul ca, fiind raspunzatori de integritatea fizica si psihica a detinutilor, ei nu au asigurat un control medical la data arestarii, lucru ce ar fi putut, eventual, ajuta la salvarea lui Costel Covalciuc, si nici ca o reactie prompta (chemarea imediata a medicului si transportarea urgenta la spital) din partea lor ar fi putut evita decesul. De altfel, ideea ca politia este raspunzatoare de integritatea fizica si psihica a celor aflati in custodia sa, este greu acceptata in randurile politistilor.

Pe data de 20 februarie 1993 Dorel Dinca, paznic la o parcare particulara din localitatea Bors, a fost batut de trei politisti. Dorel Dinca a avut nevoie de 12 zile ingrijiri medicale, dupa cum dovedesc certificatele medicale. In urma reclamatiilor depuse atat la Parchetul Militar cat si la Ministerul de Interne, s-au intreprins cercetari de catre Parchetul Militar Oradea, prima concluzie fiind "neinceperea urmaririi penale" impotriva politistilor vinovati. S-a admis insa ca il lovisera pe Dorel Dinca, lucru pentru care au primit amenzi administrative. In urma insistentelor APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare din Parchetul General a infirmat solutia in aprilie 1994, iar in iunie 1994 sublocotenentul Gheorghe Mihalcea si plutonierii Mihai Palcut si Carol Varodi au fost trimisi in judecata pentru infractiunea de purtare abuziva prevazuta de art. 250 alineat 2 Cod penal. Prima instanta, Tribunalul militar Timisoara, i-a condamnat la cate 150.000 lei amenda - o pedeapsa evident prea mica pentru fapta comisa si recunoscuta - dar Parchetul Militar a declarat recurs. Se asteapta sentinta Tribunalului militar ierarhic superior.

Ziarist la publicatia locala "Impartial" si corespondent al unor ziare centrale ("Ora", "Ziua"), Andrei Zanopol a fost arestat pe data de 27 iunie 1993 sub acuzatia de "trafic de influenta" pentru o presupusa fapta savarsita in 1991. In momentul arestarii, doi politisti in civil, fara a avea asupra lor mandatul de arestare si catuse si fara a fi insotiti de masina politiei, l-au imobilizat pe Andrei Zanopol legandu-i mainile cu sarma de o bara de metal si l-au batut. Scena s-a petrecut in jurul orei 20.00, cand era inca zi, intr-un spatiu situat intre mai multe blocuri din cartierul Mazepa din Galati. Apoi a fost dus la sectia politiei din Galati unde, dupa afirmatiile arestatului, politistii au continuat sa-l loveasca. La cererea avocatului lui Andrei Zanopol, cerere sustinuta si de APADOR-CH, cazul sau a fost transferat la Bucuresti. Dupa o ancheta care a durat 21 de zile, timp in care Andrei Zanopol a ramas in arestul politiei, Directia I-a de cercetari penale din Parchetul General a stabilit nevinovatia invinuitului. Totusi, probabil pentru a exista o justificare pentru perioada in care a fost arestat, lui Andrei Zanopol i-a fost aplicata o amenda administrativa, pe care a contestat-o.

In legatura cu brutalitatea celor doi politisti din Galati care l-au arestat pe Andrei Zanopol -plt.maj. Ion Dima si plt. Costin Cotoranu - Parchetul Militar Iasi (de care tine judetul Galati) a intreprins cercetari si a decis neinceperea urmaririi penale. In urma insistentelor APADOR-CH, Sectia parchetelor militare a dispus completarea investigatiilor finalizate la data de 1 noiembrie 1994 cu urmatoarele precizari : "Intrucat cel in cauza (Andrei Zanopol n.n.) a opus rezistenta si, totodata, a proferat insulte si amenintari la adresa politistilor, acestia l-au imobilizat prin forta, legandu-i mainile de o bara metalica cu o sarma si o bucata de sfoara" (s.n.)..."In aceste imprejurari, asa cum reiese din probele administrate, inclusiv actele medico-legale, lui Zanopol Andrei i-au fost produse leziuni ce au necesitat 7-8 zile ingrijiri medicale"... "Retinand starea de fapt expusa, Parchetul Militar Iasi a apreciat ca pentru modul in care cei doi subofiteri au procedat, se impune sanctionarea lor administrativa cu amenda, conform art. 91 cod penal". Asadar se recunoaste ca politistii au actionat cu brutalitate si ca victima a avut nevoie de ingrijiri medicale in urma tratamentului la care a fost supusa. Este clar ca numai "imobilizarea prin forta", fie ea cu sarma si sfoara, nu putea provoca leziuni care sa necesite 7-8 zile de ingrijire medicala. In mod evident, cei doi politisti l-au lovit cu salbaticie. Totusi nu se considera ca ar fi necesara trimiterea lor in judecata.

In seara zilei de 9 noiembrie 1994, Andrei Zanopol, impreuna cu Sorin Titei si Viorica Caprita, consilier municipal, au fost agresati de cinci angajati ai unei firme particulare "Autobloc" (care blocheaza masinile parcate neregulamentar) in prezenta unor politisti care nu au intervenit in nici un fel. Andrei Zanopol si Sorin Titei se aflau acolo in calitatea lor de ziaristi la "Impartial", incercand sa lamureasca un conflict iscat intre doamna consilier si lucratorii firmei respective. Cu ocazia incidentului, cei cinci agresori au distrus un aparat de fotografiat si un reportofon apartinand publicatiei galatene. Reclamatiile depuse la politia municipiului Galati nu au avut, pana la data redactarii acestui raport, nici o urmare. Andrei Zanopol si Sorin Titei au depus plangeri si la Parchetul militar Iasi cu privire la neinterventia politistilor prezenti pe toata durata agresiunii si sechestrarii de persoane de care se fac vinovati angajatii firmei "Autobloc" din Galati.

Ion Trifan a fost una din victimele mineriadei din 1990. In perioada 14 - 21 iunie 1990 el a fost "retinut" la unitatea militara Magurele, "pentru cercetari". In momentul in care a fost adus i s-au confiscat toate bunurile pe care le avea asupra sa, inclusiv o suma de bani - importanta la acea vreme - destinata cumpararii unor bilete de tratament medical. Nu s-a incheiat nici un proces verbal si nu a mai recuperat nimic dupa ce a fost eliberat.

Ion Trifan s-a hotarat sa dea in judecata autoritatile romane, respectiv Ministerul Finantelor, Directia Juridica si Contencios, cerand despagubiri pentru daune morale si materiale. Dupa nenumarate amanari, Tribunalul Bucuresti, Sectia IV Civila, a pronuntat sentinta civila nr. 31 din 18 ianuarie 1994, prin care a respins cererea formulata de Ion Trifan privind despagubirile in valoare de 600.000 lei, motivul fiind ca nu a putut dovedi legatura dintre conditiile in care a fost "retinut" timp de opt zile - fara mandat! - si inrautatirea starii sanatatii sale, pe de o parte, iar pe de alta, ca nu au putut fi identificati cei care ii confiscasera lucrurile personale. Ca atare, inlaturand ca nejustificate pretentiile privind despagubiri materiale, au fost "uitate" si cele morale. Mai mult, Ion Trifan a trebuit sa faca dovada ca nu a existat nici un mandat de arestare pe numele lui care sa justifice detinerea la unitatea militara Magurele! Abia in luna noiembrie 1994, Sectia Parchetelor Militare si Parchetul de pe langa Tribunalul Municipiului Bucuresti au emis adrese prin care se confirma inexistenta unui asemenea mandat de arestare in cele doua dosare (rezultate din disjungerea cauzei) privitoare la Ion Trifan. Curtea de Apel, careia i s-a adresat Ion Trifan dupa respingerea actiunii la prima instanta, a refuzat sa primeasca noi acte la dosar si a respins din nou actiunea reclamantului. Ion Trifan a declarat recurs ce se va judeca in 1995.

Cazul Ion Trifan este clar: un om a fost tinut ilegal opt zile in arest, in conditii absolut inumane, fara sa fi comis nici un fel de infractiune. Exista dovada scoaterii lui de sub urmarire penala, exista doua adrese care atesta faptul ca nu s-a emis nici un mandat de arestare pe numele lui. Ion Trifan a fost deci retinut/arestat ilegal in iunie 1990. In mod evident, el are dreptul la despagubiri din partea statului, responsabil de modul in care actioneaza autoritatile sale publice. Justitia romana amana de aproape patru ani o decizie in acest caz.

*

La sfarsitul anului 1992 trei subofiteri ai Brigazii de Politie Rutiera din Bucuresti l-au arestat si condus la sediul unitatii lor pe Ionel Buzoianu. Politistii au revenit la locuinta arestatului si au efectuat, in prezenta concubinei lui, o perchezitie domiciliara. Au fost confiscate o serie de obiecte, restituite ulterior posesorului, si, dupa cum sustine el, o importanta suma de marci germane, nerecuperata. Ionel Buzoianu a sesizat Parchetul militar, acuzandu-i pe politisti de "purtare abuziva". La 31 martie 1993 Parchetul militar Bucuresti a emis o citatie prin care l-a invitat pe Ionel Buzoianu sa se prezinte la sediul sau la 8 aprilie. Dar la 1 martie 1993, el fusese deja arestat si trimis in judecata pentru "savarsirea infractiunii de ofensa adusa autoritatii". Inculparea lui Ionel Buzoianu avea in vedere faptul ca pe data de 27 februarie 1993 el scrisese cu vopsea pe masina fratelui sau, dupa ce o parcase intr-un loc public, "comandantul circulatiei impune subalternilor sa ia mita ca sa-si cumpere vila".

De la data arestarii si pana la punerea in libertate la inceputul lunii septembrie 1994 a celui inculpat, deci timp de un an si jumatate, cauza in care el fusese acuzat de infractiunea prevazuta de articolul 238 Cod Penal, nu a fost solutionata. Detinerea in arest preventiv poate dura, conform legii, pana la jumatate din maximum pedepsei prevazute pentru infractiunea pe care acuzatul este presupus a o fi savarsit. In cazul lui Ionel Buzoianu, pedeapsa maxima prevazuta de Codul Penal este de trei ani. Instanta nu s-a pronuntat inca asupra acuzarii de "ofensa adusa autoritatilor" si nici Parchetul militar nu a facut-o in cazul plangerii privind comportarea abuziva a unor politisti, cu care Ionel Buzoianu l-a sesizat in urma cu mai bine de doi ani.

APADOR-CH a sesizat in repetate randuri Procurorul General al Romaniei, Sectia Parchetelor Militare si Ministerul Justitiei in legatura cu acest caz, iar in luna august l-a vizitat pe Ionel Buzoianu in penitenciarul Bucuresti. Ionel Buzoianu are mai multe condamnari la activ (pentru furt din avutul public sau particular). Detinerea sa in arest preventiv timp de un an si jumatate pentru ca este recidivist pe de o parte si pentru ca si-a exprimat o opinie pe de alta, este o incalcare a articolului 5 paragraful 1 din Conventia Europeana (libertatea persoanei) si respectiv a articolului 10 din aceeasi Conventie (libertatea de exprimare), exercitarea ambelor drepturi fiind garantata si de Constitutia Romaniei.

In luna mai 1991 Emil Macau, impreuna cu sotia si cu cei cinci copii ai lor, au parasit Romania si, conform afirmatiilor lor, au obtinut, in august 1992, azil politic in Ungaria, invocand abuzuri ale puterii si incalcari ale drepturilor minoritatilor (familia Macau apartine minoritatii romilor). In luna aprilie 1993, membrii familiei Macau au fost returnati in Romania din Franta, unde fusesera gasiti de politia franceza doar cu pasapoartele romanesti fara viza, documentele emise de autoritatile maghiare fiindu-le furate, dupa afirmatiile lor, in timpul sederii in Franta.

La intoarcerea in tara, politia orasului Victoria l-a invitat la sediu pe Emil Macau pentru "a-l lua in evidenta", potrivit unor reglementari interne recente, care se pare ca instituie evidente speciale pentru persoanele returnate. De teama, Emil Macau a refuzat sa se prezinte, imprejurare care i-a atras un sir de sicane si persecutii care continua si astazi. Astfel, Emil Macau a fost sanctionat contraventional in repetate randuri, in virtutea Legii 61/1991 pentru "refuzul de a veni la sectia de politie" (chiar in cazuri in care el adresase Primariei plangeri impotriva politiei) pentru "stare de ebrietate", "tulburarea linistii publice" si "tulburarea linistii locuitorilor". Desi a considerat amenzile nejustificate, pentru evitarea altor neplaceri cu politia, Emil Macau le-a achitat de fiecare data.

In luna martie 1994 politia locala a efectuat, potrivit declaratiilor sotiei lui Emil Macau, o perchezitie la domiciliul familiei, fara sa fi avut un mandat si fara sa se fi incheiat un proces verbal de perchezitie. Ministerul de Interne a negat efectuarea unei astfel de descinderi la domiciliu. In februarie 1994, Emil Macau avusese o altercatie cu un individ intr-un restaurant. Ulterior, respectivul a reclamat la politie ca Emil Macau l-ar fi agresat si ca i-ar fi fracturat un picior, necesitand 80 de zile de ingrijiri medicale. Parchetul din Fagaras a pornit investigatiile si l-a invitat pe Emil Macau sa dea declaratii. Acesta nu s-a prezentat si Parchetul din Fagaras a emis mandat de aducere.

In aprilie 1994, Emil Macau si fratele sau, Virgil Macau, aflati impreuna cu sotiile intr-un magazin din oras, au fost batuti si dusi cu forta la postul de politie, politistii invocand existenta acelui mandat de aducere la Parchetul din Fagaras. Conform legii, Emil Macau trebuia dus direct la Parchetul Fagaras si nu adus mai intai la sectia de politie. Cei doi frati afirma ca politistii au continuat sa-i loveasca chiar si in prezenta procurorului, sosit de la Fagaras, si ca au fost fortati sa semneze declaratii fara sa stie ce contin. Dupa circa o ora, fratii Macau au fost transportati la politia din Fagaras, fiind apoi judecati in regim de urgenta, pe baza Legii 61/1991 (impiedicarea organului de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice de a-si indeplini obligatiile de serviciu) si condamnati la 60 de zile inchisoare contraventionala Emil Macau si la 40 de zile, Virgil Macau. In arestul politiei din Fagaras, Emil Macau a fost vizitat de deputatul Imre Andras, vicepresedintele Comisiei pentru drepturile omului din Camera Deputatilor, care a confirmat ca acesta a fost supus unor violente fizice si ca, vazand dosarul fratilor Macau, a remarcat ca nu au avut avocat si nu au fost informati asupra dreptului pe care il aveau de a cere reexaminarea cazului.

Convingerea APADOR-CH ca in cazul fratilor Macau este intr-adevar vorba de o serie de incalcari ale drepturilor omului s-a format si in urma discutiilor reprezentantilor sai cu comandantul politiei orasului Victoria, maiorul Gheorghe Maftei. Acesta a sustinut mai intai ca atentia speciala pe care o dadea familiei Macau s-ar fi datorat faptului ca inca inainte de a fi parasit Romania, sotilor Emil si Maria Macau li s-ar fi aplicat o amenda pentru ca in anul 1992 au calatorit fara bilet pe tren, amenda care, fiind neplatita in termenul legal, a fost transformata in inchisoare contraventionala. Ulterior insa, in timpul discutiilor, s-a dovedit clar ca acea imprejurare nu avea de fapt nici o legatura cu seria de persecutii declansate dupa intoarcerea in tara a familiei Macau, pentru ca, intre timp, sanctiunea fusese prescrisa.

In ceea ce priveste retinerea din luna aprilie 1994, comandantul politiei Victoria a precizat ca ea s-a facut pe baza unui mandat de aducere al Parchetului Fagaras, sustinand ca, chiar daca in momentul retinerii lui Emil Macau data acelui mandat era depasita, el isi pastra totusi valabilitatea pana cand cel invitat la Parchet era gasit. O asemenea pozitie este in contradictie evidenta cu prevederile din Codul de procedura penala, potrivit carora un mandat de aducere trebuie sa aiba specificate ziua, ora si locul aducerii celui citat. Mai mult, comandantul sectiei de politie din orasul Victoria era absolut convins ca, in executarea unui mandat de aducere emis de Parchet, persoana convocata trebuia adusa mai intai la sectia de politie pentru a fi interogata si abia dupa acea la Parchetul care o convocase. Nici macar confirmarea din partea procurorului militar de la Brasov, prezent la discutie, nu l-a convins pe comandantul sectiei de politie din Victoria ca procurorul este cel care conduce o ancheta iar politistul este obligat sa i se subordoneze.

Aceasta atitudine a comandantului politiei din orasul Victoria a demonstrat reprezentantilor APADOR-CH cat de putin cunosc politistii din micile orase de provincie legile tarii si documentele internationale cu privire la drepturile omului semnate de Romania.

In urma sesizarilor Secretariatului General al organizatiei Amnesty International si a demersurilor APADOR-CH, in luna august 1994, Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General a dispus declansarea, de catre Parchetul militar Brasov, a unei anchete in acest caz. Pana la data redactarii acestui raport, APADOR-CH nu a primit nici un raspuns.

In luna martie 1993 Ioan Epure a fost arestat de politia din Pascani sub invinuirea de a fi savarsit un omor. Acesta a sesizat APADOR-CH asupra faptului ca, pe timpul cercetarilor penale, politistii investiti cu cauza lui i-au luat declaratiile prin violenta: lovituri pe corpul gol cu bastoane din sarma si cauciuc si cu ciocanul intr-o scandura pusa pe piept. Din discutia avuta la penitenciar cu detinutul Epure a reiesit ca Parchetul Militar Iasi, sesizat asupra acestor abuzuri, dispusese neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor. Adresandu-se Sectiei Parchetelor Militare din Parchetul General, APADOR-CH a fost instiintata, in luna aprilie 1994, ca cercetarile facute in cauza de Parchetul Militar Iasi au fost incomplete iar solutia de neincepere a urmaririi penale, netemeinica. Drept urmare s-a dispus infirmarea solutiei si inceperea urmaririi penale impotriva politistilor pentru savarsirea infractiunii de cercetare abuziva. Pana la sfarsitul anului 1994, cauza nu fusese solutionata.

Liviu-Petrisor Oprea, un tanar in varsta de 19 ani, a fost retinut, pe baza Legii 61/1991, in seara zilei de 11 aprilie 1993 de politia din Campina, in localul in care lucra ca barman si condus apoi la sectia de politie. Conform afirmatiilor facute de parintii sai, retinerea s-ar fi datorat refuzului lui Liviu-Petrisor Oprea de a-i mai da bautura pe credit unuia din subofiterii de politie care, in seara respectiva, voia sa ii "cinsteasca" pe o parte din consumatorii prezenti in local. In sediul politiei subofiterul l-a lovit pe tanar, potrivit declaratiilor acestuia, cu pumnii si cu un taburet in cap. Tatal tanarului, sosit la sectie, si-a gasit fiul cazut pe jos, cu urme clare de lovituri la cap, langa el aflandu-se resturile unui scaunel rupt. Alertat de starea grava a tanarului in urma violentelor comise asupra lui si la insistentele tatalui, ofiterul de serviciu din sectie a dispus transportarea imediata a acestuia, cu masina politiei si insotit de doi subofiteri, la spitalul din localitate. Aici, ca si in alte doua unitati spitalicesti, Spitalul numarul 9 si Spitalul Militar Central din Bucuresti, s-a stabilit ca diagnostic "traumatism cranian si cervical".

Sesizat asupra acestui caz, in care intreg probatoriul, inclusiv numeroase documente medicale, indica o agresare a tanarului Liviu-Petrisor Oprea - care, potrivit aceluiasi probatoriu, nu s-a putut produce decat in timpul cat partea vatamata s-a aflat in retinerea politiei - Parchetul Militar Ploiesti a dispus, totusi, neinceperea urmaririi penale impotriva subofiterului de politie.

Procurorul militar insarcinat cu cercetarea cazului a ignorat toate certificatele medicale emise de medici specialisti, cerand o noua expertiza de la Institutul medico-legal din Bucuresti la noua luni dupa data incidentului. Evident, ultimul certificat de la IML nu mai continea diagnosticul anterior, neexcluzand, totusi, posibilitatea existentei unui traumatism cranian cu mai multe luni in urma. Pe baza acestui unic act, Parchetul militar Ploiesti a dat solutia de neincepere a urmaririi penale.

In urma investigatiilor pe care le-a intreprins, APADOR-CH a considerat solutia vadit netemeinica, sesizand Sectia Parchetelor Militare, care, in luna iulie 1994, a dispus infirmarea acelei solutii si completarea investigatiilor de catre un alt procuror. Pana la 31 decembrie 1994 APADOR-CH nu a fost informata asupra deciziei finale.

In opinia APADOR-CH, cazul Oprea este tipic pentru cat de dificil, daca nu chiar imposibil, este pentru victima sa probeze o agresiune petrecuta in sediul politiei. In acelasi timp, a nu se tine cont de obligatia politistilor de a asigura integritatea corporala si psihica a persoanelor aflate in custodia lor este cea mai buna dovada a perpetuarii vechilor mentalitati si obiceiuri.

Ioan Neagu este o persoana bine cunoscuta in Brasov din cauza unui indelungat conflict de munca avut cu S.C.Fartec S.A. din localitate. Pe data de 30 septembrie 1994, Ioan Neagu se afla in zona unitatii ce urma a fi vizitata de presedintele Ion Iliescu. Doi paznici de la S.C.Fartec si un ofiter de politie i-au cerut sa paraseasca locul, dar Ioan Neagu le-a declarat ca nu avea nici o intentie de a-l aborda pe presedinte sau de a provoca scandal. Cateva minute mai tarziu, Neagu a fost inconjurat de un grup de politisti, lovit, impins intr-o masina a politiei si transportat la sectie. Aici a fost retinut aproape doua ore, dupa care a fost eliberat, fara a i se aduce vreo invinuire.

Certificatul medical eliberat atesta ca Ioan Neagu a fost lovit. Ioan Neagu a formulat plangere impotriva politistilor acuzati de comportare abuziva si a sesizat si APADOR-CH. Pana la data redactarii raportului nici asociatia, nici victima abuzului nu au primit vreo informatie in legatura cu stadiul investigatiilor.

Pe data de 4 iulie 1994, Gabriela-Ioana Gavrila a fost lovita de doi politisti pe holul din fata apartamentului in care locuieste. Apoi a fost tarata in lift, varata cu forta in masina politiei, amenintata permanent si insultata. A fost dusa la Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 3 (desi politistii erau din sectorul 1); dupa o serie de intrebari, i s-a permis sa plece. Gabriela-Ioana Gavrila s-a dus imediat la spital unde a obtinut un certificat medical atestand faptul ca fusese batuta si ca avea hemoragie ca urmare a loviturilor primite.

Gabriela-Ioana Gavrila a adresat Parchetului militar si Ministerului de Interne plangeri impotriva comportamentului abuziv al politistilor. Exista si un martor ocular al agresiunii comise, care a dat declaratie scrisa cu privire la cele petrecute.

APADOR-CH urmareste mersul investigatiilor in acest caz, asigurandu-i victimei si asistenta juridica necesara. Pana la 31 decembrie 1994 nu se primise nici un raspuns cu privire la cercetarile intreprinse.

*

APADOR-CH a considerat, in urma unor plangeri individuale primite de la detinuti sau de la rudele acestora, ca este necesar sa-si extinda sfera preocuparilor si asupra locurilor de detentie. Aceasta cu atat mai mult cu cat Romania a ratificat, in 1994, Conventia europeana pentru prevenirea torturii ce va intra in vigoare in februarie 1995. Asociatia nu si-a propus sa analizeze conditiile de detentie in Romania decat prin prisma plangerilor individuale.

O prima constatare in relatia cu Directia Penitenciarelor din subordinea Ministerului de Justitie este ca exista o deschidere spre colaborarea cu organizatii reprezentand societatea civila, in ciuda tendintei de a invoca mereu, inclusiv in legatura cu regulamentul penitenciarelor, notiunea depasita a"secretului de stat". Pentru a face o comparatie intre gradul de deschidere manifestat de diversele organe de stat abilitate sa aplice legea, este suficienta mentionarea faptului ca, in timp ce Ministerul Justitiei si Directia Generala a Penitenciarelor au autorizat toate vizitele cerute de APADOR-CH in penitenciare si au pus la dispozitia asociatiei regulamentul de functionare al penitenciarelor, este drept, doar pentru consultare la sediul lor, Ministerul de Interne a refuzat accesul la regulamentul privind aresturile politiei (diferit de cel al Penitenciarelor), precum si cererea APADOR-CH de a beneficia de un permis de intrare in aresturile politiei din Bucuresti (cererea respectiva avea in vedere accesul rapid si neanuntat in aresturile politiei din Bucuresti, tinand cont de regula celor 24 de ore de retinere fara mandat de arestare).

Radu-Daniel Achim, un tanar in varsta de 16 ani, a fost condamnat, in 1992, la 2 ani si sase luni internare in Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti, pentru comiterea infractiunii de furt. In august 1993 a fost internat in Spitalul penitenciar Jilava cu diagnosticul TBC pulmonar. La data de 14 ianuarie 1994 a fost transferat la Spitalul de ftiziologie Filaret din Bucuresti, unde, dupa o saptamana, a decedat. Din investigatiile reprezentantilor APADOR-CH a rezultat ca decesul tanarului Radu-Daniel Achim a avut drept cauze depistarea tardiva a bolii la Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti, si procedura birocatica, nepermis de lunga, de aprobare a transferarii bolnavului la Spitalul de Ftiziologie din Bucuresti. Aici, Radu-Daniel Achim a fost adus intr-o stare atat de grava incat practic nu mai exista nici o sansa de salvare: TBC la ambii plamani, insuficienta renala acuta si casexie. Potrivit opiniei specialistilor consultati de APADOR-CH, intre data la care bolnavul a solicitat intreruperea executarii pedepsei in vederea internarii intr-o clinica de specialitate (10 octombrie 1993) si data la care instanta judiciara a admis aceasta cerere (13 ianuarie 1994) s-a scurs un timp mult prea indelungat pentru starea in care se afla tanarul Achim .

APADOR-CH a sesizat Ministerul Justitiei care are in subordine locurile de detentie. De asemenea, Parchetul militar efectueaza investigatii cu privire la cauza decesului. Pana la data redactarii raportului, cercetarile nu se incheiasera.

Detinutul Marian Tudorache a sesizat APADOR-CH, in luna mai 1994, asupra relelor tratamente care i se aplicau in Penitenciarul Gherla. In urma investigatiilor intreprinse in penitenciar de reprezentanti ai APADOR-CH s-a confirmat cea mai