Manuela Ștefănescu, 1943-2017

21.11.2017
Print Friendly, PDF & Email

Unul dintre membrii APADOR-CH, încă de la începuturi, un om care a avut de-a lungul ultimilor 25 de ani o contribuție importantă la definirea și respectarea drepturilor civile în România, nu mai este printre noi. Manuela Ștefănescu s-a retras cu discreție, așa cum a și trăit, din lumea pe care a lăsat-o un pic mai dreaptă, dacă nu neapărat mai bună. Și datorită muncii ei, multe dintre drepturile și libertățile civile, pe care azi ne place să le considerăm garantate, sunt efective și în România.

Libertatea de exprimare, libertatea presei, dezincriminarea insultei și calomniei, accesul la informații publice, controlul civil al activității serviciilor secrete, transparentizarea și demilitarizarea poliției, combaterea abuzurilor forțelor de ordine la adresa cetățenilor, respectarea drepturilor omului în spațiile de deținere, lupta contra discriminărilor de orice fel, toate au fost preocupări constante ale Manuelei, începând din anii 90 și până în ultimele ei clipe. Pentru că din activismul civic nu se iese la pensie, ultimul email primit de la Manu a fost cel despre flagrantele încălcări ale drepturilor civile în recentul proiect de modificare a legii poliției.

Manu ne-a fost colegă, șef sau mentor tuturor celor care am avut privilegiul s-o cunoaștem la APADOR-CH. Un spirit liber, un umor aproape englezesc, un caracter integru, un om bun, modest și sincer. Îi plăceau The Doors, pentru nebunia lui Jim Morrison, Creedence Clearwater Revival, Rolling Stones și Florian Pittiș. Îl admira pe Yossarian din Catch 22 al lui Joseph Heller, pentru nebunia de a lupta singur cu un război absurd, într-o lume în care nimeni nu îndrăznea să spună nu. Iubea, firește, pisicile.

Manu a depășit de multe ori cadrul sec și rece al asistenței juridice oferite de APADOR-CH și s-a implicat prietenește în viețile câtorva dintre beneficiarii asociației, ajutându-i să depășească situații încurcate, pe care nici statul, nici familiile nu voiau să le rezolve. Știa să le vorbească autorităților, să niveleze ostilitatea și să sancționeze abuzul, dar se descoperea incapabilă să rostească cuvinte sforăitoare în împrejurări pe care le considera delicate.

N-am știut niciodată ce să spun în astfel de situații, așa că mai bine tac!

Un principiu de viață sănătos, cu care Manu, cu umorul de care era capabilă, și-ar fi încheiat probabil și necrologul.