Ghid practic pentru jurişti

01.06.2003
Print Friendly, PDF & Email

GHID PRACTIC PENTRU ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

DREPTUL CONSTITUŢIONAL AL ACCESULUI LA INFORMAŢII DE INTERES PUBLIC A DEVENIT DIN TEORIE, PRACTICĂ. DIN DECEMBRIE 2001 AVEM DREPTUL DE A CERE AUTORITĂŢILOR ACEST GEN DE INFORMAŢII. DAR ŞI AUTORITĂŢILE AU OBLIGAŢIA EXPRESĂ DE A NI LE PUNE LA DISPOZIŢIE.

SĂ ÎNVĂŢĂM SĂ FOLOSIM ACEST DREPT.

Legea nr.544/2001 concretizează, cu o întârziere de 10 ani, o prevedere cu caracter general cuprinsă în articolul 31 din Constituţia României (1991), conform căreia: „Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi ingrădit”, dar acest drept „nu trebuie să prejudicieze măsurile de protecţie a tinerilor sau siguranţa naţională”. Acelaşi articol din Constituţie prevede că „Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal”.

În acelaşi timp, Legea nr.544/2001 reprezintă un semnal important transmis autorităţilor şi instituţiilor publice cu privire la relaţia, lipsită de opacitate, pe care trebuie să o aibă cu „simplul cetăţean”.

În esenţă, legea prevede că orice persoană poate solicita oricărei autorităţi/instituţii publice comunicarea oricărei informaţii de interes public.

Reglemetările legale pe care ne bazăm

-Legea nr.544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.663 din 23 octombrie 2001 ;

-Normele metodologice de aplicare a Legii nr.544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.123 din 7 februarie 2002. Normele şi hotărârea au fost publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.167 din 8 martie 2002.

CE TREBUIE SĂ ŞTIM

Informaţiile de interes public
Care informaţii sunt de interes public:

Orice informaţii care se referă la sau rezultă din activităţile unei instituţii sau autorităţi publice ori ale unei regii autonome care utilizează bani publici.

Care informaţii nu sunt considerate de interes public, deşi ar trebui să fie:

Informaţiile privind utilizarea banilor publici de către oricine altcineva (societăţi comerciale, fundaţii etc.) decât instituţiile publice, autorităţile publice şi regiile autonome.

Legea nr.544/2001 ar trebui corectată sub acest aspect.

Pentru care informaţii de interes public este liber accesul:

Pentru toate, cu excepţia celor la care accesul este interzis expres prin lege.

Pentru care informaţii de interes public nu este liber accesul:

1. O parte din informaţiile clasificate, respectiv numai celedin domeniul apărării naţionale, siguranţei şi ordinii publice, sau care privesc deliberările autorităţilor, precum şi cele care privesc interesele economice şi politice ale României.

( Informaţiile clasificate sunt reglementate printr-o lege distinctă, Legea nr.182 din 12 aprilie 2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 248 din 12 aprilie 2002).

Atenţie: acele informaţii care favorizează sau ascund încălcarea legii de către o autoritate/instituţie publică nu pot fi considerate ca informaţii clasificate şi constituie informaţii de interes public, deci la care accesul este liber (articolul 13 din Legea nr.544/2001). De asemenea, prin articolul 24 alin.5 din Legea nr.182/2002 se interzice clasificarea ca secrete de stat a informaţiilor, datelor sau documentelor în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile de interes public, restrângerii ilegale a exerciţiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezării altor interese legitime.

Dacă astfel de informaţii au fost, totuşi, clasificate, orice persoană are dreptul să iniţieze o procedură pentru declasificarea lor (procedură reglementată în art. 20 din Legea nr.182/2002).

Dacă s-a refuzat comunicarea unor astfel de informaţii pe motiv că sunt clasificate, în cadrul procedurii de contestare a refuzului iniţiate în baza Legii nr.544/2001 se va cere, distinct, şi declasificarea acelor informaţii, conform Legii nr.182/2002.

2. Informaţiile privind activităţile comerciale sau financiare, dar numai dacă publicitatea acestora aduce atingere principiului concurenţei loiale, potrivit legii (combaterea concurenţei neloiale este reglementată prin Legea nr. 11/1991, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 24 din 30 ianuarie 1991, modificată prin Legea nr.298/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 313 din 12 iunie 2001).

3. Informaţiile cu privire la datele personale, potrivit legii (Legea nr.677/2001, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.790 din 12 decembrie 2001 se referă la protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date).

Atenţie: Informaţiile cu privire la datele personale ale cetăţeanului devin informaţii de interes public daca ele se referă la aspecte care afectează capacitatea sa de exercitare a unei funcţii publice. Deci, în asemena cazuri, restricţia privind datele personale nu operează şi, în consecinţă, accesul la astfel de informaţii este liber (articolul 14 alin.1 din Legea nr.544/2001).

4. Informaţiile privind procedura în timpul anchetei penale sau disciplinare, dacă se periclitează rezultatul anchetei, se dezvăluie surse confidenţiale ori se pun în pericol viaţa, integritatea corporală, sănătatea unei persoane în urma anchetei efectuate sau în curs de desfăşurare.

5. Informaţiile privind procedurile judiciare, dacă publicitatea acestora aduce atingere asigurării unui proces echitabil ori interesului legitim al oricăreia dintre părţile implicate în proces.

6. Informaţiile a căror publicare prejudiciază măsurile de protecţie a tinerilor (de ex.: L 678/2001 prin traficul de persoane).

Solicitantul
Cine poate solicita informaţii de interes public:

Orice persoană, fizică sau juridică, română sau străină poate cere informaţii de interes public (art.20 din Norme).

Solicitantul trebuie să-şi motiveze, să-şi justifice cererea ?

Nu, cererea nu trebuie justificată. Informaţiile de interes public pot fi solicitate şi numai din “simplă curiozitate”, întrucât accesul la astfel de informaţii este liber, ceea ce presupune ca ele să se afle la dispoziţia tuturor.

Accesul la informaţiile de interes public

Cum pot fi aflate informaţiile de interes public:

Ele se comunică din oficiu (fără a fi nevoie de vreo cerere) sau la cererea, verbală sau scrisă, a solicitantului.

Accesul la informaţiile de interes public este gratuit. Solicitantul trebuie, însă, să suporte costul serviciilor de copiere a documentelor pe care le cere.

Comunicarea din oficiu
Nu toate informaţiile de interes public se comunică din oficiu, ci numai o categorie: cele care privesc organizarea şi funcţionarea autorităţii/instituţiei publice, datele de identificare (denumire, adresă, numere de telefon, fax, adrese electronice), structura organizatorică, sursele financiare, bugetul, bilanţul contabil, programele şi strategiile proprii, liste cu documentele de interes public şi cu categoriile de documente produse şi/sau gestionate, căile de atac la dispoziţia solicitantului.

Comunicarea din oficiu se realizează prin: publicarea, anual, a unui buletin informativ de către autorităţile/instituţiile publice; publicarea, în Monitorul Oficial, Partea a II-a, cel puţin anual, a unui raport de activitate de către autorităţile publice; organizarea la sediul fiecărei autorităţi/insituţii publice a unui punct de informare-documentare unde solicitantul să poată consulta documentele ce conţin informaţii de interes public ce se comunică din oficiu ; afişarea la sediul fiecărei autorităţi/instituţii publice sau publicarea respectivelor informaţii în Monitorul Oficial sau în mijloacele de informare în masă, în publicaţii proprii, precum şi în pagina de internet proprie.

Afişarea la sediul autorităţii/instituţiei publice este, în cazul tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, modalitatea minimă obligatorie de difuzare a informaţiilor de interes public comunicate din oficiu (art.11 din Norme).

Informaţiile comunicate din oficiu trebuie prezentate într-o formă accesibilă şi concisă, care să faciliteze contactul persoanei interesate cu autoritatea/instituţia publică (art.10 din Norme). Rezultă că dacă informaţiile nu sunt prezentate într-o formă accesibilă, obligaţia comunicării lor din oficiu nu este îndeplinită.

Comunicarea la cerere

-a) Cererea verbală se adresează compartimentului/biroului de informare şi relaţii publice sau persoanei special desemnate în acest scop. Răspunsul se comunică pe loc, în cadrul unui program afişat la sediul instituţiei/autorităţii publice. Dacă informaţiile solicitate nu sunt disponibile pe loc, persoana este îndrumată să le ceară în scris.

La sediul instituţiei/autorităţii publice sau regiei autonome trebuie să existe un compartiment/birou de informare şi relaţii publice sau cel puţin o persoană special desemnată. Toate documentele care se comunică din oficiu trebuie să se afle la dispoziţia solicitantului.

Exemplu : solicitantul poate să ceară informaţii privind aspectele financiare (surse, buget, bilanţ) şi structură organizatorică (departamente, comisii, număr de salariaţi etc.)

În afara informaţiilor din oficiu, putem cere verbal orice alte informaţii de interes public (de exemplu : ce sponsorizări a acordat instituţia/autoritatea publică sau regia autonomă şi cui ; ce măsuri s-au luat împotriva firmei X care a făcut reparaţii la reţeaua electrică în zona Y şi a lăsat gropi/şanţuri neacoperite ; câţi bani s-au colectat pentru asigurările de sănătate şi câţi au ajuns efectiv la spitale sau medici de familie etc.). Răspunsul se comunică pe loc, în cadrul unui program afişat la sediul instituţiei/autorităţii publice. Dacă informaţiile solicitate nu sunt disponibile imediat, solicitantul este îndrumat să le ceară în scris.

-b) Cererea scrisă poate fi făcută pe hârtie sau pe suport electronic (e-mail). Ea trebuie să conţină: denumirea şi sediul autorităţii/insituţiei publice; numele, prenumele şi semnătura solicitantului, precum şi adresa la care se solicită primirea răspunsului; care este informaţia solicitată, dacă se solicită copii de pe documente (cu indicarea cât mai exactă a acestora), disponibilitatea de a plăti costurile serviciilor de copiere a documentelor.

Atenţie : cererea scrisă poate fi făcută pentru comunicarea oricarui gen de informaţii de interes public, inclusiv a celor care se comunică din oficiu. În caz contrar, ar fi îngrădit nejustificat dreptul persoanei de a cere în scris orice informaţie de interes public, prevăzut în articolul 6 din Legea nr.544/2001. În acest sens există soluţii şi în jurisprudenţă (sentinţa civilă nr.577/F din 27 iunie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.782/2002), instanţa hotărând că obligaţia instituţiilor/autorităţiilor publice de a comunica din oficiu unele informaţii de interes public nu exclude obligaţia acestora de a comunica informaţiile şi în scris, la cererea solicitantului, conform articolului 6 din Legea nr.544/2001.

Dacă solicitarea nu este de competenţa instituţiei/autorităţii publice sesizate, aceasta nu o va restitui persoanei, ci, în termen de 5 zile de la primire, o va trimite instituţiei/autorităţii competente şi va informa solicitantul despre aceasta.

Termenele de comunicare

Legea prevede termene de comunicare de: 5 zile, 10 zile şi 30 de zile.

– În termen de 5 zile de la primirea cererii se comunică în scris refuzul comunicării informaţiilor şi motivarea acestuia.

– În termen de 10 zile de la înregistrarea cererii se comunică în scris informaţiile solicitate sau, în cazul în care au fost cerute informaţii complexe, faptul că ele vor fi comunicate în scris în termen de 30 zile de la înregistrare.

– În termen de 30 de zile de la înregistrare se comunică în scris informaţiile complexe, pentru care identificarea şi difuzarea necesită o durată de timp ce depăşeşte 10 zile.

Termenele de 5, 10, 30 de zile nu sunt pe zile lucrătoare (cum se prevede în Norme), ci calendaristice, întrucât, pe de o parte, Legea nr.544/2001 nu distinge şi se referă la zile (care pot fi lucrătoare sau nelucrătoare) iar, pe de altă parte, acesta este şi sistemul termenelor din codul de procedură civilă, care completează Legea nr.544/2001.

Întrucât nu este în puterea Normelor să adauge la lege,ele conţin o inadvertenţă atunci când se referă la aceste termene ca fiind pe zile lucrătoare, iar nu calendaristice.

Calculul termenelor se face potrivit articolului 101 din codul de procedură civilă, în sensul că termenele se socotesc pe zile libere, neintrând în calcul nici ziua în care a început şi nici ziua când s-a sfârşit termenul (de exemplu, un termen de 5 zile care începe în ziua 1 a lunii, va expira la sfârşitul zilei 7 a lunii, deci prima zi în care se consideră că termenul a expirat este ziua de 8). Desigur, dacă termenul se sfârşeşte într-o zi nelucrătoare (sărbătoare legală sau când serviciul este suspendat) el se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare.

Nerespectarea termenelor legale pentru comunicarea în scris a refuzului sau a informaţiei echivalează cu refuzul nejustificat de rezolvare a cererii şi, implicit de aplicare a legii liberului acces la informaţiile de interes public.

Chiar dacă, în cele din urmă, refuzul sau informaţia vor fi comunicate, dar cu depăşirea termenelor legale, cel vinovat de întârziere nu poate fi absolvit de răspunderea disciplinară.

Nici instituţia/autoritatea publică nu va fi scutită de obligaţia de a plăti solicitantului daune morale şi/sau materiale pentru vătămarea produsă prin încălcarea legii.

Dacă nu am obţinut informaţiile dorite nici prin cererea verbală (la sediul instituţiei/autorităţii sau regiei autonome) şi nici prin cererea scrisa, NE RĂMÂN:

Căi de atac

Pentru refuzul nejustificat, explicit sau tacit, de comunicare a informaţiilor sau pentru orice altă încălcare a dreptului persoanei de liber acces la informaţiile de interes public (comunicarea informaţiilor într-o formă inaccesibilă, neclară, vagă, incompletă, comunicare tardivă a informaţiilor sau a refuzului, necomunicarea prelungirii termenului de la 10 la 30 zile etc.) solicitantul are la dispoziţie două căi de atac : reclamaţia administrativă şi plângerea în instanţă.

Reclamaţia administrativă

Constă într-o reclamaţie scrisă care se adresează conducătorului autorităţii/instituţiei publice din care face parte angajatul care a refuzat aplicarea prevederilor legii liberului acces la informaţiile de interes public.

Se formulează în termen de 30 zile de la data la care solicitantul informaţiei a luat cunostinţă de încălcarea dreptului.

Dacă solicitantul nu primeşte răspuns la cererea iniţială de obţinere a informaţiilor după trecerea a 10 zile de la data înregistrării (termenul obişnuit pentru comunicarea informaţiilor) şi nici comunicarea că termenul a fost prelungit de la 10 la 30 zile, recomandăm să facă reclamaţie administrativă în termen de 30 zile de la expirarea celor 10 zile. Aceasta deoarece necomunicarea în termen echivalează cu refuzul nejustificat al rezolvării cererii şi, implicit, al aplicării legii.

Desigur, dacă solicitantul primeşte în termen de 10 zile de la înregistrare comunicarea că termenul a fost prelungit la 30 zile, termenul pentru introducerea reclamaţiei administrative începe să curgă după expirarea celor 30 zile.

Reclamaţia administrativă va cuprinde, pe lângă menţiunile din cererea de solicitare a informaţiei, o expunere a motivelor pentru care solicitantul consideră că a fost încălcată legea.

Reclamantul primeşte răspuns la reclamaţia administrativă numai în cazul în care aceasta este admisă. Răspunsul este scris şi se comunică în termen de 15 zile de la data depunerii reclamaţiei. Trebuie să cuprindă atât informaţiile solicitate, cât şi sancţiunile disciplinare luate împotriva celui vinovat.

Dacă reclamaţia este respinsă, solicitantului nu i se comunică nimic.

Observaţie: Această reglemetare încalcă articolul 47 alin.4 din Constituţie care prevede că autorităţile publice au obligaţia să răspundă la petiţii. Deci, comunicarea soluţiei trebuie făcută în toate cazurile, nu numai când reclamaţia este admisă.

Atenţie: Formularea reclamaţiei administrative are, totuşi, un caracter facultativ, potrivit art.21 alin.2 din Legea nr.544/2001. Aceasta înseamnă că solicitantul căruia i s-a refuzat accesul la o informaţie de interes public se poate adresa direct instanţei de judecată, fără a mai formula în prealabil o reclamaţie administrativă. În acest sens s-a pronunţat Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr.696 din 17 februarie 2003 (dosar nr.288/CA/2003).

Plângerea în instanţă

Legea nr.544/2001 nu prevede, ca în cazul Legii nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, că plângerea în instanţă trebuie să fie precedată în mod obligatoriu de reclamaţia administrativă. O astfel de condiţionare este, însă, afirmată în articolul 36 din Norme, care, din nou, adaugă la Legea nr.544/2001.

Până la o intervenţie legislativă care să lămurească atât acest aspect, cât şi problema succesiunii termenelor în cazul reclamaţiei administrative urmată de plângere la instanţă, există riscul expunerii la soluţii contradictorii, în funcţie de optica fiecărei instanţe. După cum am arătat mai sus, Tribunalul Bucureşti a stabilit, prin sentinţa civilă nr.696/2003, că reclamaţia administrativă are caracter facultativ, iar nu obligatoriu. Alte instanţe, pot avea, însă, un alt punct de vedere şi pot ignora hotărârea Tribunalului Bucureşti.

De aceea, vă recomandăm: anterior sesizării instanţei să formulaţi reclamaţia administrativă, dar să sesizaţi instanţa în termen de 30 zile calculat nu de la data expirării termenului de soluţionare a reclamaţiei administrative, ci de la data expirării termenelor de 5, 10, 30 zile pentru comunicarea refuzului sau informaţiei, prevăzute în articolul 7 din Legea nr.544/2001.

Mentionăm că, într-o situaţie similară, Tribunalul Bucureşti a decis că termenul de 30 de zile de sesizare a instanţei trebuie calculat, atunci când a fost formulată o reclamaţie administrativă, de la data primirii răspunsului la reclamaţia administrativă, iar nu de la o dată anterioară, când informaţia ar fi trebuit comunicată (sentinţa civilă nr.892/20.12.2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr.1660/CA/2002, care a devenit irevocabilă). Există, însă, riscul ca alte instanţe din ţară să pronunţe hotărâri potrivnice hotărârii – care denotă un înalt grad de profesionalism – aparţinând Tribunalului Bucureşti.

În plângere se va cere instanţei să constate că informaţiile solicitate sunt de interes public şi să oblige autoritatea/instituţia publică să comunice în scris informaţiile solicitate. De asemenea, trebuie solicitat ca instanţa să fixeze un termen în care informaţiile să fie comunicate.

Poate fi solicitată şi obligarea autorităţii/instituţiei publice la plata unor sume de bani cu titlu de daune morale sau/şi materiale (patrimoniale). Trebuie indicat : valoarea daunelor, pentru fiecare categorie, în ce constau, cum s-au produs, cum pot fi dovedite.

Plângerea este scutită de taxa de timbru.

Plângerea se adresează, în primă instanţă, numai tribunalului. Este o competenţă materială specială prevăzută expres de Legea nr.544.2001, care derogă de la competenţa materială din contenciosul administrativ. Deci, Curtea de apel nu are competenţă ca primă instanţă, ci doar ca instanţă de recurs.

Competenţa teritorială este alternativă, la alegerea petentului: tribunalul în a cărei rază teritorială domiciliază petentul sau tribunalul în a cărei rază teritorială se află sediul autorităţii/instituţiei publice.

Plângerea se judecă de secţia de contencios administrativ a tribunalului.

Atenţie : Aceasta nu înseamnă că se aplică toate regulile şi principiile din legea contenciosului administrativ. Legea nr.544/2001 are caracteristici şi reguli proprii, care diferă şi au prioritate în raport cu legea contenciosului administrativ. O diferenţă a fost deja menţionată şi priveşte competenţa materială. Alte diferenţe privesc caracterul obligatoriu/facultativ al reclamaţiei adminstrative, termenele, taxele etc. O deosebire importantă se referă la problema dovedirii interesului în cauză. În cazul Legii nr.544/2001, este suficientă şi « simpla curiozitate » pentru obţinerea unei informaţii de interes public, ce trebuie să fie la dispoziţia tuturor ; solicitantului nu trebuie să i se impună să facă dovada unui interes direct, personal în legatură cu acea informaţie.

Plângerea se judecă în procedură de urgenţă. Aceasta impune instanţei o mai mare reţinere la acordarea de amânări, să fixeze termene mai scurte faţă de regulă, să judece şi în timpul vacanţei judecătoreşti, să redacteze cu celeritate hotărârile.

Hotărârea tribunalului este supusă recursului (de asemenea scutit de taxe de timbru), care se judecă la Curtea de apel. Termenul de introducere a recursului este cel din dreptul comun, de 15 zile de la comunicarea hotărârii. În acelaşi termen, recursul trebuie să fie şi motivat.

Recursul se adresează Curţii de apel, dar se depune la tribunal (la instanţa a cărei hotărâre se atacă), sub sancţiunea nulităţii.

Recursul nu se limitează la motivele de casare din articolul 304 cod procedură civilă, ci la toate aspectele de nelegalitate şi/sau netemeinicie (regulă stabilită de articolul 304/1 cod procedură civilă şi care se aplică tuturor hotărârilor care nu pot fi atacate cu apel, ci doar cu recurs).

Recursul se judecă la secţia de contencios administrativ a Curţii de apel, de asemenea, în procedură de urgenţă.

Decizia Curţii de apel este definitivă şi irevocabilă. Nu mai poate fi atacată decât în cazuri excepţionale pe calea contestaţiei în anulare, a revizuirii sau a recursului în anulare.Instituţiile/autorităţile publice şi regiile autonome au obligaţia de a pune în aplicare decizia, fară vreo înştiinţare sau somaţie prealabilă.

Executarea hotărârii judecatoreşti

Trebuie distins între executarea dispoziţiei din hotărâre privind:

a) comunicarea informaţiilor

şi

b) executarea dispoziţiei privind acordarea daunelor.

a) Comunicarea informaţiilor. În lipsa unei dispoziţii derogatorii în Legea nr.544/2001, la executarea dispoziţiei privind comunicarea informaţiilor se aplică prevederile articolului 16 din Legea nr.29/1990, privind contenciosul administrativ.

Astfel, autoritatea/instituţia publică este obligată să comunice, din proprie iniţiativă, informaţiile la care a fost obligată prin hotărârea judecătorească irevocabilă în termenul prevăzut în cuprinsul hotărârii sau, în lipsa unui astfel de termen, în cel mult 30 zile de la data rămânerii irevocabile a hotărârii.

În cazul în care termenul nu este respectat, instanţa (tribunalul sau,după caz, curtea de apel, conform articolului 3 pct.1 din codul de procedură civilă) va fi sesizată de solicitant cu o cerere pentru obligarea, în nume personal, a conducătorului autorităţii/instituţiei publice sau regiei autonome la plata unei amenzi către stat de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere nejustificată (amenda este vădit derizorie; de exemplu, pentru o întârziere de 1 an, amenda este de numai 182.500 lei, echivalentul unei sume sub 6 euro). De asemenea, solicitantul va putea cere obligarea autorităţii/instituţiei publice şi a conducătorului acesteia la plata de daune pentru întârziere, tot sub forma unei sume fixe pentru fiecare zi de întârziere; deoarece ele au fost prevăzute ca mijloace de constrângere pentru obţinerea executării hotărârii, având caracter de pedeapsă, pentru acordarea lor nu trebuie dovedit că efectiv prin întârziere solicitantul a suferit o pagubă (în acest sens s-a pronunţat şi Curtea Supremă de Justiţie, într-un dosar de contencios administrativ: decizia civilă nr.699 din 22 februarie 2002). Sugerăm ca aceste daune pentru întârziere să fie solicitate în cuantum de cel puţin 1.000.000 lei/zi.

Cererea este scutită de taxa de timbru. Instanţa (tribunalul sau curtea de apel) judecă cererea în camera de consiliu, de urgenţă, cu citarea părţilor. Hotărârea este definitivă şi executorie, deci va putea fi atacată cu recurs la Curtea de apel sau, după caz, la Curtea Supremă de Justiţie, care vor pronunţa o hotărâre irevocabilă.

b) Pentru daunele morale şi/sau materiale obţinute prin hotărârea irevocabilă, executarea se face potrivit dreptului comun (obţinerea titlului executoriu şi trecerea la executarea silită, prin poprire sau prin urmărirea bunurilor mobile sau imobile; modalitatea de executare silită este la latitudinea creditorului -cel care a obţinut daunele- iar nu a debitorului). Aceeaşi procedură urmează a fi folosită şi pentru executarea cheltuielilor de judecată (onorariul avocatului etc.)

Dispoziţii speciale privind presa

Legea nr.544/2001 cuprinde o secţiune prin care sunt reglementate raporturile cu presa. Este vorba despre 6 articole (art.15-20) din Capitolul II, Secţiunea a 2-a – Dispoziţii speciale privind accesul mijloacelor de informare în masă la informaţiile de interes public.

Existenţa acestor dispoziţii cu caracter special, care -teoretic- prevăd anumite facilităţi pentru presă nu împiedică ziaristul de a folosi celelalte dispoziţii cu caracter general ale legii. De exemplu, dacă unui ziarist i se refuză acreditarea de către o autoritate publică, el va putea solicita informaţiile de interes public de la acea autoritate „ca simplu cetăţean”, în temeiul art.6 sau 8 din Legea nr.544/2001.

În lege se prevede obligaţia autorităţilor şi instituţiilor publice de a desemna un purtător de cuvânt, pentru a asigura accesul presei la informaţiile de interes public.

De asemenea, legea prevede obligaţia autorităţilor publice de a organiza periodic, de regulă o dată pe lună, conferinţe de presă pentru aducerea la cunostinţă a informaţiilor de interes public, precum şi obligaţia de a raspunde, în cadrul acestor conferinţe, întrebărilor privitoare la orice informaţii de interes public.

Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a informa în timp util presa asupra conferinţelor de presă sau oricăror alte acţiuni publice organizate de acestea. Accesul presei la aceste conferinţe sau acţiuni publice nu poate fi interzis în nici un fel.

Presa nu are obligaţia de a publica informaţiile furnizate de autorităţile sau de instituţiile publice. Deci, este pe deplin posibil ca un ziarist să asiste la o conferinţă de presă sau altă activitate publică ori să primească un comunicat şi să nu scrie nimic despre ele, dacă apreciază că informaţiile prezentate sunt nerelevante.

În articolul 18 din lege este prevăzută acreditarea -fără discriminare- a „ziariştilor şi reprezentanţilor mijloacelor de informare în masă”, ca obligaţie a „autorităţilor publice” şi, în consecinţă, ca un drept al ziariştilor.

În realitate, în multe cazuri, acreditarea este tratată de autorităţile publice nu ca un drept, ci ca o obligaţie a ziariştilor, care depind de „bunăvoinţa” celor care acreditează.

Subliniem că articolul 18 se referă doar la „autorităţile publice”, nu şi la instituţiile publice, ceea ce înseamnă ca în raporturile cu „instituţiile publice” (de exemplu: instituţii de învăţământ, instituţii medicale, televiziunea publică, radioul public etc.) nu este nevoie de obţinerea unei acreditări.

Legea prevede că acreditarea se acordă la cerere, în termen de 2 zile de la înregistrarea acesteia. Subliniem că din redactarea articolului 18 alineat 2 rezultă că termenul are ca limită minimă câteva minute şi limită maximă de 2 zile, ceea ce înseamnă că acreditarea se acordă pe loc sau în cel mult 2 zile. Considerăm că regula este că acreditarea trebuie acordată pe loc, în momentul depunerii cererii.

Numai în cazuri excepţionale şi dacă nu este afectat dreptul ziaristului de acces la informaţiile de interes public, acreditarea ar putea fi acordată nu pe loc, ci în maximum 2 zile. Aceasta deoarece trebuie să se ţină cont de specificul activităţii de ziarist (informaţia este un bun perisabil). De exemplu, dacă acreditarea este solicitată în ziua în care se desfaşoară o activitate publică, iar ea este acordată abia după 2 zile, ziaristul – deşi prezent – este împiedicat de a asista la acea activitate.

Singurul motiv pentru care acreditarea poate fi refuzată (sau retrasă) este săvârşirea de „fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice”. Legea prevede că acreditarea nu poate fi refuzată (sau retrasă) pentru „opiniile exprimate în presă de respectivul ziarist”, indiferent cât de critice, deranjante sau ofensatoare au fost acestea la adresa autorităţii publice. Legea face o distincţie clară între „fapte” şi „opinii”. Exprimarea unor opinii nu este supusă nici unei „sancţiuni”, ci doar săvârşirea de fapte care împiedică activitatea normală a autorităţii publice respective. Aceasta presupune că în urma unor acţiuni concrete desfăşurate de ziarist activitatea autorităţii a fost, practic, blocată. Cazuri de acest gen sunt, evident, cu totul excepţionale.

Rezultă că dacă autoritatea publică nu face dovada că ziaristul respectiv a săvârşit „fapte care împiedică desfăşurarea normală a activităţii autorităţii publice”, refuzul/retragerea acreditării nu au temei şi constituie o încălcare a Legii nr.544/2001.

Refuzul/retragerea acreditării unui ziarist se comunică în scris. În mod logic, comunicarea trebuie să cuprindă şi motivele pentru care s-a dispus măsura respectivă (faptele ziaristului care au împiedicat desfăşurarea activităţii normale a activităţii autorităţii publice).

Refuzul/retragerea acreditării unui ziarist nu afectează dreptul organismului de presă de a obţine acreditarea unui alt ziarist.

Pentru fiecare încălcare a Legii nr.544/2001 de către autorităţile/instituţiile publice (de exemplu: nedesemnarea unui purtător de cuvânt, neorganizarea periodică a conferinţelor de presă, refuzul de a răspunde -la conferinţa de presă- la orice întrebare privind informaţii de interes public, refuzul/retragerea fără temei a acreditării, neanunţarea în timp util cu privire la desfăşurarea conferinţelor de presă sau a oricăror altor acţiuni publice organizate de autorităţile/instituţiile publice, interzicerea sub orice formă a accesului presei la acţiunile publice organizate de autorităţile/instituţiile publice) ziaristul are dreptul de a formula o reclamaţie administrativă (articolul 21 din lege) şi de a se adresa instanţei de judecată (articolul 22 din lege) pentru obligarea autorităţii/instituţiei publice la respectarea/aplicarea Legii nr.544/2001 şi la plata daunelor morale şi/sau patrimoniale.