Eterna controversă a numirii judecătorilor de la Curtea Constituţională

07.05.2019
Print Friendly, PDF & Email

Și cum propune APADOR-CH, încă din 2013, o restructurare și depolitizare a CCR, astfel încât să se evite polemicile din jurul numirii fiecărui judecător la Curte.

Curtea Constituţională (CCR) este formată din 9 judecători, numiţi de către 3 entităţi distincte: Preşedintele României (3 judecători), Senat (3 judecători), Camera Deputaţilor (3 judecători). Mandatul unui judecător constituţional durează 9 ani şi nu poate fi reînnoit. Deci, la expirarea fiecărui mandat de 9 ani, va fi numit un nou judecător. Numirea noului judecător se va face de către cel care l-a numit şi pe cel anterior (al cărui mandat a expirat), respectându-se astfel proporţia de 3-3-3 în compunerea CCR.

De fiecare dată când se pune problema numirii de noi judecători la CCR, atât din mediul politic, cât şi din presă şi din spaţiul public „nealiniat”, apar nemulţumiri şi critici vehemente în legătură cu procedura numirii şi cu calitatea candidaţilor.

Desigur, după ce sunt numiţi noii judecători, aceste critici şi nemulţumiri se sting, atenţia emitenţilor reorientându-se spre alte subiecte de actualitate.

Cele mai frecvente critici se referă la faptul că persoanele numite nu se ridică la înălţimea funcţiei de judecător constituţional. Deci, ar fi util de văzut cine stabileşte „ştacheta” pentru această funcţie şi la ce înălţime.

Condiţiile pentru ca un cetăţean să fie numit judecător constituţional sunt prevăzute în Constituţie (art. 143) şi sunt în număr de 3:

– pregătire juridică superioară (=absolvent al facultăţii de drept)

– vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică sau în învăţământul juridic superior

– înalta competenţă profesională

Are importanţă faptul că aceste criterii sunt prevăzute în Constituţie şi nu într-o lege inferioară Constituţiei? Da, pentru că, din acest motiv, la cele 3 condiţii din Constituţie nu pot fi adăugate, prin alte legi în afară de Constituţie, condiţii suplimentare prin care să se restrângă posibilitatea numirii  unei persoane ca judecător constituţional. O astfel de lege ar fi neconstituţională, pentru că ar adăuga la Constituţie.

Dacă în cazul a 2 condiţii pentru a fi judecător constituţional, verificarea îndeplinirii lor este relativ simplă (verificarea diplomei de absolvire a facultăţii de drept şi verificarea vechimii de 18 ani), controversele s-au purtat şi se poartă cu privire la condiţia privind „înalta competenţă profesională”.

Cine are metrul etalon pentru a măsura înălţimea competenţei profesionale a fiecărui candidat la funcţia de judecător constituţional?

Un răspuns la această întrebare a fost dat chiar de către CCR, prin decizia nr. 459/2014. În speţa respectivă, o asociaţie a magistraţilor a contestat în instantă decretul prezidenţial de numire a unui judecător la CCR, pe motiv că persoana numită ca judecător nu ar fi îndeplinit condiţia „înaltei competenţe profesionale”.

Prin decizia amintită, CCR a stabilit că singura entitate competentă să aprecieze dacă este sau nu îndeplinită condiţia „înaltei competenţe profesionale” este chiar entitatea care face numirea, iar nu o instanţă de judecată sau oricine altcineva.

Astfel, CCR a precizat că în ceea ce priveşte condiţia „înaltei competenţe profesionale”, aceasta implică evaluarea şi decizia exclusivă a autorităţilor abilitate de Constituţie să facă numirea (preşedinte, Senat, Camera Deputaţilor), în temeiul unor aprecieri proprii. În acest scop, aceste  entităţi pot folosi toate informaţiile cu privire la profilul candidatului: cariera profesională, probitatea morală, experienţa în domeniul juridic sau calităţile individuale, elemente ce se circumscriu noţiunii de „înaltă competenţă profesională”.

Potrivit CCR, Preşedintele României, Senatul şi Camera Deputaţilor „au libertatea absolută de a alege o anumită persoană apreciată a întruni condiţia înaltei competenţe profesionale. Decizia de numire în funcţia de judecător CCR aparţine în exclusivitate titularilor prevăzuţi de Constituţie şi implică o apreciere subiectivă, întemeiată pe informaţiile care sunt evaluate în mod personal, de către fiecare deputat sau senator, prin acordarea votului în cadrul deciziei colective a fiecărei Camere a Parlamentului, respectiv de către Preşedintele României, care manifestă o opţiune personală.

CCR mai arată că a accepta o teză în sensul că şi altcineva decât preşedintele sau cele două camere pot analiza condiţia subiectivă a „înaltei competenţe profesionale” echivalează cu negarea atribuţiilor constituţionale proprii ale celor două Camere ale Parlamentului, respectiv a Preşedintelui României, care ar deveni astfel atribuţii comune/partajate cu alte entităţi (instanţe judecătoreşti etc.), ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. 4 din Constituţie referitoare la principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi dispoziţiilor art. 1 alin. 5 care consacră principiul supremaţiei Constituţiei. Prin urmare, în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiei înaltei competenţe profesionale, nici instanţele judecătoreşti şi nici oricine altcineva nu are vreo competenţă de control şi cenzură, în afară de entitățile care fac numirea.

Concluzia care se poate trage este că dacă vrem modificări reale, de substanţă ale criteriilor şi modului de numire a judecătorilor la CCR, este nevoie de o abordare serioasă, care presupune demersuri pentru revizuirea (modificarea) Constituţiei. Simplele declaraţii înflăcărate, date de circumstanţă şi în căutare de like-uri nu rezolvă nimic.

În acest context, APADOR-CH reaminteşte că, în anul 2013, cu ocazia dezbaterilor parlamentare organizate pentru revizuirea Constituţiei, a formulat propuneri şi pentru restructurarea/depolitizarea Curţii Constituţionale.

Varianta 1: înfiinţarea în cadrul Curţii Constituţionale a 2 secţii cu componenţe şi atribuţii total diferite: a) o secţie de contencios constituţional, formată numai din judecători din cadrul ICCJ, care să aibă în atribuţii controlul anterior şi posterior de constituţionalitate al actelor normative; b) o secţie de proceduri constituţionale, din care să facă parte: jurişti (alţii decât judecătorii), politicieni, persoane din societatea civilă cu bună reputaţie. Această secţie ar urma să aibă în competenţă soluţionarea celorlalte probleme decât controlul constituţionalităţii actelor normative, probleme care nu necesită o rezolvare strict juridică, ci preponderent politică.

Varianta 2: înfiinţarea în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (ICCJ) a Secţiei de contencios constituţional, formată numai din judecători de la ICCJ şi transformarea Curţii Constituţionale în Consiliul Constituţional, format din consilieri constituționali (în loc de “judecători”), din care să facă parte: jurişti (alţii decât judecătorii), politicieni, persoane din societatea civilă cu bună reputaţie. Noua secţie de la ICCJ şi noul Consiliu Constituţional vor avea atribuţii distincte, secţia va avea atribuţii preponderent juridice/tehnice, iar consiliul – atribuţii preponderent politice.

De asemenea, APADOR-CH a propus, încă din 2013, introducerea unei prevederi în sensul că pronunţarea CCR cu privire la constituţionalitatea unui text de lege nu se poate face decât prin „da” sau „nu” (adică, textul este sau nu este constitutional), fără folosirea unor soluţii intermediare de genul „în măsura în care…”. Posibilitatea pe care o are CCR, în actuala reglementare, de a se pronunţa cu privire la constituţionalitate nu doar prin „da” sau „nu”, ci şi prin „în măsura în care…” îi transferă nejustificat atribuţii ce ţin strict de Parlament şi o transformă în organ legiuitor.

Citiți propunerile integrale ale APADOR-CH din anul 2013.