E posibil să greșească șefa ICCJ?

03.05.2018
Print Friendly, PDF & Email

 

În cazul faptelor ce privesc siguranța națională, România are din 2004 un cadru legal prin care judecătorii pot să dispună interceptările. Cristina Tarcea, președinta ICCJ, spune că cel mai probabil instituția pe care o conduce a încheiat în 2009 un protocol secret cu SRI tocmai pentru că n-ar fi existat acest cadru legal. E posibil ca ea să greșească? Cel mai probabil da!

 

Preşedinta Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ), doamna Cristina Tarcea, a declarat recent, în luna aprilie 2018, că, „cel mai probabil”, protocolul secret din anul 2009, dintre SRI şi ICCJ a fost încheiat deoarece după o decizie CEDO din anul 2007, privind încălcarea dreptului la viaţă privată prin efectuarea unor interceptări pe siguranţă naţională dispuse de procurori, „nu a existat un cadru legal în baza căruia instanţele să dispună autorizarea înregistrării, iar nu parchetul.

Cu toate acestea, începând cu anul 2004 există un cadru legal complet care prevede că toate mandatele de supraveghere pe motive de siguranţă naţională se emit de către judecător, nu de procuror.

În cazul faptelor care afectează/interesează siguranţa naţională, pot fi emise 2 categorii de mandate de supraveghere:

1. Mandat de supraveghere pentru infracţiuni contra siguranţei naţionale (trădare, spionaj etc.). Aceste infracţiuni sunt prevăzute expres şi limitativ în Codul penal. Emiterea de către judecător a acestor mandate de supraveghere este reglementată în Codul de procedură penală (art. 91/1 al. 1 şi 2 din vechiul Cod de procedură penală, care a fost în vigoare şi în anul 2007, şi în anul 2009, până în anul 2014 – deci, multă vreme înainte şi după încheierea protocolului secret din 2009). În actualul Cod de procedură penală, o astfel de prevedere există în art.139 al. 1 și 2.

2. Mandat de supraveghere pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale.  Ameninţările la adresa siguranţei naţionale sunt definite, evaziv, în art. 3 din Legea nr. 51/1991 privind securitatea (fosta siguranţă) naţională.

Până în anul 2004, aceste mandate de supraveghere, pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale, erau emise de procuror, potrivit legii de atunci. Odată cu adoptarea Legii  nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului, s-a prevăzut în mod expres, în art. 20-22, că şi mandatele de supraveghere pentru ameninţări la adresa siguranţei naţionale vor fi emise numai de către judecător, nu de procuror.

Astfel, în art. 20 și 21 al. 6 din Legea nr. 535/2004 se prevedea, și în anul 2004, și în anul 2009 (când a fost încheiat protocolul secret cu SRI), și în anii următori că mandatele de supraveghere pentru ameninţările la adresa siguranţei naţionale, prevăzute la art. 3 din Legea nr. 51/1991, se emit de către “judecători anume desemnaţi de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”. Procurorul doar face propunerea de emitere a mandatului pe siguranţă naţională, iar cel care decide este judecătorul. Aceasta este reglementarea legală existentă încă din anul 2004.

Cu ocazia intrării în vigoare a noului Cod de procedură penală, a fost adoptată Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a noului cod şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale.

Prin art. 29 şi art. 76 din Legea nr. 255/2013, dispoziţiile legale care existau în legea „antitero” (Legea nr. 535/2004) cu privire la emiterea de către judecător a mandatelor pe siguranţă naţională au fost transferate din Legea nr. 535/2004 în Legea nr. 51/1991 privind siguranţa naţională. Asta deoarece s-a apreciat că din punct de vedere al tehnicii legislative, aceste reglementări privind mandatul emis pe motive de siguranţă naţională trebuie să-şi aibă locul în Legea nr. 51/1991 care este legea cadru în materie de siguranţă/securitate naţională.

Concluzia este că, în materia celor două categorii ale mandatelor de supraveghere pe motive de siguranţă naţională, din anul 2004 şi până în prezent a existat în mod continuu, un cadru legal în baza căruia instanţele să dispună autorizarea înregistrării, iar nu parchetul.

Deci, „cel mai probabil”, preşedinta ICCJ s-a aflat în eroare când a făcut declaraţia citată mai sus.

Desecretizarea tuturor protocoalelor secrete încheiate între ICCJ/instanțe, parchete, CSM, SRI, indiferent de justificarea încheierii lor, rămâne în continuare necesară pentru reintrarea într-un cadru normal a activităţii judiciare.