Raportul de activitate al APADOR-CH – 2002

30.01.2002
Print Friendly, PDF & Email

Introducere

Anul 2002 a însemnat consolidarea puterii instalate la conducere în urma alegerilor din 2000. Tendinţele de centralizare şi de controlare a tuturor domeniilor de activitate s-au accentuat, exemplele cele mai recente fiind trecerea Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate în subordinea directă a Ministerului Sănătăţii sau a Registrului Comerţului, trecut sub autoritatea Ministerului Justiţiei, sau lupta, încă neîncheiată, pentru păstrarea agenţiei naţionale de ştiri ROMPRES în subordinea Ministerului Informaţiilor Publice (un fel de minister al propagandei, a cărui existenţă nu se justifică într-un stat democratic). Cel mai clar semnal în această privinţă îl reprezintă prezenţa covârşitoare, la toate posturile de televiziune, inclusiv – sau mai ales – cele private, a primului ministru, a membrilor cabinetului său dar şi a reprezentanţilor de frunte ai PSD, în paralel cu reducerea până la dispariţie a emisiunilor care “îndrăzneau” să critice partidul de guvernământ.

Guvernul PSD (susţinut constant de UDMR) a continuat să emită un număr foarte mare de Ordonanţe şi Ordonanţe de urgenţă, unele dintre ele vizând chiar modificarea unor legi organice (de exemplu: Codul penal). De menţionat că nici una din Ordonanţele de urgenţă nu se justifică prin existenţa vreunei situaţii excepţionale care să determine adoptarea unui astfel de act normativ. Este adevărat că toate ordonanţele emise de Guvern urmează a fi dezbătute în Parlament. Dar 1) nu există un termen-limită (de exemplu, până la sfârşitul anului 2002, Ordonanţa 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile nu fusese, încă, examinată de nici una din cele două Camere ale Parlamentului) şi 2) până la votarea lor în Parlament, ordonanţele produc efecte juridice.

Parlamentul a continuat – şi accentuat – blocajul informaţional. Dacă la Camera Deputaţilor funcţionează, încă, un centru de informare (dar, pentru a cere şi primi informaţiile dorite, orice persoană trebuie să ştie dinainte că există anume proiecte de legi care o interesează şi să cunoască agenda lucrărilor comisiilor de specialitate), la Senat nu există nici măcar această minoră deschidere. În ambele Camere, marea majoritate a şedinţelor comisiilor de specialitate – care, practic, hotărăsc varianta finală a unui proiect de lege – se desfăşoară cu uşile închise, singurii acceptaţi fiind reprezentanţii iniţiatorilor, în majoritate covârşitoare, ministerele (un exemplu este Legea Poliţiei şi Statutul Poliţistului. APADOR-CH a avut numeroase comentarii şi sugestii în fiecare fază a celor două legi. Cu toate acestea, nici un reprezentant al asociaţiei nu a fost invitat, în nici un moment, la dezbaterile din comisiile de specialitate – pentru apărare, siguranţă naţională şi ordine publică şi, respectiv juridică – din cele două Camere). Lipsa de transparenţă a procedurilor puterii legislative, combinată cu practica Guvernului – putere executivă – de a emite ordonanţe când şi cum doreşte blochează orice posibilitate de participare a societăţii civile (asociaţii, fundaţii, sindicate sau persoane fizice preocupate de anume domenii) la procesul de reglementare democratică a problematicii de interes public.

Lipsa de transparenţă a procesului decizional este vizibilă şi la nivelul administraţiei publice centrale şi locale. HG nr.555/2001 interzice autorităţilor de resort să facă publice informaţii privind orice iniţiativă legislativă sau orice proiect de decizie la nivel local până la finalizare. APADOR-CH este categoric împotiva secretomaniei în materie de decizii care privesc viaţa comunităţilor şi, mai ales, modul în care sunt folosiţi banii publici.

2002 a fost şi anul în care s-au înmulţit ameninţările la adresa libertăţii de exprimare. Pe lângă presiunile vizibile – şi măsurabile – la adresa posturilor de televiziune publice şi particulare, mergând până la desfiinţarea unui post de televiziune particular, Guvernul a recurs chiar şi la dezinformări faţă de organisme internaţionale autorizate să monitorizeze situaţia din România (de exemplu: în martie 2002, Comitetul de postmonitorizare a României de pe lângă Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a fost informat eronat că România ar fi modificat deja articolele din Codul penal referitoare la “defăimare”). În plus, este evidentă lipsa de voinţă politică de a dezincrimina insulta şi calomnia şi de a accepta standardele Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la gradul sporit de expunere a demnitarilor la critica presei şi a publicului. Tentativele de menţinere sau pseudo-modificare a articolelor privind insulta, calomnia, proba verităţii, ofensa adusă autorităţilor şi ultrajul verbal sunt edificatoare. În plus, legislativul şi executivul dovedesc constant o reţinere majoră faţă de noţiunile – unanim acceptate în statele democratice – de bună (sau rea) credinţă a jurnaliştilor şi de interes public.

Asociaţia consideră că adoptarea şi aplicarea Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public constituie un instrument extrem de puternic în lupta împotriva corupţiei, fenomen generalizat în România şi semnalat ca atare în toate rapoartele organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale, guvernamentale sau neguvernamentale. Din păcate, autorităţile/instituţiile publice nu sunt nici pregătite, nici interesate să aplice această lege. Pe de altă parte, persoanele fizice şi juridice din România nu au, încă, experienţa şi “curajul” de a se lupta cu autorităţile, inclusiv pe calea justiţiei. Ideea de drept al contribuabilului de a cere socoteală autorităţilor pentru modul în care sunt folosite taxele pe care le-a plătit nu este, deocamdată, unanim acceptată şi aplicată. În plus, Legea 182/2002 privind informaţiile clasificate (secrete de stat şi de serviciu), ulterioară Legii 544/2001, introduce o multitudine de restricţii în calea accesului liber la informaţiile de interes public. APADOR-CH urmăreşte cu maxim interes modul în care justiţia cumpăneşte între interesul public în aflarea unor informaţii deţinute de autorităţi şi refuzul acestora de a le furniza invocând legea informaţiilor clasificate.

În 2002, s-a realizat, în sfârşit, demilitarizarea poliţiei, un deziderat pe care APADOR-CH l-a susţinut constant în ultimii opt ani. Asociaţia are, însă, rezerve faţă de noile legi în acest domeniu care privesc: 1) absenţa descentralizării, 2) menţinerea “conducerii de până la 24 de ore la sediul poliţiei”, distinctă de “reţinere”, 3) condiţiile în care poliţiştii pot recurge la arme de foc şi 4) efectuarea raziilor. Mai sunt şi alte obiecţii ale asociaţiei faţă de noua lege a poliţiei şi de statutul poliţistului (a se vedea capitolul “Poliţie” din acest raport), cu precizarea că este relativ devreme pentru a aprecia impactul noilor legi asupra relaţiei dintre poliţie şi persoane. Asociaţia menţionează că, deşi a făcut repetate comentarii asupra ambelor proiecte de lege, nu a fost niciodată invitată de vreuna din comisiile de specialitate din cele două Camere ale Parlamentului să-şi expună punctul de vedere, singura parte ascultată fiind Ministerul de Interne, iniţiatorul proiectelor.

Colaborarea dintre APADOR-CH şi Direcţia Generală a Penitenciarelor s-a desfăşurat în condiţii bune, ca şi în anii precedenţi. DGP a dovedit din nou că, deşi funcţionează pe baza unei legi total depăşite (Legea 23/1969), are un grad de transparenţă apreciabil, cu atât mai mult cu cât este vorba despre o instituţie coercitivă. Reprezentanţii APADOR-CH au beneficiat de permise de acces liber în penitenciare, fără nici o înştiinţare prealabilă. Evident, aceasta nu înseamnă că nu au existat şi tentative de “cosmetizare” a realităţii din penitenciare din partea cadrelor. Asociaţia menţionează că, spre diferenţă de anii trecuţi, în 2002, conducerea DGP nu a mai răspuns în mod concret la sugestiile/obiecţiile/comentariile reprezentanţilor APADOR-CH, limitându-se la simpla confirmare a primirii rapoartelor pe fiecare penitenciar vizitat. Asociaţia consideră că orice comentariu din partea DGP la constatările reprezentanţilor săi este binevenit, indiferent dacă este pozitiv sau negativ. Numai în acest fel se poate realiza o colaborare reală între sistemul penitenciar din România şi organizaţiile neguvernamentale care se ocupă constant de acest domeniu.

Ordonanţa privind combaterea tuturor formelor de discriminare (nr.137/2000) s-a dovedit inaplicabilă până la sfârşitul anului 2002, cu toate că în luna august 2002 s-a constituit, în sfârşit, Consiliul Naţional, ca organism abilitat să aplice legea. Din păcate, la sfârşitul lunii decembrie 2002, o Hotărâre a Guvernului a transformat Consiliul Naţional dintr-o instituţie cu un anumit grad de autonomie într-una total subordonată Guvernului. Prin această măsură, Guvernul a pus obstacole aplicării legii şi a ignorat o cerinţă explicită a Uniunii Europene cu privire la combaterea discriminării.

APADOR-CH consideră că în anul 2002 nu s-au realizat progrese de substanţă în domeniul de care se ocupă şi anume drepturile civile, aşa cum sunt ele garantate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale şi de Protocoalele adiţionale şi interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

I. Cadrul legislativ privind drepturile omului

1. Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2002

Anul 2002 s-a caracterizat printr-un număr foarte mare de ordonanţe şi ordonanţe de urgenţă emise de Guvern, inclusiv cu privire la aspecte ce ţin de domeniul legilor organice (de exemplu, Codul penal). Textele ce stau la baza acestor acte normative nu sunt accesibile publicului iar adoptarea lor de către guvern are loc în şedinţe cu uşile închise. Ordonanţele intră în vigoare la data publicării lor în Monitorul Oficial iar cele de urgenţă, imediat după introducerea lor în Parlament. Toate ordonanţele urmează să fie dezbătute în cele două Camere ale Parlamentului şi admise – cu eventuale modificări – sau respinse. Nu există termene stabilite pentru dezbaterea ordonanţelor. De pildă, Ordonanţa nr.26 din 2000 privind asociaţiile şi fundaţiile nu a fost încă discutată în nici una din Camere, deşi a fost adoptată în urmă cu aproape 3 ani.

Ordonanţa de urgenţă nr.58 din 23 mai 2002 de modificare a unor prevederi din Codul penal şi Codul de procedură penală a readus în prim plan problema art.205 (insulta), art.206 (calomnia), art.238 (ofensă adusă autorităţii) şi art.239 alin.1 (ultrajul verbal). Trebuie menţionat că Rezoluţia 1123 din 1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cerea României, în mod expres, să modifice aceste articole (plus art.200 – relaţiile sexuale între persoane de acelaşi sex – abrogat în 2001). A urmat o perioadă de post-monitorizare a României, încheiată în aprilie 2002, când se consemna, pe baza unui raport eronat prezentat de partea română la data de 12 martie 2002, că toate schimbările recomandate fuseseră deja efectuate. APADOR-CH a protestat public împotriva acestei dezinformări. Pe 23 mai 2002, Guvernul a emis o ordonanţă de urgenţă prin care a încercat să anihileze efectele negative ale dezinformării. Modificările propuse de OUG 58 au fost considerate nesatisfăcătoare de 17 ONG – uri care au iniţiat următorul protest:

“1. În mai 2002, anunţarea oficială a ridicării post-monitorizării României de către Comitetul de Monitorizare al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei s-a bazat, între altele, pe raportarea eronată a modificării unor articole din Codul Penal. Era vorba despre art.205 (insulta), art.206 (calomnia), art.238 (ofensa adusă autorităţii) şi art.239 alin.1 (ultrajul verbal) – menţionate în mod expres în Rezoluţia 1123 din 1997 a APCE – , care ar fi fost deja modificate şi adoptate. Încercând să repare eroarea, Guvernul a recurs la o Ordonanţă de Urgenţă prin care a amendat Codul Penal. Însă rezultatul este doar o cosmetizare a articolelor 205, 206, şi 239 alin.1, singurul abrogat fiind art. 238 (ofensa adusă autorităţii). Conform expunerii de motive, s-a avut în vedere “sancţionarea corespunzătoare a gravităţii acestor fapte, care nu au grad de pericol ridicat …. luându-se totodată în seamă şi realităţile din practica judiciară”.

Textele modificate prin OUG nr.58 din 23 mai 2002

A. Insulta şi calomnia

Din art.205 – insulta – s-a eliminat numai alternativa închisorii, păstrându-se amenda penală deci tot o condamnare penală trecută în cazier. Art.206 – calomnia – menţine pedeapsa alternativă a amenzii penale sau închisorii, reducându-se numai termenele pedepsei cu închisoare (de la 3 luni – 3 ani la 2 luni – 2 ani).

OUG nu prevede nimic în legătură cu art.207 – proba verităţii. În toate statele democratice, principalele apărări ale celor acuzaţi de insultă sau calomnie sunt buna credinţă, interesul public şi, rar, proba verităţii dar numai ca alternativă la celelalte două şi numai la alegerea acuzatului.

Menţinerea probei verităţii ca unică apărare este o caracteristică a sistemului retrograd al legii penale româneşti care cere acuzatului să îşi dovedească nevinovăţia. Într-un sistem juridic democratic, acuzarea trebuie să dovedească vinovăţia acuzatului. În plus, trebuie avut în vedere standardul european al verificării rezonabile făcute de ziarişti, cărora nu li se poate pretinde efectuarea unor cercetări complete pentru stabilirea indubitabilă a adevărului sau falsităţii unei informaţii. În cazul Dalban v. România, Curtea europeană a afirmat că proba verităţii este inacceptabilă în raport cu exprimarea unor opinii, că relatarea unor fapte trebuie admisă atât timp cât acestea nu sunt “total neadevărate” şi că sarcina probei revine celui care acuză.

În opinia asociaţiilor semnatare articolele 205 şi 206 trebuie eliminate din Codul penal. Răspunderea pentru insultă sau calomnie trebuie să fie exclusiv de natură civilă. De asemenea, răspunderea pentru astfel de fapte trebuie regândită în sensul că în situaţia reparării prejudiciilor morale să aibă prioritate alte mijloace decât cele băneşti.

În cazul în care abrogarea calomniei nu este acceptată, organizaţiile semnatare cer eliminarea pedepsei cu închisoarea. Menţinerea acestei pedepse pentru un delict de opinie este un tip de cenzură care descurajează ziariştii şi îngrădeşte libertatea de exprimare.

B. Insulta, calomnia, ameninţarea la adresa funcţionarilor publici

Art.238 (ofensă adusă autorităţii) a fost abrogat. Dar OUG menţine, într-o formă uşor modificată, art.239 alin.1. respectiv pedepse mai mari în cazul insultei şi calomniei la adresa unei largi categorii de funcţionari publici şi anume cei care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat. Prin urmare, această categorie de “funcţionari publici” continuă să beneficieze de o protecţie sporită faţă de persoanele obişnuite. În timp ce insulta şi calomnia împotriva oricărei persoane se pedepsesc cu amendă (insulta) respectiv cu amendă sau închisoare de la 2 luni la 2 ani (calomnia) aceleaşi fapte comise împotriva unui funcţionar public se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani, pedeapsa amenzii fiind exclusă. Astfel, se încalcă principiul egalităţii în faţa legii. Prevederile art.239 alin.1 au fost – şi probabil vor mai fi – utilizate de unii funcţionari publici pentru confecţionarea unor dosare penale pentru ultraj verbal, în cazul unor persoane “incomode”.

Organizaţiile semnatare consideră că prin această OUG Guvernul României nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute în Rezoluţia nr.1123 din 1997 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei. În opinia organizaţiilor semnatare, restrângerile libertăţii de exprimare se menţin şi în urma modificării prin OUG a articolelor menţionate în mod expres în Rezoluţie.

Organizaţiile semnatare cer Parlamentului României ca, la dezbaterile OUG 58 din 23 mai 2002 (publicată în MO nr.351 din 27 mai 2002)

– să elimine art.205 (insulta)

– să elimine art.206 (calomnia) sau, în cel mai rău caz, să se renunţe la pedeapsa cu închisoarea. Dacă nu se elimină incriminarea, este necesară modificarea art.207, în sensul introducerii bunei-credinţe şi a interesului public drept mijloace de probă, alternativ sau simultan cu proba verităţii

– să elimine art.239 alin.1, urmând ca funcţionarii publici să recurgă la prevederile de drept comun aplicabile în cazul oricărei persoane care se consideră insultată sau calomniată.”

Camera Deputaţilor a adoptat OUG în forma prezentată de guvern. În septembrie 2002, Senatul a votat acelaşi text, cu două amendamente minore (micşorarea pedepsei cu închisoarea pentru calomnie la maximum 6 luni şi introducerea alternativei amenzii la art. 239 alin.1). APADOR-CH şi semnatarii primului protest au reluat toate argumentele pentru alinierea legislaţiei privind “defăimarea” la standardele europene pentru a determina comisia de mediere Senat – Camera Deputaţilor să opereze modificările necesare sau chiar să restituie textul comisiilor de specialitate. Din păcate, comisia mixtă a adoptat varianta Senatului. În octombrie 2002, Preşedintele României a refuzat să promulge legea şi a restituit-o Parlamentului cu menţiunea că nu este de acord cu “pedepse cu închisoarea pentru ziarişti”. Până la sfârşitul anului 2002, Parlamentul nu a reluat în discuţie proiectul de lege returnat.

2. Legea informaţiilor clasificate nr. 182/2002

Legea informaţiilor clasificate a fost votată iniţial în 2001. Curtea Constituţională a declarat-o neconstituţională, dar numai sub aspectul procedurii de adoptare, hotărârea Curţii nevizând conţinutul legii.

În februarie 2002, după o întâlnire cu un grup de parlamentari implicaţi în revizuirea proiectului de lege, un grup de 7 organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au redactat şi publicat un set de principii dar şi de amendamente concrete la textul proiectului de lege. Obiecţiile de principiu erau următoarele:

Nu trebuie clasificate toate informaţiile din domeniile siguranţei naţionale şi apărării naţionale. În mod greşit, proiectul de lege clasifică, în mod automat şi integral, toate informaţiile din aceste domenii.

Listele categoriilor de secrete (nu informaţia ca atare) trebuie să fie publice, pentru că altfel legea nu îndeplineşte cerinţa previzibilităţii iar persoanele nu-şi pot adapta comportamentul prevederilor legale.

Reexaminarea nivelurilor de secretizare trebuie efectuată periodic (de exemplu, o dată la doi ani). Proiectul nu are o astfel de prevedere.

Informaţiile declasificate trebuie aduse la cunoştinţa publicului. Proiectul omite să prevadă această obligaţie a emitentului sau deţinătorului informaţiei declasificate.

Noţiunea de interes public lipseşte din textul proiectului. Interesul public în aflarea unor informaţii poate avea prioritate faţă de dorinţa autorităţilor de a secretiza cât mai multe informaţii.

Secretul de serviciu nu trebuie reglementat prin lege. În orice caz, secretul de serviciu este legat cel mult de strategiile comerciale, ca atare formularea actuală, care obligă autorităţile şi administraţia publică să-şi precizeze secretele de serviciu este inacceptabilă. Nu poate exista secret de serviciu la instituţiile bugetare care nu sunt implicate în siguranţa naţională, utilizarea banilor publici în orice fel de activitate trebuind să fie complet transparentă.

Răspunderea, inclusiv penală, pentru protejarea informaţiilor clasificate trebuie să revină exclusiv autorităţilor deţinătoare şi nu altor persoane.

Accesul cetăţenilor statelor membre NATO şi UE şi al cetăţenilor români care au o a doua cetăţenie a unuia dintre aceste state nu poate fi limitat în perspectiva aderării României la aceste două structuri.

Proiectul nu îndeplineşte cerinţa previzibilităţii, menţinând expresia vagă, ambiguă şi imposibil de definit “…de natură să…” – preluată din Legea 23/1971 privind secretul de stat- atunci când se referă la pericolele împotriva siguranţei naţionale, ori a altor valori pe care statul doreşte să le protejeze.

Nici Camera Deputaţilor, nici Senatul nu au ţinut cont de aceste observaţii. Cu mici îmbunătăţiri (art.20 – dreptul persoanei de a contesta secretizarea unor informaţii, dar în contencios administrativ, procedură practic ineficientă în cazul acestei legi, sau art. 24 alin.5 – interdicţia de a secretiza informaţii “în scopul ascunderii încălcărilor legii, erorilor administrative, limitării accesului la informaţiile publice…”), legea a fost adoptată şi promulgată pe 12 aprilie 2002. [1]

În iunie 2002, Guvernul a adoptat normele de aplicare a Legii 182. Extrem de numeroase şi de stufoase, normele se aplică atât informaţiilor secrete de stat cât şi secretelor de serviciu. APADOR-CH consideră că Legea 182, care conţine prevederi neconstituţionale sau în contradicţie cu standardele europene, reprezintă un pericol real pentru liberul acces la informaţii de interes public

3. Codul de procedură penală

Datorită numărului foarte mare de ordonanţe simple sau de urgenţă, de iniţiative legislative ale guvernului sau parlamentarilor, introduse aleatoriu în Senat sau în Camera Deputaţilor, este aproape imposibil pentru societatea civilă să reacţioneze, în timp util, faţă de unele proiecte de lege ce conţin ameninţări la adresa drepturilor omului. Mai există şi practica introducerii unei iniţiative legislative, a retragerii (dacă nu a intrat pe agenda Parlamentului) şi reintroducerii acesteia într-o formă modificată. Este ceea ce s-a întâmplat cu Codul de procedură penală. În plus, regula generală (cu foarte puţine excepţii) este că dezbaterile comisiilor de specialitate, în care, practic, se stabilesc variantele finale ale proiectelor de lege, se ţin cu uşile închise.

Din dorinţa de a contribui la armonizarea C.p.p. cu standardele stabilite de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prin interpretarea garanţiilor din Convenţia europeană şi protocoalele adiţionale, APADOR-CH a elaborat, pe baza ultimului proiect de lege de modificare a codului, introdus în Senat, un set de propuneri şi comentarii. Materialul vizează atât articolele deja propuse pentru modificare cât şi articole neincluse în proiect.

Problemele de principiu ridicate de APADOR-CH sunt următoarele:

1. Proiectul propune unele modificări necesare şi utile. Din păcate, se păstrează rolul dublu al acuzării, respectiv al organelor de urmărire penală, care sunt obligate să « strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele », scop în care « adună probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului sau inculpatului » (articolul 209 din Codul de procedură penală). Este evident că aceeaşi persoană nu poate îndeplini în acelaşi timp, în mod real şi adecvat, fiecare dintre cele două roluri opuse. Odată începută urmărirea penală şi, eventual, luată o măsura de privare de libertate, organele de urmărire penală şi-au exprimat, în mod subiectiv, opinia vinovăţiei.

În sistemele de drept unde principiul contradictorialităţii funcţionează, acuzarea (poliţia, procurorul) adună probele acuzatoare, iar apărarea (avocatul şi acuzatul) adună probele în apărare, cu obligaţia acuzării de a comunica apărării probele de nevinovăţie descoperite pe parcursul cercetărilor. Acest sistem este echilibrat şi asigură o contradictorialitate reală.

Nerealistă este şi prevederea potrivit căreia « în desfăşurarea procesului penal trebuie să se asigure aflarea adevărului » (articolul 3 din Codul de procedură penală). În realitate, în procesul penal se administrează probe împotriva acuzatului şi în favoarea sa, iar o instanţă de judecată independentă trebuie să cântărească cele două categorii de probe şi să decidă care predomină şi sunt convingătoare. Rezultatul este un « adevăr judiciar » stabilit pe bază de probe şi este posibil ca acesta să nu coincidă cu « adevărul ». Trebuie să existe posibilitatea legală de a accepta lipsa sau puţinătatea probelor în acuzare, împrejurare în care nu se află « adevărul », ci se constată o insuficienţă a probelor în acuzare, care implică numai o nevinovăţie în sens judiciar şi nu real. Acelaşi principiu funcţionează şi pentru situaţia inversă.

Proiectul în discuţie nu a propus astfel de modificări de esenţă care ar fi constituit o reformă reală a sistemului judiciar penal.

2. O altă chestiune de principiu este împărţirea prerogativelor între procuror şi magistratul independent (judecător), în faza urmăririi penale.

În concepţia proiectului, procurorul este cel care conduce, supraveghează şi controlează activitatea de cercetare desfăşurată de organele de poliţie. APADOR-CH consideră că procurorul trebuie să deţină numai competenţa de a decide cu privire la trimiterea în judecată a unei persoane, în timp ce magistratul independent (judecătorul) trebuie să supravegheze şi controleze activitatea de urmărire penală, cu dreptul de a dispune efectuarea oricăror acte pe care le consideră necesare.

Numai în acest mod se garantează suficient legalitatea şi temeinicia actelor şi măsurilor din cursul urmăririi penale.

Dintre propunerile concrete,[2] cele mai importante se referă la :

· eliminarea subordonării acţiunii civile faţă de cursul şi rezultatul procesului penal. Sistemul actual este bazat pe regula « penalul ţine în loc civilul » (art.19 alin.2 şi 3, 20 şi 22, neprevăzute în proiectul de lege) ;

· reducerea până la eliminare a competenţei instanţelor militare ;

· audierea în instanţă a agenţilor constatatori (poliţişti sau alte categorii), pentru respectarea principiului contradictorialităţii şi egalităţii de arme între acuzare şi apărare (art.64 neinclus în proiect) ;

· înregistrarea şi înserierea, ca formulare cu regim special, a tuturor declaraţiilor date de o persoană în faza urmăririi penale şi includerea lor în dosar (completare la art.88) ;

· autorizaţia de interceptare/înregistrare să fie dată de instanţa de judecată (nu de preşedintele instanţei competente) şi numai după ce a fost începută urmărirea penală în cauza respectivă (nu şi în faza actelor premergătoare) (completare la art.91/1 alin.1) ;

· arestarea unei persoane să fie dispusă de instanţa de judecată, nu de procuror (în proiect se prevede ca procurorul să emită un mandat de arestare de 3 zile – evidentă îmbunătăţire faţă de cele 30 de zile în prezent – dar insuficientă pentru a se conforma standardelor europene) ;

· instanţa de judecată trebuie să se pronunţe (în termen de 48 de ore) şi asupra deciziei de începere a urmăririi penale împotriva unei persoane (în prezent, rezoluţia de începere a urmăririi penale este dată de procuror, fără nici un control judecătoresc) ;

· eliminarea unora din situaţiile în care se poate dispune arestarea învinuitului (art.148 actual, art.89-94 din proiect) cum sunt : lipsa datelor necesare pentru stabilirea identităţii sau domiciliului ; recidiva ; pericolul alterării probelor sau influenţării martorilor ; cuantumul pedepsei pentru infracţiunea de care este acuzată persoana.

Alte propuneri se referă la efectuarea percheziţiilor, la punerea în libertate provizorie etc.

4. Legea partidelor politice

La 27 iunie 2002, Camera Deputaţilor a adoptat o variantă modificată a propunerii legislative nr. 54/2002 privind amendarea Legii partidelor politice. În urma votării de către Senat a aceluiaşi text, Parlamentul României a înaintat spre promulgare o serie de reglementări menite să aducă restricţii severe asupra dreptului de asociere. Astfel, proiectul adoptat condiţiona înfiinţarea unui partid de existenţa unui număr de 50.000 de membri fondatori, domiciliaţi în cel puţin 21 de judeţe, cu cel puţin 1.000 de persoane din fiecare judeţ. Partidele deja create, care nu au acest număr de membrii, urmau să fie dizolvate.

Noile reglementări legislative încalcă un principiu de bază al unei societăţi democratice, garantat şi în Constituţia României. Ele contrastează cu felul în care ţările cu democraţii avansate reglementează dreptul la asociere, multe dintre acestea asigurând posibilitatea ca numai o persoană, două sau trei să poată forma un partid politic.

Având în vedere caracterul excesiv şi nejustificat al prevederilor adoptate de către Parlamentul României, patru organizaţii (Liga Pro Europa, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, APADOR-CH şi Asociaţia Pro Democraţia) au dat publicităţii, la 24 octombrie 2002 un “Protest faţă de încălcarea libertăţilor politice”, căruia i s-a făcut o largă prezentare în presă. Cele patru organizaţii au acuzat partidele parlamentare de a se fi solidarizat pentru a bloca procesul politic din România, nesocotind distincţiile necesare într-o societate democratică, încălcând drepturile şi libertăţile fundamentale. În finalul protestului, s-a cerut Preşedintelui României să nu promulge actul normativ, după care Parlamentul să revină asupra Legii şi să o pună de acord cu garanţiile constituţionale şi cu normele internaţionale în materie.

În luna noiembrie 2002, Preşedintele României a refuzat promulgarea Legii partidelor, returnând-o Parlamentului. Având în vedere situaţia creată, Guvernul a adus câteva amendamente minore proiectului iniţial, coborând numărul minim de membri fondatori ai unui partid la 25.000, domiciliaţi în cel puţin 18 judeţe.

5. Accesul la informaţiile de interes public (aplicarea Legii nr.544/2001)

Legea 544 privind liberul acces la informaţiile de interes public a intrat în vigoare la sfârşitul lunii decembrie 2001, iar normele de aplicare, pe 8 martie 2002. APADOR-CH consideră această lege drept un instrument important în lupta împotriva corupţiei şi pentru asigurarea transparenţei activităţilor autorităţilor şi instituţiilor publice. În consecinţă, asociaţia a avut în vedere, în 2002, atât aspecte teoretice (identificarea deficienţelor Legii 544 şi normelor de aplicare, dar şi obstacolele pe care alte legi în vigoare – Legea informaţiilor clasificate nr.182/2002, Legea arhivelor naţionale nr.16/1996, Legea privind siguranţa naţională nr.51/1991, Legea Serviciului Român de Informaţii nr.14/1992, Legea Serviciului de Informaţii Externe nr.7/1997 etc. inclusiv regulamentele Parlamentului – le pun în calea liberului acces la informaţiile publice)[3] cât şi aspecte practice.

Trebuie precizat că Legea 544 prevede obligaţia autorităţilor/instituţiilor publice şi regiilor autonome care folosesc bani publici de a pune la dispoziţie, din oficiu o serie de informaţii (statut, surse financiare, buget, bilanţ, structură etc.). În afara acestora, autorităţile/instituţiile publice şi regiile autonome au obligaţia de a răspunde întrebărilor vizând alte domenii de activitate.

Cu titlu individual, membri ai asociaţiei au trimis cereri către diverse autorităţi/instituţii/regii (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, CEC, Preşedinţia României, TAROM, Ministerul de Interne, SRI, RADET etc.). Cinci din aceste cereri au fost fie respinse, fie au rămas fără răspuns. Drept urmare, petenţii s-au adresat Tribunalului Bucureşti – secţia contencios administrativ. Până la sfârşitul anului 2002, un singur proces a fost finalizat (M.S. contra CNAS) reclamanta câştigând în prima instanţă dar pierzând recursul la Curtea de Apel.

Tot cu titlu individual, au fost vizitate sediile unor ministere pentru a verifica dacă şi cum funcţionează biroul/compartimentul pentru informaţii publice. Până în septembrie 2002, doar câteva ministere desemnaseră câte o persoană care să răspundă de această problemă, dar nicăieri nu exista setul de documente/informaţii ce trebuia pus la dispoziţia publicului din oficiu, aşa cum prevede Legea 544.

În paralel, APADOR-CH ca persoană juridică, a înaintat 4 cereri către SRI, Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, Ministerul Finanţelor şi Ministerul de Interne. Primele trei au primit răspunsuri negative atât la prima cerere cât şi la reclamaţia administrativă. În consecinţă, asociaţia a făcut plângeri la Tribunalul Bucureşti – secţia contencios administrativ. Până la sfârşitul anului 2002, Tribunalul se pronunţase în procesele contra Ministerului Finanţelor şi respectiv Parchetului, dând câştig de cauză asociaţiei. Vor urma, foarte probabil, recursurile la Curtea de Apel Bucureşti. APADOR-CH a pierdut, în prima instanţă, tot la Tribunalul Bucureşti, procesul cu SRI.

Experienţele membrilor asociaţiei dar şi ale asociaţiei ca persoană juridică au stat la baza elaborării unui Ghid practic de aplicare a Legii 544.[4]Ghidul clarifică procedurile ce trebuie urmate de orice persoană pentru a obţine informaţii de interes public, menţionează dificultăţile şi sugerează soluţii.

Asociaţia a organizat şi un seminar cu reprezentanţi ai presei şi ai organizaţiilor neguvernamentale (pe 6 noiembrie) pe tema accesului la informaţiile de interes public. De asemenea, APADOR-CH a participat la mai multe întâlniri şi mese rotunde – din care două cu funcţionari ai administraţiei publice locale – cu scopul de a explica modalităţile concrete de aplicare a Legii 544.

II. Poliţia – Aspecte generale şi cazuri individuale

Anul 2002 a adus schimbarea radicală, insistent cerută de-a lungul anilor de organizaţii neguvernamentale din ţară şi de peste hotare, dar şi de Consiliul Europei şi de Uniunea Europeană, anume demilitarizarea poliţiei. Legea 218/19 aprilie 2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea 360/4 iunie 2002 privind Statutul poliţistului conţin prevederi clare în acest sens: poliţia este “serviciu public specializat” iar “poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special”.

Din păcate, dezbaterile din comisiile de specialitate din cele două Camere (comisiile de apărare şi comisiile juridice) au avut loc ca de obicei cu uşile închise, singura participare acceptată fiind cea a iniţiatorului proiectului de lege, respectiv Ministerul de Interne. APADOR-CH, care a criticat în mod constant vechea lege a Poliţiei (nr.26/1994) şi care a făcut comentarii scrise pe marginea noilor proiecte de legi încă din 2001, nu a fost niciodată invitată pentru a-şi susţine punctul de vedere iar sugestiile sale asupra unor aspecte esenţiale (“conducerea la sediul poliţiei”, recurgerea la arma de foc etc.) au fost complet ignorate.

Principalele preocupări ale asociaţiei cu privire la cele două legi sunt următoarele:

1. Legea nr.218/2002

a. Poliţia este demilitarizată dar nu şi descentralizată. Chiar dacă Inspectoratele poliţiilor judeţene au primit statut de persoană juridică, Inspectoratul General al Poliţiei continuă, practic, să deţină controlul asupra tuturor;

b. Corpul Naţional al Poliţiştilor – instituţie nou creată – este un fel de “sindicat obligatoriu”, controlat de administraţia IGP, ceea ce afectează ideea de sindicat ca mijloc de asociere voluntară, a cărei menire este să apere drepturile poliţiştilor;

c. Autoritatea teritorială de ordine publică, de asemenea nou înfiinţată, este presupusă a exercita un “control civil” asupra poliţiei dar este lipsită de eficienţă, neavând decât un rol consultativ;

d. Problema “conducerii unei persoane la sediul poliţiei” pentru o perioadă de până la 24 de ore, separat şi în plus faţă de “reţinerea de 24 de ore” (reglementată în mod expres şi în Constituţie şi în legea penală) a rămas neschimbată cu diferenţa adăugării precizării că este vorba despre o măsură administrativă, deci nu despre o privare de libertate. Trebuie menţionat faptul că, sesizată de un grup de parlamentari cu privire la acest ultim aspect, Curtea Constituţională a declarat art.31 lit.b drept constituţional. [5] APADOR-CH continuă să susţină că măsura “conducerii la sediul poliţiei” este o formă de privare de libertate. Şi mai grav este faptul că nu există reglementări clare cu privire la proceduri, iar persoana “condusă” este lipsită de orice drept.

e. Problema majoră a folosirii armelor de foc a fost “rezolvată” prin trimiterea la Legea nr.17/1996 privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, care prevede zece situaţii (faţă de numai cinci în vechea lege a Poliţiei) în care poliţiştii pot recurge la acest mijloc extrem. Dacă la art.34 alin.4 (folosirea mijloacelor de imobilizare altele decât armele de foc) apare ideea de proporţionalitate în intervenţii, art.35, care se referă la uzul de arme albe şi arme de foc, nu mai conţine o astfel de precizare. Se poate lesne deduce că principiul proporţionalităţii nu funcţionează în cazul armelor de foc. Mai mult, alin.3 precizează că “folosirea armelor din dotare pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de lege, înlătură caracterul penal al faptei.” Prin urmare, poliţiştii vor continua să tragă asupra unor persoane suspecte că ar fi furat de exemplu, bunuri cu valoare foarte mică, fără teama de a fi vreodată traşi la răspundere penală.

f. Problema controalelor şi raziilor a rămas la fel definită, aceste acţiuni poliţieneşti care implică un număr mare de poliţişti şi/sau jandarmi şi adesea recurgerea la forţă, inclusiv la armele de foc, putând avea loc atunci “când există indicii temeinice cu privire la savârşirea de infracţiuni ori ascunderea unor infractori….”(art.31 lit.g). APADOR-CH a susţinut constant că legea trebuie să includă şi unele precizări privind procedura (supravegherea de către reprezentanţii Parchetului, existenţa unor mandate de percheziţie, identificarea din timp a imobilelor suspecte şi limitarea acţiunilor poliţiei la acestea), în absenţa cărora persoanele care se consideră victime nu au cum contesta legalitatea acţiunilor poliţiei.

2. Legea nr.360/2002

a. Detaliile privind Corpul Naţional al Poliţiştilor (art.49-52) confirmă ideea unui “sindicat obligatoriu” ce contravine libertăţii de asociere.

b. Art.46 menţionează situaţiile în care un poliţist poate fi mutat “în altă localitate decât cea de domiciliu” şi include la lit.e) afectarea imaginii sale în localitatea în care îşi desfăşoară activitatea. Dar alin.2) precizează că (şi) pentru această situaţie “este necesar acordul celui mutat”, lucru greu de imaginat pentru că ar echivala cu o recunoaştere a poliţistului că a greşit în relaţia cu comunitatea locală. APADOR-CH a întâlnit destule cazuri (în special în mediul rural) în care localnicii erau profund nemulţumiţi de activitatea şi de comportamentul poliţiştilor iar repetatele lor reclamaţii rămăseseră fără ecou. S-a creat astfel o stare de tensiune permanentă şi s-a ajuns chiar la conflicte între săteni şi poliţişti. Cea mai gravă situaţie este cea în care una sau mai multe persoane se plâng de comiterea unor abuzuri (ameninţări, bătăi, tortură etc.) din partea poliţiştilor iar Parchetul (militar, până la 24 august 2002) declanşează ancheta. Este lesne de imaginat ce presiuni pot exercita poliţiştii anchetaţi asupra reclamantului sau martorilor acestuia. Asociaţia consideră că, tocmai pentru a nu obstrucţiona investigaţiile, poliţiştii reclamaţi pentru abuzuri serioase ar trebui mutaţi din localitate, indiferent dacă sunt de acord sau nu, sau măcar trecuţi pe o funcţie care să nu le permită folosirea unor metode de intimidare ce pot fi chiar legale, de genul “conducerii la sediu” sau proceselor verbale de amendare.

c. Art.56 (“Este absolvit de orice răspundere poliţistul care, prin exercitarea, în limitele legii, a atribuţiilor de serviciu a cauzat suferinţe sau vătămări unor persoane ori a adus prejudicii patrimoniului acestora.”) statuează, practic, impunitatea poliţiştilor. În majoritatea covârşitoare a cazurilor de abuzuri ale poliţiştilor, investigate de APADOR-CH în ultimii 9 ani, procurorii militari au dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale sub pretextul exercitării legale a atribuţiilor de serviciu, inclusiv în cazuri de decese sau vătămări corporale grave rezultate din folosirea nejustificată a armelor de foc.

d. Art.64 stabileşte competenţele organelor de urmărire penală a poliţiştilor în condiţiile demilitarizării. Nu este clar, încă, ce se va întâmpla cu plângerile împotriva unor poliţişti a căror anchetare a fost începută de parchetele militare, înainte de 24 august 2002, cu atât mai mult cu cât o surprinzătoare decizie a Curţii Supreme de Justiţie din decembrie a restituit un dosar penal pentru un abuz al poliţiei, aflat în faza recursului …… organelor de cercetare penală civile, în virtutea demilitarizării poliţiei!

Până la sfârşitul anului 2002, singurele schimbări concrete rezultate din demilitarizarea poliţiei au fost: a) echivalarea gradelor militare cu grade profesionale (de exemplu: sergent major – agent de poliţie, căpitan – inspector principal de poliţie, colonel – comisar-şef de poliţie, general – chestor-şef de poliţie etc.) şi b) preluarea investigaţiilor în cazuri de abuzuri ale poliţiei de către Parchetele civile.

În altă ordine de idei, trebuie menţionat faptul că, în iunie 2002, pentru prima oară în cei aproape 10 ani de când APADOR-CH a declanşat programul de monitorizare a legislaţiei în materie de poliţie dar şi a unor cazuri individuale de abuzuri ale poliţiştilor, reprezentanţii asociaţiei au fost invitaţi la o audiere la Comisia pentru drepturile omului din Senatul României. Subiectul l-a constituit prezentarea unor cazuri de abuzuri ale poliţiştilor, investigate de asociaţie şi finalizate cu rapoarte accesibile pe Internet.

O săptămână mai târziu, aceeaşi Comisie a audiat şi reprezentanţii Ministerului de Interne, pe tema aceloraşi cazuri de abuzuri.

Din păcate, după cele două audieri, Comisia a dat doar o scurtă declaraţie de presă din care rezulta că unele cazuri semnalate de APADOR-CH erau reale, altele, nu. Dacă există vreun raport al Comisiei, acesta nu a fost făcut public.

3. Cazuri concrete investigate de APADOR – CH

1. Cazul Mugur Ciuvică şi Ovidiu Iane

Pe 18 ianuarie 2002, în jurul orei 18.30, Mugur Ciuvică, presupus autor al unui raport difuzat pe Internet sub titlul “Armaghedon II” a fost ridicat de pe stradă de trei poliţişti (numai unul s-a legitimat), fără mandat şi dus la sediul Parchetului general. Acolo a fost interogat de procurori până după miezul nopţii. A fost pus în libertate cu interdicţia de a părăsi capitala. În perioada privării sale de libertate, organele de anchetă au efectuat percheziţii la domiciliile prietenei lui Ciuvică şi al mamei acestuia.

Ovidiu Iane fusese reţinut anterior pentru “vina” de a fi transmis raportul “Armaghedon II” pe Internet dar şi pentru unele nereguli la mica sa firmă de calculatoare. Împotriva lui, s-a emis un mandat de arestare de 5 zile (executat numai parţial).

Mugur Ciuvică şi Ovidiu Iane au fost acuzaţi pe temeiul art.168/1 din Codul penal (“…răspândirea…. de ştiri, date sau informaţii false…dacă fapta este de natură să aducă atingere siguranţei statului sau relaţiilor internaţionale…“) care prevede pedeapsa cu închisoare de la unu la 5 ani. Trebuie menţionat că raportul anonim încriminat se referea exclusiv la relaţiile Primului ministru cu personaje dubioase şi la considerabila sa avere personală, informaţii deja publicate în presă de-a lungul anilor.

Pe 20 ianuarie, organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au organizat o conferinţă de presă în care au fost dur criticate Parchetul şi Poliţia.

Ulterior, APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent au emis următorul protest:

“APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent protestează ferm împotriva măsurilor luate de autorităţile publice (Poliţie, Parchet) cu privire la presupusul autor al raportului “Armagedon II” şi la persoana care a asigurat difuzarea documentului în format electronic.

1. Raportul cuprinde o serie de informaţii cu privire la situaţia materială şi la conexiunile primului ministru cu unele cercuri de afaceri din România. Aceste informaţii sunt de interes public deoarece ele îi vizează pe şeful executivului şi alţi politicieni. Politicienii – spre deosebire de persoanele obişnuite – trebuie să accepte critici mai severe, inclusiv pe acelea care deranjează, ofensează sau şochează. În acest sens a decis Curtea Europeană a Drepturilor Omului în numeroase cazuri, inclusiv Dalban v. România.

2. Este irelevant cine este autorul raportului. Comunicarea sau difuzarea acestuia nu constituie infracţiune. Articolul 168.1 din Codul penal cere îndeplinirea cumulativă a două condiţii: a) ştirile, datele sau informaţiile transmise trebuie să fie false; b) difuzarea acestora trebuie să aibă capacitatea de a pune în pericol siguranţa naţională sau relaţiile internaţionale ale României. Prima condiţie nu a fost îndeplinită deoarece nu s-a probat falsitatea informaţiilor iar simpla afirmaţie a Parchetului cu privire la acest aspect este irelevantă. Nici a doua cerinţă nu a fost îndeplinită deoarece este inadmisibil ca persoana primului ministru să fie echivalată cu Statul român, iar criticile la adresa şefului Guvernului, să fie interpretate drept ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau a relaţiilor internaţionale. Identificarea unor persoane, indiferent de funcţia lor, cu instituţiile statului este caracteristică regimurilor dictatoriale care se protejează în acest fel împotriva criticii politice.

3. Raportul Armagedon II conţine atât opinii cât şi fapte. Opiniile, în special cele de natură politică, trebuie să circule liber şi nu pot fi calificate drept adevărate sau false. În privinţa faptelor, eventuala lor falsitate trebuie dovedită de persoana vizată de dezvăluiri sau de autorităţile judiciare. De altfel, Curtea Europeană a afirmat că libertatea de exprimare acoperă şi un anumit grad de provocare şi exagerare (a se vedea jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în principal hotărârea în cazul Dalban v. România). Condiţionarea difuzării de informaţii de dovedirea prealabilă a adevărului acestora şi de sesizarea directă a autorităţilor ar lipsi de substanţă libertatea de exprimare a oricărei persoane.

4. Organizaţiile semnatare consideră că declanşarea cercetărilor precum şi modul în care au reacţionat Parchetul şi Poliţia atât în cazul lui Mugur Ciuvică, presupusul autor al raportului (percheziţii repetate, privare ilegală de libertate, presiuni asupra familiei, interdicţia de a părăsi localitatea etc.) cât şi al lui Ovidiu Iane, deja arestat, reprezintă un abuz foarte grav şi o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent cer Poliţiei şi Parchetului să înceteze orice investigaţie cu privire la autorul (autorii) raportului Armagedon II şi punerea în libertate, de îndată, a lui Ovidiu Iane. De asemenea, cele două asociaţii cer sancţionarea drastică a celor responsabili de acest abuz. În caz contrar, se crează un precedent extrem de periculos care afectează însăşi substanţa libertăţii de exprimare şi care dovedeşte lipsa de voinţă a autorităţilor de a aplica regulile democraţiei. “

Ovidiu Iane a fost eliberat înainte de expirarea primului mandat de arestare de 5 zile. După câteva luni, şi Ciuvică şi Iane au fost scoşi de sub urmărire penală pentru “răspândirea de informaţii false”.

Mugur Ciuvică, împreună cu prietena şi mama sa, a făcut plângere la Parchetul general împotriva procurorilor care l-au anchetat şi a poliţiştilor care au participat la acţiunile din 18 ianuarie. Până la sfârşitul anului 2002, nu li se comunicaseră rezultatele eventualelor investigaţii.

2. Decese în aresturile poliţiei sau ca urmare a acţiunilor unor poliţişti

2.1. Cazul Mihai Iorga

Mihai Iorga (32 de ani) primise, în 2002, o amendă de 800.000 lei pentru tulburarea liniştii publice. Fiind o sumă exorbitantă pentru veniturile extrem de modeste ale familiei, Mihai Iorga nu a putut plăti amenda iar instanţa a decis ca acesta să facă muncă în folosul comunităţii (62 de ore). După spusele fratelui său – Nicolae Iorga – şi ale unui vecin, Mihai ar fi muncit aproape jumătate din numărul de ore. Dar, din motive neclare, primăria a cerut întreruperea executării în acest fel a pedepsei.

Judecătoria Ploieşti a transformat pedeapsa cu munca în folosul comunităţii în 40 de zile de închisoare contravenţională.

Pe data de 12 martie 2002, poliţia l-a luat pe Mihai Iorga din casa unui prieten şi l-a dus în arestul din Ploieşti, urmând ca, a doua zi, să-l transfere la penitenciar. Din acel moment, familia Iorga nu a mai ştiut nimic de el. După câteva zile de căutări, familia a aflat, de la săteni – nu de la poliţişti – că Mihai murise la Spitalul Floreasca din Bucureşti (data decesului este 21 martie) unde fusese dus din arestul poliţiei.

Pe 13 martie dimineaţa, Mihai Iorga a fost transportat la Spitalul judeţean din Ploieşti de unde a fost readus în arest. Pe 16 martie a fost din nou dus la Spitalul judeţean şi de acolo, transportat la Spitalul de urgenţă Floreasca din Bucureşti unde a ajuns în stare de comă profundă. A murit după patru zile. Autopsia – efectuată pe 25 martie – a stabilit, indubitabil, că moartea a fost violentă, medicii legişti consemnând “traumatism cranian puternic cu escoriaţii” precum şi câteva coaste rupte. Medicul şef de la IML a declarat că Mihai Iorga “a fost bătut”.

Familia Iorga şi vecinii care au fost de faţă la înmormântare au afirmat că decedatul era de nerecunoscut din cauza urmelor loviturilor la cap dar şi pe tot trupul.

La câteva zile după decesul lui Mihai Iorga, fraţii Viorel şi Florin Davidoiu, ambii şefi de camere în arestul poliţiei din Ploieşti, au fost transferaţi primul la penitenciarul Mărgineni, al doilea la penitenciarul Ploieşti. Conform celor relatate în scrisorile trimise familiei Iorga de mai mulţi deţinuţi, Mihai Iorga a fost introdus întâi în camera 3, unde şef era Viorel Davidoiu. Acesta l-a bătut pe Mihai până a leşinat. În dimineaţa zilei de 13 martie, Iorga a fost dus la Spitalul judeţean Ploieşti unde, susţin deţinuţii, nu i s-a acordat nici un ajutor şi a fost readus în arest. De data aceasta, a fost introdus în camera 36, unde şef era Florin Davidoiu. Acesta l-a bătut din nou pe Mihai, pe 16 martie, (unul din deţinuţi susţine că l-a lovit cu un ciocan) până când Iorga a intrat în comă. În una din cele trei scrisori se menţionează că, iritaţi de al doilea “scandal”, poliţiştii l-au scos pe Iorga pe coridor şi l-au lovit şi ei. Scrisorile atestă faptul că poliţiştii din arestul Ploieşti au ştiut ce se întâmpla cu Mihai Iorga şi nu au intervenit pentru a-l proteja, conform obligaţiilor prevăzute de lege (art.29 din Legea 26/1994 a Poliţiei, în vigoare la acea dată). Mai mult, ei sunt suspectaţi de încurajarea agresiunilor împotriva lui Iorga şi chiar de co-autoriat la infracţiunea de omor (art.174 Cod penal).

Parchetul militar Ploieşti a finalizat – într-un timp record de două săptămâni – cercetările privind răspunderea poliţiştilor şi medicului arestului cu soluţia neînceperii urmăririi penale.

Concluziile APADOR-CH :

– Soluţia de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor şi medicului din arestul Ploieşti a ignorat obligaţia prevăzută în art.29 din Legea 26/1994. Încălcarea art.29 (răspunderea poliţiştilor pentru integritatea fizică şi mentală a persoanei aflate în custodia poliţiei) este sancţionată de Codul penal cu închisoare de la 2 la 10 ani dacă fapta “a avut consecinţe deosebit de grave” (art.249 , “neglijenţa în serviciu”, alin.2);

– Soluţia Parchetului militar Ploieşti se dovedeşte netemeinică şi prin faptul că nu au fost audiaţi martorii oculari (deţinuţii din camerele 3 şi 36 din arestul poliţiei, precum şi deţinuţii din camerele învecinate) sau, dacă au fost audiaţi, este evident că nu s-a ţinut cont de declaraţiile lor;

– Nici Mihai Iorga, nici vreun membru al familiei nu îi cunoştea pe fraţii Davidoiu şi nu avuseseră vreun conflict – direct sau indirect – cu aceştia. Este cu atât mai inexplicabilă reacţia violentă a fraţilor Davidoiu – ambii şefi de camere – faţă de Mihai Iorga, un simplu contravenient. Fratele decedatului – Nicolae Iorga – are informaţii conform cărora poliţiştii i-ar fi cerut lui Mihai să ia asupra sa nişte AN-uri (fapte cu autori neidentificaţi) iar rolul bătăuşilor Davidoiu ar fi fost acela de a-l “determina” pe Mihai Iorga să recunoască acele fapte;

– Scrisorile primite de familia Iorga de la deţinuţi din penitenciarul Ploieşti atestă că poliţiştii din arestul Ploieşti ştiau ce se întâmplă cu Mihai Iorga, dacă nu cumva chiar au provocat şi încurajat agresiunile ce au dus la decesul acestuia;

– Chiar dacă fraţii Davidoiu vor fi găsiţi vinovaţi de moartea lui Mihai Iorga, acest lucru nu va putea absolvi de vina non-intervenţiei (sau a co-autoriatului) poliţiştilor.

Pâna la data redactării raportului anual, asociaţia nu a primit nici o comunicare din partea Parchetului militar cu privire la cazul Iorga. APADOR-CH consideră că raportul său asupra decesului lui Mihai Iorga a constituit un motiv substanţial pentru ca Parchetul militar să reia cercetările. Asociaţia ştie că şi familia decedatului a făcut plângere (şi revenire la plângere) pe tema cauzei morţii lui Mihai Iorga.

2.2. Cazul Andrei Sauciuc (63 de ani)

A decedat pe 22 aprilie 2002, în arestul IPJ Vaslui. Reprezentanţii APADOR-CH au mers în comuna Zorleni (cam 30 km. de Vaslui), unde au discutat cu soţia şi un nepot. A rezultat că Andrei Sauciuc suferea de mulţi ani de inimă şi că lua zilnic medicamente “cu pumnul”. După arestarea lui, soţia a avut două vorbitoare (al treilea nu a mai avut loc pentru că Sauciuc decedase cu două zile înainte). La primul vorbitor, i-a dus medicamentele (nitroglicerină, miofilin). La al doilea vorbitor, i s-a spus să nu le mai aducă pentru că poliţia urma să-i asigure arestatului medicaţia. Convingerea soţiei şi a nepotului este că poliţiştii nu i-au dat doctoriile necesare, ceea ce a dus la decesul lui Sauciuc.

APADOR-CH consideră că trebuie investigat aspectul privind acordarea – sau neacordarea – medicaţiei necesare unui bolnav de inimă pe durata detenţiei în arestul IPJ Vaslui. Poliţia are această obligaţie prin lege şi raspunde de integritatea fizică şi psihică a persoanelor aflate în custodia ei.

Asociaţia a primit răspuns de la Parchetul Vaslui în care se preciza că decesul lui Andrei Sauciuc a survenit din cauze naturale, nu a prezentat nici o suspiciune şi, prin urmare, nu a necesitat investigaţii.

2.3. Cazul Nelu Bălăşoiu

Investigaţiile APADOR-CH în cazul Nelu Bălăşoiu au avut loc în trei etape: spitalul penitenciar Jilava (14 iunie 2002), Tg.Cărbuneşti (3 iulie 2002) şi penitenciarul Tg.Jiu (4 iulie 2002).

Pe 5 aprilie 2002, poliţiştii din Târgu Cărbuneşti, localitate situată la circa 17 km de Târgu Jiu, i-au surprins pe Nelu Bălăşoiu, 18 ani, şi doi minori în timp ce transportau cu căruţa o roată furată dintr-un autoturism. Cei trei au fost duşi în arestul poliţiei.

Pe 14 mai, Nelu Bălăşoiu a fost transferat din arest la penitenciarul Tg. Jiu iar pe 4 iunie, a fost dus la spitalul penitenciar Jilava cu diagnosticul “pleurezie”. A ajuns la spital la ora 16.10. A murit pe 5 iunie la ora 10.20.

Spitalul penitenciar Jilava

La circa 10 zile după decesul lui Nelu Bălăşoiu, reprezentanţii APADOR-CH au mers la spitalul Jilava, unde se aflau actele medicale ale deţinutului cu două excepţii: raportul de autopsie şi fişa medicală ce ar fi trebuit întocmită în arestul poliţiei Cărbuneşti. Raportul de autopsie – ce cade în sarcina Institutului de Medicină Legală – nu fusese încă finalizat.Absenţa fişei medicale ce ar fi trebuit întocmită de poliţia Cărbuneşti ridică două probleme: fie nu a existat (ceea ce înseamnă că Nelu Bălăşoiu nu a fost văzut de nici un doctor pe întreaga durată a şederii în arestul poliţiei Cărbuneşti), fie s-a “pierdut” pe traseul arest – penitenciarul Tg.Jiu – spitalul penitenciar Jilava.

Conform actelor medicale de la Jilava, Nelu Bălăşoiu a fost dus, pe 3 iunie, la spitalul judeţean din Tg. Jiu unde a fost examinat la secţiile de chirurgie şi interne (ambele rezultate: “nimic clinic”) şi i s-a făcut o radiografie, în urma căreia s-a stabilit o “pleurezie bazală stângă – în observaţie” şi s-a recomandat transferarea la spitalul penitenciar Jilava, unde a şi ajuns pe 4 iunie după-amiază. Medicii de la Jilava au constatat însă că Nelu Bălăşoiu prezenta “stare modificată gravă” pe fond de insuficienţă renală. Bolnavul prezenta edeme pe picioare (şi la cap, după cum au declarat atât deţinuţii care au stat cu el în carantină şi în camera de detenţie din penitenciar, cât şi familia). I s-au făcut urgent analizele urologice rezultatele fiind de-a dreptul şocante: creatinina – 11,9 (limita normală este 1,2) iar ureea – 146 (limita normală este 40). Dat fiind că Nelu Bălăşoiu nu a fost supus vreunui tratament inuman din momentul aducerii în penitenciar, reprezentanţii APADOR-CH au tras concluzia că ambii rinichi au fost zdrobiţi în urma bătăilor repetate suportate în arestul poliţiei din Cărbuneşti. Această concluzie a fost confirmată de numeroşi martori cu care reprezentanţii asociaţiei au discutat la Cărbuneşti şi în penitenciarul Tg.Jiu.

Penitenciarul Tg.Jiu

Din discuţiile purtate cu conducerea penitenciarului, cu medicul şef şi cu deţinuţii care au fost colegi de cameră cu Nelu Bălăşoiu, mai întâi la carantină şi apoi în camera 12, a rezultat că acesta a venit din arest profund traumatizat fizic şi psihic. Faptul că nu a spus ce păţise la poliţie în momentul în care a fost adus în penitenciar şi că nu a cerut să fie dus la cabinetul medical deşi se simţea din ce în ce mai rău (i se umflase mai întâi abdomenul, apoi picioarele şi capul, urina şi voma sânge, avea dureri în piept şi la rinichi) se datorează, fără îndoială, groazei inspirate de poliţiştii din Cărbuneşti şi ameninţărilor lor că dacă va spune cuiva cum a fost tratat, va fi adus înapoi la poliţie.

La insistenţele deţinuţilor din camera 12, pe 28 mai Nelu Bălăşoiu a fost scos la cabinetul medical. Diagnostic: “colică biliară”. Pe 29 mai a fost din nou dus la cabinet şi s-a constatat “sensibilitate în hipocondrul drept şi regiunea epigastrică”. Balonarea excesivă a stomacului, edemele de la cap şi picioare, vărsăturile cu sânge, urina roşie nu i-au provocat medicului nici o suspiciune cu privire la starea rinichilor. Nici medicii de la spitalul judeţean Tg. Jiu unde a fost dus Nelu Bălăşoiu în după-amiaza zilei de 3 iunie nu au luat în considerare un examen urologic. Pentru o “pleurezie – în observaţie”, medicul internist de la spitalul judeţean, a recomandat internarea deţinutului la spitalul Jilava. În aceeaşi seară, penitenciarul Tg. Jiu a cerut spitalului Jilava acordul pentru internarea lui Bălăşoiu. Acceptul a fost dat a doua zi, pe 4 iunie, în jurul orei 11.00. Drumul cu autosanitara a durat cinci ore, Nelu Bălăşoiu ajungând la Jilava într-o stare foarte gravă. A murit după 16 ore.

Concluzii:

– În opinia asociaţiei tratamentul aplicat lui Nelu Bălăşoiu şi celor doi minori (Daniel Dumitru şi Bobi Căldăraru) este tortură urmată de decesul uneia din victime. Conform art.267/1 alin.3 din Codul penal o astfel de faptă se pedepseşte cu “detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani” în cazul Bălăşoiu şi cu închisoare “de la 2 la 7 ani” în cazul minorilor (alin.1). În acelaşi timp, aceste fapte reprezintă o gravă încălcare a art.2 şi 3 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale;

– APADOR-CH consideră că lipsa de reacţie a comandantului poliţiei Cărbuneşti faţă de modul în care s-a desfăşurat ancheta, timp de şase săptămâni (5 aprilie – 14 mai 2002) în sediul poliţiei, înseamnă complicitate la tortură şi se sancţionează cu aceeaşi pedeapsă;

– Lipsa actelor medicale de la poliţie din dosarul lui Nelu Bălăşoiu indică ignorarea totală a obligaţiei legale a poliţiştilor cu privire la protecţia integrităţii fizice şi psihice a persoanelor aflate în custodia poliţiei.

APADOR-CH a cerut Parchetului Militar să efectueze cercetări riguroase şi imparţiale cu privire la torturile la care au fost supuşi Nelu Bălăşoiu (decedat) şi cei doi minori în arestul poliţiei Cărbuneşti şi să ia măsurile legale ce se impun în acest caz extrem de grav.

2.4. Cazul Ion Baieră (32 de ani)

Satul Buda, comuna Oşeşti se află la circa 40 km de Vaslui. Locuinţa familiei Ivanciu, unde a fost împuşcat Ion Baieră, este situată la marginea satului. Conform celor relatate de Constantin Ivanciu (tatăl) şi Mihai Ivanciu (fiul lui Constantin) – relatări confirmate de rudele prezente la discuţia cu reprezentanţii APADOR-CH – în dimineaţa zilei de 11 octombrie 2002, pe la 8.30 – 9.00, Ion Baieră a năvălit în curtea familiei Ivanciu, spunându-le că este urmărit de poliţişti. Baieră a intrat într-o încăpere foarte mică (cam 6 m.p.), o anexă a gospodăriei, unde se mai aflau şi doi copii în vârstă de un an şi o lună şi respectiv 3 ani şi două luni ai lui Mihai Ivanciu. După câteva minute, poliţiştii Mihai Hristea (comuna Deleşti) şi Vasile Lica (comuna Oşeşti) au intrat în curte, s-au dus la clădirea anexă, l-au întrebat pe Baieră cum îl cheamă (acesta şi-a declarat o identitate falsă) şi l-au invitat la postul de poliţie. Baieră a refuzat să se lase încătuşat şi atunci poliţiştii au folosit spray paralizant (sau lacrimogen) în acea minusculă încăpere în care se aflau cei doi copii. Copiii au fost scoşi imediat de părinţi în curte, dar efectele şocului suferit erau vizibile şi după două săptămâni de la incident. Apoi, sub ochii lui Constantin, Mihai, ai soţiei sale şi ai celor doi copii, s-a petrecut următoarea scenă: poliţiştii au ieşit din minuscula anexă şi s-au postat la circa 5 m. de uşă. De câte ori Baieră încerca să iasă din camera plină de gaz, ei trăgeau cu arma (conform Parchetului Vaslui, s-au tras opt focuri de armă din care şase de “avertisment”. Martorii susţin că nu s-a tras nici unul de “avertisment”). În cele din urmă, poliţiştii l-au nimerit pe Baieră în abdomen (la nivelul stomacului, a spus Constantin Ivanciu). Baieră a căzut pe prag, a fost dus de cei doi agenţi circa o sută de metri, până la locul unde era parcată maşina personală a unuia dintre ei. Apoi, au plecat spre spital dar, pe drum, s-au întâlnit cu ambulanţa şi l-au predat pe Baieră acesteia. La spitalul judeţean s-a putut constata doardecesul lui Ion Baieră.

APADOR-CH a cerut următoarele, Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui:

– Să stabilească exact dacă Ion Baieră a fost împuşcat în stomac şi în cap. Dacă a fost împuşcat şi în cap, să se precizeze momentul în care s-a întâmplat acest lucru;

– Să stabilească dacă utilizarea gazului lacrimogen într-un spaţiu de maximum 6 mp în care se aflau şi doi copii are vreo justificare;

– Să analizeze dacă confiscarea unor obiecte absolut necesare muncii în orice gospodărie ţărănească (topor, greblă, furcă etc.) are vreo legătură (dacă da, cum anume) cu împuşcarea lui Ion Baieră;

Asociaţia consideră că cele opt focuri de armă (nici unul de “avertisment”, în plan “vertical”, după spusele martorilor oculari) trase de cei doi poliţişti au pus în pericol viaţa celor trei adulţi (bunicul, Constantin, tatăl, Mihai şi soţia lui) şi a celor doi copii minori, toţi aflaţi într-un perimetru de maximum 10 mp (curtea din faţa anexei) pe durata canonadei.

3. Alte cazuri

3.1. Cazul Ovidiu Gîngă (33 de ani)

A decedat pe data de 19 iulie 2002, din cauza unui traumatism cranio-cerebral. Cu o zi sau două înainte, fusese oprit de doi gardieni publici, lovit şi dus cu forţa la sediul poliţiei unde i s-a aplicat o amendă pentru tulburarea liniştii publice. După toate aparenţele, Gîngă a fost trimis de la poliţie acasă, în loc să fie dus la spital. La scurt timp după aceea, a fost adus la spital dar nu figurează ca “internat” în nici una din evidenţele spitalului, singura concluzie fiind că era deja mort şi deci a fost preluat direct de morgă. Nu se ştie cine l-a dus la spital. La sediul Corpului Gardienilor publici din Vaslui, reprezentanţii asociaţiei au fost informaţi că nu s-a luat nici o măsură împotriva celor doi gardieni implicaţi, întrucât s-a considerat că au acţionat legal. Pe de altă parte, cercetarea de către Parchet nu s-a încheiat încă, sau cel puţin aşa a rezultat din discuţia cu procurorul de serviciu de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui. Faptul că nu există o soluţie a Parchetului poate sugera că există dubii cu privire la cauzele decesului.

Deoarece nici mama, nici (neidentificata) concubină ale victimei nu au făcut plângere, APADOR-CH a cerut Parchetului să considere raportul asociaţiei drept sesizare în cazul decesului lui Ovidiu Gîngă.

3.2. Cazul Severius Tănase (municipiul Săcele, judeţul Braşov)

Severius Tănase, în vârstă de 34 de ani, a fost amendat contravenţional în mai multe rânduri de poliţişti din Săcele, de obicei pentru “tulburarea liniştii şi ordinii publice”. Pe 9 octombrie 1999, în jurul orelor 10.00 – 11.00 dimineaţa, un grup de lucrători de la IPJ Braşov (FIR – Forţa de Intervenţie Rapidă), cu cagule şi echipament anti-terorist, au pătruns cu forţa în apartamentul lui Severius Tănase, în absenţa acestuia. Lucrătorii IPJ au distrus uşile – inclusiv cea de la intrare – au spart geamuri, au răvăşit lucrurile şi actele din casă. Nu este clar nici în ce scop a fost efectuată percheziţia (se pare că IPJ ar fi dat curs unei sesizări anonime potrivit căreia, un infractor căutat de poliţie s-ar fi ascuns acasă la Tănase) şi nici dacă s-au ridicat obiecte/înscrisuri. Este însă clar că nu a fost găsit nici un infractor ascuns.

Conform celor spuse de Severius Tănase, IPJ Braşov şi-a cerut public scuze pentru modul în care a fost efectuată percheziţia şi a promis, tot public, că va remedia stricăciunile provocate, ceea ce nu s-a întâmplat nici până în mai 2002. Pe 12 noiembrie 1999, Severius Tănase a depus plângere la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov care i-a comunicat prin adresa nr.831/VIII/1999 din 15 noiembrie 1999 că “percheziţia domiciliară a fost autorizată de procuror în condiţiile art.101 C.pr.penală…”( art.101, alin.1: “Organul de cercetare penală poate face percheziţii domiciliare cu autorizaţia procurorului”).

Severius Tănase a depus plângere şi la Parchetul militar Braşov, împotriva lucrătorilor IPJ Braşov “pentru săvârşirea infracţiunilor de distrugere şi abuz în serviciu contra intereselor persoanei”. Pe 31 iulie 2000, Parchetul militar a dat rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale “întrucît – din actele de cercetare efectuate în cauză – a rezultat că faptele au fost comise în stare de necesitate” (subl.n.).

Severius Tănase a contestat soluţia Parchetului militar Braşov la Secţia Parchetelor Militare din Parchetul General, la care a făcut revenire în martie 2002, dar până la data discuţiei cu reprezentanţii APADOR-CH nu primise răspuns.

Al doilea incident grav, în care Severius Tănase a fost victima unor poliţişti – de data aceasta din Săcele – s-a petrecut pe 12 martie 2002 şi a fost intens mediatizat în presa centrală şi locală. În acea zi, în jurul orei 12.30 ziua, Tănase se afla în centrul oraşului (zona numită “Cernatu”), foarte aproape de sediul poliţiei. În momentul în care a traversat strada principală, doi subofiţeri aflaţi într-o maşină ce rula spre sediul poliţiei i-au adresat injurii, a afirmat Tănase. Poliţiştii au susţinut că, dimpotrivă, Tănase i-ar fi înjurat primul. Chiar dacă aşa a fost, nimic nu poate justifica reacţia ulterioară a poliţiştilor care l-au luat la bătaie, l-au băgat cu forţa în sediul poliţiei şi l-au lovit cu pumnii şi picioarele în partea superioară a corpului şi la cap. Între două reprize de bătaie, Tănase a reuşit să ajungă la comandantul poliţiei dar acesta şi-a îndemnat subalternii să-l ducă “în beci” şi să-i dea şi amendă. După ce a fost din nou bătut (nu în “beci” ci într-un birou), Severius Tănase, aflat în stare de şoc, a fost pus să semneze un proces verbal de contravenţie (p.v.nr.463388/12.03.2002 – amendă 800.000 lei). Ca martor, a semnat Petre Sandu, aflat în sediul poliţiei cu alte probleme. Pe lângă acesta, mai există şi alţi martori oculari care pot depune mărturie despre modul în care a fost tratat Severius Tănase. În plus, fotografiile apărute în presă arată clar un hematom imens la ochiul stâng, care este aproape închis.

După ce l-au pus să se spele de sângele de pe faţă, poliţiştii l-au pus în libertate cu “recomandarea” să nu spună nimic despre cele întâmplate.

Severius Tănase a fost spitalizat la secţia chirurgie în perioada 12 – 14 martie 2002. Biletul de ieşire din spital datat 14 martie (foaie de observaţie nr.4599) menţionează diagnosticul “contuzie toraco-abdominală prin agresiune. Hematom periorbital stâng.” Pe 20 martie, la recomandarea medicului de familie, Severius Tănase este supus unui examen oftalmologic a cărui concluzie este: “contuzie oculară gr.I-II, edem macular posttraumatic … hemoragie subconjunctivală”. Pe această bază şi după o efectuarea unei retinoscopii, Serviciul medico-legal judeţean a prelungit numărul de zile de îngrijiri medicale la 30-35 zile în total (prelungire nr.805/E din 22 martie 2002).

Evident, comandantul Poliţiei Săcele a negat că subordonaţii săi l-ar fi bătut pe Tănase.

Severius Tănase a depus plângere împotriva celor doi subofiţeri la Parchetul militar Braşov (data confirmării de primire prin poştă este 19 aprilie 2002).

Concluzii:

– APADOR-CH consideră că subofiţerii din Săcele se fac vinovaţi de vătămare corporală (art.181 Cod penal), privare ilegală de libertate şi cercetare abuzivă (art.266 Cod penal) şi supunere la rele tratamente (art.267 Cod penal) iar comandantul secţiei de poliţie, de instigare şi complicitate;

– Toate acţiunile poliţiştilor din primul incident (percheziţia domiciliară din 1999) şi din al doilea (privarea de libertate, vătămarea corporală şi supunerea la rele tratamente din 2002) reprezintă încălcări ale Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului;

– Asociaţia aşteaptă ca Secţia Parchetelor Militare să infirme soluţia de neîncepere a urmăririi penale în cazul incidentului din 1999, justificată de o “stare de necesitate” inexistentă.

APADOR-CH a cerut Parchetului militar să efectueze cercetări complete şi imparţiale cu privire la abuzurile poliţiştilor din Săcele a căror victimă a fost Severius Tănase. Asociaţia a solicitat ca ancheta să fie efectuată nemijlocit de procuror, fără implicarea poliţiştilor de la IPJ Braşov şi, cu atât mai puţin, a celor din Săcele.

Conform declaraţiilor ofiţerului de presă de la IPJ Braşov (reproduse în publicaţii ca “Naţionalul” din 14 martie 2002), urmau să se facă cercetări, la nivelul inspectoratului, pentru lămurirea lucrurilor. APADOR-CH a solicitat IGP să îi comunice rezultatele cercetărilor.

III. ASPECTE PRIVIND TRATAMENTUL DEŢINUŢILOR ÎN PENITENCIARE

Programul asociaţiei destinat monitorizării tratamentului deţinuţilor în penitenciare s-a desfăşurat în condiţii normale, faptul datorându-se şi în acest an, între altele, unei bune colaborări cu Direcţia Generală a Penitenciarelor (DGP). DGP şi responsabilii penitenciarelor vizitate au asigurat reprezentanţilor APADOR-CH accesul la datele şi în spaţiile care au fost de interes pentru ei. Spre deosebire de anii anteriori, însă, DGP a renunţat, practic, să mai răspundă asociaţiei la rapoartele pe care reprezentanţii acesteia i le-a înaintat după fiecare din vizitele făcute. Fără să constituie, evident, o obligaţie a DGP, în toţi anii în care au fost date, răspunsurile respective au asigurat o comunicare pe care reprezentanţii APADOR-CH au perceput-o benefică mai ales pentru corectarea unora dintre deficienţele constatate.

Nici în cursul acestui an, Parlamentul nu a adoptat o nouă lege a executării pedepselor privative de libertate şi nici un nou Statut al cadrelor din penitenciare, personalul rămânând şi în continuare militarizat.

În luna iulie 2002, prin trei ordine ale ministrului Justiţiei au fost stabilite noi reglementări privind acordarea drepturilor deţinuţilor la vizită, pachete, ţigări şi cumpărături, metodologia determinării părţii de pedeapsă dedusă pe baza muncii deţinuţilor şi metodologia regimului semideschis de detenţie.

Pe parcursul anului 2002, reprezentanţii APADOR-CH au vizitat 12 penitenciare: Galaţi (19 februarie), Tulcea (21 februarie), Giurgiu (14 martie), Mărgineni (25 martie), Bistriţa (23 mai), Dej (spital penitenciar, 24 mai), Ploieşti (19 iunie), Târgu Jiu (4 iulie), Codlea (1 octombrie), Vaslui (29 octombrie), Bacău (31 octombrie) şi Bucureşti – Rahova (12 noiembrie).

Principalele constatări făcute cu ocazia vizitelor

1. Suprapopularea

Problema cea mai serioasă cu care se confruntă penitenciarele a rămas aceeaşi din toţi anii din urmă – suprapopularea.

În unele din penitenciarele vizitate au fost întâlnite situaţii cu totul deosebite, ca în cazul penitenciarului din Bacău. Aici, la data vizitei, „indicele de ocupare” era de peste 330% (în unitate erau cazaţi 1541 de deţinuţi în 1117 paturi, la o capacitate normată de 468 de locuri). Chiar dacă nu tot atât de aglomerate, restul penitenciarelor, în marea lor majoritate, se află de asemenea într-o situaţie neacceptabilă, cu un „indice de ocupare” în jur de 200%. În această categorie sunt de amintit penitenciare precum Târgu Jiu (capacitate normată 500 de locuri, 892 de paturi instalate şi 1251 de deţinuţi), Ploieşti (574/760/1136), Codlea (640/960/1291), Vaslui (538/849/1005) etc. Câteva exemple concrete de camere supraaglomerate sunt cele în care erau cazaţi, la Ploieşti, minorii, tinerii şi recidiviştii, unde media era de 2 – 3 deţinuţi într-un pat. La Bacău, în camera 13, recidivişti, erau 30 de paturi şi 53 de persoane, în camera 20, arestaţi preventiv, erau 30 de persoane şi 15 paturi iar în camera 36 erau 20 de paturi şi 37 de deţinuţi minori. Mai ales pe timp de vară în aceste spaţii aerul este irespirabil, ceea ce în opinia asociaţiei constituie un tratament inuman. Puţinele exemple de sens contrar, în care suprapopularea nu constituie o problemă (sau, în orice caz, nu o problemă acută), sunt penitenciarele Giurgiu (1000/1000/1105), Botoşani (837/948/1033), Tulcea (timp de mai multe luni la rând nu au existat decât în mod cu totul excepţional cazuri în care deţinuţii să fie nevoiţi să doarmă câte doi în pat) şi Bucureşti – Rahova, având un „grad de ocupare” de sub 100%.

În limita fondurilor pe care le-a avut la dispoziţie DGP a făcut, în general, tot ce se putea face pentru ameliorarea situaţiei. La Galaţi a fost finalizat un tronson nou pentru cazarea deţinuţilor (fapt ce a ameliorat dar nu a rezolvat nici aici problema supraaglomerării), la Mărgineni – dar şi în alte unităţi – au fost efectuate lucrări de reparaţii şi modernizări ale spaţiilor de cazare a deţinuţilor etc. În schimb, din cauza lipsei fondurilor necesare, penitenciarul Bistriţa a fost nevoit, în 1997, să oprească investiţia pe care o începuse şi care consta, în principal, în construirea a trei pavilioane noi pentru detenţie (s-a reuşit construirea numai a unei părţi dintr-un pavilion). La penitenciarul din Tulcea, se afla în construcţie un nou pavilion în care urmau să fie amenajate cabinetele medicale, infirmeria, sectorul vizite, capela şi secţiile pentru minori şi femei; pentru anul 2002 au putut fi alocate numai 6 miliarde de lei, reprezentând circa 1/5 din fodurile necesare. Un fapt pozitiv îl reprezintă faptul că la acest penitenciar s-a reuşit o investiţie foarte necesară, instalaţia de „potabilizare” a apei de la secţia Chilia Veche.

APADOR-CH continuă să considere că suprapopularea este mai ales o consecinţă a politicii penale actuale şi a numărului ridicat de condamnări la pedepse privative de libertate. O perspectivă practic identică are, de altfel, şi Comitetul pentru Prevenirea Torturii (CPT), care în rapoartele sale privind România a subliniat în mod constant nevoia „reformării Codului penal şi a Codului de procedură penală pentru reducerea duratei arestării preventive şi a cercetării judiciare, crearea de măsuri alternative la privarea de libertate, precum şi o refacere a legislaţiei referitoare la executarea pedepselor”. APADOR-CH reaminteşte că în legea penală românească numărul situaţiilor în care poate fi dispusă arestarea preventivă este cu mult mai mare decât acela prevăzut în Convenţia europeană a drepturilor omului şi că această măsură poate fi prelungită până la jumătatea maximului pedepsei pentru fapta de care este acuzată persoana arestată.

Printre numeroasele consecinţe ale suprapopulării se numără şi imposibilitatea separării deţinuţilor pe diferitele criterii prevăzute atât în legea internă cât şi în tratatele internaţionale ratificate de România (la Ploieşti, de exemplu, arestaţii preventivi erau cazaţi împreună cu condamnaţii definitiv). Trebuie de asemenea subliniat că supraaglomerarea crează probleme şi în ce priveşte raportul dintre numărul de deţinuţi şi cel al cadrelor care se ocupă de aceştia. Astfel, în timp ce la nivelul standardelor europene raportul acceptabil este de 1 cadru la 2 deţinuţi, media în penitenciarele româneşti este în jur de 1 cadru la 8 sau 10 deţinuţi, ajungând uneori, ca în cazul penitenciarului Ploieşti, chiar şi la 1/15 şi mai mult.

2. Asistenţa medicală şi starea igienico – sanitară

Insuficienţa personalului medical este, asemeni suprapopulării, o problemă dintre cele mai serioase care s-a cronicizat la nivelul sistemului penitenciar. Cu toate acestea, personalul medical existent este, în general, preocupat ca asistenţa acordată deţinuţilor să fie acceptabilă, în condiţiile date. Şi în cursul anului 2002, medicii au continuat să se ocupe, practic în toate penitenciarele, şi de cadre. La Târgu Jiu, de exemplu, s-a constatat faptul că cei doi medici generalişti (a căror sarcină exclusivă ar trebui să fie cei aproape 1300 de deţinuţi), acordă una, trei sau uneori chiar cinci ore pe zi cadrelor din unitate (circa 240, plus membrii familiilor lor) şi personalului Tribunalului şi Parchetului local (în jur de 250 de persoane). La Vaslui, medicii se ocupă de cadre zilnic între orele 7.00 – 9.00 şi 14.00 – 15.00. La penitenciarul din Bacău, singurul medic generalist are în grijă exclusiv cadrele iar la Ploieşti cabinetul medical rezervă cadrelor două ore pe zi. APADOR-CH repetă că o asemenea practică nu are cum să nu afecteze calitatea actului medical care ar trebui asigurat deţinuţilor. Reprezentanţii asociaţiei au constatat şi anul acesta că sunt frecvente cazurile în care un medic este pus în situaţia să acorde în jur de 70 – 80 sau mai multe consultaţii şi tratamente pe zi, pe durata celor 7 ore de program zilnic.

Problemele cele mai acute ale deficitului de personal medical au fost întâlnite la penitenciarele din Tulcea (din 3 posturi de medici generalişti era încadrat numai unul) şi la cel din Giurgiu, unde din 6 medici de medicină generală şi 1 stomatolog, prevăzuţi în statul de organizare, erau încadraţi numai 2 generalişti.

Sunt încă penitenciare unde serviciului de stomatologie ar trebui să i se acorde o mai mare atenţie. La Ploieşti, de exemplu, deşi conducerea penitenciarului a reuşit să amenajeze cu dotările necesare un cabinet stomatologic şi să angajeze un medic, serviciul nu putea funcţiona deoarece nu avea instrumentarul necesar, în valoare de aproximativ 100 de milioane de lei. Penitenciarele Giurgiu şi Galaţi nu aveau medic stomatolog. La Giurgiu exista această situaţie deoarece postul era blocat din toamna anului 2001, neputând fi încadrat, deşi penitenciarul avea 3 candidaţi iar la Galaţi un stomatolog făcea „voluntariat” şi urma, „în principiu”, să fie angajat. La Bacău, era necesară punerea în funcţiune a unui laborator de tehnică dentară (exista încăperea necesară însă ar fi fost nevoie de deblocarea postului de tehnician dentar, prevăzut în statul de organizare) iar la Vaslui se impunea achiziţionarea unui al doilea scaun stomatologic.

În toate penitenciarele vizitate a continuat şi în cursul anului 2002 practica încătuşării deţinuţilor internaţi în spitalele civile. Reprezentanţii APADOR-CH au reiterat în mod constant că atât Comitetul european pentru prevenirea torturii cât şi raportorul special ONU împotriva torturii au criticat practica încătuşării deţinuţilor bolnavi. În sistemul penitenciar din România un asemenea tratament este cu atât mai lipsit de sens cu cât fiecare deţinut bolnav internat într-un spital civil este păzit în permanenţă de doi subofiţeri. Asociaţia solicită conducerii DGP să renunţe la această regulă, care în ultimul timp este privită cu rezerve inclusiv de personalul medical şi de pază din penitenciare.

Distribuirea de prezervative deţinuţilor rămâne în continuare o măsură dezirabilă dar şi cu perspective neclare. Deşi la nivelul personalului şi responsabililor din sistem rezervele din anii anteriori nu mai persistă decât în proporţie nesemnificativă, luarea acestei măsuri întârzie şi pare să nu mai depindă decât de găsirea banilor necesari. Reprezentanţii asociaţiei au pledat constant pentru luarea acestei măsuri argumentând mai ales că, dacă este vorba despre costuri, transmiterea unor boli grave, inclusiv incurabile, între deţinuţi este categoric mai costisitoare – uman, material, financiar etc – decât procurarea acestui mijloc de protecţie absolut elementar.

Asociaţia a reţinut ca pertinentă ideea medicilor din penitenciarul Bacău – pe care a supus-o atenţiei conducerii DGP – ca analizele destinate să depisteze luesul (testul VDRL) să fie făcute încă de la arestarea de către poliţie. Introducerea acestei reguli se justifică deoarece cu cât depistarea bolii este mai timpurie, cu atât durata tratării ei este mai scurtă, costurile tratamentului sunt mai reduse iar suferinţa celor bolnavi este şi ea mai mică şi de mai scurtă durată.

În privinţa spitalelor penitenciare, APADOR-CH şi-a însuşit observaţiile medicilor de la spitalul penitenciar Dej – pe care de asemenea le-a supus atenţiei conducerii DGP – potrivit cărora este necesar ca la nivelul Casei „militare” de asigurări de sănătate, la care DGP este repartizată, să se renunţe la „baremul obligatoriu lunar de externări” (care în cazul spitalului Dej era de 200, adică exact capacitatea spitalului). Fără îndeplinirea „normei”, spitalele nu primesc fondurile de care au nevoie, ceea ce constituie un risc cât se poate de serios la adresa calităţii actului medical, mai ales prin aceea că medicii se pot vedea constrânşi să externeze bolnavi nevindecaţi complet.

Un serviciu medical care se confruntă de mai mulţi ani cu probleme mai serioase de dotare tehnică este cel de la Tulcea, care la data vizitei avea în continuare nevoie (mai ales pentru secţia de la Chilia Veche) de o şalupă rapidă, un electrocardiograf, un defibrilator etc.

Cu toate că starea igienico – sanitară din penitenciare este în general acceptabilă, mai sunt încă unităţi în care în camerele deţinuţilor sunt gândaci, şoareci şi păduchi. Câteva exemple sunt cele ale penitenciarelor din Vaslui, Codlea, Târgu Jiu şi Bacău. La Bacău, reprezentanţii asociaţiei au întâlnit o situaţie cu totul inacceptabilă chiar în una din camerele infirmeriei: pe jos era mizerie, lenjeria de pat era foarte murdară, din cauza aglomerării, un deţinut având un picior amputat dormea pe jos pe o saltea din care rămăsese aproape numai dosul iar cearşaful şi perna deţinutului erau pur şi simplu negre.

Comparativ cu anii precedenţi s-a înregistrat o situaţie mai bună în domeniul asigurării cu produse pentru igiena colectivă şi individuală a deţinuţilor: detergenţi, săpun, hârtie igienică, pastă de dinţi şi lame de ras. Situaţiile în care deţinuţii nu primeau lame de ras, de exemplu, au fost destul de rare (ca în cazul penitenciarului din Giurgiu), dar nu mai puţin inacceptabile, în condiţiile în care este ştiut ce riscuri comportă folosirea de către mai multe persoane a aceleiaşi lame de ras.

Cu privire la activitatea serviciilor medicale, APADOR-CH a consemnat două situaţii deosebite, la penitenciarele din Târgu Jiu şi Codlea.

În primul caz a fost vorba de decesul, la 5 iunie 2002, în spitalul penitenciar Bucureşti – Jilava, a deţinutului Nelu Bălăşoiu, în vârstă de 18 ani (pentru detalii vezi capitolul Poliţia – aspecte generale şi cazuri individuale). Investigând acest caz, reprezentanţii asociaţiei au constatat, mai întâi, că la data de 14 mai 2002 cadrele serviciului medical din penitenciar au acceptat primirea fără acte medicale a lui Nelu Bălăşoiu, care fusese adus aici din arestul poliţiei Târgu Cărbuneşti (din investigaţiile reprezentanţilor APADOR-CH au reieşit un număr de indicii serioase că deţinutul a fost bătut grav în arestul poliţiei). În al doilea rând, a reţinut atenţia superficialitatea cu care personalul medical din unitate l-a tratat pe Nelu Bălăşoiu, care a fost adus în penitenciar traumatizat grav fizic şi psihic şi care avea să moară peste trei săptămâni. Din analizele urologice făcute la spitalul penitenciar Bucureşti – Jilava, analize cu rezultate efectiv incredibile (creatinina 11,9, la o limită normală de 1,2 iar ureea 146, în condiţiile în care limita normală este 40), a rezultat că Nelu Bălăşoiu a avut rinichii practic zdrobiţi. Cu toate acestea şi deşi deţinutul prezenta edeme foarte evidente pe picioare şi la cap, vărsa sânge şi avea o balonare excesivă a stomacului, diagnosticul pus de cabinetul medical a fost mai întâi „colică biliară” şi apoi „sensibilitate în hipocondrul drept şi regiunea epigastrică”. Iar la un examen de specialitate Nelu Bălăşoiu a fost trimis cu numai două zile înainte de a muri. APADOR-CH cere DGP clarificarea eventualelor responsabilităţi ce revin personalului medical al unităţii în cazul Nelu Bălăşoiu.

În cazul penitenciarului Codlea este vorba despre epidemia de râie, din lunile august – septembrie 2002. La începutul lunii august, în penitenciar au apărut, la deţinuţi, 7 cazuri de scabine, într-o formă agravată, „cu suprainfecţie (în 2 din cazuri a fost necesară internarea în spitalul penitenciar Bucureşti – Jilava). Iniţial tratamentul a fost făcut cu sulf iar ulterior a fost necesar să se folosească unguentul cu scabex. Cu toate acestea îmbolnăvirile au continuat şi până la sfârşitul lunii septembrie s-au înregistrat încă 25 de cazuri. În opinia APADOR-CH, epidemia a avut drept primă explicaţie măsurile deficitare de ordin igienico – sanitar, situaţie pentru care responsabilitatea revine mai ales compartimentului medical.

3. Hrana

În urma vizitelor pe care le-a făcut în cursul acestui an în cele 12 penitenciare, reprezentanţii APADOR-CH au rămas cu impresia că situaţia în acest domeniu s-a ameliorat într-o oarecare măsură în comparaţie cu anii precedenţi. Conducerile penitenciarelor şi compartimentele de logistică par să fi fost preocupate mai mult decât în anii trecuţi de calitatea hranei şi de condiţiile în care aceasta este pregătită.

Lipsa cărnii din mâncare, diferenţele încă mari dintre cantităţile înscrise în acte şi cele găsite efectiv în cazane, este în continuare problema principală (în marea majoritate a cazurilor se folosesc subproduse şi, mai ales, slănină) . Câteva exemple pozitive (sau, în orice caz, cu o situaţie mai bună) au fost, în acest an, cele ale penitenciarelor din Giurgiu, Mărgineni, Botoşani şi mai ales al spitalului penitenciar Dej (în raportul lor, reprezentanţii asociaţiei au consemnat că „A fost una din rarele dăţi în care au văzut carne în cantităţi suficiente în hrana deţinuţilor”). În schimb la Galaţi, de exemplu, situaţia întâlnită a fost destul de criticabilă. În ziua vizitei reprezentanţilor APADOR-CH, în acte era consemnat că pentru prepararea hranei de prânz de la magazie fuseseră scoase 88 kg de carne şi 73 kg subproduse, în timp ce în cazane puteau fi găsite maximum 25 – 30 kg de carne. Cazul acestui penitenciar este, din acest punct de vedere, cu atât mai serios cu cât în anul 2000 reprezentanţii asociaţiei au descoperit o substanţială cantitate de carne dosită în camera frigorifică (subofiţerul de serviciu fiind „dat afară”, a precizat, la vizita din acest an, comandantul unităţii). Situaţii criticabile au fost de asemenea întâlnite la penitenciarele din Târgu Jiu, Bacău, Bucureşti – Rahova, Ploieşti etc.

La spitalul penitenciar Dej, în beciul unităţii se aflau mari cantităţi de ceapă şi cartofi în stare avansată de degradare (ceapa era încolţită, la fel şi cartofii, care erau stropiţi cu o soluţie de var). Tot în beci erau depozitate circa 20 kg de mălai cu termenul de valabilitate depăşit de aproape trei luni.

4. Legătura cu exteriorul

Corespondenţa scrisă a deţinuţilor este nelimitată, necenzurată şi sunt asigurate condiţiile confidenţialităţii acesteia.

Cu toate că, potrivit Constituţiei României convorbirile telefonice sunt asimilate corespondenţei scrise – având, deci, de urmat acelaşi regim – nici în cursul anului 2002 lucrul acesta nu a fost respectat în marea majoritate a penitenciarelor. Ca şi în anii precedenţi, prin modul în care sunt amplasate telefoanele publice destinate deţinuţilor, supraveghetorii aud ce vorbesc deţinuţii la telefon. Este de asemenea menţinută în continuare o procedură destul de complicată şi greoaie pe care deţinuţii şi persoanalul trebuie s-o urmeze pentru a fi aprobate convorbirile pe care deţinuţii le solicită. Aceştia trebuie să precizeze inclusiv ce număr vor să apeleze, cu ce persoană urmează să vorbescă şi chiar şi ce anume vor să vorbească. Pentru cazurile în care s-ar impune supravegherea corespondenţei unui deţinut este necesar ca lucrul acesta să fie făcut în condiţii de strictă legalitate, pe baza unui mandat emis în condiţiile legii şi a unor proceduri specifice, de asemenea stabilite prin lege. Este necesar ca responsabilii penitenciarelor să se preocupe mai mult de creşterea numărului de telefoane pe care deţinuţii să le poată da în decursul unei luni. Lucrul acesta este posibil atât prin instalarea de noi posturi telefonice cât şi prin optimizarea activităţii şi o mai mare solicitudine faţă de nevoile deţinuţilor. Ultimul aspect se dovedeşte destul de important în condiţiile în care sunt penitenciare (Târgu Jiu, de exemplu) în care deţinuţii pot să dea un telefon pe săptămână, în timp ce în multe dintre celelalte acest lucru este posibil numai o dată sau de două ori pe lună, deşi numărul de posturi telefonice şi al deţinuţilor nu diferă în nici un caz în asemenea proporţii între penitenciarele cu practici atât de diferite. Important este de asemenea ca personalul din penitenciare să nu mai considere telefonul ca pe o recompensă (sau „facilitate”), ci ca pe un drept al deţinuţilor. Dacă telefonul este asimilat corespondenţei scrise iar deţinuţii au dreptul să trimită câte scrisori vor, rezultă că ei ar trebui să poată să dea şi câte telefoane vor (desigur, în limita posibilităţilor tehnice din penitenciare). În sensul acesta, dar şi al eliminării unei birocraţii restrictive şi nejustificate, asociaţia consideră că se impune modificat sau abrogat ordinul directorului general al DGP nr 820/1998. O situaţie deosebită a fost întâlnită în penitenciarul Bacău, unde deţinuţii puteau să dea telefoane numai între 28 şi 31 ale fiecărei luni, între orele 9 – 13 şi 15 – 18, reprezentanţii unităţii explicând că celelalte zile sunt rezervate primirii vizitelor. Reprezentanţii asociaţiei au considerat acest program cu totul restrictiv şi nejustificat şi au solicitat conducerii penitenciarului să renunţe la el, inclusiv pentru că una din nemulţumirile cele mai serioase ale deţinuţilor ţinea de acest fapt.

APADOR-CH apreciază ca foarte bine venită măsura prin care Ministerul Justiţiei şi DGP au suplimentat, începând cu luna iulie 2002, drepturile deţinuţilor la vizite, pachete, ţigări şi cumpărături. Potrivit noilor norme arestaţii preventiv şi condamnaţii nerecidivişti au lunar dreptul la 3 vizite şi 15 kg de alimente, condamnaţii recidivişti – 2 vizite şi 10 kg de alimente, iar minorii, condamnaţii care ajută la paza altor condamnaţi, cei selecţionaţi în regim semideschis şi arestaţii contravenţional – 4 vizite şi 20 kg de alimente. Deţinuţii pot primi lunar 1200 de ţigări iar cumpărături pot să facă în limita a ¼ din salariul lunar minim brut pe ţară, cei care primesc pachete cu alimente şi în limita a ½ din acelaşi salariu, cei care nu primesc pachete. Cu ocazia vizitelor făcute ulterior adoptării noilor norme, reprezentanţii asociaţiei au constatat că acestea erau cunoscute de deţinuţi şi respectate de personal.

Primirea vizitelor de către deţinuţi se desfăşoară în general fără probleme. Câteva din deficienţele care mai sunt în acest domeniu ţin de condiţiile practice în care au loc uneori vizitele. Un exemplu este cel al penitenciarului din Galaţi. Accesul vizitatorilor la camera pentru vizite se făcea printr-un culoar sub cerul liber de circa un metru lăţime, culoar care la momentul vizitei era tixit de vizitatorii care aşteptau de mult timp. Sectorul pentru vizite avea o cameră pentru vizite „la masă” (unde nu era nimeni) şi o a doua cameră pentru vizite „obişnuite”, „la pupitru”, de circa 16 mp, unde 6 deţinuţi şi cel puţin 12 vizitatori (inclusiv copii mici) vorbeau toţi în acelaşi timp într-un vacarm de nedescris. Toţi deţinuţii şi vizitatorii lor stau în picioare. Pe un perete se afla un afiş care preciza că „Pe timpul vizitei se discută numai în limba română” iar pe un altul un alt afiş care stabilea că pe timpul vizitei deţinuţii şi vizitatorii lor trebuie să discute „numai probleme familiale, în caz contrar vizita se suspendă”. Reprezentanţii APADOR-CH au considerat ambele restricţii complet nejustificate şi au cerut responsabililor penitenciarului să renunţe la ele. O a doua problemă întâlnită pe timpul vizitelor priveşte unele cazuri (precum cel de la penitenciarul Bacău) în care comandantul unităţii poate să refuze vizitarea deţinuţilor de către alte persoane decât cele pe care deţinuţii le-au menţionat în fişă, la venirea în penitenciar sau, ca la penitenciarul din Giurgiu, deţinuţii nu pot fi vizitaţi decât de persoane care poartă aceleaşi nume ca şi ei (părinţi, soţi, copii). APADOR-CH insistă că deţinuţii trebuie să decidă ei înşişi de cine să fie sau să nu fie vizitaţi, în exact aceleaşi condiţii şi în aceeaşi logică după care decid cui scriu, cui dau telefoane ori de la cine vor să primească pachete. O problemă nerezolvată rămâne în continuare aceea a hainelor – de penitenciar – în care sunt obligaţi deţinuţii să meargă la vizite. Asociaţia a pledat continuu şi nu va înceta să o facă pentru a se permite deţinuţilor care au haine de acasă să poată merge la vizite îmbrăcaţi cu ele. Întâlnirea în haine de penitenciar cu copiii (nu o dată minori), cu părinţii şi soţii este traumatizantă atât pentru deţinuţi cât şi pentru cei care îi vizitează. Teama că în hainele civile deţinuţii ar putea să evadeze foarte uşor este contrazisă de practica din penitenciarul Tulcea, unde toţi deţinuţii care au haine civile le pot purta atât în interiorul unităţii, cât şi pe timpul deplasărilor în afară şi la vizite. În orice caz, până când o asemenea practică – care merită întreaga apreciere – va fi generalizată la nivelul întregului sistem penitenciar, APADOR-CH insistă ca măcar deţinuţii necondamnaţi definitiv, minorii şi femeile să poată să se îmbrace în hainele de acasă.

Deţinuţii au, în general, condiţiile necesare pentru a se informa cu privire la realitatea din exterior. Penitenciarele fac abonamente la ziare centrale şi locale şi în regulă aproape generală distribuie deţinuţilor aceste publicaţii la timp (o problemă o constituie numărul prea mic de exemplare în comparaţie cu cel al deţinuţilor). Din cauza fondurilor insuficiente, penitenciarele pot să asigure aparate TV numai în mică măsură, în cele mai multe cazuri în camere existând televizoare pe care deţinuţii le primesc de la familii.

5. Disciplina şi pedepsele disciplinare

Regulile stabilite pentru cercetarea şi sancţionarea deţinuţilor sunt în general respectate. Singura problemă care se mai ridică sub acest aspect este că în unele penitenciare (Bacău, Rahova şi Codlea, de exemplu) comisiile de disciplină nu-i audiază pe toţi deţinuţii faţă de care au fost puse în mişcare procedurile disciplinare, mai ales atunci când împotriva deţinuţilor respectivi se preconizează a fi decise sancţiuni mai puţin severe. Dat fiind faptul că pedepsele disciplinare, chiar şi cele mai puţin severe, au consecinţe asupra situaţiei deţinuţilor, inclusiv atunci când sunt luate în discuţie cererile acestora de liberare condiţionată, APADOR-CH a considerat constant că audierea de către comisie a deţinuţilor – în fapt posibilitatea lor de a se apăra cu privire la învinuirile care li se aduc prin „rapoartele de incident” – se impune în toate cazurile. Asociaţia consideră că este necesar ca DGP să dea dispoziţii mai precise în acest sens.

Şi în cursul anului 2002, a mai fost întâlnită (la penitenciarul din Ploieşti, de exemplu) interpretarea discutabilă a noţiunii de „separare de colectiv”, noţiune existentă fără vreo precizare în ordinul DGP care reglementează procedurile disciplinare pentru încălcarea regulamentului de ordine interioară (ROI). Asociaţia consideră – asemeni unora dintre conducerile penitenciarelor, cum ar fi cea de la Târgu Jiu, de exemplu – că interpretarea firească a acestei noţiuni este separarea numai de colectivul (camera) în care un deţinut a creat probleme, şi nu de întregul efectiv de deţinuţi, prin introducerea acestuia, aşa cum încă se mai practică, în camera de izolare („izolatorul de pedeapsă”). Dat fiind că întrunirea comisiilor de disciplină se face numai săptămânal, deţinuţii astfel „separaţi de colectiv” sunt ţinuţi la izolare până şi 6 zile, până când li se stabileşte pedeapsa. Situaţia aceasta este cu atât mai neacceptabilă în cazurile în care perioada petrecută la izolare nici măcar nu se deduce din pedeapsa stabilită de comisia de disciplină. Asociaţia a solicitat DGP să clarifice problema „separării de colectiv”, propunând următoarele două variante: deţinutul acuzat de încălcarea ROI, în cazul în care aceasta se referă la relaţia cu colegii din cameră, să fie mutat în altă cameră până la decizia comisiei de disciplină; deţinutul să fie introdus la izolator însă atunci zilele petrecute acolo să fie deduse din pedeapsa aplicată.

În privinţa regimului de la izolare, asociaţia este de acord ca acest gen de pedeapsă să însemne o înăsprire a regimului de detenţie. În acelaşi timp, însă, consideră că un număr de reguli stabilite pentru acest caz sunt excesive, presupunând chiar riscuri pentru sănătatea fizică şi psihică a deţinuţilor: saltele şi aşternuturile se ridică de la deşteptare şi până la stingere, deţinuţii fiind din această cauză obligaţi să stea fie în picioare, timp de 16 ore, fie culcaţi sau aşezaţi pe paturile din beton, specifice acestor camere, existând un risc serios de îmbolnăvire; WC-ul nu este, practic, separat de restul camerei; deţinuţii nu primesc ziare şi cărţi şi sunt scoşi la plimbare cu cătuşe la mâini. Asociaţia solicită DGP să facă demersurile care se impun în vederea amendării Ordinului MJ nr 778/2000, în sensul renunţării la aceste restricţii excesive.

În marea majoritate a penitenciarelor vizitate, lanţurile nu erau folosite împotriva deţinuţilor. Din luna martie 2002, odată cu numirea în funcţie a actualei directoare, folosirea lanţurilor a fost interzisă şi în penitenciarul Bucureşti – Rahova. Singurele două penitenciare care nu renunţaseră la această practică erau cele din Mărgineni şi Giurgiu (din discuţiile pe care reprezentanţii asociaţiei le-au avut cu unii deţinuţi transferaţi de la penitenciarul Bucureşti – Jilava a reieşit că şi aici ar mai exista încă această practică). APADOR-CH a dezavuat constant folosirea lanţurilor împotriva deţinuţilor. Această măsură încalcă normele internaţionale în materie pe care statul român le-a ratificat: Regulile minime ONU pentru tratamentul deţinuţilor (Regula 33) şi Regulile europene pentru penitenciare (Regula 39). Contrar acestor norme, în anul 2000 ministrul Justiţiei a emis ordinul nr 1257/C, prin care a autorizat folosirea lanţurilor. Asociaţia a cerut în repetate rânduri abrogarea neîntârziată a acestui ordin.

Există o regulă generală, insituită prin dispoziţii ale DGP, după care documentele întocmite în legătură cu procedurile disciplinare sunt ţinute separat de cele constituind dosarul personal al deţinuţilor şi nu îi însoţesc pe aceştia la transferul în alt penitenciar. APADOR-CH consideră acest fapt nefiresc. Împrejurările în care un deţinut a comis o abatere, dacă a fost sau nu audiat de comisia de disciplină, dacă a avut posibilitatea să se apere sau să conteste sancţiunea care i-a fost aplicată sunt chestiuni relevante în situaţiile în care autorităţile penitenciare sau judiciare, avocaţii deţinuţilor sau organizaţiile neguvernamentale sunt interesate de situaţia disciplinară sau judiciară a unuia sau altuia dintre deţinuţi. Asociaţia solicită DGP să modifice ordinul nr 2963/1999 în sensul anexării obligatorii la dosarul de penitenciar al fiecărui deţinut a tuturor actelor întocmite cu ocazia pedepsirii sale pentru încălcarea ROI.

În general, deţinuţii au acces la propriul dosar de penitenciar. Mai există însă şi situaţii în care responsabilii unităţii au unele reţineri în a permite accesul nelimitat al deţinuţilor la propriile dosare. APADOR-CH consideră că nu trebuie să existe absolut nici un motiv pentru care deţinuţii să nu-şi poată vedea, atunci când vor, dosarele personale. Ei trebuie să aibă inclusiv posibilitatea de a face fotocopii de pe oricare din actele din dosar (inclusiv de pe actele instanţelor judiciare, fără ca personalul să stea, ca la penitenciarul Bacău, cu grija că respectivele instanţe „ar putea să nu fie de acord cu aşa ceva”).

Cu toate că numărul cazurilor în care deţinuţii s-au plâns de comportamentul personalului este relativ mic, mai există încă situaţii în care sunt indicii că subofiţerii sau ofiţerii se poartă abuziv în relaţiile cu deţinuţii. Reprezentanţii asociaţiei au semnalat prin rapoartele lor câteva asemenea cazuri cum ar fi: la penitenciarul Bistriţa, violenţele comise împotriva unor deţinuţi de grupa de intervenţie a penitenciarului din Gherla, aflată “în vizită” în acest penitenciar; la penitenciarul Ploieşti, lovirea cu bastonul a unui minor de către ofiţerul de serviciu; la penitenciarul Codlea, cazul subofiţerului Stoica, despre care mai mulţi deţinuţi au declarat că se poartă abuziv cu ei; la penitenciarul Bucureşti – Rahova, cazul deţinutului Florea Drăgan, agresat de subofiţerul Paul. Sunt de asemenea indicii că în unele cazuri cadrele îi şicanează pe deţinuţii mai „incomozi”, mai ales pe aceia care cer ca ei şi colegii lor să fie trataţi regulamentar, să li se respecte drepturile pe care le au, personalitatea şi demnitatea. Asociaţia a solicitat conducerii DGP să ia măsurile pe care le consideră necesare pentru a descuraja încă şi mai mult şi a elimina în viitor orice astfel de comportamente.

În privinţa categoriei deţinuţilor consideraţi periculoşi, în ultimul timp, reprezentanţii asociaţiei au întâlnit în unele cazuri practica salutară a cazării acestora împreună cu deţinuţi care nu fac parte din această categorie (câteva exemple sunt ale penitenciarelor Galaţi, Tulcea, Bistriţa, Giurgiu, Bacău). În aceste cazuri nu există practic nici o diferenţă de tratament între cele două categorii, cu excepţia faptului că personalul urmăreşte cu mai multă atenţie comportamentul deţinuţilor “periculoşi”. La Mărgineni şi Târgu Jiu sunt ţinuţi în camere speciale numai acei deţinuţi care, făcând parte din această categorie, au avut tentative de evadare, sunt violenţi sau care îşi instigă colegii la nesupunere şi revoltă. În majoritatea penitenciarelor, responsabilii acestora au precizat că situaţia deţinuţilor din această categorie este analizată lunar iar atunci când se constată că un deţinut are constant un comportament corespunzător încetează categorisirea sa ca “periculos”. Reprezentanţii asociaţiei au mai întâlnit însă cazuri în care introducerea în categoria deţinuţilor “cu grad sporit de periculozitate” se face după criterii mai mult decât discutabile (de exemplu, adnotarea “intenţie de evadare” făcută la poliţie pe dosar, fără dată, fără ştampilă şi semnătură şi fără nici o documentare care să explice o învinuire atât de gravă, cu consecinţe pe măsură). Mai mult, încă mai există situaţii în care deţinuţii sunt introduşi la “periculoşi” fără absolut nici o explicaţie. Reprezentanţii APADOR-CH au întâlnit un asemenea caz, al deţinutului Nicolae Popescu, la penitenciarul Mărgineni. Deţinutul fusese transferat, împreună cu alţi 11 colegi, de la penitenciarul Bucureşti – Rahova, la puţin timp după “scandalul colonelului Truţulescu” (au făcut vâlvă dezvăluirile unor ziarişti care au aflat că respectivul colonel în rezervă, deţinut la Rahova în cunoscutul caz “Ţigareta II”, ieşea în repetate rânduri în Bucureşti, în interes personal, cu complicitatea unor cadre). Unii ofiţeri de la Mărgineni le-au spus lui Nicolae Popescu şi celorlalţi deţinuţi, neoficial, că au fost transferaţi pentru că “sunt incomozi, ştiu prea multe despre cadrele corupte” şi că ar “face parte din banda lui Miron Cozma”. Popescu fusese transferat de la Bucureşti deşi avea afaceri judiciare la Curtea Supremă de Justiţie iar familia lui locuieşte în capitală. Deţinutul era foarte nemulţumit că a fost transferat şi introdus la “periculoşi” fără nici o explicaţie oficială, fără să fie avut nici un raport de pedepsire şi fără ca personalul să aibă vreun reproş cu privire la comportamentul şi activitatea sa. În privinţa caracterizărilor cu care deţinuţii vin de la poliţie, la penitenciarele din Bistriţa şi Tulcea există regula, care merită subliniată, că asemenea caracterizări sunt luate în consideraţie numai dacă sunt suficient de “documentate şi credibile”. La penitenciarul Bistriţa, însă, a fost întâlnită şi practica introducerii în categoria “periculoşilor” a deţinuţilor care se autoagresează. Reprezentanţii APADOR-CH au insistat constant că o asemenea practică este complet nejustificată mai ales că pentru un deţinut care ajunge în situaţia de a-şi produce vătămări corporale, adesea grave, pedepsele disciplinare nu pot constitui un factor descurajant şi cu atât mai puţin unul care să-i convingă că procedează greşit. În concluzie, opinia asociaţiei este că în categorisirea ca „periculos” a unui deţinut trebuie să conteze înainte de orice comportamentul din penitenciar al acestuia şi evaluarea, cât mai temeinică şi mai obiectivă, a acestui comportament de către cadrele unităţii.

Cu ocazia vizitei în penitenciarul Vaslui, reprezentanţii asociaţiei au reţinut cazul deţinutului Marius Maricel Năstase, în vârstă de 27 de ani, ucis de unul din colegii săi, deţinutul Mihai Călin. Năstase era arestat preventiv fiind acuzat că ar fi violat un copil. Dat fiind faptul că în locurile de detenţie „telefonul fără fir” funcţionează din plin, în penitenciar s-a răspândit zvonul că Năstase ar fi „pedofil”. După cele 21 de zile de carantină, el a fost mutat, la 14 februarie 2002, într-o cameră „liniştită” – au spus cadrele – în care, la câteva minute după ce a intrat, a fost lovit de deţinutul Călin şi a decedat (“hemoragie meningee cu inundaţie sanguină ventriculară, ruptură de arteră vertebrală şi traumatism cervical”). Cadrele cu care au stat de vorbă reprezentanţii APADOR-CH au explicat că deţinuţii ar avea anumite „valori morale” specifice, după care omorul, de pildă, ar fi acceptabil dar nu şi pedofilia. Asemenea explicaţii nu pot fi sub nici o formă o justificare a celor întâmplate iar cadrele aveau obligaţia legală de a preveni reacţiile violente la adresa lui Năstase, mai cu seamă că erau la curent cu zvonurile pe seama acestuia şi cunoşteau şi mentalitatea deţinuţilor în legătură cu acest gen de infracţiune. O situaţie asemănătoare, însă cu consecinţe evident mai puţin grave, s-a petrecut în luna noiembrie 2002 la penitenciarul din Iaşi. Deţinuţii Kurt William Treptow şi Tatiana Popovici, inculpaţi şi ei într-un dosar de „pedofilie”, foarte „mediatizat” de presă, au fost agresaţi de colegii de detenţie. În acest caz deznodământul nu a fost tragic şi pentru că intervenţia personalului penitenciarului şi a conducerii DGP a fost, inclusiv la sesizarea APADOR-CH, fermă şi de natură să descurajeze pornirile cu totul deplasate şi ilegitime ale deţinuţilor „justiţiari”. Asociaţia subliniază şi aici că responsabilitatea – inclusiv penală – a personalului din penitenciare derivă în asemenea situaţii mai ales din obligaţia legală pe care acesta o are de a prezerva viaţa, sănătatea şi integritatea fizică şi psihică a celor pe care îi are în detenţie.

6. Ocuparea timpului liber şi activitatea cultural – educativă

APADOR-CH apreciază că la acest capitol – al ocupării timpului liber al deţinuţilor, în special – rămân în continuare foarte multe de făcut, chiar şi în condiţiile în care supraaglomerarea penitenciarelor şi raportul dintre numărul deţinuţilor şi cel al cadrelor continuă să fie două mari probleme ale sistemului penitenciar. Acest deziderat are în vedere în primul rând faptul că în practic toate penitenciarele cei mai mulţi deţinuţi stau ani la rând în camere, aproape 24 de ore din 24, fără să aibă nici o preocupare sau activitate. O asemenea situaţie nu poate să nu afecteze sănătatea deţinuţilor, să nu le degradeze condiţia fizică, intelectuală şi psihică.

În condiţiile în care supraaglomerarea şi insuficienţa personalului par să nu fie chestiuni rezolvabile într-o perspectivă apropiată, APADOR-CH a insistat constant că este necesar ca responsabilii penitenciarelor să fie deschişi oricărei idei şi măsuri concrete care ar putea să facă mai suportabilă pentru deţinuţi lipsa de activitate. Reprezentanţii asociaţiei au pledat în mod permanent, de exemplu, ca atunci când nu au alte activităţi deţinuţilor să li se permită să urmărească emisiunile de la televizor. În destule penitenciare există o legătură cauzală aproape directă între restricţiile legate de programul de televizor şi starea de nemulţumire a deţinuţilor. La penitenciarul din Codlea, deţinuţii, care puteau să se uite la televizor numai după ora 17.00, au cerut în marea lor majoritate prelungirea acestui program. Solicitări şi nemulţumiri asemănătoare au fost întâlnite şi la penitenciarul Mărgineni. Reprezentanţii penitenciarelor răspund acestor cereri mai ales prin aceea că prelungirea funcţionării televizoarelor ar cauza o creştere a consumului de curent care ar greva bugetul unităţii. Explicaţia este contrazisă de adevărul destul de evident că televizoarele consumă destul de puţin curent, infinit mai puţin decât alţi consumatori care funcţionează în penitenciare – maşinile şi utilajele de la ateliere, maşinile şi instalaţiile de la blocul alimentar, becurile pentru iluminat etc. În sensul acesta este cât se poate de relevantă experienţa din penitenciarele unde televizoarele pot să funcţioneze în tot timpul în care deţinuţii nu au alt program. În nici unul dintre aceste cazuri reprezentanţii asociaţiei nu au aflat că energia electrică consumată de televizoare ar afecta semnificativ bugetele penitenciarelor. În schimb, este o realitate care poate fi constatată uşor că în asemenea unităţi starea de nemulţumire a deţinuţilor este semnificativ diminuată în comparaţie cu restul penitenciarelor (câteva exemple de acest gen sunt penitenciarele Târgu Jiu, Bacău, Giurgiu).

La penitenciarul din Bistriţa, reprezentanţii APADOR-CH au constatat o anumită rigiditate – asemănătoare celei din cazărmi – în felul de a privi programul zilnic al deţinuţilor. Asociaţia nu pledează pentru lipsa de organizare şi bunul plac în viaţa din penitenciare, însă consideră că este nefiresc ca deţinuţilor – nişte oameni care stau degeaba în camere timp de 5, 10 sau 20 de ani – să li se impună ca la ora 6 fix să sară din paturi, de la 6.10 la 6.15 să se spele pe dinţi, de la 12 la 12.05 să se pregătească pentru masa de prânz etc etc. În programul zilnic al unui penitenciar unele “repere orare” sunt, desigur, inevitabile (orele pentru cabinetul medical, pentru plimbare, distribuirea hranei, prezentarea la instanţe, la muncă etc). Însă în afara unor asemenea ore fixe, programul deţinuţilor ar trebui să fie cât mai relaxat cu putinţă.

Este de asemenea important să se găsească soluţii ca atunci când deţinuţii sunt ţinuţi în cameră să poată avea cele mai diverse preocupări, să lucreze, de exemplu, artizanat, să sculpteze, să picteze, să joace şah, remmy, table, cărţi etc. Reprezentanţii asociaţiei au rămas în ultimii ani cu impresia că procurarea unor asemenea jocuri, a sculelor şi materialelor necesare preocupă într-o măsură tot mai mică personalul penitenciarelor. Mai mult, sunt cazuri (penitenciarul Vaslui dar şi altele) în care femeilor le este interzis să aibă în camere ace, croşete, andrele, absolut necesare pentru diminuarea inconfortului cauzat de lipsa de activitate.

Durata programului de plimbare în aer liber este în general mai mică decât cea stabilită prin normele internaţionale în materie ratificate şi de statul român (atât Regulile ONU cât şi cele europene prevăd “cel puţin o oră pe zi”). Situaţia aceasta se datorează în cele mai multe din cazuri suprapopulării penitenciarelor dar şi unei planificări a activităţilor susceptibilă a fi optimizată. La penitenciarul Galaţi, deşi progresele faţă de situaţia din urmă cu doi ani erau vizibile (acum existau trei curţi de plimbare şi un teren de fotbal, chiar dacă improvizate), cea mai recentă programare a “plimbării zilnice” prevedea o jumătate de oră, până la o oră, două zile pe săptămână, plus vinerea, o dată la două săptămâni. Explicaţia cadrelor a fost că efectivele personalului de la pază şi tratament sunt insuficiente. Asociaţia a considerat, însă, această situaţie cu totul deosebită şi de neacceptat, de natură să afecteze inclusiv sănătatea deţinuţilor. O situaţie oarecum asemănătoare a fost întâlnită şi la penitenciarul Bistriţa, unde “plimbarea zilnică” avea loc numai patru zile pe săptămână, câte o jumătate de oră de fiecare dată. Cu ocazia vizitei la Bistriţa, reprezentanţii APADOR-CH au aflat de existenţa unui ordin al DGP, din luna aprilie 2002, prin care refuzul de a ieşi la plimbarea zilnică este considerată abatere disciplinară. Pentru a justifica, probabil, o asemenea reglementare ordinul invocă – selectiv – Regulile minime ONU în materie (care nu privesc plimbarea zilnică drept o obligaţie a deţinuţilor) care stabilesc un principiu pe care ordinul DGP nu-l aminteşte, anume că deţinuţilor trebuie să li se asigure în fiecare zi cel puţin o oră pentru plimbare; contrar acestui principiu, ordinul DGP prevede doar 30 de minute pentru plimbarea zilnică. Din cauza numărului mare de deţinuţi, a existenţei numai a unei curţi de plimbare, dar şi pe baza ordinului DGP, programul de plimbare era şi la Târgu Jiu redus nepermis de mult – între o jumătate de oră şi o oră, numai de luni până joi, vinerea şi sâmbăta fiind “program administrativ”. Asociaţia a solicitat conducerii DGP să renunţe la ordinul amintit, ca fiind în dezacord evident cu normele internaţionale în materie. Deşi cu condiţii apropiate de media din celelalte penitenciare există şi cazuri în care plimbarea zilnică este planificată şi se desfăşoară în acord cu cerinţele existente în acest domeniu (cazul care poate fi primul menţionat este al penitenciarului Mărgineni, unde durata acestui program este de o oră, o oră şi jumătate, în fiecare zi, inclusiv sâmbăta şi duminica). Acest fapt, împreună cu preocuparea conducerii pentru rezolvarea problemelor deţinuţilor, cu grija pentru o asistenţă medicală şi o hrănire de calitate, explică de ce în penitenciarul Mărgineni există o stare destul de lipsită de tensiuni între deţinuţi şi personal.

Compartimentele cultural – educative sunt în general preocupate de îndeplinirea rolului care le revine. Insuficienţa personalului şi anumite tendinţe spre teoretizare şi formalism sunt factorii fără de care activitatea socio – educativă ar putea să fie mai eficace. Sunt penitenciare în care grija pentru ocuparea timpului liber al deţinuţilor este o constantă a activităţii acestor compartimente. Reprezentanţii APADOR-CH au constatat o asemenea preocupare, inclusiv în colaborarea cu instituţii de cultură din comunitate, la penitenciarul Tulcea. La Casa Tineretului din localitate au fost organizate mai multe spectacole (de teatru, muzică populară şi uşoară, dans tematic), la care au asistat de fiecare dată în jur de 200 – 250 de deţinuţi (este important de subliniat că în nici una din aceste ocazii deţinuţii nu au pus nici un fel de probleme iar responsabilii instituţiilor de cultură şi cetăţenii oraşului cu care deţinuţii au intrat în contact nu au avut nimic de reproşat cu privire la comportamentul lor). Tot la Tulcea, formaţii artistice locale au prezentat spectacole de muzică şi dansuri populare în curtea unităţii şi tot acolo deţinuţii au putut viziona, pe un ecran mare, filme artistice. Cu deţinuţi din penitenciarele Mărgineni şi Târgu Jiu au fost organizate, la Târgovişte, respectiv la Târgu Jiu expoziţii de iconografie, artă decorativă, pictură, lansări de carte. Reprezentanţii asociaţiei au pledat în permanenţă pentru acest gen de manifestări – din păcate încă destul de sporadic – care nu numai că ocupă timpul deţinuţilor, îi recrează, îi educă şi instruieşte dar îi şi “resocializează” într-o anumită măsură şi îi pregăteşte pentru viaţa de după punerea în libertate.

Asociaţia apreciază atenţia reală şi cu consecinţe dintre cele mai benefice pe care conducerile unor penitenciare şi compartimentele socio – educative o dau unor categorii speciale de deţinuţi, în special minorilor şi deţinuţilor pe viaţă. În privinţa minorilor, trei din încă relativ puţinele exemple care pot fi date sunt cele ale penitenciarelor Vaslui, Târgu Jiu, şi Codlea. La Vaslui, mai ales datorită preocupării remarcabile a psihologului, sunt organizate cu minorii acţiuni educative “pentru viaţă”, activităţi sportive foarte atractive, consiliere individuală şi de grup etc. La data vizitei se lucra la punerea în scenă, tot cu minori, a unor schiţe de Caragiale şi a piesei “Cei trei purceluşi”, tema fiind medierea conflictelor. Şi la Târgu Jiu psihologul are o contribuţie care merită notată. De Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (Ziua Penitenciarelor), de Ziua Femeii şi a aniversării lui Mihai Eminescu au fost puse în scenă spectacole cu minorii, inclusiv scenete (terapie prin teatru). Au fost gândite şi puse în practică teste pentru stabilirea şi cultivarea originalităţii şi creativităţii minorilor. La Codlea, pe lângă activităţi de acelaşi gen au fost organizate, periodic, întâlniri şi discuţii cu părinţii minorilor. Cu ocazia vizitei în penitenciarul Bucureşti – Rahova, reprezentanţii asociaţiei au constatat că de la venirea noii directoare, din luna martie 2002, deţinuţilor condamnaţi pe viaţă le este acordată o atenţie specială. Compartimentul cultural – educativ are programe speciale cu ei, vizând mai ales buna cunoaştere a problemelor şi nevoilor lor. În ultimele luni de dinaintea vizitei, deţinuţii participaseră la activităţi care presupun o bună încredere reciprocă între ei şi cadrele unităţii. Conducerea organizase cu toţi aceşti deţinuţi o întâlnire la clubul unităţii iar cu o altă ocazie ei participaseră, alături de deţinuţi din alte categorii, la un spectacol de teatru organizat în unitate. Zilnic erau scoşi la plimbare, fără cătuşe, iar sâmbăta şi duminica puteau să joace fotbal (conducerea intenţiona amenajarea unui teren de fotbal separat, pentru a le crea condiţii să iasă zilnic să joace fotbal).

Cu ocazia vizitelor pe care le-au făcut, reprezentanţii asociaţiei au constatat că pe lângă un număr de tribunale judeţene (Galaţi, Tulcea, Bistriţa, de exemplu) nu fuseseră încă organizate serviciile de integrare socială şi supraveghere, deşi acest lucru fusese stabilit a se întâmpla printr-o ordonanţă adoptată de Guvern încă din luna noiembrie 2000. Ca exemple de sens contrar pot fi date tribunalele Dâmboviţa (penitenciarul Mărgineni), Gorj, Braşov şi Vaslui. Cei doi consilieri ai serviciului de pe lângă Tribunalul Gorj veneau destul de frecvent în penitenciarul Târgu Jiu şi erau interesaţi mai ales să se informeze în legătură cu cazurile cele mai deosebite de deţinuţi care după punerea în libertate nu au nici o perspectivă de reinserţie socială. Este notabil că în ultimul an prin acest serviciu de probaţiune s-a reuşit angajarea a 8 deţinuţi care nu aveau nici o perpsectivă după liberare. La Braşov (Codlea), activitatea serviciului consta mai ales în identificarea cazurilor în care instanţele de judecată puteau opta, prin sentinţele lor, pentru măsuri alternative la încarcerare (reprezentanţii serviciului analizau situaţia unor astfel de deţinuţi şi înaintau instanţelor opinia lor). Acelaşi gen de preocupări aveau şi consilierii serviciului de la Vaslui, cu precizarea că aveau în vedere mai ales deţinuţii minori. La Bistriţa, deşi serviciul de „probaţiune” nu fusese înfiinţat, unitatea era în curs de a pune la punct un protocol cu reprezentanţii din zonă ai cultului penticostal pentru realizarea unui centru de reintegrare socială a acelor deţinuţi care au problemele cele mai serioase la ieşirea din penitenciar. Proiectul avea în vedere construirea unei „case” unde să se asigure cazarea şi masa pentru circa 60 – 70 de foşti deţinuţi (centrul urmând să se ocupe şi de găsirea unui loc de muncă pentru aceştia). Doi deţinuţi liberaţi cu puţin timp înainte de vizita reprezentanţilor APADOR-CH locuiau într-un apartament pus la dispoziţie, în municipiul Bistriţa, de comunitatea penticostală iar unui al treilea i se dăduse de lucru pe terenul agricol al unei familii din comunitate.

Dat fiind că reintegrarea socială a deţinuţilor a continuat să pună probleme dintre cele mai serioase, asociaţia a solicitat DGP să facă demersurile care se impun pe lângă forurile în drept pentru organizarea cât mai curând posibilă a serviciilor de „probaţiune” şi pentru alocarea unui sprijin financiar echivalent cu un salariu minim net pe economie fiecărui deţinut care la data liberării nu are mijloacele de subzistenţă necesare pentru o lună.

Colaborarea cu organizaţiile neguvernamentale a devenit, din păcate, tot mai sporadică şi se rezumă aproape exclusiv la educaţia religiosă pe care o fac organizaţii precum Serviciul Umanitar pentru Penitenciare, Stânca Veacurilor, Misiunea Creştină pentru Penitenciare. La Vaslui este activă organizaţia Oraşul Speranţei, care se ocupă exclusiv de deţinuţii tineri (între 18 şi 21 de ani) care urmează să fie puşi în libertate, iar Prison Fellowship are în câteva penitenciare (între care de asemenea Vaslui) programe destinate în principal deţinutelor. Penitenciarul din Târgu Jiu a colaborat cu Centrul zonal de educaţie pentru adulţi (instituţie teritorială a Ministerului Culturii şi Cultelor), fiind organizate, cam o dată pe lună, dezbateri şi consiliere pentru deţinute. A existat de asemenea un parteneriat cu Universităţile Constantin Brâncuşi şi cea a Jiului de Jos, constând mai ales în implicarea a circa 120 de studenţi în programele de educaţie legislativă şi în practica pe care aceştia o fac în unitate. În acelaşi sens trebuie notată colaborarea pe care penitenciarul Bistriţa o are cu Şcoala postliceală de asistenţi sociali „Carol Davilla” din localiate, Asociaţia asistenţilor sociali din Transilvania, Şcoala postliceală „Louis Pasteur” şi Liga tineretului ortodox.

Şi în cursul anului 2002, procentul mediu al deţinuţilor folosiţi la muncă s-a situat în jur de 30 – 40% în sezonul agricol şi în jur de 5 – 7% în afara acestuia. Este pozitiv faptul că în ultimul timp DGP a acordat mai multă libertate conducerilor penitenciarelor în privinţa încheierii contractelor cu beneficiarii, permiţând coborârea sub nivelul salariului minim pe economie. Asociaţia consideră că atât timp cât în ţară există o rată mare a şomajului, cât beneficiarii trebuie să plătească impozite mari pe veniturile deţinuţilor (35% din acestea) şi cât în penitenciare există o atât de mare suprapopulare şi imposibilitatea organizării de activităţi care să ocupe timpul deţinuţilor, este de preferat ca aceştia să iasă la muncă (practic să iasă din camerele adesea sufocante) chiar şi cu un salariu mai mic. Prin ordinul ministrului Justiţiei nr 1704/C/2002, prin care a fost aprobată metodologia determinării părţii de pedeapsă dedusă pe baza muncii deţinuţilor, s-a stabilit ca de normele instituite prin ordin să beneficieze şi deţinuţii şi minorii care prin “informaţiile furnizate organelor competente” contribuie la aflarea adevărului cu privire la infracţiuni sau la prevenirea acestora şi a evenimentelor negative la locurile de deţinere. Întrucât consideră că o asemenea reglementare este de natură să încurajeze delaţiunea, să genereze suspiciuni şi conflicte cu consecinţe dintre cele mai grave între deţinuţi, APADOR-CH a solicitat DGP şi Ministerului Justiţiei să renunţe la această prevedere din ordinul amintit.

IV. Minorităţile naţionale în românia

1. Elaborarea unei legi a minorităţilor naţionale

În anul 2002, s-a redeschis dezbaterea asupra necesităţii de a avea (sau nu) o lege a minorităţilor naţionale. Alături de mai vechi motivaţii privind reglementarea coerentă şi unitară a domeniului, au apărut şi altele noi. În frunte s-au aflat apariţia “noilor minorităţi” – considerate de anumite organizaţii “artificiale” -, care au trimis în anul 2000, în Parlament reprezentanţi (precum rutenii şi macedonenii slavi) şi creşterea numărului de emigranţi rezidenţi în România. Subiectul a interesat Consiliul Europei, a implicat mai mulţi specialişti şi a luat forma unei cercetări desfăşurate sub egida Centrului de Resurse Juridice – la care a participat şi APADOR-CH. Următoarele concluzii au fost discutate cu reprezentanţii minorităţilor naţionale, ai instituţiilor publice, ai Consiliului Europei şi ai societăţii civile:

a) O lege a minorităţilor naţionale va putea lua forma unei legi-cadru. Chiar şi aşa, legea va putea sublinia explicit prevederile contradictorii ale actualului cadru juridic şi va stabili care este norma aplicabilă. Amânarea unei astfel de decizii până la operarea unor modificări ulterioare a actualului cadru juridic nu va conduce la soluţionarea eficientă a chestiunii protecţiei minorităţilor, indiferent de adoptarea legii-cadru în acest domeniu. Legea va stipula explicit că toate prevederile internaţionale trebuie respectate “în bloc” (asigurând protecţia drepturilor astfel dobândite).

b) O altă opinie este aceea că nu este necesar ca legea să fie una generală, care să includă toate prevederile referitoare la protecţia minorităţilor naţionale, prevederi incluse în diferitele legi speciale în vigoare. O lege-cadru care să conţină numai principiile directoare şi referinţe la normele specifice incluse în legile speciale (cum sunt: legea partidelor politice, legile electorale, legea administraţiei publice locale, legea învăţământului etc.) – ar fi mult mai adecvată. Prima variantă (cea a adoptării unei legi generale vizând includerea tuturor reglementărilor în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale) comportă câteva riscuri: poate fi o lege cu mult prea amplă; pentru fiecare domeniu reglementat separat, există riscul de a intra în conflict cu reglementările generale; pot apare omisiuni, lăsând “spaţii albe”, ceea ce poate fi în detrimentul protecţiei minorităţilor naţionale. Totuşi, chiar dacă va fi adoptată o lege-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, ea trebuie însoţită de modificările corespunzătoare ale legislaţiei speciale din domeniu.

c) Este necesară adoptarea unei definiţii pentru noţiunea de „minoritate naţională”. Luând în considerare caracterul obligatoriu al Recomandării 1201 (1993) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei în contextul juridic românesc, definiţia ce ar urma să fie inclusă în viitoarea lege privind minorităţile naţionale nu poate fi inferioară standardului prevăzut prin recomandare. Una din posibilităţi ar fi ca legea să enumere ab initio minorităţile îndreptăţite la protecţie (prim măsuri speciale) în baza prevederilor sale, recunoscute, astfel, ca minorităţi naţionale. De asemenea, legea poate oferi o procedură deschisă de recunoaştere a altor minorităţi (de către Parlament), în cazul în care o astfel de cerere este înaintată de un număr minim de persoane susţinând că aparţin unei minorităţi (numărul minim va fi stabilit prin lege), conform definiţiei juridice a conceptului.

d) Legea ar putea stabili o distincţie între minorităţi naţionale şi grupuri etnice, ultimele fiind în principal rezidenţii aparţinând unui grup etnic, dar care au dreptul la protecţie în calitate de refugiaţi, azilanţi etc.

e) Cadrul instituţional relevant ar putea fi conceput ca o dublă reţea: o structură executivă (cu atribuţii în aplicarea legii privind protecţia minorităţilor naţionale şi a altor prevederi legate de protecţia activă / măsurile speciale) şi o structură de supervizare. Actualele instituţii (Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Direcţia pentru Relaţii Interetnice, Consiliul Minorităţilor Naţionale, Avocatul Poporului) deţin simultan atribuţii care se suprapun sau care vin în contradicţie care trebuie eliminate. Va fi foarte important ca legea privind minorităţile naţionale să ofere un cadru instituţional limpede, pe două niveluri, în care deciziile structurilor executive să poată fi contestate în faţa unor instituţii de control independente.

2. Înfiinţarea Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Conform Ordonanţei de Guvern nr.137/2000 privind anti-discriminarea, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării trebuia înfiinţat în termen de 60 de zile de la publicarea ordonanţei, înainte de sfârşitul lunii octombrie 2000. Cu toate acestea, Hotărârea de Guvern nr. 1194/2001 privind crearea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) a fost adoptată abia în decembrie 2001, devenind funcţională la jumătatea anului 2002. În absenţa înfiinţării acestei structuri instituţionale, o mare parte din punerea efectivă în aplicare a a dispoziţiilor speciale incluse în Ordonanţa anti-discriminare nu era posibilă.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării face parte din sistemul instituţional mai larg dedicat protecţiei minorităţilor naţionale, care mai include Departamentul pentru Relaţii Interetnice, Consiliul Minorităţilor Naţionale şi Avocatul Poporului. Cu excepţia ultimei, toate celelalte instituţii enumerate sunt în subordinea executivului.

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este o structură executivă a administraţiei centrale, subordonată Guvernului. Totuşi, Hotărârea de Guvern stipulează că CNCD îşi exercită mandatul independent, în afara interferenţelor altor instituţii sau autorităţi ale statului. CNCD este condus de un colegiu director alcătuit dintr-un preşedinte şi şase membri numiţi şi eliberaţi din funcţie prin decizia primului-ministru.

Nici o prevedere nu impune o minimă reprezentare a grupurilor defavorizate în Colegiul Director al CNCD, deşi Ordonanţa conţine o recomandare în acest sens. Anterior numirii membrilor Colegiului CNCD, mai multe organizaţii neguvernamentale, printre care APADOR-CH, au insistat asupra includerii în Colegiu a unor persoane cu experienţă şi provenind din categoriile protejate. Dintre cei şapte membri numiţi de către primul-ministru, doar unul îndeplineşte această condiţie, fiind membru al minorităţii maghiare.

Printre atribuţiile avute conform legii, CNCD (1) propune instituirea, în condiţiile legii, a unor acţiuni sau a unor măsuri speciale pentru protecţia persoanelor şi categoriilor; (2) propune Guvernului proiecte de acte normative în domeniul său de activitate; (3) colaborează cu autorităţile publice competente în vederea armonizării legislaţiei interne cu normele internaţionale în materia nediscriminării; (4) colaborează cu alte autorităţi publice pentru asigurarea eliminării tuturor formelor de discriminare; (5) urmăreşte implementarea dispoziţiilor normative ce privesc nediscriminarea; (6) primeşte petiţii şi sesizări privind încălcarea dispoziţiilor normative referitoare la principiul egalităţii şi nediscriminării, le analizează, adoptă măsurile corespunzătoare şi comunică răspunsul reclamanţilor; (7) elaborează studii privind respectarea principiului egalităţii şi nediscriminării, publică materiale în domeniu; (8) colaborează cu organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului; (9) constată şi sancţionează contravenţiile prevăzute de O.G. nr.137/2000.

De la înfiinţarea sa, Colegiul Director al CNCD a purtat mai multe discuţii cu organizaţii neguvernamentale, printre care şi APADOR-CH, direct ori în cadrul unor seminarii. În ciuda acestor manifestări de interes pentru comunicare cu societatea civilă, până în luna decembrie 2002 activitatea CNCD nu a fost practic simţită. Singura intervenţie publică notorie este susţinerea suspendării de către Consiliul Naţional al Audiovizualului a postului de televiziune OTV, la presiunea politică venită din partea Preşedintelui României, decizie a CNA criticată de către APADOR-CH. Aceasta arată importanţa stabilirii de către CNCD a unei metodologii precise şi transparente în evaluarea actelor de discriminare.

La data de 18 decembrie 2002, Guvernul României a adoptat Hotărârea nr. 1503 pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr.1194/2001 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Articolul 1 al Hotărârii introduce o prevedere semnificativă, care extinde domeniul de acţiune al CNCD asupra persoanelor în general: “… Consiliul veghează la aplicarea unui tratament nediscriminatoriu faţă de categoriile de persoane care nu au calitatea de cetăţean al României”.

Articolul 3 al HG. nr. 1503 modifică prevederea anterioară privind conducerea CNCD de către un Colegiu director şi stipulează: “Consiliul este condus de către un preşedinte” (Art. 3 (1)). Colegiul director (redenumit “Consiliu”) devine un simplu organ deliberativ, care ajută preşedintele CNCD, având rolul de a analiza petiţiile şi sesizările primite pe adresa Consiliului şi de aplicare a sancţiunilor contravenţionale.

Modificarea elimină orice independenţă a CNCD. Într-adevăr, preşedintele CNCD “este numit şi eliberat din funcţie prin decizia primului-ministru” (Art. 4, HG nr. 1194/2001). În sensul de mai sus, CNCD devine un intrument direct al primului-ministru, fără absolut nici o posibilitate de a contracara eventualele acţiuni abuzive în materie ale Guvernului.

Or, independenţa reprezintă una dintre premisele importante ale activităţii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, un atribut pe care îl subliniază Directiva anti-rasistă pe care Uniunea Europeană a adoptat-o în anul 2000, reprezentând un cadru pentru legislaţia internă a statelor membre şi deci, pentru candidatele la integrarea în UE. Conform Art. 12 al Directivei, “Statele membre vor asigura înfiinţarea de organisme independente în scopul promovării tratamentului egal al persoanelor de diferite origini rasiale sau etnice. Aceste organisme ar putea fi agenţii independente având competenţa la nivel naţional de apărare a drepturilor omului şi a drepturilor individuale”.

Ordonanţa 137/2000 a stabilit constituirea CNCD ca “organ de specialitate al administraţiei publice centrale, în subordinea guvernului”. Totuşi, prin Hotărârea nr. 1194/2001, a fost asigurată o anumită independenţă CNCD, prevăzându-se că “în exercitarea atribuţiilor sale, Consiliul îşi desfăşoară activitatea în mod independent, fără ca aceasta să îi fie îngrădită sau influenţată de către alte instituţii sau autorităţi” . În plus, prin faptul că “La numirea membrilor Colegiului director se va avea în vedere şi prezenţa unor persoane aparţinând minorităţilor naţionale sau categoriilor defavorizate” (Art. 5, (6)) şi “După numire membrii Colegiului director nu mai reprezintă autorităţile publice care au formulat propunerile privind numirea lor în funcţie” (Art. 5, (6)) existau motive, în contextul atribuţiilor Colegiului, să se prezume atitudinea independentă a membrilor Colegiului director.

Specificul schimbărilor operate prin HG. 1503/2002 demonstrează intenţia făţişă a Guvernului de a anula orice independenţă a CNCD. O astfel de măsură nu poate contribui la combaterea discriminării, ci împiedică îndeplinirea obiectivului CNCD. Guvernul reduce mult din credibilitatea instituţiei pe care a creat-o şi, în acelaşi timp, pune în discuţie voinţa altminteri exprimată de a adopta normele Uniunii Europene.

3. Observaţii criticeasupra “Proiectului de Amendamente la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii” al Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale

În decursul lunii noiembrie 2002, Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale a depus un proiect privind organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Proiectul este precedat de o “Expunere de motive” în care se aduc următoarele argumente:

1. Vidul legislativ cu privire la recunoaşterea unei minorităţi naţionale de către statul român impune existenţa unei reglementări limitative, care să aibă în vedere că legea oferă minorităţilor naţionale drepturi precum reprezentarea parlamentară;

2. Condiţiile de înfiinţare a unei asociaţii prin Ordonanţa Guvernului 26/2000 se dovedesc impropii organizaţiilor minorităţilor naţionale, care sunt organizaţii reprezentative la nivel naţional, a căror legitimitate este dată de numărul mare de membri;

3. În aceste condiţii se impune adoptarea unui nou capitol în ce priveşte înfiinţarea şi funcţionarea organizaţiilor minorităţilor naţionale.

Proiectul de amendare a Ordonanţei Guvernului 26/2000 introduce un număr de cerinţe numai pentru minorităţile naţionale şi organizaţiile acestora:

– Minorităţile naţionale trebuie să aibă prezenţa “atestată de cel puţin un secol pe teritoriul României” (Art. 37.1). Art. 37.2 instituie, pe baza reprezentării acestora în Consiliul Minorităţilor Naţionale (CMN) sau/şi în Parlament următoarele minorităţi naţionale: albanezii, armenii, bulgarii, cehii, croaţii, elenii, evreii, germanii, italienii, maghiarii, macedonenii slavi, polonezii, romii, ruşii lipoveni, rutenii, sârbii, slovacii, tătarii, turcii, ucrainienii.

– Organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale devin “subiect de drept” numai dacă au cel puţin “30% din numărul total al cetăţenilor înregistraţi ca aparţinând acestei minorităţi în cadrul ultimului recensământ al populaţiei, dar nu mai mult de 30.000 de persoane” (Art. 37.4). Cererea de înregistrare a unei organizaţii a cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale se depune la Tribunalul Bucureşti, unde va fi înregistrată în Registrul organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale.

– În continuare, Proiectul defineşte actele necesare înregistrării şi anumite elemente privind organizarea şi funcţionarea organizaţiilor. Proiecul stabileşte că “Organizaţiile minorităţilor naţionale care până la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe au făcut parte din Consiliul Minorităţilor Naţionale sau au avut reprezentare parlamentară îşi păstrează personalitatea juridică dobândită” (Art. 37.10), iar toate celelalte “îşi pierd personalitatea juridică şi sunt obligate să se reînfiinţeze” în condiţiile prevederilor anterioare.

În legătură cu “Proiectul de Amendamente la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii” al Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale APADOR-CH, Fundaţia pentru o Societate Deschisă şi Liga Pro Europa fac observaţiile următoare:

Legitimitatea preocupării

a) Preocuparea exprimată în “Expunerea” Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale este justificată. Constituţia României şi legislaţia internă asigură minorităţilor naţionale atât reprezentarea parlamentară din oficiu cât şi accesul la resurse de la buget distribuite în principal prin intermediul CMN. Astfel de drepturi speciale pot deveni instrumente prin care persoane şi grupuri îşi promovează interesele lor. Or, un drept de un asemenea impact asupra sistemului politic cum este reprezentarea parlamentară trebuie ferit de abuzuri. Presiuni s-au manifestat deja în toate legislaturile din 1992 încoace. Cu ocazia alegerilor din 2000, Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale s-a opus intrării în Parlament a reprezentanţilor rutenilor şi macedonenilor slavi, considerând că vorbesc în numele unor minorităţi artificiale. La 1 martie 2001, Camera Deputaţilor a validat totuşi, cu 196 voturi „pentru”, 60 „împotrivă” şi 11 abţineri, mandatele deputaţilor reprezentând cele două minorităţi. De asemenea, cu ocazia ultimelor alegeri au fost exprimate nemulţumiri din partea unor reprezentanţi ai minorităţilor naţionale privitor la felul în care organizaţii ale unor minorităţi create mai mult sau mai puţin ad-hoc au ajuns sa fie reprezentate în Parlament.

b) Soluţia Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale, de recunoaştere a minorităţilor naţionale prin enumerarea lor explicită, este legitimă şi îşi găseşte analogia în legislaţia altor ţări. Dar miza acestui tip de reglementări depăşeşte pretenţiile unui Proiect de amendare a Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000. Astfel, definirea minorităţilor naţionale ar trebui făcută în raport cu alte grupuri etnoculturale, îndreptăţite la protecţie din partea statului român, precum refugiaţii, azilanţii, muncitorii migranţi, dar nu şi la măsuri afirmative de care se bucură minorităţile naţionale. Trebuie subliniat că până în prezent România nu a agreat varianta enumerării minorităţilor naţionale, motiv pentru care o astfel de declaraţie nu a fost făcută cu ocazia semnării şi ratificării Convenţiei cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, aşa cum au procedat alte state membre la convenţie.

Locul reglementării

Cadrul firesc pentru rezolvarea temelor vizate de Proiectul Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale este o lege a protecţiei minorităţilor naţionale şi a comunităţilor etnoculturale. Iniţiatorii ar putea să aibă în vedere şi o procedură deschisă de recunoaştere a altor minorităţi de către Parlament, în cazul în care o astfel de cerere este înaintată de un număr minim de persoane susţinând că aparţin unei minorităţi. În orice caz, definirea minorităţilor naţionale nu îşi are locul într-un proiect de genul celui promovat de către Grupul Parlamentar al Minorităţilor Naţionale.

Inadmisibilitatea amendamentelor propuse

a) Scopul vădit al proiectului de amendare a Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 este limitarea accesului în Parlament şi în Consiliul Minorităţilor Naţionale a reprezentanţilor unor alte organizaţii ale minorităţilor naţionale decât cele deja existente în Parlament şi în Consiliul Minorităţilor Naţionale. Soluţia Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale a fost să pună restricţii constituirii organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale. Iniţiativa legislativă produce însă confuzii şi poate deveni uşor sursa încălcării unor drepturi şi libertăţi – în primul rând, al dreptului constituţional la libera asociere.

b) Prima confuzie rezultă din suprapunerea termenului de “organizaţie” şi a celui de “asociaţie”. Constituţia României, în Art. 59 alin. (2), Legea nr.70/1991 privind alegerile locale, Legea nr.68/1992 privind alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, Legea nr.27/1996 a partidelor politice reglementează dreptul membrilor minorităţilor de a crea structuri asimilate partidelor politice referindu-se la “organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale”. Constituţia României numeşte, la Art. 37 privind dreptul de asociere, partidele politice, sindicatele, asociaţiile şi “alte forme de asociere”. Vechea Lege nr. 21/1924 şi Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 reglementează două tipuri asociative: asociaţiile şi fundaţiile. Este limpede că legiuitorul a identificat “organizaţiile cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale”cu “asociaţiile” înfiinţate de către aceşti cetăţeni pe baza celor două norme juridice invocate anterior. Acesta este cazul tuturor organizaţiilor minorităţilor prezente astăzi în Parlament ori în CMN.

c) Or, instituirea, aşa cum cere Proiectul de lege al Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale, a unei forme asociative distincte numită “organizaţia cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale”, produce confuzii. Dincolo însă de acest aspect, Proiectul, care enumără condiţiile pentru înfiinţarea unor organizaţii (ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale), deci exercitarea unui drept fundamental al omului, anume libertatea de asociere, întră în contradicţie cu principiile reglementărilor în materie. Legiuitorului îi este interzis să impună restricţii altele decât măsurile necesare, “într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protejarea sănătăţii sau a moralei ori pentru protecţia drepturilor şi libertăţilor altora”. (art. 11, Convenţia europeană a drepturilor omului).Din acest punct de vedere, restricţiile de asociere pe care le propun prezentele amendamente, privind limita minimă a reprezentării (30%) şi cea de sus (nu mai mult de 30.000 de membri) sunt şi inadmisibile şi contradictorii.

d) O a doua confuzie se face între dreptul de asociere şi drepturile electorale. Iniţiativa Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale îşi găseşte legitimitatea în sensul asigurării unui cadru optim de vot pentru alegători şi pentru administrarea cu responsabilitate a banilor publici, ori în cazul discutat, al împiedicării folosirii de către persoane şi grupuri, în mod abuziv, a prevederilor legislaţiei interne. Acestea permit introducerea anumitor condiţii privind participarea organizaţiilor la alegeri, care însă nu au ce să caute într-o lege care consfinţeşte dreptul la asociere, reglementând exercitarea lui.

e) Chiar dacă prevederile Proiectului de Amendamente la Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii s-ar restrânge doar la impunerea de condiţii pentru participarea la alegeri a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, tot ar încălca drepturile şi libertăţile fundamentale. Se crează o discriminare între cetăţenii care au format uniunile culturale actuale, ca asociaţii, şi cetăţenii care doresc, în viitor, să creeze asociaţii cu aceleaşi obiective. Primii şi-ar exercita dreptul de asociere şi drepturile electorale în condiţii mult mai convenabile decât ceilalţi. În plus, reglementările impuse acestor noi forme de asociere numite “organizaţii ale cetăţenilor aparţinând unei minorităţi naţionale” sunt nejustificate, în multe cazuri prohibitive şi în două, chiar imposibile. Totodată, se instituie o discriminare între dreptul de asociere liberă al tuturor cât şi acela restricţionat al membrilor minorităţilor naţionale.

Astfel, nici o nouă organizaţie de romi şi de maghiari nu poate îndeplini simultan criteriile Proiectului. La cei circa 600.000 de romi identificaţi la ultimul recensământ procentul de 30% înseamnă 200.000 de persoane, cifră care depăşeşte limita maximă admisă de Proiect, de 30.000. În cazul maghiarilor, 30% înseamnă cam 330.000 de persoane. Deci, doar UDMR şi Partida romilor mai pot exista ca organizaţii ale cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, şi asta numai şi numai pentru că se află deja reprezentate în Parlament şi în Consiliul Minorităţilor Naţionale.

Conform recensământului din 1992, mai multe minorităţi naţionale aveau câteva zeci de mii de membrii: germanii 119.436 (astăzi numărul este sensibil mai mic); ucrainienii 67.833, ruşii-lipoveni 38,688; turcii 29.533, sârbii 29,080. Pentru a putea fi înfiinţate, ar trebui ca noile organizaţii ale membrilor minorităţilor enumerate să depăşească 10.000 de membri. Este o cifră în măsură să descurajeze orice iniţiativă asociativă, nemaivorbind de faptul că propunerea se referă la 30% din numărul total al membrilor comunităţii, ignorând faptul că în numărul din recensământ sunt prinşi şi copiii minori.

Concluzii

Soluţia Grupului Parlamentar al Minorităţilor Naţionale crează confuzii. Dar mai ales, el trebuie criticat întrucât încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului şi ale persoanelor care aparţin minorităţilor naţionale. În funcţionarea sa concretă, proiectul ar crea un monopol în favoarea actualelor organizaţii culturale asupra vieţii minorităţilor naţionale, în special în domeniul activităţii politice şi a accesului la fondurile publice. Adoptarea unei asemenea soluţii ar afecta grav viaţa internă a minorităţilor naţionale, solidaritatea necesară afirmării identităţii naţionale pericilitând sistemul creat în acest scop.

APADOR-CH solicită retragerea actualei propuneri şi recomandă pregătirea cadrului necesar pentru recunoaşterea minorităţilor naţionale – ca etapă a reprezentării lor în Parlament – prin elaborarea unui proiect de lege privind minorităţile naţionale şi grupurile etnoculturale la realizarea căruia să fie consultate nu doar organizaţiile deja reprezentate în Parlament şi cele din Consiliul Minorităţilor Naţionale, ci şi alte structuri asociative de drepturile omului sau ale minorităţilor naţionale care au fost implicate în ultimii 12 ani în promovarea şi apărarea drepturilor minorităţilor naţionale în România.

V. CAZURI AFLATE PE ROLUL CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI (STRASBOURG)

În acest capitol sunt prezentate o parte din cazurile în care APADOR-CH s-a implicat în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în anul 2002, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor prevăzute în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO). De asemenea, capitolul cuprinde prezentarea evoluţiei unora dintre cazurile în care Asociaţia a iniţiat demersurile în faţa Cuţii Europene înainte de 2002, cazuri ce au fost dezvoltate pe larg în raporturile anuale anterioare ale APADOR-CH.

1. Evoluţia cazurilor în care APADOR-CH s-a implicat anterior anului 2002

Toate cazurile în care Asociaţia s-a implicat şi în care procedurile în faţa Comisiei/Curţii Europene a Drepturilor Omului au fost declanşate anterior anului 2002 (vezi Raportul anual al APADOR-CH pe anul 2001) continuă să se afle pe rolul Curţii.

1. În cazul Cotleţ versus România (cererea nr. 38565/1997), la data de 16 aprilie 2002 Curtea a adoptat o decizie finală asupra admisibilităţii plângerii sub aspectul încălcării articolului 8 din Convenţie. Reclamantul a susţinut că deschiderea corespondenţei sale cu Comisia/Curtea Europeană de către autorităţile penitenciare, precum şi întârzierea cu care scrisorile sale au fost expediate către aceste organisme, echivalează cu o încălcare a dreptului său la viaţă privată prevăzut de articolului 8 din Convenţie. În decizia de admisibilitate Curtea a reţinut că plângerea reclamantului ridică probleme serioase de fapt şi de drept care necesită o examinare pe fond şi în consecinţă a declarat plângerea admisibilă. La solicitarea Curţii, la 10 mai 2002, reprezentantul reclamantului a trimis observaţii suplimentare privind fondul cauzei, în care a susţinut că după adoptarea Ordinului Ministrului justiţiei nr.1792 din 17 octombrie 1997 – care a interzis violarea secretului corespondenţei deţinuţilor –, încălcarea dreptului la corespondenţă al reclamantului a continuat sub o altă formă, autorităţile din penitenciar nepunându-i la dispoziţie cele necesare purtării corespondenţei: hârtie, plicuri, timbre poştale. De asemenea, reprezentantul reclamantului a susţinut că lipsirea acestuia de cele necesare purtării corespondenţei, întârzierea cu care scrisorile sale au fost expediate de autorităţile penitenciare, precum şi presiunile la care a fost suspus pentru a-şi retrage plângerea aflată pe rolul Curţii echivalează cu o încălcare a articolului 34 din Convenţie, care interzice autorităţilor să împiedice exerciţiul dreptului persoanelor interesate de a sesiza Curtea cu plângeri privind încălcări ale Convenţiei. Observaţiile suplimentare ale reclamantului au avut ca obiect şi cererea de satisfacţie echitabilă în baza articolului 41 din Convenţie. În urma răspunsului Guvernului la observaţiile suplimentare, reprezentantul reclamantului a formulat obiecţii pe care le-a comunicat Curţii la data de 14 iunie 2002. Urmează ca în acest caz Curtea să adopte o hotărâre cu privire la încălcarea articolului 8 din Convenţie.

2. În cazul Parohia greco-catolică Sâmbăta-Bihor versus România (cererea nr. 48107/1999), reclamanta s-a plâns că refuzul instanţelor naţionale de a judeca cererea sa privind restituirea bisericii greco-catolice din comuna Sâmbăta i-a încălcat dreptul de acces în justiţie (articolul 6 din Convenţie), iar refuzul de a judeca cererea sa de a celebra serviciul religios alternativ i-a încălcat libertatea de religie (articolul 9 din Convenţie) În urma comunicării observaţiilor Guvernului la 18 decembrie 2001, reprezentanta reclamantului a transmis Curţii observaţiile sale asupra admisibilităţii şi fondului cauzei la 3 februarie 2002. Pe lângă încălcările articolelor 6 şi 9 din Convenţie invocate expres de reclamantă în plângerea sa, reprezentanta acesteia a susţinut că autorităţile naţionale au încălcat şi drepturile reclamantei prevăzute de articolul 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie şi articolul 13 din Convenţie şi că aceste încălcări au fost înfăţişate în situaţia de fapt, precum şi în expunerea privitoare la încălcările Convenţiei, deşi nu au fost precizate in terminis. Curtea urmează să decidă asupra admisibilităţii plângerii.

3. În cazul Vili Rupa versus România (cererea nr. 58478/98), plângerea reclamantului privind încălcarea de către autorităţile naţionale a drepturilor sale prevăzute de Convenţie (dreptul de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, garantat în articolul 3; dreptul la libertate, dreptul de a fi dus prompt în faţa unei instanţe de judecată şi dreptul de a contesta legalitatea arestării preventive, prevăzute de articolul 5; dreptul la un proces echitabil, garantat de articolul 6 paragraful 1; dreptul de a beneficia de prezumţia de nevinovăţie, prevăzut de articolul 6 paragraful 2; drepturile persoanei acuzate de a fi informată asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa, de a avea timpul şi facilităţile necesare pregătirii apărării şi de a se apăra în mod real şi eficient, garantate în paragraful 3 al articolului 6; dreptul la viaţă privată, prevăzut de articolul 8; dreptul la remedii efective, prevăzut de articolul 13) a fost comunicată Guvernului, care a trimis Curţii observaţiile sale. La data de 13 septembrie 2002, reprezentanta reclamantului a transmis Curţii observaţiile sale asupra admisibilităţii şi fondului cauzei. Curtea urmează să adopte o decizie în privinţa adimisibilităţii plângerii.

4. În cazurile Achim versus România (cererea nr. 63101/2000) şi Parohia greco-catolică Sf. Vasile – Polonă (cererea nr. 65965/2001) procedurile interne în vederea obţinerii de remedii efective pentru încălcarea drepturile reclamanţilor prevăzute de Convenţie nu au fost finalizate nici până în prezent. Reprezentanţii reclamanţilor din aceste două cazuri au continuat corespondenţa cu grefa Curţii şi au informat-o în legătură cu evoluţia procedurilor interne.

În celelalte cazuri prezentate în Raportul anual 2001 al APADOR-CH nu au avut loc dezvoltări seminificative în anul 2002, ele continuând să se afle pe rolul Curţii.

2. Cazuri în care APADOR-CH s-a implicat în 2002

1. Damian versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

Marius Damian-Burueană şi Viorel Damian sunt fraţi. Marius Damian este avocat şi locuieşte în Bucureşti, iar Viorel Damian este inginer şi locuieşte în Turceni, judeţul Gorj. În seara zilei de 29 ianuarie 1995, cei doi fraţi se aflau în faţa blocului în care locuieşte Viorel Damian. Mai mulţi poliţişti i-au cerut lui Viorel Damian să îi însoţească la sediul Poliţiei Turceni, fără a-i prezenta vreun motiv. În urma refuzului acestuia de a se conforma, precum şi a protestelor lui Marius Damian-Burueană, cei doi fraţi au fost loviţi, urcaţi cu forţa într-un autoturism şi duşi la sediul poliţiei. Martorii au declarat că brutalităţile poliţiştilor nu au fost justificate. Violenţele asupra victimelor au continuat pe drum, iar la sediul poliţiei au fost supuşi unei percheziţii corporale, în lipsa unei autorizaţii emise de un magistrat. Mai mult, în seara zilei de 29 ianuarie 1995, poliţişti au efectuat şi o percheziţie la domiciliul lui Viorel Damian, fără a avea mandat pentru aceasta şi în timpul nopţii. Arestarea şi deţinerea victimelor la sediul poliţiei au fost făcute în lipsa unei ordonanţe de reţinere sau a unui mandat de arestare, fără a li se aduce la cunoştinţa vreo învinuire şi fără a li se respecta dreptul la apărare. Abia la data de 30 ianuarie, împotriva celor doi s-a dispus de către organele de poliţie începerea urmăririi penale pentru săvârşirea infracţiuni de ultraj, precum şi reţinerea pe o durată de 24 de ore.

Prin ordonanţele din 31 ianuarie 1995 date de un procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu, s-a dispus arestarea celor doi pe termen de 5 zile, reţinându-se că ei au comis infracţiunile de “ultraj cu violenţă” şi “ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice”.

Pentru a fi prezentaţi unui medic legist care să constate leziunie suferite, cei doi fraţi au intrat în refuz de hrană. În cele din urmă, Marius Damian-Burueană a fost prezentat unui medic legist la 2 februarie 1995, iar Viorel Damian la 6 februarie 1995. Rapoartele de expertiză medico-legală constată leziunile suferite de aceştia, precizând un număr de 12-14 zile îngrijiri medicale în primul caz şi 4-5 zile de îngrijiri medicale în cel de-al doilea caz.

La data de 3 februarie 1995 s-a dispus arestarea celor doi pentru 25 de zile. Victimele au solicitat procurorului punerea în libertate provizorie pe cauţiune, dar cererile lor au fost respinse. La data de 17 februarie 1995 Parchetul de pe lângă Judecătoria Tg. Jiu a dispus trimiterea în judecată, în stare de arest, a celor doi, pentru infracţiunile de «ultraj cu violenţă» şi «ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea liniştii publice», la care s-a adăugat şi cea de conducere a unui autoturism având permisul de conducere suspendat, pentru Viorel Damian. În timpul urmăririi penale, atât poliţia cât şi procurorul au audiat martori fără ca apărătorii celor doi să fie prezenţi sau înştiinţaţi despre aceasta. Dosarul a fost trimis la Judecătoria Tg. Jiu, iar la data de 23 februarie 1995 cei doi au fost puşi în libertate provizorie.

La cererea celor două victime, procesul a fost strămutat la Judecătoria Sectorului 3, Bucureşti, această instanţă dispunând achitarea lor pentru toate infracţiunile pentru care fuseseră trimişi în judecată, cu motivarea că faptele de ultraj nu există, iar la data conducerii autoturismului, Viorel Damian nu avea permisul suspendat. În apel, Tribunalul Bucureşti a hotărât sancţionarea fiecărui inculpat cu o amendă administrativă în cuantum de 25.000 lei pentru săvârşirea faptelor pentru care au fost trimişi în judecată. În recurs, la 10 iunie 1998, Curtea de Apel Bucureşti a casat în totalitate decizia penală a Tribunalul Bucureşti şi a menţinut sentinţa penală a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti (prin care se dispusese achitarea inclupaţilor pe motivul inexistenţei tuturor faptelor reţinute în sarcina lor).

În legătură cu brutalităţile şi abuzurile comise de poliţişti şi cu arestarea ilegală a celor doi fraţi, mama lor a formulat o plângere pe care a adresat-o Parchetului Militar Craiova la data de 3 februarie 1995. În paralel, cei doi s-au adresat cu o plângere şi Ministerului de Interne. La data de 29 noiembrie 1996, Parchetul Militar Craiova a adoptat o rezoluţie de neîncepere a urmăririi penale prin care se arăta că faptele penale imputate nu s-au confirmat. Plângerea împotriva acestei rezoluţii a fost respinsă de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 20 iulie 1999. O nouă plângere, a fost parţial admisă de Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 25 iunie 2001, care a reţinut că poliţiştii s-au făcut vinovaţi de săvârşirea infracţiunilor de «loviri şi alte violenţe» şi «purtare abuzivă», dar că în cauză a intervenit prescripţia răspunderii penale pentru aceste fapte. Cei doi au formulat plângere şi împotriva acestei soluţii, cu motivaţia că în sarcina poliţiştilor trebuiau reţinute şi alte infracţiuni (tortura, arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, pentru care răspunderea penală nu se prescrisese). La 24 august 2001, Secţia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a dispus respingerea plângerii şi menţinerea concluziilor sale din data de 25 iunie 2001.

Cei doi fraţi au declanşat proceduri interne pentru a obţine despăgubiri în urma arestării preventive “pe nederept”. Până la data formulării plângerii către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauzele celor doi nu au fost soluţionate definitiv şi irevocabil, ambele aflându-se în faza de recurs.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

La sfârşitul lunii decembrie 2001, victimele s-au adresat cu o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocând încălcarea, pentru fiecare dintre ei, a drepturilor garantate în articolele 3, 5, 6, 8, 13 şi 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Reclamanţii au susţinut încălcarea dreptului de a nu fi torturati ori supuşi unor tratamente inumane sau degradante în două situaţii distincte. Prima are ca obiect torturarea lor de către lucrători ai poliţiei, datorită brutalizării lor în seara zilei de 29 ianuarie 1995, precum şi a traumatismelor psihice la care au fost supuşi prin deţinerea lor nelegală, fără a fi încunoştiinţaţi de învinuirile ce li se aduceau şi fără mâncare şi apă. A doua încălcare a articolului 3 a vizat lipsa unei anchete eficiente, rapide şi imparţiale de către autorităţile naţionale (parchetele militare) aptă să conducă la sancţionarea vinovaţilor.

În continuare, reclamanţii au susţinut încălcarea dreptului la libertate garantat de articolul 5 din Convenţie, în mai multe situaţii distincte: arestarea lor nu a urmat procedurile legale; nu au fost informaţi “prompt” cu privire la motivele arestării lor şi la acuzaţiile aduse; nu au fost prezentaţi prompt în faţa unui judecător ori a altui reprezentant al autorităţilor însărcinat prin lege să exercite puteri judiciare, iar un astfel de reprezentant nu s-a pronunţat asupra cererii lor de liberare provizorie pe cauţiune (procurorul neîndeplinind cerinţele impuse de articolul 5).

Reclamanţii s-au plâns şi de încălcarea drepturilor lor prevăzute de articolul 6 din Convenţie prin mai multe situaţii distincte: nu au fost informaţi prompt şi amănunţit în legătură cumotivele şi învinuirea sub care au fost arestaţi; nu au avut facilităţi adecvate pentru a-şi organiza apărarea pe întreaga durată a arestării preventive şi nu li s-au înmânat copii ale actelor de cercetare efectuate în faza de urmărire penală; au fost lipsiţi de apărare, fiindu-le oprit contactul cu apărătorul angajat de mama lor, iar acesta nu a fost înştiinţat pentru a putea participa la administrarea probelor; nu au participat, nici ei şi nici avocatul lor, la efectuarea actelor de cercetare în faza de anchetă.

În privinţa încălcării articolului 8 din Convenţie, reclamanţii au susţinut că acesta le-a fost încălcat prin supunerea lor la percheziţii corporale fără o bază legală şi prin efectuarea unei percheziţii domiciliare ilegale.

În ceea ce priveste dreptul la remedii efective, garantat de articolul 13, s-a susţinut că omisiunea autorităţilor naţionale de a efectua o anchetă eficientă şi imparţială i-a lipsit pe reclamanţi de orice posibilitate de remediere a încălcărilor suferite. În conformitate cu legea internă, singurele îndreptăţite să ancheteze plângerile împotriva lucrătorilor de poliţie erau parchetele militare, a căror lipsă de independenţă şi imparţialitate a fost argumentată atât pe baza unor elemente de fapt cât şi pe baza cadrului legal în care acestea funcţionează.

În final, reclamanţii au susţinut că parchetul militar a refuzat să le dea xerocopii ale actelor din dosarul şi lucrările parchetelor militare, deşi au menţionat expres că acestea le sunt necesare pentru susţinerea plângerii în faţa Curţii Europene, ceea ce echivalează cu încălcarea, de către autorităţile naţionale, a obligaţiei prevăzute în articolul 34 (ultima propoziţie) din Convenţie.

Plângerea reclamanţilor se află pe rolul Curţii Europene, unde a fost înregistrată sub numărul 6773/2002.

2. Soare şi alţii versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

Mugurel Soare şi Vipan Soare sunt fraţi. La data de 19 mai 2000, în plină stradă, ei au fost bătuţi de trei lucrători de poliţie îmbrăcăţi în civil, iar Mugurel Soare a fost împuşcat în cap, de la mică distanţă, intrând în comă (cazul a fost prezentat în rapoartele APADO-CH din anii 2000 şi 2001).

Ca urmare a leziunilor suferite, Mugurel Soare, (18 ani la data incidentului) a fost spitalizat o lungă perioadă, suportând mai multe intervenţii chirurgicale neurologice. Deficienţele funcţionale majore suferite au dus la pensionarea sa pe motive medicale.

Doi dintre martoii oculari ai incidentului, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu, au fost conduşi la sediul Secţiei 10 Poliţie în jurul orelor 19.30. La aceeaşi secţie a mai fost adus şi Vipan Soare şi s-a prezentat de bunăvoie şi unchiul victimei, Alexandru Soare.

Audierile acestor patru persoane au început în jurul orei 21. După ce au dat declaraţii în faţa unui poliţist, ei şi-au exprimat dorinţa de a pleca acasă, însă au fost împiedicaţi, necomunicâdu-li-se motivului şi perioada pentru care trebuie să mai rămână. Toţi patru au fost ţinuţi în acelaşi birou, fără a li se da mâncare şi apă. În jurul orelor 0:00-0:30, a început o nouă audiere a celor patru, de către un procuror militar, însoţit de un bărbat în civil. Audierile s-au prelungit până la ora 5.00 dimineaţă, timp în care nici unul dintre cei patru nu a fost lăsat să părăsească secţia, cu toate că în jurul orei 2.00 Angela Vlăsceanu a protestat, cerând să fie lăsaţi să plece pentru că nu există nici o bază legală pentru reţinerea împotriva voinţei lor. În timpul audierilor Dorel Baicu, Vipan Soare şi Angela Vlăsceanu au fost supuşi presiunilor şi ameninţărilor pentru a declara că Mugurel Soare ar fi avut un cuţit, ceea ce ei au refuzat. Au fost aplicate metode de intimidare, cum ar fi reluarea declaraţiei de la început, de fiecare dată când se ajungea la negarea faptului că Mugurel Soare ar fi avut cuţit. Tututor li s-au dat declaraţii spre semnare, pe care aceştia le-au semnat fără să le citească din diferite motive (scris ilizibil, extenuare, neinformarea cu privire la acest aspect din partea procurorului). Nimic din ceea ce a declarat Alexandru Soare, unchiul victimei, nu a fost consemnat, spunându-i-se că va fi ulterior audiat de procurorul militar însărcinat cu ancheta. Acest lucru nu s-a întâmplat, deşi Alexandru Soare s-a prezentat de mai multe ori, din proprie iniţiativă, la sediul parchetului militar. Timp de 19 luni nici unul dintre cei patru nu a fost solicitat de autorităţi pentru a depune mărturie sau a da informaţii legate de cele întâmplate.

Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu s-au temut să formuleze o plângere penală împotriva reţinerii lor nelegale timp de 10 ore la sediul poliţiei. Totuşi ei au acţionat prin intermendiul APADOR-CH, care la 4 iulie 2000 a sesizat Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Parchetelor Militare, cerând efectuarea de cercetari cu privire la «tratamentul inuman şi degradant» şi la «privarea ilegală de libertate» a celor doi. Această sesizare a rămas fără răspuns.

Asociaţia a efectuat investigaţii extrajudiciare şi a procedat la audierea celor implicaţi, după care a întocmit un raport prin care a sesizat autorităţile competente ale statului, cerând o soluţionare promptă şi corectă a cazului. Demersurile Asociaţiei au rămas fără răspuns.

La 24 iulie 2001, Parchetul Militar Teritorial a adoptat o soluţie de neîncepere a urmăririi penale în privinţa poliţistului care l-a împuşcat pe Mugurel Soare, cu motivaţia că fapta a fost săvârşită în legitimă apărare. Această soluţie a fost examinată de Parchetul de pe lânga Curtea Supremă de Justiţie, care, printr-o adresă din 14 septembrie 2001, a constatat existenţa unor deficienţe majore în desfăşurarea anchetei, care nu a elucidat fondul. Cu toate acestea, soluţia de neîncepere a urmăririi penale nu a fost infirmată.

Împotriva rezoluţiei din 24 iulie 2001, atât victima cât şi APADOR-CH au formulat plângeri (la 10, respectiv 12 octombrie 2001) şi au solicitat comunicarea unei copii a rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale; aceasta nu li s-a comunicat nici până în prezent. Mai mult, la 7 martie 2002, reprezentanţii victimei s-au deplasat la Parchetul Militar Teriorial şi au cerut să li se remită copia rezoluţiei, fiind refuzaţi. Aceştia au mai cerut, în scris, şi copii ale dosarului cauzei, ce le erau necesare pentru a redacta plângerea adresată Curţii Europene a Drepturilor Omului. Şi această cerere a fost refuzată.

La 10 decembrie 2001 parchetul Militar Teritorial a dispus infirmarea soluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi completarea cercetărilor. Cauza nu a fost soluţionată nici până în prezent.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

La 21 iunie 2002, reclamanţii Mugurel Soare, Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au adresat o plângere Curţii Europene a Drepturilor Omului. Reclamantul Mugurel Soare a susţinut că autorităţile naţionale i-au încălcat drepturile prevăzute de Convenţie în articolele 2, 3, 6 paragraful 1, 13 şi 2 şi 3 combinate cu 14 şi 34. Reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au susţinut că autorităţile naţionale le-au încălcat, fiecăruia în parte, drepturile garantate de Convenţie în articolele 3, 5 şi 13.

Reclamantul Mugurel Soare a susţinut că dreptul său la viaţă, garantat de articolul 2 din Convenţie, i-a fost încălcat de autorităţile române în două situaţii distincte, prin împuşcarea sa în cap, ce îi putea provoca moartea, şi prin lipsa unei anchete eficiente, rapide şi imparţiale de natură să conducă la sancţionarea celui vinovat de împuşcarea sa.

În privinţa dreptului de a nu fi torturat ori supus unor tratamente inumane sau degradante, Mugurel Soare s-a plâns de încălcarea acestuia în două situaţii distincte. Prima are ca obiect torturarea lor de către poliţist, prin lovirea sa repetată şi foarte brutală, care a culminat cu împuşcarea sa în cap. A doua încălcare a articolului 3 a vizat lipsa unei anchete eficiente, rapide şi imparţiale de către autorităţile naţionale (parchetele militare) aptă să conducă la sancţionarea vinovaţilor.

Reclamantul Mugurel Soare s-a plâns şi de încălcarea dreprului său la acces la justiţie prevăzut de articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, deoarece nesoluţionarea plângerii sale penale, în care a menţionat că doreşte despăgubiri morale şi materiale, îl împiedică să obţină aceste despăgubiri, ca parte civilă în procesul penal.

În ceea ce priveşte dreptul la remedii efective, garantat de articolul 13, Mugurel Soare a susţinut că lipsa unei anchete eficiente, imparţiale şi transparente l-a lipsit de orice posibilitate de remediere a încălcărilor suferite.

Reclamantul, care aparţine etniei rome, a susţinut şi că încălcarea drepturilor sale garantate în articolele 2 şi 3 ale Convenţiei sunt parţial cauzate de atitudinea discriminatorie a autorităţilor.

În final, reclamantul Mugurel Soare a susţinut că parchetul militar a refuzat să îi dea xerocopii ale actelor din dosarul în care se anchetează împuşcarea sa, deşi reprezentanţii săi au menţionat expres că acestea le sunt necesare pentru susţinerea plângerii în faţa Curţii Europene. Aceasta echivalează cu încălcarea, de către autorităţile naţionale, a obligaţiei prevăzute în articolul 34 din Convenţie, care interzice acestora să împiedice dreptul de petiţionare al oricărei persoane care doreşte să se adreseze Curţii Europene, ca victimă a încălcării drepturilor sale.

Reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au susţinut încălcarea dreptului lor de a nu fi supuşi unui tratament degradant, prevăzut de articolul 3 din Convenţie, în două situaţii distincte. Prima încălcare a avut ca obiect tratamentul la care au fost supuşi în timpul audierii lor, când pe parcursul celor 10 ore cât au fost împiedicaţi să părăsească sediul poliţiei, nu au putut să se odihnească, nu au primit mâncare şi apă de băut şi au fost supuşi persiunilor şi ameninţărilor pentru a da declaraţii contrare realităţii, la care s-a adăugat frica de repercusiuni. A doua încălcare a articolului 3 a vizat lipsa oricărei anchete asupra tratamentului la care au fost supuşi

Reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu s-au plâns şi de încălcarea dreptului lor garantat de articolul 5 din Convenţie deoarece: privarea lor de libertate s-a făcut fără nici un temei legal şi fără a se întocmi vreo formalitate legală, nu au fost informaţi nici un moment asupra motivelor reţinerii lor nelegale şi nu au avut posibilitatea de a obţine reparaţii pentru privarea lor de libertate nelegală.

În final, reclamanţii Angela Vlăsceanu şi Dorel Baicu au susţinut că le-a fost încălcat dreptul la remedii efective pentru încălcarea drepturilor lor garantate de Convenţie, drept prevăzut de articolul 13 din Convenţie.

Cererea reclamanţilor a fost înregistrată pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului cu numărul 24329/02.

3. Tarău versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

În cursul anului 2000, în urma unui anunţ de mica publicitate, Daniela Tarău s-a prezentat la o firmă de intermediere de contracte de muncă în străinătate care căuta colaboratori. În iunie 2000, Daniela Tarău a frecventat firma circa 3 săptămâni, în vederea angajării sale pe acest post.

În perioada 3 iulie 2000 – 1 august 2000, Daniela Tarău a fost internată în spital pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale, timp în care a fost vizitată frecvent de Veronica Gori, care dorea ajutor pentru obţinerea unei vize Schengen. Daniela Tarău a acceptat să o ajute şi la 11 iulie 2000 a primit de la Veronica Gori suma de 1.000 USD pentru a-i transmite persoanei din firmă care se ocupa de obţinerea vizelor, Costel Gheorghe. Pentru această sumă Daniela Tarău a întocmit o chitanţă, în care nu se prevederea vreun termen de restituire. Banii au fost transmişi lui Costel Gheorghe.

Ulterior, Veronica Gori a depus la poliţie o plângere prin care solicita restituirea sumei de 1000 USD. La acel moment poliţia efectua cercetări penale cu privire la activitatea persoanelor din cadrul firmei de intermediere. Daniela Tarău nu era implicată în acele fapte.

La data de 15 decembrie 2000, Secţia 3 Poliţie i-a trimis o citaţie Danielei Tarău, prin care era invitată să se prezinte “foarte urgent” în calitate de “martor”, iar reclamanta s-a conformat. La data de 22 februarie 2001, Daniela Tarău a fost arestată preventiv pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu toate că nerestituirea unei sume de bani nu este o infracţiune, ci o problemă de natură civilă. Mai mult, Daniela Tarău se afla într-o stare de sănătate precară, era singurul întreţinător al unui copil minor şi a doi părinţi în vârstă, nu avea antecedente penale şi se dovedise cooperantă cu poliţia.

Pe parcursul cercetărilor, Danielei Tarău i-au fost refuzate probe importante în aparare, cum ar fi confruntarea cu Veronica Gori şi cu Costel Gheorghe. La data de 26 iunie 2001, când Daniela Tarău se afla încă arestată în baza unui mandat emis cu patru luni înainte, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a judecat o nouă cerere a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti de prelungire a arestării preventive a Danielei Tarău şi a altor patru inculpaţi, cercetaţi în acelaşi dosar. Daniela Tarău nu era asistată de un apărător, astfel încât s-a stabilit ca asistenţa juridică să îi fie acordată de apărătoarea altui inculpat din aceeaşi cauză. Aceasta a cerut un termen pentru a lua cunoştinţă de conţinutul dosarului foarte voluminos, dar cererea i-a fost respinsă pe motiv că arestarea preventivă exipra în acea zi. Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a respins în final cererea de prelungire a arestării preventive a Danielei Tarău. Totuşi aceasta nu a fost pusă în libertate.

Printr-un proces verbal datat 26 iunie 2001, se atesta de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti că, la ora 16.40, procurorul a declarat recurs în şedinţă publică împotriva respingerii cererii de prelungire a arestării preventive. Daniela Tarău susţine însă că şedinţa de judecată a durat în acea zi până la ora 14.00.

Dintr-un referat al grefierei, rezultă că, la data de 26 iunie 2001 la ora 17.45, aceasta a telefonat la Spitalul Penitenciar Jilava, unde era deţinută Daniela Tarău, cerând aducerea ei la Tribunalul Bucureşti pentru judecarea recursului, însă ofiţerul de serviciu de la spitalul penitenciar i-a comunicat că nu mai este nimeni la Serviciul evidenţă pentru a prelua nota telefonică şi a o aduce pe inculpata arestată la tribunal.

Recursul a fost judecat de Tribunalul Bucureşti, la data de 26 iunie 2001 (în aceeaşi zi în care s-a judecat şi fondul), în jurul orei 18.00, fără ca inculpata să fie prezentă şi fără a fi reprezentată de un avocat. Un avocat din oficiu a fost delegat abia la o zi după ce procesul s-a judecat. Tribunalul a admis recursul şi a dispus prelungirea arestării preventivei a Danielei Tarău cu 30 de zile, cu o motivare sumară. Până la data redactării plângerii către Curtea Europenă a Drepturilor Omului, Daniela Tarău nu fusese eliberată. (A fost pusă în libertate abia în decembrie 2002).

Decizia pronuntaţă de tribunal în recurs a fost defintivă şi nu mai putea fi atacată de Daniela Tarău. Ea a trimis un memoriu procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, pentru promovarea recursului în anulare în cauză, cerere ce i-a fost respinsă. Un nou memoriu a fost trimis pentru promovarea recursului în anulare, însă nu a primit nici un răspuns la acest demers.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Daniela Tarău a sesizat printr-o scrisoare Curtea Europeană a Drepturilor Omului în privinţa încălcării drepturilor sale la 24 decembrie 2001. Plângerea sa completă a fost trimisă Curţii la data de 19 ianuarie 2002. Reclamanta a susţinut că autorităţile statului i-au încălcat drepturile garantate în articolele 5, 6, 11, 13 din Convenţie şi în articolului 1 din Protocolul nr.4 la Convenţie.

Reclamanta a susţinut că dreptul său la libertate şi siguranţă prevăzut de articolul 5 din Convenţie a fost încălcat deoarece: arestarea sa preventivă a fost lipsită de suport legal în raport cu legislaţia internă; informarea asupra motivelor arestării sale şi asupra acuzaţiilor ce i se aduceau a fost plină de erori şi omisiuni, ceea ce echivalează cu lipsa informării; timp de 32 de zile nu a fost dusă în faţa unui judecător, singurul care exercită puteri judiciare şi nu a fost eliberată sau judecată într-un termen rezonabil; nu a avut posibilitatea de a declanşa proceduri judiciare pentru determinarea legalităţii detenţiei sale.

Reclamanta a susţinut că dreptul său la un proces echitabil, prevăzut de articolul 6 din Convenţie a fost încălcat sub mai multe aspecte: nu a fost informată în mod complet şi amănunţit asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa; nu a dispus de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale; nu i s-a acordat dreptul să fie asistată de un apărător ales, iar la recurs, nu a fost asistată nici de un avocat din oficiu; nu a putut obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Reclamanta a mai susţinut că autorităţile naţionale i-au încălcat dreptul prevăzut de articolul 1 din Protocolul nr.4 la Convneţie, care interzice privarea de libertate pentru datorii, deoarece singurul motiv pentru care a fost arestată a fost neîndepliniea unei obligaţii contractuale.

În privinţa dreptului la libera întrunire şi asociere, prevăzut de articolul 11 din Convenţie, reclamanta a susţinut că acesta i-a fost încălcat deoarece singura explicaţie rezonabilă pentru abuzurile la care a fost supusă ar fi faptul că face parte din grupul care a scris versurile tuturor cântecelor intonate în cadrul demonstraţiilor din Piaţa Universitaţii, din anul 1990.

În final, reclamanta a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la remedii efective pentru încălcarea drepturilor garantate de Convenţie, drept prevăzut de articolul 13 din Convenţie.

Cererea sa a fost înregistrată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu numărul 3584/02.

4. Parohia greco-catolică Pruniş versus România

Situaţia de fapt şi procedurile interne

Reclamanta este Parohia greco-catolică Pruniş, care a declanşat pe plan intern proceduri judiciare pentru restituirea bisericii, cimitirului şi casei parohiale greco-catolice din comuna Pruniş, ocupate în prezent de parohia ortodoxă din localitate.

În februarie 2001, Judecătoria Turda a respins cererea reclamantei, ca “neîntemeiată”, deşi argumentaţia instanţei a fost în sensul lipsei de competenţă, făcând trimitere la dispoziţiile Decretului nr.126/1990, care ar institui competenţa de soluţionare a unor astfel de litigii pentru comisiile mixte formate din reprezentanţii Bisericii ortodoxe şi a celei greco-catolice. Judecând apelul declarat, la 9 noiembrie 2001, Tribunalul Cluj a anulat sentinţa anterioară şi a admis cererea reclamantei, recunoscând existenţa unui drept continuu de proprietate a parohiei greco-catolice asupra bunurilor în litigiu. Hotărârea Tribunalului Cluj a fost pusă în executare la 11 decembrie 2001. În urma judecării recursului împotriva acestei hotărâri, Curtea de Apel Cluj a menţinut dispoziţiile Judecătoriei Turda, printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă pronunţată la data de 9 mai 2002. În consecinţă, parohia ortodoxă a intrat din nou în posesia bisericii, cimitirului şi casei parohiale.

În timpul judecării recursului, la 12 februarie 2002, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a trimis o scrisoare ministrului de justiţie în care denunţa “îndrăzneala” unor instanţe din Ardeal de a judeca cererile parohiilor greco-catolice privind stabilirea situaţiei juridice a bunurilor lor şi a cerut intervenţia conducerii Ministerului de Justiţie pentru “disciplinarea” acestora. Curtea de Apel Cluj era una dintre instanţele “reclamate”. Scrisoarea Patriarhului a fost trimisă de Costache Ivanov, secretar de stat în Ministerul Justiţiei, cu o adresă de însoţire, la Curtea de Apel Cluj, la data de 28 februarie 2002.

Împotriva hotărârii Curţii de Apel Cluj, reclamanta a formulat o cerere de contestaţie în anulare ce i-a fost respinsă.

Procedura în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului

Reclamanta s-a adresat Curţii Europene la 23 octombrie 2002, suşţinând că prin deciziile instanţelor naţionale i-au fost încălcate drepturile garantate în articolele 6, 9, 1 din Protocolul nr.1, 13, precum şi 14 în coroborare cu primele trei articole invocate din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În legătură cu articolul 6 paragraful 1 din Convenţie, care garantează dreptul la un proces echitabil, reclamanta a susţinut că acesta i-a fost încălcat în trei situaţii distincte: negarea accesului la justiţie, prin invocarea lipsei de competenţă a instanţelor de judecată în favoarea comisiilor mixte formate din chiar părţile aflate în conflict; lipsa de motivare pe fond a hotărârilor din primă instanţă şi recurs în care deşi cererea a fost respinsă ca neîntemeiată, s-a motivat lipsa de competenţă generală a instanţelor; lipsa de independenţă şi imparţialitate a instanţei de recurs în raport cu intervenţia Ministerului de Justiţie în favoarea Bisericii Ortodoxe.

Reclamanta a mai argumentat că decizia irevocabilă a Curţii de Apel Cluj a privat-o de bunul său, fără ca această ingerinţa să fie justificată prin existenţa unui interes public şi fără a satisface cerinţa proporţionalităţii, ceea ce echivalează cu o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.

În continuare, reclamanta a susţinut că hotărârea instanţei de recurs a avut drept rezultat încălcarea dreptului său la libertate religioasă, garantat de articolul 9 din Convenţie, deoarece a fost deposedată de bunuri care sunt esenţiale exerciţiului acestui drept. Reclamanta este o parohie şi, prin lipsirea sa de bunuri ca biserică, cimitir şi casă parohială, credincioşii săi nu îşi pot exercita liber religia.

În legătură cu aceste prime trei încălcări, reclamanta a susţinut că ele au fost cauzate şi din motive care implică discriminarea religioasă, astfel încât i-a fost încălcat şi dreptul garantat de articolul 14 din Convenţie, care interzice discriminarea în exerciţiul celorlalte drepturi prevăzute de Convenţie.

În final, reclamanta a susţinut că pentru nici una din încălcările reclamate nu are mijloace legale efective la nivel naţional pentru a obţine recunoaşterea încălcărilor invocate, precum şi remedierea şi compensarea prejudiciilor materiale şi morale suferite, contrar articolului 13 din Convenţie.

Plângerea reclamantei a fost înregistrată la Curtea Europeană sub numărul 38134/02.

VI. ALTE ACTIVITĂŢI

1. Retragerea licenţei postului privat de televiziune OTV

Măsura luată de Consiliul Naţional al Audiovizualului a produs satisfacţie în lumea presei, în special în presa scrisă, dar şi a cercurilor de intelectuali, iritate de tonul uneori extrem de agresiv al emisiunilor lui Dan Diaconescu, dar mai ales a unora din invitaţii săi în direct.

APADOR-CH şi Centrul pentru Jurnalism Independent au interpretat măsura drept o ameninţare la adresa libertăţii de exprimare. În comunicatul comun, cele două organizaţii “consideră că decizia Consiliului Naţional al Audiovizualului NR.94/12.09.2002 de retragere a licenţei postului privat de televiziune OTV este o masură inacceptabilă într-o societate democratică în care se respectă libertatea de exprimare şi informare. Decizia CNA nu menţionează în mod concret nici în ce au constat acele afirmaţii pe care le-a calificat ca fiind “antisemite, xenofobe, discriminatorii, calomnioase” şi nici care sunt “prejudiciile grave aduse interesului public’’. Nemotivarea clară şi temeinică a deciziei lasă loc arbitrariului în aplicarea legii.

Decizia CNA de a retrage licenţa unui post privat de televiziune din cauza declaraţiilor în direct ale unor invitaţi poate duce la instaurarea cenzurii sau autocenzurii, ambele la fel de periculoase pentru libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie al publicului. Instituţiile de presă audio vizuală nu răspund pentru afirmaţiile făcute în direct de persoanele invitate în studio, dar acestea din urmă răspund pentru afirmaţiile lor. Prin urmare, dacă susţinerile senatorului Corneliu Vadim Tudor – invitatul emisiunilor menţionate în decizia CNA – sunt considerate “antisemite, xenofobe şi discriminatorii” ele pot face obiectul unor investigaţii, pe baza textelor din Codul penal, Ordonanţei nr.137/2000 (aprobată prin Legea nr.48/2002) privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi Ordonanţei de urgentă nr. 31/2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob, care incriminează tocmai astfel de afirmaţii.Dacă unii politicieni , inclusiv preşedintele ţării sau primul ministru, se simt lezaţi de susţinerile unor invitaţi în emisiuni în direct, ei pot recurge la căile legale de care dispuneorice persoană particulară care se consideră insultată sau calomniată.

În nici un caz nu trebuia desfiinţat postul de televiziune care nu a fost decât canalul prin care au fost difuzate acele afirmaţii. În plus, CNA a optat, de la început, pentru cea mai aspră sancţiune prevăzută de lege şi a şi aplicat-o imediat, ignorând dreptul postului OTV de a se adresa instanţei de contencios administrativ în termen de 15 zile de la comunicare, potrivit art.95 alineatul 2 din Legea audiovizualului.

Conştiente de pericolul discursului rasist şi xenofob şi fără a susţine în nici un fel politica postului OTV, APADOR-CH şi CJI consideră că retragerea licenţei nu este un răspuns împotriva rasismului, ci constituie numai o încălcare a libertăţii de exprimare şi informare, creând un precedent periculos. Organizaţiile cer CNA să revină asupra deciziei nr. 94/2002 şi asupra comunicării transmise operatorilor de televiziune prin cablu, pentru ca postul privat OTV să-şi poată continua activitatea, cel puţin până în momentul în care va exista o hotărâre judecătorească definitivă.”

2. Proiectul privind familiarizarea jurnaliştilor şi avocaţilor cu standardele europene în domeniul libertăţii de exprimare (în colaborare cu Agenţia de Monitorizare a Presei)

Proiectul a inclus zece seminarii, în zece localităţi diferite, la care au participat ziarişti şi avocaţi. Reprezentanţii APADOR-CH au prezentat atât problemele ridicate de legislaţia internă cât şi jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg în domeniul libertăţii de exprimare. Proiectul a fost finalizat prin publicarea unui Ghid Juridic al Jurnalistului.

3. Proiectul destinat evaluării compatibilităţii legislaţiei şi practicii penitenciare din România cu standardele europene şi ale ONU în materie (împreună cu Centrul de Resurse Juridice)

Proiectul a presupus o analiză comparativă a legislaţiei penitenciare în vigoare în România şi a Regulilor minime ONU şi ale Consiliului Europei în materie penitenciară. De asemenea, au fost vizitate şase penitenciare, ocazie cu care s-a făcut o evaluare a gradului în care practica penitenciară din România este în acord cu normele internaţionale dar şi cu legislaţia internă specifică.

4. Programul de consultaţii juridice gratuite

Început încă din 1994, programul a continuat şi în 2002. O dată pe săptămână, un cabinet de avocaţi oferă consultaţii juridice gratuite tuturor celor interesaţi, indiferent de natura juridică a problemelor. Numărul mediu al celor care beneficiază de aceste servicii este de 12-14 persoane săptămânal. În proporţie covârşitoare, litigiile au fost de natură civilă.

CONCLUZII

1. În domeniul legislaţiei cu impact direct asupra drepturilor civile nu s-a făcut nimic în direcţia armonizării cu standardele europene. Disputa, nefinalizată, cu privire la “delictele de presă” (art.205 – insulta, art.206 – calomnia, art.207 – proba verităţii, art.238 –ofensă adusă autorităţii şi art.239 alin.1 – ultrajul verbal) a arătat clar lipsa de voinţă a politicienilor cu privire la asigurarea libertăţii de exprimare, prin dezincriminarea acestor “infracţiuni”. Alte legi importante cum sunt Legea siguranţei naţionale, Codul penal, Codul de procedură penală, Legea privind regimul executării pedepselor ar fi trebuit să fie drastic amendate sau înlocuite cu legi noi, ceea ce nu s-a întâmplat până la sfârşitul lui 2002.

2. Termenul de câteva luni de la intrarea în vigoare a noi Legi a Poliţiei şi a Statutului poliţistului este prea scurt pentru a putea aprecia dacă aceste acte normative au un impact real şi pozitiv asupra relaţiei dintre poliţişti şi comunităţi sau persoane. APADOR-CH a constatat însă, cu îngrijorare, că în 2002 a crescut numărul situaţiilor în care poliţiştii au recurs la arme de foc. Asociaţia a repetat constant că singura situaţie care ar justifica folosirea armelor de foc este cea în care viaţa unei persoane este pusă în pericol real şi iminent. Din păcate, noua Lege a Poliţiei a înmulţit situaţiile de uz de armă prin raportarea la Legea 17/1996 a regimului armelor şi muniţiilor.

3. Situaţia din sistemul penitenciar a continuat să se îmbunătăţească însă într-un ritm prea lent pentru a avea un impact pozitiv asupra vieţii deţinuţilor. APADOR-CH subliniază din nou necesitatea adoptării de urgenţă a unei noi legi privind regimul de detenţie (legea încă în vigoare datează din 1969 şi este total depăşită) şi a Statutului cadrelor din penitenciare care să prevadă demilitarizarea sistemului. Supraaglomerarea rămâne, în continuare, una din problemele cele mai grave cu care se confruntă penitenciarele. Ea nu va putea fi rezolvată decât prin modificarea legilor penale şi printr-o creştere substanţială a bugetului Direcţiei Generale a Penitenciarelor .

4. În privinţa libertăţii de religie şi credinţă, s-au menţinut dificultăţile ridicate de Biserica ortodoxă în calea recuperării lăcaşelor de cult de către Biserica greco-catolică. Nici recunoaşterea pe linie administrativă a “Organizaţiei Religioase Martorii lui Jehova” drept cult nu este un fapt împlinit, deşi există o hotărâre definitivă a Curţii Supreme de Justiţie în acest sens, încă din 2001 (Ministerul Culturii şi Cultelor trebuia doar să aplice hotărârea judecătorească prin emiterea unei simple circulare).

5. S-au accentuat presiunile puterii asupra libertăţii de exprimare în general şi a libertăţii presei în mod special, lucru cel mai vizibil în domeniul audio-vizualului. Au continuat şi procesele intentate jurnaliştilor pentru insultă şi/sau calomnie.

6. Un aspect pozitiv este aplicarea Legii accesului la informaţiile de interes public. În unele situaţii informaţiile au fost obţinute prin procedurile prevăzute de Legea 544/2001, în altele a fost nevoie de acţiuni în justiţie.

7. În domeniul minorităţilor naţionale, trebuie semnalată înfiinţarea (cu mare întârziere) a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Din păcate, la sfârşitul lunii decembrie 2002, o Hotărâre de Guvern a anulat, practic, independenţa Consiliului.

8. APADOR-CH consideră că, în anul 2002, Guvernul şi Parlamentul au dat semnale contradictorii, predominând cele negative, cu privire la respectarea drepturilor civile.

Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)

DELEGAŢIA COMISIEI EUROPENE LA BUCUREŞTI

[1] Pentru detalii a se vedea studiul APADOR-CH intitulat LIMITELE ACCESULUI LA INFORMAŢII ÎN LEGISLAŢIA ROMÂNĂ, Capitolul 5, pe site-ul www.apador.org

[2] Persoanele interesate pot obţine, la cerere, textul integral al propunerilor şi comentariilor asociaţiei, în limba română. Textul nu apare în site-ul asociaţiei deoarece se referă la proiectul de lege introdus în Parlament ce va suferi, desigur, modificări succesive atât în Senat cât şi în Camera Deputaţilor.

[3] Vezi nota de subsol nr.1

[4] Textul integral a fost publicat în ziarul ADEVĂRUL din 30 octombrie 2002 şi poate fi, de asemenea, accesat pe site-ul asociaţiei www.apador.org

[5]Pe data de 18 decembrie 2002, Adunarea Generală a ONU a adoptat textul Protocolului opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante. România a semnat deja acest Protocol. Iată definiţia privării de libertate din acest document (traducere neoficială):

“Articolul 4

1…….

2. …..privarea de libertate înseamnă orice formă de detenţie sau încarcerare sau plasarea unei persoane în custodia unei instituţii publice sau private, pe baza unei dispoziţii emise de o autoritate judiciară, administrativă sau de altă natură, pe care acea persoană nu o poate părăsi dacă şi când doreşte.”