Raportul de activitate al APADOR-CH – 1997

30.01.1997
Print Friendly, PDF & Email

1997

CUPRINS:

I.INTRODUCERE

II.PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

– Cadrul general
– Relatia cu Executivul
– Relatia cu Parlamentul
– Alte initiative

III.RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

– Aspecte generale
– Relatia dintre APADOR-CH si Politie
– Cazuri aflate in atentia APADOR-CH
– Arestul IGP
– Concluzii

IV.ASPECTE DIN PENITENCIARE

V.MINORITATILE IN ROMANIA

– Minoritati nationale
– Minoritati religioase: libertatea de constiinta
– Minoritati sexuale

VI.LIBERTATEA DE EXPRIMARE

– Proiectul „Libertatea de exprimare: mass-media si democratia”
– Cazuri individuale
– Accesul la informatie

VII.SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

– Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei
– Cadrul institutional
– Proiectul „Serviciile secrete in democratii constitutionale”
– Cazul capitanului Constantin Bucur

ALTE ACTIVITATI

I. INTRODUCERE

Anul 1997 a fost pentru Romania un an al contradictiilor. El s-a remarcat printr-o evidenta deschidere a autoritatilor fata de societatea civila, o tendinta de colaborare cu organizatiile neguvernamentale din diferite domenii. In afara acestei realizari insa, situatia drepturilor omului nu a inregistrat nici o evolutie, ea inscriindu-se pe linia celei din anii precedenti. Este adevarat ca mult mai multe chestiuni legate de drepturile omului au fost aduse in atentia si dezbaterea publica, dar meritul principal in acest sens revine presei, atat celei audio-vizuale cat si celei scrise. In 1997, radiourile si televiziunile, ziarele si revistele au dedicat incalcarilor drepturilor omului un numar de minute si de pagini mai mare decat in precedentii sase ani de regim democratic.

Din punct de vedere legislativ, chestiunea cea mai importanta a fost aceea a legiferarii prin intermediul ordonantelor si al ordonantelor de urgenta ale Guvernului. Niciodata, ca in 1997, nu a fost atat de mult uzitata posibilitatea constitutionala a delegarii legislative. In plus, a fost continuata initiativa Guvernului anterior de a emite ordonante de urgenta in materia legilor organice, procedura acceptata de Parlament in 1996 si devenita obisnuinta, chiar daca ea contravine principiului separarii puterilor in stat.

Dincolo de problema stabilitatii juridice si a rolului Parlamentului, pe care o asemenea procedura le implica, legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut aproape imposibila reactia prompta si eficienta a societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate. De cele mai multe ori reactiile au fost ulterioare si, din pacate, ineficiente.

Autoritatile publice au continuat sa incalce drepturile omului. La cunostinta APADOR-CH au fost aduse mai multe cazuri decat in anii precedenti, ceea ce poate sa aiba doua explicatii: fie a crescut numarul unor astfel de violari, fie a sporit numarul persoanelor care isi cunosc drepturile si inteleg sa apeleze la mecanismele legale. Dar gravitatea cazurilor, in special ale celor care au implicat politisti, jandarmi, gardieni publici, a crescut, inclusiv numarul situatiilor in care acestia au folosit arme de foc producand victime. Trei tipuri de comportament s-au manifestat cu o anume frecventa in cazurile investigate de APADOR-CH in 1997:

– al politistilor care au exercitat violente fizice asupra unor persoane si care, ca masura de intimidare ulterioara, au actionat rapid, facand plangeri pentru ultraj;

– al acelorasi politisti care, pentru intimidarea victimelor lor, au recurs in mod abuziv la prevederile Legii nr. 61/1991 si la amendarea repetata a celor deja molestati, un astfel de comportament constituindu-se intr-o adevarata hartuire;

– al parchetelor militare care solutioneaza plangerile victimelor impotriva politistilor intr-o perioada de timp mult mai mare decat cea necesara procurorilor civili pentru solutionarea plangerile acelorasi politisti.

A continuat astfel sa se manifeste si in 1997 un dezechilibru vadit in favoarea politistilor, intarind ideea ca in Romania cetateanul de rand este ultimul protejat de sistemul legislativ si de institutiile statului.

In ceea ce priveste problematica minoritatilor, 1997 a fost, de asemenea, un an al contradictiilor. Daca prima parte a anului a insemnat intrarea in normalitate in ceea ce priveste relatia cu minoritatile nationale – atat la nivel legislativ, cat si la nivelul practicii de zi cu zi –, a doua jumatate a anului a adus cu sine o recrudescenta a nationalismului, care s-a manifestat atat in forul legislativ al Romaniei, cat si in presa. Dar ceea ce a caracterizat anul 1997 in relatia cu minoritarii, in general, a fost o crestere alarmanta a gradului de intoleranta religioasa. Diferendul dintre Biserica Ortodoxa Romana si Biserica Greco-Catolica este departe de a fi rezolvat. Unor incercari de rezolvare a acestei chestiuni pe cale legislativa li s-a raspuns prin comunicate de maxima agresivitate din partea unor inalti ierarhi ai BOR. De asemenea, presa a semnalat si prezentat numeroase cazuri in care persoanelor apartinand altor culte sau avand alte credinte decat cea ortodoxa le-a fost pur si simplu interzisa practicarea ritualurilor specifice. Intolerantei manifestate de unii cetateni li s-a alaturat cea a unor preoti, cu sprijinul fatis sau tacit al autoritatilor centrale si locale.

In 1997 s-a reusit doar partial elaborarea instrumentelor si construirea institutiilor constitutionale menite sa asigure cetatenilor exercitarea drepturilor lor. Astfel, desi institutia avocatului poporului a fost constituita in luna mai 1997, pana la sfarsitul anului ea nu avea un sediu si nici personalul necesar; legea accesului la informatie, legea raspunderii ministeriale, legea functionarului public nu au fost elaborate.

In ceea ce priveste rolul Justitiei, modificarea legii de organizare judecatoreasca nu a determinat o sporire a increderii cetatenilor in actul de justitie. In acest context, raman de semnalat deciziile Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, privind plangeri inaintate impotriva statului roman. Recent a fost trimis Curtii Europene a Drepturilor Omului primul caz impotriva Romaniei.

In 1997 APADOR-CH a fost constant prezenta si activa in viata publica. Presa scrisa si cea audio-vizuala au fost de un real ajutor, iar APADOR-CH isi face o datorie de onoare din a multumi acelor posturi, acelor ziare, acelor jurnalisti si reporteri care au fost alaturi de asociatie in activitatea de aparare si de promovare a drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI

PRIN LEGISLATIE

1. Cadrul general

Din punct de vedere legislativ, anul 1997 s-a caracterizat prin folosirea excesiva a prevederilor constitutionale referitoare la delegarea legislativa. Delegarea legislativa reprezinta posibilitatea oferita Guvernului de art. 114 din Constitutie de a emite ordonante, adica norme cu putere de lege, in locul Parlamentului. Constitutia precizeaza ca este necesar ca Parlamentul sa emita o lege speciala, mentionand domeniul in care Guvernul are dreptul sa legifereze si perioada de timp (de regula, in timpul vacantelor parlamentare). De asemenea, se specifica faptul ca Guvernul nu este autorizat sa emita ordonante in domeniile reglementate de legi organice. Paragraful ultim al acestui articol prevede posibilitatea emiterii unor ordonante de urgenta in cazuri exceptionale.

In 1997 Guvernul Romaniei a emis aproximativ 50 de ordonante pe baza unor legi de abilitare si aproximativ 100 de ordonante de urgenta, unele din ele in domenii reglementate de legi organice. Cateva chestiuni trebuie precizate in legatura cu delegarea legislativa:

– Ordonantele nu sunt supuse unui control de constitutionalitate prealabil, asa cum se intampla cu legile adoptate de Parlament, dar ele intra vigoare imediat, prin simpla lor publicare in Monitorul oficial, si produc efecte juridice de la acea data, fiind ulterior discutate si adoptate de Parlament. Aceasta inseamna ca un text de lege neconstitutional poate sa functioneze si sa produca efecte juridice daca este inclus intr-o ordonanta.

– In ceea ce priveste cele aprox. 100 de ordonante de urgenta emise de Guvern in 1997 (in timp ce Parlamentul se afla in sesiune), trebuie precizat ca, daca la inceput, unele din acestea se justificau, ulterior folosirea acestei forme de legiferare a devenit un adevarat abuz. Cu toate ca unele din aceste ordonante de urgenta contin prevederi bune si necesare, procedeul este criticabil din mai multe punte de vedere:

– in primul rand pentru ca el reduce foarte mult rolul Parlamentului – institutie fundamentala a unei democratii si reprezentantul suprem al suveranitatii populare – si face ca atat majoritatea parlamentara cat si, mai ales, opozitia sa se simta inutile;

– in al doilea rand, pentru ca, printr-un astfel de procedeu, se acrediteaza ideea ca Romania ar fi intr-o continua stare exceptionala;

– in al treilea rand, pentru ca el creeaza un precedent periculos, deoarece in viitor orice guvern ar putea sustine ca se afla in situatii exceptionale si ar putea legifera prin ordonante de urgenta, ceea ce ar afecta in mod grav stabilitatea juridica din tara.

In ceea ce priveste cadrul legal referitor la protectia drepturilor omului, trebuie spus ca, in linii mari, el este acelasi ca in anii anteriori. Legislatia penala, considerata drept una dintre cele mai represive din Europa, nu a fost modificata in sensul asigurarii unei reale protectii a drepturilor omului.

2. Relatia cu Executivul

Legiferarea prin ordonante si ordonante de urgenta a facut ca reactia societatii civile la continutul actelor normative astfel adoptate sa fie aproape inutila. Prea putine au fost proiectele de ordonanta despre a caror pregatire s-a stiut si in legatura cu care s-a putut reactiona la timp. De cele mai multe ori, continutul ordonantelor a devenit disponibil ulterior publicarii lor in Monitorul oficial.

A. Un act normativ care restrictioneaza nejustificat libertatea de miscare a fost adoptat catre sfarsitul anului 1997, anume Ordonanta cu privire la regimul pasapoartelor. Istoria acesteia dateaza de la inceputul anului, cand, in urma unei vizite facute in Belgia, ministrul de Interne a promis sa restranga dreptul de calatorie in afara tarii pentru acele persoane pe care politia le considera capabile sa afecteze imaginea tarii. APADOR-CH a reactionat prompt, printr-un comunicat preluat si comentat diferit in presa.

„COMUNICAT

In ziua de 8 februarie 1997, la revenirea din vizita efectuata in Belgia, ministrul de Interne al Romaniei, domnul Gavril Dejeu, a declarat presei ca ministerul pe care il conduce se va implica in restrangerea dreptului la libera circulatie al cetatenilor romani care afecteaza imaginea Romaniei in afara, prin comportamentul sau declaratiile lor. De asemenea, si-a manifestat intentia de supraveghere a activitatii in strainatate a celor care denigreaza tara.

In legatura cu aceste pozitii, APADOR-Comitetul Helsinki declara:

1. Este regretabil ca dupa sapte ani de la schimbarea de regim produsa in Romania, si la cinci ani dupa adoptarea unei Constitutii care proclama Romania stat de drept, un ministru de Interne face afirmatii privind posibilitatea restrangerii unor drepturi ale omului in afara cadrului legal existent.

2. Este de neacceptat ca un membru al Guvernului Romaniei sa ameninte cu supravegherea in strainatate, a acelor cetateni romani care fac «declaratii nepatriotice». Libertatea de exprimare si libera circulatie in tara si in strainatate sunt drepturi fundamentale ale omului, consacrate de Constitutie (art. 30 si art. 25) si de mai multe documente internationale ratificate de Romania. Amenintarea cu recurgerea la masuri politienesti in vederea intimidarii si astfel a restrictionarii acestor drepturi face parte din metodele unui stat politienesc si nu ale unui stat de drept.

3. In realitate, declaratiile si initiativele de genul celor recent exprimate de ministrul de Interne sunt cele care afecteaza cu adevarat imaginea Romaniei, prezentand-o ca pe un stat incapabil de comportament democratic, gata sa recurga la constrangerea cetatenilor sai.

4. Comitetul roman Helsinki spera ca absenta din Programul de guvernare a oricarei referiri la protejarea drepturilor omului in Romania nu este decat o scapare de text si ca autoritatile vor pune in valoare spiritul acestui program: respectul fata de cetateni, fata de drepturile si libertatile lor constitutionale.”

O parte a mass-mediei a sustinut punctul de vedere al asociatiei, dar au fost si ziare care au considerat ca APADOR-CH se erijeaza astfel in aparatoare a celor care sunt potentiali infractori. Dupa adoptarea ordonantei de catre Guvern, ea a fost luata in discutie de cele doua Camere ale Parlamentului. Dat fiind ca amendamentele adoptate de Camera Deputatilor o fac si mai restrictiva, APADOR-CH a elaborat propria sa analiza, pe care trimis-o Senatului Romaniei:

„COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE

LA MODIFICARILE ADUSE DE CAMERA DEPUTATILOR

ORDONANTEI CU PRIVIRE LA REGIMUL PASAPOARTELOR

(nr. 65/28 august 1997)

In legatura cu recentele modificari aduse de Camera Deputatilor Ordonantei guvernamentale privind regimul pasapoartelor in Romania, modificari dezbatute in prezent in Senat, APADOR-CH doreste sa atraga atentia asupra urmatoarelor aspecte :

1. Articolul 25 din Constitutia Romaniei garanteaza dreptul la libera circulatie in tara si in strainatate. Eventuala restrangere a exercitarii acestui drept trebuie «sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii». (art. 49 din Constitutia Romaniei).

Art. 14 lit. e) din varianta adoptata de Camera Deputatilor prevede posibilitatea de a i se refuza cetateanului roman, temporar, eliberarea pasaportului sau de i se retrage documentul daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a savarsit in tara sau in strainatate (subl.n.) fapte de natura sa aduca atingere sigurantei nationale, mentinerii ordinii publice… care sunt stabilite prin hotarari judecatoresti sau fac obiectul urmaririi penale…» Din acest text rezulta ca unei persoane care a fost condamnata de o instanta judecatoreasca din tara sau din strainatate si care si-a executat pedeapsa, i se poate restrange dreptul la libera circulatie, ceea ce echivaleaza cu o pedeapsa suplimentara, care excede cadrului instituit de Codul penal privind regimul pedepselor, este total nejustificata si lasata la aprecierea Directiei de Pasapoarte.

Ultimul paragraf al literei e) al art. 14 introduce o noua categorie de cetateni romani carora li se poate restrange dreptul la libera circulatie si anume persoanele care au fost returnate «in baza acordurilor incheiate de Romania cu alte state». Masura ar insemna ca o persoana aflata in aceasta situatie este pedepsita de doua ori pentru aceeasi fapta: o data prin expulzarea din tara respectiva si a doua oara prin interdictia, este drept, temporara, de a mai parasi Romania. Mai mult, masura retragerii pasaportului priveaza cetateanul roman de dreptul de a calatori in orice tara, nu numai in tara din care a fost expulzat. APADOR-CH considera si in acest caz ca restrangerea dreptului la libera circulatie nu este proportionala cu situatia care a determinat-o.

2. Restrictia introdusa la art. 14 lit. b), cu privire la eliberarea sau retragerea pasaportului nu este limitata in timp. Or, urmarirea penala poate dura vreme indelungata (uneori chiar ani) ceea ce ar insemna ca persoana invinuita poate fi privata de dreptul la libera circulatie pe toata perioada respectiva, afectand-se astfel insasi substanta acestui drept.

Cu toate ca masurile prevazute la litera e) sunt limitate la o perioada de 3–12 luni, legiuitorul nu a precizat de cate ori pot fi aplicate aceste restrangeri pentru o persoana.

3. Art. 14 lit. a) prevede refuzul eliberarii pasaportului sau retragerea acestuia daca a fost deja eliberat, daca persoana respectiva «a comis o infractiune pentru care se prevede o pedeapsa mai mare de un an inchisoare (subl.n.) si se detin date temeinice ca intentioneaza sa foloseasca pasaportul pentru a se sustrage de la urmarirea penala. Masura se ia la cererea organului de politie pentru o perioada de cel mult 7 zile» (subl.n.).

APADOR-CH aminteste Senatului ca, prin Decizia nr. 71 din 23 mai 1996, Curtea Constitutionala a hotarat ca «refuzul eliberarii sau retragerea pasaportului» trebuie sa fie masuri «dispuse de un magistrat» (subl.n.). Asadar, politia, ca organ de urmarire penala, nu are dreptul sa ceara aplicarea acestei masuri. Din nou, trebuie precizat ca nu se mentioneaza de cate ori poate fi o persoana supusa acestor restrictii privind exercitiul dreptului la libera circulatie.

APADOR-CH semnaleaza si faptul ca, peste 90 la suta din pedepsele prevazute de Codul penal depasesc cu mult un an inchisoare. Aceasta inseamna ca orice persoana suspecta de a fi comis o infractiune poate fi privata de dreptul la libera circulatie, pe o perioada de 7 zile dar cu posibilitatea de repetare a masurii de un numar nedefinit de ori.

APADOR-CH cere Senatului Romaniei sa nu adopte restrictiile susmentionate care introduc limitarea nejustificata a exercitiului dreptului la libera circulatie pentru unii cetateni romani, cu incalcarea prezumtiei de nevinovatie si a unei decizii a Curtii Constitutionale. Orice obligatii ar avea Statul roman in relatiile sale internationale, acestea nu pot fi indeplinite prin nesocotirea drepturilor propriilor cetateni.

22 decembrie 1997

Consiliul de conducere”

Ordonanta urmeaza a fi dezbatuta si adoptata de Senat.

B. Tot in cadrul relatiei cu Executivul se inscriu si actiunile APADOR-CH in vederea impiedicarii adoptarii unei ordonante de urgenta cu privire la modalitatea de prelungire a mandatelor de arestare preventiva. In esenta, ar fi fost vorba de eliminarea procedurii conform careia instantele de judecata au obligatia de a se pronunta din 30 in 30 de zile asupra prelungirii mandatelor de arestare preventiva si prelungirea automata a mandatelor de arestare pentru acei inculpati care se aflau in faza de judecata.

La 11 iunie 1997 asociatia i-a trimis Primului-Ministru o scrisoare in care expunea si argumenta pericolul unui asemenea act normativ. Scrisoarea reamintea „… dispozitiile art. 23 alineatul 4 din Constitutia Romaniei, conform carora durata unui mandat de arestare preventiva poate fi de maximum 30 de zile si nu poate fi prelungit decat de instantele de judecata. Analizand exceptia de neconstitutionalitate ridicata cu privire la art. 149 (durata arestarii inculpatului) din Codul de procedura penala, Curtea Constitutionala a Romaniei a stabilit in mod clar, prin Deciziile nr. 60/1994 si nr. 20/1995 ca instantele de judecata trebuie sa discute prelungirea sau anularea mandatelor de arestare inainte de expirarea valabilitatii acestora, indiferent de stadiul in care se afla procesul. Conform legii fundamentale, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii”.

APADOR-CH preciza in scrisoare ca „Emiterea unei ordonante de urgenta care ar elimina aceasta procedura ar reprezenta o incalcare a Constitutiei si ignorarea deciziilor Curtii Constitutionale. De altfel, ordonanta de urgenta, conform prevederilor art. 114 alin. 4 din Constitutie, se emite numai in cazuri exceptionale. Recurgerea la ordonante de urgenta, care intra in vigoare imediat, eludand controlul de constitutionalitate in intervalul de timp pana la discutarea lor de Parlament, dar producand efecte in acest timp, contrazice principiul separatiei puterilor in stat si normele statului de drept”.

C. Alaturi de alte organizatii neguvernamentale, APADOR-CH s-a implicat in sustinerea Ordonantei Guvernului privind stimularea cercetarii-dezvoltarii si inovarii. Emisa la 31 ianuarie 1997, Ordonanta a facut posibila, pentru prima data in Romania, stimularea cercetarii pe baza de proiecte intr-un sistem de competitie deschis inclusiv organizatiilor neguvernamentale si cercetatorilor individuali. Ordonanta a fost intampinata cu ostilitate de institutele de cercetare existente in Romania, care si-au vazut astfel serios amenintata exclusivitatea de pana atunci.

APADOR-CH, alaturi de alte ONG-uri a organizat o conferinta de presa in vederea sustinerii ordonantei, lansand si un apel in acest sens. Acesta preciza:

„Dincolo de acest scop precis, Ordonanta nr. 8 are meritul remarcabil de a schimba radical cateva dintre regulile ce privesc folosirea banilor publici in scopul realizarii unor obiective cu scop general. Ordonanta prevede:

1) consultarea si stimularea structurilor societatii civile, implicandu-le in definirea si realizarea politicilor din domeniul cercetarii-dezvoltarii si inovarii;

2) crearea unui Colegiu consultativ avand in componenta reprezentanti ai comunitatii stiintifice, invatamantului, asociatiilor de intreprinzatori, organizatiilor patronale, asociatiilor profesionale, organizatiilor neguvernamentale experte in dezvoltarea locala etc.;

3) crearea de Fonduri din resurse alocate de la bugetul de stat din care se pot efectua cheltuieli, sub forma de grant, pe baza de contract de finantare cu organizatii neguvernamentale, agenti economici ori persoane fizice;

4) posibilitatea atribuirii, de catre Ministerul Cercetarii si Tehnologiei a conducerii de programe organizatiilor neguvernamentale si, dupa caz, agentilor economici si institutiilor publice, in sistem competitional.

Subliniem importanta crearii, prin aplicarea Ordonantei nr. 8, a unei «piete de proiecte» la care pot participa diferiti beneficiari; a reducerii clientelismului prin asigurarea unei competitii transparente intre proiecte; a efectelor pozitive ale noii strategii asupra competentelor Ministerului Cercetarii si Tehnologiei. Ordonanta nr. 8 constituie un ghid pentru acele evolutii legislative care adapteaza institutiile din Romania la standardele democratiilor dezvoltate.

In sfarsit, se poate adauga ca Ordonanta nr. 8 este prima norma juridica care indeplineste obligatia asumata prin Programul de guvernare, de realizare a unui parteneriat intre stat si societatea civila.”

3. Relatia cu Parlamentul

A. In prima jumatate a anului 1997, APADOR-CH a fost solicitata de catre Secretarul General al Senatului sa elaboreze comentarii pe marginea unor propuneri legislative aflate pe agenda Biroului permanent al acestei Camere. Asociatia a analizat respectivele propuneri legislative si a trimis comentariile sale Biroului Permanent al Senatului.

„PUNCTUL DE VEDERE AL APADOR-CH

in legatura cu propunerea de

Lege privind unele masuri pentru protectia

minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor

Propunerea legislativa are ca scop protejarea minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor (vlahoromanilor) ai carei membri traiesc nu numai in Romania, ci si in Bulgaria, Macedonia, Grecia, Albania.

1. Chiar daca neenuntata ca atare, ideea centrala a proiectului este aceea ca pentru protectia acestei minoritati sunt necesare masuri speciale care se inscriu in categoria discriminarii pozitive.

De-a lungul timpului, APADOR-CH a aratat ca ideea discriminarii pozitive nu trebuie respinsa de plano, existand cazuri in care ea este realmente necesara pentru ca o minoritate sa-si poata mentine si afirma identitatea. Intotdeauna insa, trebuie analizat in ce masura aceasta discriminare pozitiva este cu adevarat necesara.

In cazul propunerii legislative de fata se doreste crearea unui cadru legislativ privind invatamantul in limba aromana, diferit de cel aplicabil celorlalte minoritati nationale si lingvistice care traiesc in Romania. O astfel de masura nu numai ca nu ar fi potrivita – preferabila ar fi o modificare a Legii invatamantului –, dar ea nici nu este necesara, chiar tinand cont de actualele prevederi ale legii.

Articolul 1 al propunerii legislative cere Ministerului Invatamantului sa organizeze «cursuri cu caracter optional de limba (dialectul), literatura si istoria aromanilor». Pentru o astfel de initiativa nu este insa necesara o lege speciala, fiind suficient ca o asemenea cerere sa fie adresata Ministerului Invatamantului direct. Evident, pentru organizarea unor astfel de cursuri trebuie sa existe un anume numar de solicitanti (elevi), in caz contrar legea (sau cererea) nefiind decat litera moarta.

Instituirea unei obligatii de a se organiza astfel de cursuri «cand solicitarea provine de la una dintre organizatiile oficial inregistrate ale aromanilor din Romania, cu conditia ca acestea sa asigure frecventa a cel putin zece elevi pe clasa» (art. 2) este depasita de actuala Lege a invatamantului, ca si de modificarile care se preconizeaza a fi aduse acesteia.

2. Articolul 3 al propunerii de lege se refera la felul in care Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Culturii si Ministerul Invatamantului vor negocia in viitor cu guvernele tarilor in care traieste minoritatea aromanilor. Instituirea unei astfel de obligatii legale contravine felului in care isi reglementeaza tarile democratice modalitatea de infaptuire a politicii externe, intrucat existenta unor «instructiuni» legale exprese in legatura cu ce anume trebuie sa figureze intr-un document bilateral face aproape imposibila desfasurarea unui proces de negociere.

(…)

IN CONCLUZIE,

APADOR-CH considera ca nu este necesara o lege speciala pentru protectia minoritatii cultural-lingvistice a aromanilor. Este insa necesara o legislatie de protectie a tuturor minoritatilor nationale si lingvistice care traiesc in Romania.

In legatura cu aromanii care traiesc pe teritoriul altor state, nu este nevoie de o lege-cadru care sa stabileasca ce trebuie sa faca diferite ministere in timpul negocierilor cu omologii din acele tari. Este suficient ca aceste cerinte sa fie comunicate acelor ministere, invocandu-se prevederile art. 7 din Constitutia Romaniei, Parlamentul urmand sa se pronunte cu ocazia ratificarii.

Asa cum este formulata prezenta propunere legislativa, ea risca sa produca efecte contrare intentiei initiatorilor.

Consiliul de conducere

14 februarie 1997″.

Propunerea legislativa nu a constituit obiect de dezbatere pentru Plenul Senatului.

B. O a doua propunere legislativa in legatura cu care APADOR-CH a fost solicitata, privea chestiunea accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Subiectul acesta a fost discutat in Romania vreme de opt ani, fara insa a se intreprinde vreodata ceva. Venirea la putere a unor partide avand printre membrii lor victime directe ale represiunii Securitatii a condus la ideea unei reglementari juridice in sensul permiterii accesului la dosarele intocmite de fosta Securitate. Au fost elaborate trei propuneri legislative in acest sens. Dintre ele una – „proiectul Ticu Dumitrescu” – depusa la Senatul Romaniei, a fost avuta in vedere de Secretarul General al Senatului, care a solicitat APADOR-CH o analiza.

In opinia asociatiei, obiectul reglementarii juridice nu era foarte bine definit, ceea ce ar fi putut da nastere la interpretari diferite si la o aplicare abuziva.

„COMENTARIILE APADOR-CH

pe marginea propunerii de

Lege privind accesul la propriul dosar

si deconspirarea Securitatii ca politie politica

Articolul 31 din Constitutia Romaniei proclama dreptul la informatie, drept care include accesul persoanelor la dosarele proprii intocmite de fostele organe de Securitate. In termenii Constitutiei din 1991, este garantat dreptul persoanelor «de a avea acces la orice informatie de interes public», ceea ce presupune si dreptul la informatia privind apartenenta la fosta Securitate, sau calitatea de colaborator al acesteia, a unor persoane care ocupa functii si demnitati publice.

APADOR-CH considera ca o reglementare legala privind accesul la acest gen de informatii este binevenita si necesara. In acelasi timp insa, datorita implicatiilor mari pe care prevederile unei astfel de legi le pot avea, este necesar ca ea sa fie si acoperitoare, dar si compatibila cu valorile drepturilor omului, care sunt universale si, deci, aplicabile tuturor persoanelor.

1. Articolul 2 alin. 1 al propunerii prevede persoanele in legatura cu care orice persoana interesata poate cere informatii privind apartenenta la fostele organe de Securitate sau colaborarea cu acestea. Textul de lege lasa insa nerezolvata chestiunea urmarilor pe care asemenea dezvaluiri publice le vor avea.

Categoriile de persoane in legatura cu care exista posibilitatea de a cere informatii sunt trei:

a) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii alese: Presedinte al Romaniei, parlamentar, primar, viceprimar, presedinte sau vicepresedinte de consiliu local. In cazul acestora este relativ simplu. Nu exista prevazuta o sanctiune pentru cei care au apartinut fostei Securitati sau au avut calitatea de colaboratori, mai ales daca dezvaluirea are loc in timpul mandatului, dar poate interveni, in situatia unei noi candidaturi, o sanctiune moral-politica, prin ne(re)alegerea respectivei persoane. Ideea fundamentala este aceea ca, o data informat corect, cetateanul-alegator este singurul care decide ce este mai bine.

b) Persoane care ocupa sau care doresc sa ocupe pozitii numite. In legatura cu aceasta categorie se impun mai multe observatii:

– prima categorie identificata in text este aceea de «membru al Guvernului», specificandu-se ca aceasta include «categoriile de functii cuprinse intre cea de prim-ministru si cea de director in minister». Cel putin formularea acestui text este gresita, dat fiind ca o mica parte dintre functiile avute in vedere fac parte din Guvern. Chiar si unii secretari de stat, nemaivorbind de directorii din ministere, sunt functionari publici. Daca se doreste includerea lor in aceasta categorie, ei trebuie sa fie enumerati separat.

– Alte categorii prevazute se refera la directorul si directorul adjunct ai serviciilor de informatii interne si externe, lucratori ai acelorasi servicii, directorul general si directorii din serviciile publice de TV si radio, procurori, functiile de conducere din Garda Financiara, din Politie etc. Intrebarea in legatura cu aceste categorii de persoane se refera la eventuala lor sanctionare in cazul dezvaluirilor publice. Legea nu precizeaza nimic, ceea ce, la o prima vedere, ar putea aparea ca pozitiv. Exista chiar si varianta ca nu se doreste nici o potentiala sanctiune, dar atunci se ridica intrebarea privind rostul acestei legi si al dezvaluirilor.

In acelasi timp insa, in practica va fi posibil ca unele persoane sa fie demise pentru ca au avut calitatea de agenti sau colaboratori ai Securitatii. Propunerea legislativa ar fi trebuit sa cuprinda cateva masuri de siguranta pentru cei aflati in astfel de situatii.

– Plecand de la ideea care sta la baza unei astfel de initiative legislative – intemeierea societatii romanesti pe adevar si pe dorinta de a feri anumite categorii de persoane de santaj – ar fi, poate, o solutie oferirea unei perioade de timp in care cei care se afla deja in functii sa aiba posibilitatea ca ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate, iar aceste dezvaluiri personale sa constituie un impediment pentru o eventuala demitere a lor pe considerente tinand de aceasta relatie. Dupa mai bine de sapte ani de la rasturnarea regimului comunist, onestitatea celor care au fost agenti sau colaboratori ai Securitatii ar trebui sa fie apreciata ca atare.

c) Persoane care ocupa sau doresc sa ocupe pozitii numite si care se bucura de inamovibilitate – judecatorii. Problema nu este cu cei care vor dori sa devina judecatori, ci cu cei care se afla deja in aceste functii. Din nou, legea nu prevede absolut nimic, ceea ce, la prima vedere poate sa fie bine, dar, in aceasta situatie, ramane intrebarea privind finalitatea ei. Poate ca solutia oferita mai sus ar putea functiona si in cazul judecatorilor. Este adevarat ca ei se bucura de inamovibilitate, dar, conform art. 76 lit. d), magistratii pot fi eliberati din functie «daca impotriva magistratului s-a luat masura indepartarii din magistratura (…) ca sanctiune disciplinara (…)». Intr-o atare situatie, prevederea obligatiei judecatorilor ca, intr-o anume perioada de timp, ei insisi sa faca publice relatiile lor cu fosta Securitate ar fi o solutie, pentru ca indeplinirea acestei obligatii ar putea fi considerata cauza de inlaturare a raspunderii (disciplinare).

– Ramane nesolutionata de lege si situatia, de exemplu, a judecatorilor de la Curtea Constitutionala, care sunt numiti pe anumite perioade de timp. Ce se va intampla daca, in timpul mandatului lor, se va descoperi ca au apartinut fostei Securitati sau au colaborat cu aceasta? Aceeasi intrebare in cazul judecatorilor de la Curtea Suprema de Justitie.

2. Art. 7 (5) si art. 12 (2) instituie restrictii cu privire la persoanele care pot face parte din Consiliu (organul de conducere al Comitetului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii) si cele care pot fi angajate pentru a lucra in Comitet. Printre persoanele in legatura cu care exista restrictii sunt si cele «care au fost condamnate penal pentru alte infractiuni decat cele de natura politica, chiar daca a intervenit amnistia». Credem ca aceste restrictii sunt mult prea severe si nejustificate, comiterea unei infractiuni de drept comun neavand de ce sa constituie un impediment la angajarea personalului care lucreaza in cadrul Comitetului. Mai mult insa, propunerea legislativa nu face distinctie intre faptele savarsite cu intentie si cele savarsite din culpa.

(…)

4. Art. 14 si 15 prevad procedura prin care o persoana poate sa aiba acces la propriul dosar. Este de remarcat ca textul de lege mentioneaza ca rezolvarea cererii se va face intr-un termen de 180 de zile. La acesta se adauga cele 30 de zile in care persoana poate face contestatie la Consiliu si alte 60 de zile pentru rezolvarea contestatiei. Aceasta inseamna ca, in total, este prevazuta o perioada de 9 luni pentru rezolvarea unei cereri, ceea ce este excesiv de mult.

5. Art. 16 se refera la solutionarea cererilor privind candidatii la functiile alese. Este de remarcat ca termenul de 60 de zile pentru rezolvarea cererii, prevazut de propunerea legislativa, nu este corelat cu termenele prevazute de legea electorala si face complet nefunctionale prevederile prezentei propuneri.

6. Art. 24 prevede sanctiunea pedepsei inchisorii pentru refuzul de a preda un dosar sau pentru sustragerea, ascunderea, instrainarea, falsificarea, distrugerea sau deteriorarea acestuia. O prima remarca se refera la faptul ca cele mai multe asemenea fapte sunt deja incriminate in Codul penal (sustragerea, falsificarea, distrugerea) si nu se justifica reincriminarea lor intr-o lege speciala. O a doua observatie priveste spiritul propunerii legislative, care continua spiritul actual al legislatiei penale romanesti si instituie un regim sanctionator draconic, prevazand, pentru faptele enumerate mai sus, pedeapsa inchisorii la 2 la 8 ani, ceea ce contrazice spiritul unui stat modern si democratic.

7. Art. 25 instituie o raspundere contraventionala pentru situatia in care Comitetul solicita dosare de la persoane juridice sau fizice, iar acestea nu respecta termenele de predare. Este de remarcat insa ca textul greseste atunci cand prevede o «amenda de la 3.000.000 la 5.000.000 lei pentru fiecare saptamana de intarziere». Amenda, ca si orice alta sanctiune, se aplica, pentru aceeasi fapta, o singura data. In plus, ea trebuie sa poata fi contestata in justitie, pentru ca accesul la justitie, ca drept fundamental, trebuie sa functioneze in toate cazurile. Procedura corecta ar fi ca, dupa aplicarea unei prime amenzi, Comitetul sa emita o noua cerere de a-i fi predate dosarele si daca, din nou, se intarzie predarea, sa solicite, din nou, amendarea. Altfel, ne-am gasi in situatia in care s-ar pedepsi de doua ori aceeasi fapta.

APADOR-CH considera ca propunerea legislativa trebuie amendata in sensul celor aratate mai sus, astfel incat ea sa devina compatibila atat cu Constitutia Romaniei, cat si cu documentele internationale care apara drepturile si libertatile fundamentale.

Consiliul de conducere

16 aprilie 1997″

Istoria acestei propuneri de lege inca nu s-a incheiat. Discutarea ei de catre Senat a fost amanata de mai multe ori. Ministrul de Interne, membru al aceluiasi partid cu initiatorul propunerii (PNTCD) a elaborat un set de amendamente, cu justificarea respectarii liniei legii Gauck, din Germania. In realitate, prin unele din amendamente, s-a dorit instaurarea unui control discretionar si exclusiv al partidelor politice asupra trecutului membrilor lor, conducerile partidelor fiind singurele care pot primi informatii cu privire la colaborarea membrilor lor cu fosta Securitate si avand dreptul de a decide asupra dezvaluirii publice a acestor date. Este inutil sa subliniem periculozitatea unui asemenea procedeu care ar insemna nu numai o incalcare a principiului constitutional privind accesul la informatie, dar si crearea premiselor continuarii santajului politic care s-a manifestat in societatea romaneasca in ultimii ani.

Paralel cu depunerea acestor amendamente, Comisia juridica a Senatului a dezbatut si aprobat „propunerea Ticu Dumitrescu” in forma ei initiala. In acelasi timp, o alta initiativa legislativa, apartinand de asemenea unor membri ai PNTCD, a fost depusa la Camera Deputatilor. Textul prevedea obligativitatea institutiei Avocatului Poporului de a gestiona fondul de dosare al Securitatii. Propunerea legislativa in cauza dovedea concomitent dorinta inabusirii oricarei initiative de acces la dosare, necunoasterea profunda a institutiei Avocatului Poporului si ignorarea Constitutiei Romaniei.

Pana la data elaborarii acestui raport nici una din cele doua Camere ale Parlamentului nu a adoptat vreun text de lege privind accesul la dosarele Securitatii.

C. In primavara anului 1997, APADOR-CH a fost implicata in discutiile care au avut loc pe marginea unei propuneri de lege privind exercitarea profesiunii de ziarist. Propunerea apartinea unui deputat si a fost depusa la Biroul permanent al Camerei Deputatilor, fiind sustinuta si de Asociatia Ziaristilor Profesionisti. Anterior, APADOR-CH a elaborat o analiza a proiectului, pe care a trimis-o ministrului pentru Relatia Guvernului cu Parlamentul, cu rugamintea de a nu aviza favorabil textul.

„COMENTARIILE APADOR-CH

referitoare la

PROIECTUL DE LEGE

PRIVIND EXERCITAREA PROFESIUNII DE ZIARIST

1. Proiectul de lege face dese referiri la alte acte normative (reglementand aspecte concrete ale profesiunii de ziarist) a caror obligativitate o impune (de exemplu, Codul Deontologic), desi acestea nu exista in momentul de fata nici macar in faza de proiect. Ar fi fost normal ca proiectul de lege sa fie inaintat impreuna cu aceste acte pe care le invoca, pentru ca Parlamentul sa aiba o viziune de ansamblu.

(…)

3. Proiectul de lege contine prevederi neconstitutionale. Astfel, el impune obligativitatea cetateniei romane pentru exercitarea profesiei de ziarist, desi, conform Constitutiei, aceasta exista numai pentru ocuparea functiilor si demnitatilor publice (art. 16 alin. 3). Este foarte adevarat ca pentru exercitarea unora din drepturile si obligatiile constitutionale, cum ar fi dreptul de a alege, dreptul de a fi ales, indatorirea satisfacerii serviciului militar, este necesara cetatenia romana, dar aceasta este determinata de specificitatea acestor drepturi si obligatii, de faptul ca ele sunt o consecinta a raportului de cetatenie. Este insa nejustificata o asemenea conditie pentru exercitarea profesiei de ziarist si este chiar absurda in conditiile in care scopul Romaniei este acela de a se integra in structurile institutionalizate europene, in speta Uniunea Europeana, in cadrul careia raporturile de munca se stabilesc altfel, mobilitatea fiind o conditie foarte importanta.

4. Proiectul de lege instituie proceduri care contravin principiilor dreptului nostru.

– Art. 9 instituie dreptul ziaristului ca, in cazul in care este judecat pentru delicte in legatura cu profesia, «sa fie asistat de membri ai Colegiului National sau de reprezentanti mandatati ai organizatiei profesionale» si dreptul acestor asistenti de a prezenta «in instanta depozitii de ordin profesional, cu valoare probatorie, in apararea ziaristului». In legatura cu acest text, trebuie spus ca nu este foarte clar despre ce fel de asistenta este vorba. Una juridica nu poate fi, pentru ca aceasta este clar reglementata de lege. In ce s-ar materializa atunci asistenta? Proiectul nu face nici o mentiune in acest sens. Pe de alta parte, daca se prevede un «drept» al asistentilor de a prezenta «depozitii de ordin profesional», se incalca un alt principiu, existent in dreptul roman (prevazut si de Codul de procedura civila si de Codul de procedura penala), anume ca judecatorul apreciaza cu privire la temeinicia si oportunitatea probelor ce urmeaza a fi admise. Cum cele doua coduri sunt legi organice, ele nu ar putea fi modificate (nici macar partial) printr-o lege ordinara.

– Art. 43 instituie o procedura diferita in privinta contraventiilor. In dreptul romanesc, contraventiile se constata de un «agent constatator», care stabileste inclusiv sanctiunea, iar contestarea procesului-verbal de contraventie se face la instanta de judecata. Proiectul de lege prevede ca stabilirea contraventiei intra in sarcina judecatoriei, la sesizarea ziaristului ori a mijlocului de presa pe care il reprezinta.

Mai mult insa, proiectul prevede judecarea cauzei in «procedura de urgenta», sentinta judecatoriei urmand sa fie definitiva si executorie, ceea ce inseamna atat o grava atingere adusa dreptului la aparare, cat si o derogare de la principiul privind existenta mai multor grade de jurisdictie.

5. In fine, proiectul contine numeroase prevederi care aduc grave atingeri drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului (in afara celor mentionate mai sus).

– Art. 7, referitor la Colegiul National, instituie conditii restrictive nejustificate si inacceptabile pentru a face parte din acest organism: minimum 10 ani in presa si 5 ani in organizatie.

– Art. 11 instituie un fel de stagiatura in presa, cu obligatia sustinerii unui examen de intrare in profesie, dar conditioneaza acest lucru de trecerea unui termen de doi ani «de la incadrarea intr-o functie redactionala, cu contract de munca pe durata nedeterminata», desi felul contractului de munca nu ar trebui sa aiba nici o importanta, cu atat mai mult cu cat conditia impusa este in defavoarea ziaristului: el este la discretia managerului si este absurd sa nu ii recunosti dreptul de a se prezenta la un examen numai pentru ca publicatia respectiva ar putea avea o «politica de cadre» diferita, neincheind contracte de munca pe perioada nedeterminata.

– Art. 13 instituie obligatia organelor si institutiilor publice ale statului, dar si a altor institutii cu activitate publica, ca si a agentilor economici ale caror activitati sunt de domeniul public, de a-si desemna «imputerniciti, cu Carte de Presa, pentru relatiile cu presa, a caror atributie o constituie sprijinirea ziaristilor in contactarea surselor de informatii». Este de neacceptat instituirea unei astfel de obligatii – de creare a unui post sau de stabilire a unor competente ale unei anumite persoane – in ceea ce priveste institutiile cu activitate in domeniul public (deci inclusiv organizatiile neguvernamentale) sau agentii economici cu astfel de activitati. Fiecare asemenea institutie are dreptul de a-si reglementa asa cum doreste relatiile cu presa. De altfel nici institutiilor de stat (publice) nu le poate fi impusa crearea unor anume functii. Ceea ce ar fi firesc, ar fi adoptarea unei legi privind accesul la informatie, care sa stabileasca in mod clar obligatia furnizarii informatiilor de interes public, procedurile de obtinere a acestora, caile de atac in caz de refuz si care sa se refere la accesul la informatie al tuturor persoanelor (conform art. 31 din Constitutie) si nu doar al ziaristilor.

– Art. 14 reglementeaza felul in care trebuie prezentate de catre ziaristi «opiniile proprii, comentariile ori atitudinea manifestate fata de faptele, evenimentele ori actiunile relatate», ceea ce constituie o violare a dreptului la libertatea de exprimare a ziaristilor, prin instituirea unor obligatii suplimentare celor prevazute de art. 30 din Constitutie.

– Art. 18 alin. 2, reprezinta o periculoasa incercare de reglementare a unor raporturi care se stabilesc firesc intre membrii unui grup profesional: «solidaritatea de breasla este incompatibila cu tolerarea incapacitatii profesionale, a necinstei, incalcarii Codului Deontologic al profesiei… sau oricarei actiuni ce aduce prejudicii morale, materiale sau politice Romaniei». Aceasta formulare incalca atat libertatea de exprimare cat si libertatea de asociere.

– Tot o grava incalcare a dreptului ziaristilor la libertatea de exprimare il constituie prevederile art. 19, prin interzicerea publicarii unor materiale care «duc la defaimarea tarii si natiunii». Chiar daca formula aceasta se regaseste in art. 30 alin. 7 din Constitutia Romaniei, trebuie precizat ca ea este in contradictie cu legislatia internationala referitoare la dreptul fundamental privind libertatea de exprimare (in principal art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului), legislatie care, conform art. 20 alin. 1. din Constitutie, are prevalenta fata de legea noastra interna. (…)

– Acelasi articol 19 aduce o grava violare dreptului la viata privata a ziaristului, prin instituirea unei interdictii in ce priveste «manifestarile personale (ale ziaristilor)… care sa aduca atingere demnitatii, onoarei sau vietii particulare a persoanei». De altfel, proiectul nu precizeaza cum anume vor fi supravegheati ziaristii pentru a se face astfel de constatari.

– Art. 20 instituie o «obligatie legala» in sarcina persoanelor fizice si juridice romane si straine (care isi desfasoara activitatea in Romania) «de a-l sprijini pe ziarist in exercitarea profesiei sale, de a-i furniza informatii nedeformate de interese personale, materiale, politice sau de alta natura». O asemenea obligatie constituie o grava atingere a dreptului persoanelor la libertatea de constiinta, a gandirii si opiniilor, a dreptului lor la libertatea de exprimare, a dreptului lor la viata privata si intima, drepturi ocrotite de Constitutia Romaniei (art. 29, art. 30, art. 26). Pentru a intelege intreaga grozavie a acestui articol trebuie spus ca el poate fi coroborat cu art. 35, conform caruia «furnizarea, cu vinovatie, de informatii false, ori care pot avea ca efect, in urma publicarii, expunerea ziaristului riscului de a dezinforma…» constituie contraventie si se sanctioneaza cu amenda de la un milion la 10 milioane lei. (Proiectul de lege vine sa instituie, printre alte, obligatia persoanelor de a furniza adevarul cu privire la relatiile lor private, familiale, sau intime, in ciuda faptului ca acest domeniu este ocrotit de Constitutie si de legislatia internationala privind drepturile omului.)

– Art. 23, referitor la protectia secretului profesional, contine derogari privind confidentialitatea sursei de informare, care fac, practic, inoperanta aceasta protectie.

APADOR-CH considera ca prezentul proiect este o dovada in plus a faptului ca in Romania nu este necesara o lege care sa reglementeze activitatea de presa si profesiunea de ziarist, fiind suficiente reglementarile legale deja existente in Codul civil si in Codul penal. In acelasi timp, este evident ca Romania are nevoie de o lege privind accesul tuturor la informatie, dar ai carei primi beneficiari ar fi ziaristii, tocmai datorita specificului profesiei lor.

Consiliul de conducere

martie 1997″

Ulterior, aceste comentarii au circulat prin presa si au fost dezbatute cu ocazia unei mese rotunde organizate de revista „22″, la care au fost invitati directori de ziare, parlamentari, organizatii profesionale ale ziaristilor, APADOR-CH si ale organizatii neguvernamentale.

Catre sfarsitul sesiunii parlamentare, Comisia de cultura a Camerei Deputatilor a decis discutarea propunerii legislative, invitand la discutie reprezentanti ai APADOR-CH si ai celor trei asociatii de ziaristi, AZR, SZR si AZP. In urma discutiilor care au avut loc, Comisia de cultura a decis sa dea un aviz negativ propunerii de lege, aceasta nefiind niciodata pusa pe ordinea de zi a Camerei.

D. Un alt proiect de lege in legatura cu care APADOR-CH a luat atitudine este cel referitor la Serviciul de Protectie si Paza. Ca intotdeauna cand s-a dorit reglementarea serviciilor cu atributii privind siguranta nationala, asociatia s-a implicat in analiza textului de lege propus, atragand atentia presei si a opiniei publice asupra carentelor existente.

Comentariile asociatiei au fost trimise atat Parlamentului, cat si presei, ele facand obiectul unei interesante dezbateri de presa.

„COMENTARIILE APADOR-CH

cu privire la

PROIECTUL LEGII SERVICIULUI DE PROTECTIE SI PAZA

1. Consideratii generale

a) Cu privire la Legea sigurantei nationale

Proiectul Legii privind functionarea si organizarea Serviciului de Protectie si Paza se bazeaza pe prevederile Legii nr. 51/1991 privind siguranta nationala. In legatura cu aceasta lege adoptata inaintea Constitutiei din 1991, APADOR-CH a semnalat in numeroase randuri ca ea contine unele prevederi care intra in contradictie cu garantiile constitutionale si cu documentele internationale privind drepturile omului. Este cazul art. 13, care permite prelungirea la infinit a mandatului emis de Parchet de ascultare/supraveghere a unei persoane de catre oricare din organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale; al art. 13, alineatul final si al art. 16, alineatul final, conform carora cetateanul care se considera lezat in drepturile sale este lipsit de posibilitatea de a se adresa justitiei; al art. 15, care permite eludarea obtinerii mandatului pentru desfasurarea activitatilor prevazute la art. 13 (ascultare/supraveghere a unei persoane) si care constituie, ele insele, grave atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Alte prevederi ale legii sunt atat de vag formulate incat pot acoperi aproape orice, asa cum este cazul art. 3. lit. e), f), h) si l) care definesc notiunea de «amenintari» la adresa sigurantei nationale.

APADOR-CH considera ca inainte de a elabora alte legi care se intemeiaza pe Legea sigurantei nationale, se impune amendarea de urgenta a acesteia.

b) In legatura cu Serviciul de Protectie si Paza

Nu este deloc clar de ce Serviciul de Protectie si Paza va avea – conform proiectului de lege – atributii in domeniul sigurantei nationale si, drept urmare, propriul sistem de culegere de informatii, inclusiv posibilitatea de a desfasura activitati conform art. 13 din Legea nr. 51/1991, adica de a asculta/supraveghea persoanele, propriul sistem de telecomunicatii (cu toate ca exista deja Serviciul de Telecomunicatii Speciale), propria arhiva si evidenta etc. Adaugand la acestea si posibilitatea «de a desfasura activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii» (art. 19, lit. f) rezulta ca acestui serviciu i se acorda puteri deosebite, care, teoretic, il pot transforma intr-o structura paramilitara de sine statatoare, aflata in afara controlului democratic.

c) Cu privire la notiunea de demnitar

Proiectul de lege nu contine o definitie a notiunii de demnitar si nici macar criteriile ce trebuie avute in vedere la stabilirea persoanelor care vor beneficia de serviciile de protectie si paza. El atribuie insa aceasta competenta Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, institutie care, ea insasi creata prin lege inainte de adoptarea Constitutie din 1991, are neaparata nevoie de modificarea cadrului legal in care functioneaza, pentru a deveni compatibila cu cerintele legii fundamentale.

d) In legatura cu regimul sanctionator

Proiectul de lege nu prevede sanctiuni pentru eventuale abuzuri comise de SPP si nici vreo procedura judiciara cu privire la rezolvarea plangerilor persoanelor care se considera lezate in drepturile lor prin activitatile acestui serviciu.

2. Prevederi care aduc atingere drepturilor omului

Conform art. 13 lit. b), printre activitatile pe care le desfasoara SPP se afla si aceea de «culegere, verificare si valorificare a informatiilor necesare pentru indeplinirea misiunilor proprii». Dar art. 4 din proiect mentioneaza ca «pentru indeplinirea atributiilor ce ii revin, Serviciul de Protectie si Paza colaboreaza cu Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul Roman de Informatii, Serviciul de Informatii Externe, cu celelalte ministere si organe de specialitate ale administratiei publice centrale si locale», iar conform alin. 2, aceasta colaborare este obligatorie pentru toate institutiile enumerate. In conditiile in care toate datele de care ar putea avea nevoie SPP pot fi furnizate de organele de resort deja existente, se pune intrebarea de ce este nevoie sa existe inca o institutie care sa desfasoare activitati care, prin ele insele, constituie atingeri ale drepturilor omului si libertatilor fundamentale.

Art. 13 lit. c) precizeaza ca SPP «organizeaza si coordoneaza activitatea tuturor institutiilor implicate in efectuarea transporturilor si telecomunicatiilor speciale (subl.n.) in tara si in strainatate pentru demnitarii romani si straini carora li se asigura protectia». Aceasta atributie a SPP inseamna, practic, o dublare a activitatii Serviciului de Telecomunicatii Speciale.

Art. 13 lit. g) introduce dreptul SPP de a-si da avizul la «incadrarea personalului care isi desfasoara activitatea in obiectivele aflate in paza». Avand in vedere ca «obiectivele aflate in paza» includ Guvern, Parlament, ministere etc., se atribuie SPP puterea de a verifica angajatii, ceea ce depaseste cu mult scopul pentru care este creat acest serviciu si anume acela de a proteja si pazi.

Art. 13 lit. h) da posibilitatea SPP sa indeplineasca «si alte atributii specifice domeniului sau de activitate ce vor fi stabilite prin Regulamentul de ordine interioara» (subl.n.). Asadar, pe langa prevederile legale, asa cum vor fi ele aprobate de Parlament, SPP isi va putea stabili cu de la sine putere si alte atributii. Dat fiind ca este o structura militara, regulamentul SPP nu va fi dat publicitatii, ceea ce inseamna ca el poate include orice fel de atributii care scapa unui control democratic, singurul control fiind exercitat de CSAT.

Art. 19 lit. f) da dreptul SPP-ului de a organiza «activitati cu caracter economic in vederea asigurarii nevoilor proprii…». O prevedere asemanatoare, care a suscitat multe critici, exista si in Legea de organizare si functionare a SRI. Trebuie precizat ca nici un alt serviciu de informatii din Europa nu beneficiaza de acest gen de privilegiu. Cu atat mai putin s-ar putea justifica in cazul SPP-ului desfasurarea unor activitati economice. Datorita surselor de informare pe care le au si activitatilor pe care le pot desfasura in domeniul informativ mai ales SRI – dar si SPP prin prezentul proiect de lege – exista temeri serioase ca informatiile obtinute in domeniul economic ar putea fi utilizate in interes propriu. Aceasta inseamna nu numai concurenta neloiala, ci si o incalcare a principiilor economiei de piata, putand fi perceput in acelasi timp drept un sprijin legal in vederea comiterii unor acte de coruptie.

Art. 24 permite SPP sa stabileasca, impreuna cu organele Ministerului de Interne «zone de protectie in imediata apropiere a obiectivelor respective, in care va fi interzis sau limitat accesul persoanelor si autovehiculelor». Masura se va institui atunci cand «obiectivele permanente sau temporare… sunt in pericol ori exista informatii ca se organizeaza sau se intentioneaza organizarea unor actiuni care le-ar pune in pericol». Cu toate ca masura mentionata se refera la situatii cu totul exceptionale, realitatea de pana acum a demonstrat ca ea este aplicata permanent (acces interzis pe anume strazi, interventie brutala a lucratorilor SPP fata de simpli trecatori etc.). Proiectul de lege ar trebui sa mentioneze cel putin obligatia SPP de a inceta aceste restrictii daca pericolul a disparut.

Art. 25 alin. 2 da dreptul SPP de a face «verificari» de o natura absolut similara celor intreprinse de politie sau SRI («solicitarea si obtinerea de obiecte, inscrisuri sau relatii oficiale de la institutii publice», «fotografiere, filmare…», «constatari personale, inclusiv prin operatiuni tehnice») «sau [de a solicita] procurorului eliberarea mandatului prevazut la art. 13 din Legea privind siguranta nationala a Romaniei pentru desfasurarea activitatilor autorizate de acesta». O prima remarca se refera la cuvantul sau care lasa sa se inteleaga ca toate actiunile mentionate in prima parte a paragrafului, inclusiv «operatiuni tehnice», pe care le-ar intreprinde SPP nu necesita nici un fel de aprobare din partea magistratului. O a doua remarca priveste dreptul acordat si SPP, pe langa SRI si Politie, de a inregistra convorbiri telefonice, a supraveghea corespondenta, a patrunde in case pentru a depune sau ridica obiecte etc., ceea ce reprezinta inca o amenintare grava la adresa drepturilor omului, in principal a dreptului la viata privata, si o incalcare a prevederilor art. 26 din Constitutie, conform carora «autoritatile publice respecta si ocrotesc viata intima, familiala si privata».

*

APADOR-CH considera ca, prin acest proiect de lege, se acorda puteri mult prea mari unui simplu serviciu care ar trebui sa asigure doar paza si protectia demnitarilor si care ar putea functiona foarte bine in cadrul Ministerului de Interne, fara a mai fi nevoie de o lege separata, de o noua structura militara supusa unor controale mai mult formale (Parlament – fara precizarea procedurii aferente) si lipsite de transparenta (CSAT). Conform acestui proiect de lege, SPP ar urma sa indeplineasca o serie de activitati nejustificate in raport cu scopul acestui serviciu si care reprezinta o dublare sau triplare a competentelor si activitatilor altor organe (SRI, Serviciul de Telecomunicatii Speciale, Politie, gardieni publici) deja existente.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei respingerea proiectului de lege in forma sa actuala, modificarea Legii sigurantei nationale, precum si a tuturor celorlalte legi in vigoare care se intemeiaza pe Legea nr. 51/1991.

15 mai 1997

Consiliul de conducere al APADOR-CH”

Intr-o prima faza, pozitia APADOR-CH a fost criticata de unii ziaristi, care au considerat ca nu este de competenta unei asociatii de drepturile omului de a se preocupa de o chestiune ce priveste siguranta nationala. Mai mult, a fost chiar avansata intrebarea privind eventualele interese de a avea un SPP slab. Ulterior, proiectul in sine a constituit obiect de analiza pentru o intreaga emisiune la postul de televiziune Tele 7abc unde, acelasi ziarist care initial il criticase, i-a descoperit numeroase parti bune in cadrul unei discutii purtate cu vicepresedintele Comisiei de aparare din Camera Deputatilor.

In cele din urma s-a tinut seama de unele din observatiile APADOR-CH la discutarea proiectului in plen, una dintre cele mai importante reusite fiind aceea ca SPP nu poate sa infiinteze si aiba propriile societati comerciale.

4. Alte initiative

A. In luna iunie 1997, APADOR-CH a primit din partea unuia din colaboratorii Revistei Romane de Drepturile Omului un proiect de lege privind raspunderea ministeriala. Considerand aceasta initiativa extrem de importanta, asociatia a decis publicarea textului in RRDO nr. 14, iar ulterior a organizat o conferinta de presa, punand textul la indemana ziaristilor si anuntand sprijinul sau pentru acest proiect.

Evolutia ulterioara a evenimentelor a demonstrat insa ca Guvernul nu a fost si nu este interesat in promovarea unei legi privind raspunderea ministeriala, desi aceasta este o cerinta constitutionala.

B. In 1997 APADOR-CH a fost implicata, alaturi de alte organizatii, in elaborarea unui proiect de lege privind asociatiile si fundatiile, bazat pe o conceptie moderna privind constituirea si functionarea unor asemenea structuri, in concordanta cu legislatia si cu practica tarilor europene cu o societate civila puternica. Proiectul urmeaza a fi finalizat si inaintat Parlamentului.

C. In stransa legatura cu acesta s-a aflat si proiectul de lege privind sponsorizarea si mecenatul. APADOR-CH a sustinut activ acest proiect de lege, care ar da, in sfarsit, sponsorilor autohtoni, posibilitatea sa investeasca in societatea civila din Romania. In timp ce propunerea legislativa se afla in discutia Comisiei de cultura a Camerei Deputatilor, ideile din aceasta propunere si chiar textul ca atare, in proportie de 95%, au facut obiectul unei ordonante a Guvernului prin care a fost modificata Legea sponsorizarii, ordonanta adoptata pe baza Legii de abilitare pe care Parlamentul a emis-o pentru Executiv pe perioada vacantei parlamentare de iarna.

III. RELATIA DINTRE PERSOANELE FIZICE SI POLITIE

1. ASPECTE GENERALE

APADOR-CH a constatat ca anul 1997 nu a marcat, din pacate, asteptatele schimbari in domeniul unei protectii sporite acordate persoanelor in raporturile lor cu reprezentantii Politiei romane. Nici una din legile frecvent criticate de organizatii neguvernamentale nationale si internationale de drepturile omului (Legea Politiei nr. 26/1994, Legea nr. 61/1991 cu privire la contraventii, Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor, Codul penal, Codul de procedura penala etc.) nu a fost modificata.

Retinerea si arestarea preventiva raman probleme extrem de discutate si de disputate. Retinerea politieneasca poate dura pana la 24 de ore, conform Constitutiei, Codului de procedura penala si art. 16 lit. d) din Legea Politiei nr. 26/1994. In afara acestei durate legale, Legea Politiei mai prevede si „conducerea” la sectia de politie (art. 16 lit. b) a persoanelor suspecte de a fi comis o infractiune si care nu au buletinul de identitate asupra lor. „Conducerea” la sectia de politie are drept scop identificarea persoanei, operatiune ce poate dura pana la 24 de ore. Asadar politia poate priva o persoana de libertate, fara mandat de arestare, timp de 24 + 24 de ore. Mai trebuie notat ca Legea Politiei nu contine nici o precizare in legatura cu formalitatile legate de „conducere” in vreme ce retinerea este reglementata de legea penala. Dreptul persoanei „conduse” sau retinute de a apela la un aparator nu este precizat in nici una din legi. Art. 171 C.p.p. prevede acest drept pentru perioada „urmaririi penale si a judecatii”, nu si pentru situatiile de „conducere” sau de retinere.

In plus, trebuie mentionat faptul ca posibilitatea „conducerii” la sectia de politie este mult abuzata, deseori aflandu-se intr-o atare situatie persoane care nu sunt suspectate in legatura cu comiterea vreunei infractiuni, dar care nu au asupra lor un act de identitate.

Singurele schimbari din sfera Politiei au vizat persoane (de multe ori fiind vorba doar de o „rotatie de cadre”) si nu chestiuni de principiu. Mai trebuie mentionat si faptul ca politistii nu au inca un statut propriu, cu toate ca, in conformitate cu Legea 26/1994, art. 54, un astfel de text ar fi trebuit introdus in Parlament in termen de 90 de zile de la data adoptarii legii respective. Este adevarat ca la mai bine de un an dupa adoptarea Legii 26/1994, a fost introdus in Parlament un proiect de statut, dar acesta nu a fost niciodata discutat. Dupa alegerile din noiembrie 1996, el a fost – conform informatiilor APADOR-CH – retras de initiatori. Proiectul de statut continea un numar de prevederi care instituiau privilegii cu totul deosebite pentru politisti, mergand pana la un fel de „imunitate”. Este bine ca s-a retras acel proiect, dar trebuie reglementata legal problema statutului politistului. APADOR-CH considera ca tergiversarea inaintarii in Parlament a unui proiect in acest domeniu se datoreaza, in principal, spinosului aspect al demilitarizarii politiei romane. Asociatia a facut public un set de propuneri concrete in aceasta directie (a se vedea suplimentul „22″ din decembrie 1996). Singurul ecou al propunerilor in acest domeniu a venit din partea unor primari care au cerut trecerea sectiilor/posturilor de politie locale in subordinea lor, ceea ce ar insemna un pas important in directia demilitarizarii politiei.

Politisti din diverse sectii/posturi continua sa comita abuzuri. Cele mai frecvente se refera la:

– „conducerea” la sectia de politie a persoanelor care nu au buletine de identitate asupra lor. Trebuie precizat ca, exceptand pasaportul, nici un alt act – chiar cu fotografie si stampila – nu este valabil pentru politisti. In plus, nefiind reglementate conditiile de „conducere” la sectie, multe persoane sunt private de libertate pe perioade mergand pana la 24 de ore, fara nici un fel de formalitate legala;

– tratamentul dur aplicat de politisti persoanelor „conduse” sau retinute in sectii de politie;

– emiterea cu multa usurinta a proceselor-verbale de amendare pe baza Legii 61/1991. In unele cazuri procesele-verbale nu sunt semnate de martori sau semnatura este indescifrabila, ceea ce face ca martorul sa nu poata fi identificat. S-au semnalat si situatii in care presupusul contravenient nu a stiut ca a fost amendat decat in momentul in care a fost convocat la judecatorie pentru transformarea amenzii neachitate in zile/inchisoare;

– recurgerea la arme de foc fie cu nerespectarea principiului proportionalitatii (a se vedea cazul Tanase-Dragnea din satul Mihai Voda comuna Bolintin Deal), fie cu ignorarea prezentei in zonele respective a unor simpli trecatori (a se vedea cazurile Laurentiu Cotea din Bucuresti sau copilul Ionut Vlase din Mangalia, ambele datand din 1996 si rezolvate in justitie).

Ca si in anii precedenti, parchetele militare care investigheaza aceste abuzuri, continua sa dea, in majoritatea cazurilor, solutii de neincepere a urmaririi penale. Procurorii militari invoca lipsa unor dovezi suficiente. Ce ar insemna dovezi suficiente? Mai intai un certificat medico-legal. Codul de procedura penala mentioneaza intr-adevar Institutul Medico-Legal ca institutie abilitata sa emita astfel de documente medicale, dar nu exclude alte unitati medicale. Cu toate acestea, numai certificatele medico-legale sunt luate in consideratie de procurori, inclusiv de procurorii militari. Or, APADOR-CH a constatat in mai multe randuri ca IML si laboratoarele sale din tara au refuzat eliberarea unor certificate medico-legale daca victimele declarau ca au fost agresate de politisti.

„Dovezi suficiente” mai inseamna si martori. Or, daca victimele au fost batute intr-o sectie sau un post de politie este evident ca singurii martori sunt ceilalti politisti care, din solidaritate de breasla, nu vor depune marturie impotriva propriilor colegi. Daca abuzul a fost comis in afara sediului politiei si exista martori, acestia fie refuza sa depuna marturie de teama unor eventuale represalii din partea politistilor, fie sunt supusi unor presiuni din partea acestora pentru a-i determina sa-si retraga sau sa-si schimbe declaratiile. Acest procedeu este folosit mai ales in localitatile mici unde victimele si martorii lor se intalnesc zilnic cu politistii acuzati de comiterea unor abuzuri. Ministerul de Interne a luat numai in unele cazuri masura mutarii politistilor respectivi in alte localitati sau chiar a trecerii lor in rezerva in situatii foarte grave.

Daca Parchetul militar a dispus neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de abuzuri, victima se poate adresa procurorului ierarhic superior celui care a efectuat investigatiile. Acesta poate infirma prima solutie si ordona completarea cercetarilor. De regula, tot primul procuror va relua cercetarea. Daca si dupa aceea solutia de neincepere a urmaririi penale se mentine, victima se poate plange Procurorului general. O noua verificare finalizata cu aceeasi solutie incheie, practic, cazul. APADOR-CH a sugerat in repetate randuri o modificare a C.p.p. prin care solutia data de Parchet sa fie analizata de un judecator, ceea ce ar insemna, pe de o parte, asigurarea accesului la justitie, iar pe de alta, o garantie in plus pentru temeinicia cu care a fost efectuata cercetarea. In situatia actuala, solutia de neincepere a urmaririi penale echivaleaza, practic, cu blocarea accesului victimei in justitie, inclusiv la un proces civil de despagubiri pentru daune morale si materiale.

2. RELATIA DINTRE APADOR-CH SI POLITIE

In anul 1997, s-a produs prima tentativa din partea Inspectoratului General al Politiei, prin seful sau de atunci, generalul Pavel Abraham, de a restabili o relatie normala, de colaborare, cu APADOR-CH. IGP declarase „inghetate” aceste relatii in 1994, in urma unui film documentar prezentat de televiziunea publica sub titlul „Cand unii politisti redevin militieni”, realizat cu materiale furnizate de APADOR-CH.

Cu toate acestea, atunci cand in luna iulie 1997, ziarul „Curierul national” a publicat cateva cazuri de abuzuri ale politiei, preluate de la APADOR-CH, Serviciul de presa al Ministerului de Interne a dat, la 16 iulie, o replica intitulata „APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte o imagine deformata a M.I.” care contine afirmatii ca : „…va informam ca din interese care ne scapa (subl.n.), APADOR-CH este singura organizatie neguvernamentala care continua sa prezinte, pe plan intern si international, o imagine deformata a Ministerului de Interne…” … „APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti.”

Date fiind acuzatiile aduse organizatiei, APADOR-CH a facut urmatoarele precizari, publicate in acelasi ziar impreuna cu alte cazuri de abuzuri ale politiei:

„1. APADOR-CH este o organizatie neguvernamentala, neangajata politic, al carei scop este apararea drepturilor persoanelor in situatia in care aceste drepturi sunt incalcate de autoritatile statului roman. In acest sens, ca reprezentanta a societatii civile, APADOR-CH are nu numai dreptul ci si datoria de a urmari in mod constant relatia dintre politisti, ca reprezentanti ai autoritatii publice, si persoane. La solicitarea partilor vatamate si respectand reglementarile legale in vigoare, APADOR-CH a investigat zeci de cazuri individuale de incalcari ale drepturilor omului de catre unii politisti. Rapoartele asociatiei sunt documente publice aflate la dispozitia tuturor celor interesati, inclusiv a presei, care este libera sa preia orice informatii cuprinse in aceste rapoarte. Fara a «extrapola» concluziile «de la cazuri particulare la nivelul intregii institutii» – dupa cum scrie Serviciul de presa al M.I. – APADOR-CH considera ca Ministerul de Interne si Politia romana sunt raspunzatoare pentru modul in care se comporta angajatii lor.

2. Este total inexacta afirmatia din scrisoarea Serviciului de presa conform careia «… APADOR-CH ramane consecventa in a prezenta opiniei publice punctul sau subiectiv de vedere prin ignorarea nu numai a realitatii, dar chiar si a unor solutii legale pronuntate prin institutiile specializate ale statului – parchetele militare, Parchetul General, instantele judecatoresti». Ministerul de Interne poate avea propria viziune asupra «realitatii», care nu este obligatoriu sa fie impartasita de toata lumea. In ceea ce priveste «ignorarea» de catre APADOR-CH a solutiilor legale luate de organele abilitate – aici avem in vedere numai parchetele militare – precizam ca asociatia are o colaborare permanenta cu aceste organe. Mai trebuie mentionat si faptul ca informatiile furnizate de APADOR-CH parchetelor militare au fost considerate drept argumente suficient de pertinente pentru infirmarea unor solutii de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti acuzati de comiterea unor abuzuri.

(…)

4. APADOR-CH constata ca limbajul folosit de Ministerul de Interne («context artificial creat», «imagine deformata a M.I., in evidenta discordanta cu realitatea», «interese [ale APADOR-CH] care ne scapa» etc.) a ramas, din pacate, neschimbat in ultimii sapte ani. Asociatia spera ca reforma mult asteptata in directia democratizarii tuturor institutiilor statului se va produce cat mai curand cu putinta si in cadrul Ministerului de Interne si al Politiei romane”.

Un alt eveniment relevant pentru reactia politiei fata de unele organizatii neguvernamentale care se ocupa de drepturile omului s-a petrecut in luna aprilie 1997, cand politia din Targu-Mures a avut o initiativa ciudata cu privire la asociatia „Liga Pro-Europa”, cu sediul in orasul respectiv. APADOR-CH a trimis urmatoarea scrisoare domnului general Pavel Abraham, la acea data seful IGP:

„Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki (APADOR-CH) va aduce la cunostinta ca politia din Targu-Mures a avut recent o initiativa care depaseste atributiile sale si care pune in pericol dezvoltarea societatii civile din Romania.

In fapt, politia a remis unei organizatii neguvernamentale bine cunoscute din Targu-Mures – Liga Pro-Europa – un chestionar cu privire la membrii sai, sediu, dotare, sponsori, relatii cu alte organizatii din tara si din strainatate etc., cu toate ca Legea 21/1924 pe baza careia functioneaza persoanele juridice de drept privat nu autorizeaza imixtiuni ale politiei in activitatile lor.

Va remitem alaturat copii dupa chestionarul trimis de politia din Targu-Mures precum si dupa comunicatul comun al APADOR-CH si al Ligii Pro-Europa, cu rugamintea de a lua masurile necesare pentru stoparea acestei practici contrare normelor democratice.”

„COMUNICAT

In urma cu cateva zile, pe adresa Ligii Pro-Europa s-a primit o adresa din partea Politiei municipiului Targu-Mures prin care, invocandu-se «scopul comun (al celor doua institutii) de a ocroti si ajuta la integrarea sociala a unor categorii de minori si tineri defavorizati, precum si pentru a demasca activitatile ilicite ale unor organizatii», se cerea, printre altele, punerea la dispozitie a datelor ce tin de organizarea si functionarea Ligii:

– adresa, numarul de telefon si profesia persoanelor din consiliul de conducere;

– lista sponsorilor asociatiei;

– aspecte privind dotarea organizatiei (aparatura electronica, birotica, autovehicule);

– descrierea spatiului de desfasurare a activitatilor;

– organizatiile neguvernamentale, din tara si din strainatate cu care a avut legaturi;

– principalele activitati.

APADOR-Comitetul Helsinki si Liga Pro-Europa protesteaza impotriva comportamentului Politiei din Targu-Mures, materializat in aceasta initiativa, cu intrebari care seamana foarte mult cu acelea pe care numai politia unui stat totalitar si-ar permite sa le adreseze.

Dreptul la asociere este un drept fundamental, prevazut in art. 37 din Constitutia Romaniei, iar organizarea si functionarea persoanelor juridice de drept privat este reglementata de Legea nr. 21/1924. Aceasta lege nu prevede vreun drept de control al politiei asupra structurilor asociative.

Initiativa Politiei din Targu-Mures este in totala contradictie cu Constitutia care guverneaza societatea romaneasca, dovedind o periculoasa incapacitate de adaptare a unor politisti la spiritul epocii in care traim.

Cele doua asociatii cer incetarea imediata a unor asemenea practici care contravin principiilor democratiei si ale statului de drept.

Consiliul de conducereConsiliul de coordonare

APADOR-Comitetul HelsinkiLiga Pro-Europa”

Raspunsul Inspectoratului General al Politiei a fost prompt si a dat dreptate celor doua organizatii neguvernamentale, recunoscand ca metoda folosita de Politia din Targu-Mures a fost gresita. Initiatorii actiunii respective au fost sanctionati.

3. CAZURI AFLATE IN ATENTIA APADOR-CH

Cazuri vechi inca nesolutionate de Parchet sau de instantele de judecata

Radu Daniel Achim (Bucuresti, 1994)

Decedat in ianuarie 1994 in Spitalul Filaret unde fusese transferat cu o saptamana inainte de la Spitalul Penitenciar Bucuresti, Radu Daniel Achim fusese detinut, din 1992 la Centrul pentru minori de la Gaiesti. Moartea a survenit la putin timp dupa ce implinise 18 ani. Dupa aproape patru ani de la data decesului, Parchetul militar nu a reusit inca sa dea o solutie. Mama tanarului a hotarat sa dea in judecata autoritatile statului cerandu-le despagubiri pentru daune morale si materiale. Daca va avea castig de cauza, se va crea prima bresa in sistemul judiciar romanesc in care functioneaza principiul ca „penalul tine in loc civilul”. APADOR-CH o sprijina moral si material in aceasta incercare.

Tudorel Tanase si familiile Dragnea-Tanase (satul Mihai Voda, comuna Bolintin Deal, 1995)

In dimineata zilei de 17 noiembrie 1995, Tudorel Tanase, tatal sau Grigore Tanase si Constantin Dragnea, fiul concubinei lui Grigore Tanase au fost impuscati de un grup de politisti condusi de capitanul Lepadatescu. Actiunea, cu totul disproportionata, avea drept scop retinerea lui Tudorel Tanase, suspect de a fi fost complice la trei spargeri. Cei trei impuscati au fost supusi unor interventii chirurgicale de urgenta. Lui Tudorel Tanase i s-a extirpat un rinichi si i s-a aplicat ghips in repetate randuri la piciorul ranit. Lui Grigore Tanase i-a fost taiata o portiune de intestin, iar Constantin Dragnea a „scapat” doar cu rana prin impuscare in picior. Tudorel Tanase a fost judecat pentru complicitate la talharie si condamnat la un an si doua luni inchisoare. Deoarece efectuase aproape integral pedeapsa la data la care a fost condamnat, Tudorel Tanase a refuzat sa declare apel, preferand sa ramana cu o condamnare – decisa, dupa parerea APADOR-CH, pe baza unor dovezi foarte „subtiri” – decat sa mai stea in penitenciar.

Pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar care a investigat actiunea disproportionata a grupului de politisti, nu a reusit sa dea o solutie. Dupa informatiile APADOR-CH, ultimul pretext pentru amanarea deciziei ar fi supunerea capitanului Lepadatescu unei noi expertize psihiatrice. APADOR-CH considera ca de fapt este vorba de o tergiversare intentionata a rezolvarii acestui caz. Evident, asociatia nu neaga nimanui dreptul de a se apara prin toate mijloacele legale existente. Dar este inadmisibil ca dupa aproape doi ani si jumatate de la evenimente, politistii vinovati de incalcarea flagranta a drepturilor omului sa nu fie inca trimisi in judecata, in ciuda nenumaratelor dovezi care ii acuza.

Viorel Constantin (Tandarei, 1995)

Batut in mod salbatic de un grup de cinci politisti si gardieni publici in fata a numerosi martori, Viorel Constantin s-a mai ales si cu auzul afectat pe viata si cu amenda pentru „tulburarea linistii publice” (?!). Parchetul militar a trimis in judecata – dupa un an si doua luni de la incident – patru din cei cinci politisti si gardieni implicati. Tribunalul militar de prima instanta i-a condamnat pe faptasi la o amenda penala mai mica decat amenda contraventionala cu care aceiasi politisti il sanctionasera pe Viorel Constantin. Urmeaza apelul declarat de toate partile implicate. Cazul lui Viorel Constantin este un exemplu si pentru genul de presiuni exercitate de politistii si de gardienii acuzati de abuz asupra victimei si a martorilor sai. Trebuie precizat ca oamenii de ordine implicati in incidentul din 1995 au continuat sa-si desfasoare activitatea ca si cum nimic nu s-a intamplat, unul dintre ei fiind chiar avansat in grad.

Gabriel Carabulea (Bucuresti, 1996)

La 13 aprilie 1996, Gabriel Carabulea, urmarit de politistii de la sectia 9 pentru talharie, a ajuns la sectia 14 in urma unei coliziuni minore a masinii pe care o conducea cu un alt autoturism. A fost transferat in aceeasi zi la sectia 9 politie. La data de 16 aprilie 1996 a fost dus, in stare foarte grava (tensiunea 4) mai intai la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde nu a fost primit, si apoi la Spitalul Fundeni. A decedat pe data de 3 mai 1996. Sotia si cativa prieteni care au reusit sa discute cu Gabriel Carabulea doar atunci cand se deschidea usa salonului in care era internat sub paza, au afirmat ca tanarul le-a spus ca fost rulat intr-un covor si batut salbatic in sectia 9 Politie. Exista cateva fotografii facute de familie inainte de inmormantare care arata existenta unor echimoze pe picioare si la cap si a unui urias hematom in zona organelor genitale. Dupa o prima solutie de „neincepere a urmaririi penale” impotriva politistilor de la sectia 9, pe motiv ca Gabriel Carabulea ar fi decedat ca urmare a traumatismelor suferite in accidentul de masina avut pe data de 13 aprilie (!), a urmat infirmarea acestei decizii si dispunerea completarii investigatiilor.

La 21 ianuarie 1997, reprezentantii APADOR-CH au transmis Sectiei Parchetelor Militare din Bucuresti unele precizari privind cazul Carabulea:

„a) familia este nemultumita de rezultatele autopsiei, sustinand ca Gabriel Carabulea nu a fost niciodata bolnav si nici nu s-a plans vreodata de dureri. Hematomul din zona organelor genitale nu putea fi cauzat de o coliziune – destul de usoara – intre doua masini. Familia propune efectuarea unei noi autopsii;

b) familia sustine ca Ilie Mihai, complicele lui Gabriel Carabulea in acte de talharie, nu a fost audiat de procurorul militar insarcinat cu investigarea cazului, cu toate ca a fost de fata la interogarea lui G.C. in sectia de politie. Ilie Mihai se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Familia propune audierea acestui martor important;

c) familia Carabulea nu cunoaste numele posesorului masinii Dacia cu care masina condusa de Gabriel Carabulea a intrat in coliziune in dimineata zilei de 13 aprilie 1996 cand a fost retinut de politistii de la sectia 14 Politie. La aceasta sectie trebuie sa existe datele legate de accidentul de circulatie si credem ca ar fi necesara audierea proprietarului Daciei pentru a se putea stabili cat de grav au fost avariate cele doua masini. Mai precizam ca masina pe care a condus-o Gabriel Carabulea a fost luata de la sectia de politie de fratele sau, autovehiculul avand doar bara din fata lovita si masca radiatorului usor infundata. Audierea proprietarului celeilalte masini ar ajuta la confirmarea sau infirmarea sustinerii politistilor de la sectia 9 – unde a fost transferat G.C. – conform careia decesul din 3 mai ar fi survenit in urma accidentului din 13 aprilie.”

Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata asupra rezultatului completarii investigatiilor initiale ale Parchetului militar. Dupa parerea APADOR-CH, acesta este un caz deosebit de grav de tortura care a condus la moartea victimei.

Ioan Rosca (Bucuresti, 1995)

Ioan Rosca si fiul sau Marian Lucian Rosca au fost agresati de trei persoane in civil dar inarmate si apoi de politisti de la sectia 14 Politie din Bucuresti pe data de 16 septembrie 1995. Exista certificate medico-legale si martori. Cu toate acestea, pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar nu ajunsese la nici o concluzie cu privire la acest caz pe care APADOR-CH il considera foarte clar. Trebuie mentionat ca, intr-o prima faza (septembrie 1995), politistii de la sectia 14 au incercat sa obtina un mandat de arestare preventiva pentru „ultraj”. Procurorul a constatat ca nu existau indicii suficiente ca Ioan Rosca ar fi comis infractiunea de ultraj impotriva politistilor si l-a pus in libertate. Cu toate acestea, in 1997, politistii de la sectia 14 au incercat din nou sa il acuze pe Ioan Rosca de ultraj si din nou, fara succes. Daca in acest caz procurorii au dat dovada de impartialitate si nu s-au lasat influentati de politisti, exista, din pacate, cel putin trei cazuri – dintre cele aflate in atentia APADOR-CH – in care acuzatia de ultraj adusa de politisti impotriva victimelor abuzurilor pe care le-au comis au fost luate in serios iar victimele au fost trimise in judecata devenind din acuzatori, acuzati.

Fratii Viorel si Marius Burueana Damian (Turceni, 1995)

La 29 ianuarie 1995, politistii din Novaci au incercat sa confiste doua obiecte pe care fratii Damian incercau sa le vanda la targul din localitate. Fratii au fost de acord sa lase obiectele la postul de politie dar au cerut intocmirea unui proces-verbal, lucru perfect legal. Politistii au refuzat iar fratii au plecat, cu obiectele (un fierastrau si un transformator), la domiciliul lor din Turceni. Seara, mai multi politisti s-au dus acasa la fratii Damian, i-au lovit, i-au introdus cu forta intr-o masina care nu apartinea Politiei si au continuat sa-i bata pe tot traseul pana la postul de politie. Exista martori pentru brutalitatea cu care au procedat politistii. Fratii Damian au fost imediat dusi in arestul IPJ Gorj, iar Parchetul de pe langa tribunalul Targu-Jiu a emis un mandat de arestare de 30 zile, Viorel si Marius Damian fiind acuzati de ultraj la adresa politistilor din Turceni.

Marius a intrat in greva foamei cerand ca el si fratele sau sa fie examinati de un medic legist, lucru ce s-a intamplat pe 2 februarie pentru el, si pe 6 februarie, pentru Viorel, adica la mai mult de o saptamana de la incidentele din seara retinerii. Cu toate acestea ambele certificate medico-legale constata numeroase echimoze si leziuni traumatice. Trebuie mentionat ca politistii din Turceni care au afirmat ca au fost loviti de fratii Damian si-au scos certificate de la IML Gorj dupa ce Marius fusese examinat medical.

Fratii Damian au fost pusi in libertate pe cautiune dupa 25 de zile de privare de libertate. Procesul intentat pentru ultraj a fost stramutat la Bucuresti. Judecatoria sectorului 3 Bucuresti i-a declarat nevinovati pe cei doi frati. Va urma, probabil, apelul introdus de Parchet.

Pe de alta parte, fratii Damian au facut plangeri la Parchetul militar Craiova impotriva politistilor care i-au brutalizat in seara de 29 ianuarie 1995. Dupa informatiile APADOR-CH, a existat o prima solutie de neincepere a urmaririi penale, infirmata de Sectia Parchetelor militare care a dispus completarea cercetarilor. APADOR-CH considera acest caz un exemplu tipic pentru modul in care unii politisti incearca sa se apere atunci cand sunt acuzati de abuzuri, invocand ultrajul pentru a justifica recurgerea de catre ei insisi la metode brutale.

Ion Laurentiu Corneliu Apostolescu (Bucuresti, 1996)

Inginerul Apostolescu si nepotul sau Mihai Damian au fost loviti de politisti si civili (care s-au recomandat a fi pompieri) in noaptea de 17/18 noiembrie 1996 in statia de metrou Unirea. Au fost apoi retinuti cateva ore in sediul politiei „Metrou” unde au fost obligati sa dea declaratii. Au fost amandoi amendati pentru „tulburarea” linistii publice (lucru pe care il faceau cateva zeci de mii de bucuresteni in acea noapte a alegerilor prezidentiale!). Cu toate ca exista si un martor, Parchetul militar a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor si a pompierilor implicati in acel incident. Sectia Parchetelor Militare a confirmat, din pacate, aceasta solutie. Inginerul si nepotul sau au contestat decizia. APADOR-CH considera ca cercetarile intreprinse de Parchetul militar in acest caz ar trebui reluate si aprofundate.

La cazurile de mai sus mai trebuie adaugate inca doua:

Istvan Kiss – decedat la Satu Mare in 1995 dupa ce fusese dus la sectia de politie, cu mandat de aducere ca martor intr-un proces intre doua persoane civile.

Andrei Mardare – retinut de sectia 7 de politie din Bucuresti si agresat de politisti la data de 10 iunie 1996; (plangerea familiei Mardare a fost inregistrata la Sectia Parchetelor Militare sub numarul 14756/1 august 1996). Ambele cazuri sunt inca nefinalizate.

b) cazuri investigate de APADOR-CH in 1997

Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu (Bucuresti, 1996)

In noaptea de 11/12 decembrie 1996, in jurul orei 24:00, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu se intorceau dintr-o vizita. In zona Dristor, unde ambii locuiesc, au fost opriti de un grup masiv de politisti (trei patrule formate fiecare din trei persoane, cu doi caini) si somati sa prezinte actele de identitate. Pe buletinul de identitate al lui Adrian Sandu sunt notate, chiar pe prima pagina, cateva cuvinte care par a fi o scurta lista de acte necesare, probabil, chiar la politie. Adrian Sandu afirma ca acele mentiuni au fost facute la politie atunci cand i-a fost prelungita valabilitatea actului de identitate, ceea ce a si incercat sa explice patrulelor, fara prea mare succes. In cele din urma, Adrian Sandu le-a spus ca le lasa buletinul si, daca este vreo problema, sa-l cheme la sectie pentru clarificari. Dupa ce s-a departat cativa pasi, politistii au asmutit cainii asupra lui. In aceste conditii, el s-a intors la grupul de patrule si, din acel moment, atat el cat si Mihai Alexandrescu au fost loviti salbatic cu pumnii si cu picioarele dupa ce li se ordonase sa se aseze in genunchi. Au fost amandoi muscati de caini, iar unul din politisti l-a lovit pe Adrian Sandu cu o lanterna in cap. Politistii au chemat apoi un echipaj cu masina pentru a-i duce pe cei doi la sectie, dar echipajul a refuzat sa faca acest lucru. Atunci, dupa plecarea echipajului, politistii le-au pus celor doi catusele si i-au dus intr-o bodega din apropiere – „Scaricica” – unde au continuat sa-i loveasca si i-au obligat sa semneze procesele -verbale de contraventie prin care erau amendati cu 80.000 lei (Adrian Sandu) si 5.000 lei (Mihai Alexandrescu – pentru ca nu avea trecuta pe buletin … grupa sangvina).

Atat Adrian Sandu cat si Mihai Alexandrescu au certificate medicale eliberate de IML (nr. A2/12243 din 12 decembrie si respectiv A2/12242 din aceeasi data), care atesta foarte clar cruzimea tratamentului aplicat de politisti. Ambii au facut plangere la Parchetul militar (dosar 1557/P/1996) atasand atat fotocopii dupa certificatele medicale cat si fotografii color facute imediat dupa incident. De asemenea, ambii au identificat doi dintre politistii agresori. Trebuie mentionat ca, desi in bodega se aflau mai multi consumatori, nimeni nu a avut curajul sa intervina si nici sa se ofere ca martor.

Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au depus plangeri si la Politie. Drept urmare, au fost amandoi invitati la sectia 11 Politie pe data de 26 decembrie 1996, unde li s-a sugerat sa se „impace” cu politistii care-i batusera.

Pe toata durata anului 1997, cazul lor a fost frecvent prezentat in mass-media. Dupa circa zece luni de cercetari, conform informatiilor furnizate atat victimelor cat si APADOR-CH, doi dintre politistii implicati in incidentul din decembrie 1996 urmau sa fie trimisi in judecata. Lui Adrian Sandu i s-a comunicat chiar ca subofiterii respectivi ar fi fost arestati preventiv. Cu toate acestea, Adrian Sandu si Mihai Alexandrescu au avut surpriza de a-i vedea din nou lucrand la aceeasi sectie de politie, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat !

Marius Popescu (Buzau,1996)

Acest caz a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Pe 21 februarie 1996, Marius Popescu, 29 de ani, a sosit acasa in jurul orei 1:00 noaptea, intr-o stare de amnezie totala si prezentand urme vizibile de lovituri la buza. Ulterior, s-a descoperit ca starea de amnezie ii fusese cauzata de o lovitura primita la cap, in partea stanga inferioara. Mama si sora victimei i-au gasit in buzunarul camasii un proces-verbal de contraventie (nr. 47832/21.02.1996) intocmit in noaptea respectiva, (ora 23:45) de sergentul-major Gheorghe Teodor sub motivul ca, fiind sub influenta alcoolului, Marius Popescu „a refuzat sa dea date privind stabilirea identitatii”. Marius Popescu a fost amendat prin acest proces-verbal cu suma de 20.000 lei, pe baza art. 2 lit. t si art. 3 lit. a din Legea nr. 61/1991. Trebuie remarcat faptul ca, desi tanarul nu avea buletinul de identitate asupra sa, totusi procesul-verbal, nesemnat de vreun martor, cuprinde toate datele personale necesare. Tanarul sustine ca semnatura de pe procesul-verbal la „contravenient” nu este a sa.

A doua zi, 22 februarie 1996, Marius Popescu a fost internat, in stare grava, mai intai la Spitalul municipal din Buzau unde i s-a stabilit diagnosticul de contuzie cerebrala medie focalizata la emisfera stanga, afazie, plaga la buza superioara, echimoze retroauriculare stangi. Deoarece starea generala a lui Marius Popescu nu s-a ameliorat in sectia de neurochirurgie, el a trebuit sa fie transferat la Spitalul de urgenta din Bucuresti, la data de 26 februarie 1996. Conform certificatului medico-legal nr. A2/1868 din 14 martie 1996, Marius Popescu prezenta „leziuni traumatice ce s-au putut produce in ziua de 21/22 februarie 1996 prin lovituri repetate cu corp dur si necesita 35-40 de zile de ingrijiri medicale”.

Victima, impreuna cu mama si sora sa, sustine ca a fost lovita de politisti, argumentand ca:

– agresiunea nu putea fi opera unui talhar, pentru ca nu i s-a furat nimic din ce avea asupra sa (nici bani, nici caciula de blana, nici haina de piele);

– daca ar fi cazut, nu se putea lovi concomitent in zonele descrise de certificatul medico-legal. De altminteri haina nu era murdara de noroi iar pantalonii aveau pete de noroi numai pe spate si dispuse in asa fel incat sugereaza mai degraba lovituri cu piciorul decat o simpla cadere. Pantalonii au fost expertizati chiar de politia din Buzau, dar familiei victimei nu i s-a comunicat vreun rezultat.

Marius Popescu a suferit de afazie timp de 48 de ore si declara ca nici in prezent nu isi aminteste ceva in legatura cu modul in care s-a desfasurat incidentul.

In timp ce el se afla in spital (februarie 1996), sora sa a fost chemata la politia din Buzau unde cei doi politisti implicati in incident au rupt in fata ei exemplarul lor din procesul-verbal, anuland (!?) astfel amenda de 20.000 lei. Ei i-au spus ca ar dori ca si fratele ei sa procedeze la fel cu exemplarul sau si astfel sa uite intreg „incidentul”.

Trebuie mentionat modul in care au procedat politistii implicati. Ei au sustinut ca l-au gasit pe Marius Popescu cazut pe jos, in apropierea unui bar, l-au luat cu ei mai intai la o scoala din apropiere, de unde au telefonat la sectia de politie sa li se trimita o masina, si apoi la politie. Acolo l-au perchezitionat, au redactat procesul-verbal de contraventie, dupa care l-au lasat sa plece.

Cateva intrebari nu pot fi evitate:

– daca Marius Popescu a fost gasit pe jos, in stare de afazie, nu ar fi fost mai normal ca politistii sa-l duca la spital si nu la sectia de politie?

– avand in vedere ca tanarul nu avea la el buletinul de identitate, cum se explica faptul ca procesul-verbal de contraventie mentioneaza toate datele personale (nume, adresa, varsta, locul de munca)?

– cum se poate explica faptul ca, afazic fiind, tanarul a reusit sa ajunga singur acasa? Marius Popescu afirma ca, desi nu avea buletinul asupra sa, adresa de acasa era notata intr-o agenda de telefon pe care o avea la el. Acest detaliu ar putea explica si redactarea procesului-verbal cu toate datele necesare, dar se poate banui si ca tanarul a fost adus acasa chiar de politisti atunci cand au realizat cat de grava era starea sa;

– care ar putea fi motivul pentru care politistii din Buzau au „anulat” (prin rupere!) procesul-verbal si au insistat timp de mai bine de un an ca si Marius Popescu sa faca acelasi lucru cu copia aflata in posesia sa? Oare nu pentru ca acest document este unica dovada ca, intr-un fel sau altul, politistii au fost implicati in incidentul care i-a produs victimei atatea suferinte si familiei sale atatea necazuri?

In februarie 1997, deci la un an dupa eveniment, tanarul a aflat ca politistii ar fi gasit o martora, care lucreaza la barul in apropierea caruia a fost gasit de politisti, care ar sustine ca Marius era cazut la pamant atunci cand au aparut politistii. S-ar exclude astfel suspiciunea ca ei ar fost cei care l-au lovit. O a doua varianta, tot de data recenta, ar fi ca politistii au gasit langa tanarul aflat la pamant, un fragment de antena de televiziune care i-ar fi cazut in cap. Aceasta versiune le-a fost sugerata victimei si mamei sale cu ocazia uneia din invitatiile la Politie. Numai ca Marius avea o caciula de blana care l-ar fi protejat cat de cat si este greu de imaginat ca antena l-ar fi lovit intai la buza si apoi in spatele capului in zona stanga inferioara. Ca sa nu mai vorbim de loviturile „la spate”.

In luna aprilie 1996, sora lui Marius Popescu, Cristina Galeata, a depus un memoriu la Sectia Parchetelor Militare din Bucuresti. Pe data de 22 mai 1996, ea a fost instiintata ca plangerea sa fusese trimisa la Parchetul militar Ploiesti pentru verificare si solutionare.

In februarie 1997, Marius Popescu impreuna cu mama sa au fost din nou chemati la politie unde cei doi politisti (sergentul-major Gheorghe Teodor si jandarmul Ionita) au insistat iarasi ca tanarul sa aduca exemplarul sau din procesul-verbal incheiat in urma cu un an si sa-l „rupa impreuna”.

Tot in luna februarie 1997, Marius Popescu a fost expertizat grafologic de catre col. Gavrila de la politia din Buzau, pentru a se determina daca semnatura de pe procesul-verbal ii apartinea sau nu, dar nu a fost informat in legatura cu rezultatul „expertizei” facute in alte conditii decat cele cerute de Codul de procedura penala.

Conform informatiilor APADOR-CH, cazul nu a fost inca finalizat de Parchetul militar.

Constantin Balasa (Targu-Jiu, 1996)

Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Constantin Balasa, aflat la volanul autoturismului personal, a avut un accident de circulatie la jumatatea lunii iunie 1996, accident soldat doar cu avarierea relativ minora a celor doua vehicule intrate in coliziune. La 18 iunie, a fost invitat verbal la Politia Rutiera unde urma sa se prezinte cu asigurarea auto. Venit la sectie impreuna cu fiul sau in varsta de 11 ani, Constantin Balasa s-a speriat cand a vazut cati politisti erau acolo si mai ales cand l-a zarit si pe cel cu care se ciocnise cu cateva zile inainte. Sub pretextul ca nu are asigurarea auto la el, a iesit din sectie (precizam inca o data ca nu fusese nici condus nici invitat in scris si cu atat mai putin retinut). Dupa el s-au repezit 3-4 politisti care l-au lovit, l-au imobilizat si l-au dus inapoi in sectie, tarandu-l, tinandu-l de maini si de picioare. In sectie l-au trantit pe un scaun, moment in care lui Constantin Balasa i s-a facut rau. El afirma ca din acel moment si pana la trezirea la spital nu mai stie absolut nimic. A fost transportat cu masina politiei la Spitalul Judetean din Targu-Jiu dar, la insistentele sotiei sale, a primit bilet de trimitere la Spitalul Bagdasar din Bucuresti. Aici s-a constatat un traumatism cranio-cerebral fara fractura. Constantin Balasa a preferat sa revina la Targu-Jiu si sa urmeze un tratament la domiciliu. Certificatul medico-legal eliberat de IML Gorj cu numarul 1205 din data de 20 iunie 1996 semnaleaza, in afara loviturilor la cap, excoriatii pe umarul stang, pe torace, la cot, precum si echimoze pe fetele interne ale bratelor si recomanda 5-6 zile ingrijiri medicale.

Constantin Balasa a adresat plangeri comandantilor Politiei municipale si respectiv judetene, fara nici un rezultat. La 16 iulie 1996 el a facut plangere si la Parchetul militar Craiova, care a dat solutia neinceperii urmaririi penale impotriva politistilor acuzati de purtare abuziva (adresa Parchetului Militar Craiova din data de 13 noiembrie 1996). Constantin Balasa a contestat solutia Parchetului Militar Craiova prin plangerea adresata Sectiei Parchetelor Militare si inregistrata sub numarul 9957/27 februarie 1997.

Intre timp, Constantin Balasa a mai fost convocat la politie cerandu-i-se de fiecare data sa descrie cele intamplate pe data de 18 iunie 1996. La 23 octombrie 1996 a gasit pe usa domiciliului sau citatia nr. 77855 prin care era convocat la sectia de politie de data aceasta ca invinuit in cauza privind distrugerea auto-politiei GJ 05 PRG. O alta citatie avand exact acelasi continut i-a fost lasata la 11 noiembrie 1996. „Distrugerea” de care era acuzat era estimata la 185.006 lei si consta in deteriorarea instalatiei de dezaburizare (care se afla in partea din fata a masinii) dar si a unui inchizator de portiera, a unui maner si a ornamentului prag spate (?!). Din declaratia unui martor rezulta ca in timp ce era transportat la spital, masina politiei s-a oprit pentru alimentare cu benzina si in acel moment el, Constantin Balasa, ar fi lovit cu picioarele luneta din spate si ar fi deteriorat pragul.

La 20 februarie 1997, la opt luni dupa incident, Constantin Balasa a fost chemat la Parchetul de pe langa Tribunalul Targu- Jiu unde a aflat cu stupoare ca era acuzat de „distrugere si ultraj” (plt. Liviu Teodorescu ar fi obtinut un certificat medico-legal din care rezulta ca in urma loviturilor primite de la Constantin Balasa ar fi necesitat 2-3 zile ingrijiri medicale). Trebuie precizat ca in nici o alta ocazie anterioara, Constantin Balasa nu a auzit de la insisi politistii implicati in incidentul din iunie 1996 ca ar fi lovit pe vreunul dintre ei. Parchetul a dat deja rechizitoriu, dosarul nr. 5551/1997 se afla pe rol si a avut termen pe data de 9 aprilie 1997.

Constantin Balasa a cerut stramutarea procesului. Cererea i-a fost aprobata, dosarul aflandu-se pe rolul Judecatoriei Pitesti. Dupa un prim termen pentru care Constantin Balasa nu a primit citatie, urmatoarea sedinta a fost programata la 13 ianuarie 1998.

Pe de alta parte, Parchetul militar Craiova nu a finalizat, inca, cercetarile in cazul politistilor din Targu-Jiu acuzati de Balasa de abuz.

Mai trebuie semnalat si faptul ca, dupa ce Constantin Balasa a adresat plangerea impotriva politistilor, familia sa – sotia si cei doi copii – au fost supusi unor presiuni si intimidari permanente. Familia are o lunga lista cu numere de masini care stationeaza total nejustificat chiar in fata casei lor, soferii (?) claxoneaza sau vorbesc foarte tare noaptea tarziu iar cand sunt interpelati raspund impertinent, copiii se tem sa mearga la scoala, cu atat mai mult cu cat baietelul de 11 ani a fost martor ocular la o buna parte din violentele indurate de tatal sau etc.

APADOR-CH considera acest caz drept cel mai flagrant exemplu de „rasturnare a situatiei”, Constantin Balasa devenind din victima a unui abuz comis de politisti, inculpat intr-un proces de ultraj.

APADOR-CH il sustine moral si material pe Constantin Balasa atat in procesul intentat pentru ultraj cat si in eforturile sale de a obtine o solutie corecta din partea Parchetului militar.

Pavel Nicola (Orsova,1996)

Cazul a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Conflictul initial a avut loc pe 29 mai 1996, intre Pavel Nicola si Serbu Octavian care-i datora acestuia o suma de bani. Intre ei a intervenit un politist imbracat in civil, sg.-mj. Zorila, care i-a convocat pe cei doi la sectia de politie.

Pavel Nicola s-a prezentat la sectie a doua zi (30 mai 1996), unde a fost primit de lt. Adrian Meteleauca. Acesta i-a „reprosat” limbajul murdar din ziua precedenta fata de sg. mj. Zorila.

Pavel Nicola a negat acest lucru, ceea ce probabil a avut darul sa-l enerveze pe lt. Meteleauca. Acesta a luat un baston de lemn (pe care-l tinea in spatele unui fiset metalic) si l-a lovit cu el pe Pavel Nicola spargandu-i buza superioara si provocandu-i numeroase excoriatii, asa cum se arata si in certificatul medico-legal nr. 698 din 31 mai 1996. Locotenentul l-a lovit si cu pumnii in fata dar, la vederea sangelui, s-a oprit si l-a condus in afara sediului politiei.

In fata sectiei de politie se aflau tatal victimei (Constantin Nicola) si fratele victimei (Petru Mirel Nicola), care, trecand spre casa prin fata politiei, au vazut masina lui Pavel acolo si s-au oprit sa vada despre ce era vorba.

Matei Nicolae din Drobeta-Turnu Severin si varul lui Pavel Nicola, Milan Nicola, erau si ei in fata sectiei de politie, informati fiind de sotia victimei ca Pavel se afla la politie.

Un alt martor al incidentului este si Augustin Tudor care se afla in acel moment in curtea unitatii de pompieri din imediata vecinatate a sectiei de politie si care a vazut victima iesind din sediul politiei plina de sange pe fata si pe haine.

Constantin Nicola, tatal victimei, cand si-a vazut fiul plin de sange a inceput sa strige „Criminalilor !” si lumea din blocurile vecine a iesit la ferestre. Lt. Meteleauca l-a amenintat pe tatal victimei ca „daca nu tace, il aresteaza”.

Pentru leziunile produse ca urmare a loviturilor aplicate de lt. Adrian Meteleauca, Pavel Nicola a avut nevoie de 3-4 zile de ingrijiri medicale, conform certificatului medico-legal.

Toti martorii (Constantin Nicola, Petru Mirel Nicola, Matei Nicolae, Milan Nicola, Augustin Tudor si Jean Pervu) au dat declaratii in sensul celor aratate mai sus.

Pavel Nicola a depus o plangere la Parchetul militar Craiova cam la o luna dupa incident (iunie 1996). Procurorul militar Jean Alexandru a audiat martorii in luna septembrie 1996 la Drobeta- Turnu Severin. Victima nu a primit insa din partea Parchetului Militar Craiova nici un raspuns scris privitor la dosarul sau. I s-a comunicat numai verbal ca solutia data este de neincepere a urmaririi penale impotriva lt. Adrian Meteleauca. Dl Nicola a depus inca o plangere, de data aceasta la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti (nr. 13043 din 18 martie 1997).

Mai trebuie precizat si faptul ca Pavel Nicola a primit o amenda de 100.000 lei (Legea 61/1991) pentru incidentul avut initial cu Octavian Serbu (50.000 lei) si pentru ca a doua zi dupa altercatie s-a prezentat la sectia de politie fara act de identitate (50.000 lei). Amenda a fost achitata. Martorul Milan Nicola a fost si el amendat (cu 25.000 lei) tot pe baza Legii 61/1991, pentru ca nu s-a prezentat la sectia de politie unde fusese convocat. Si aceasta amenda a fost achitata, cu toate ca procesul-verbal seria A nr. 403906 din 19.06.1996 poarta doua semnaturi la „agent constatator”, dar nici una la „martor” si la „contravenient”.

Aceasta invocare abuziva de catre politisti a prevederilor Legii nr. 61/1991 constituie una din modalitatile hartuielii politienesti.

Nicolae Grigore (Bucuresti, 1997)

In ziua de 27.02.1997, la orele 19:30 s-au deplasat la locuinta sotilor Grigore patru agenti de politie chemati de Constanta Ivanicioiu, vecina a sotilor Grigore, cu care acestia sunt in conflict (exista un dosar penal pe rol).

Cei patru agenti au bruscat-o pe dna Grigore iar pe dl Grigore, in varsta de 60 de ani, l-au suit in masina politiei (masina de tip ARO), unde i-au pus catuse. Pe traseul pana la sectia de politie nr. 4 agentii de politie (dintre care plt. Gheorghe Tomescu si plt. Mitica Paraipan) l-au lovit pe Nicolae Grigore cu picioarele si cu pumnii in coaste si in zona fetei.

Traumatismele survenite in urma loviturilor primite sunt atestate de certificatul medico-legal nr. A2/1818 din 12.03.1997 in care se arata ca leziunile pot data din 27.02.1997, au putut fi provocate prin lovire cu corpuri dure si necesita pentru vindecare 12-14 zile de ingrijiri medicale. In certificat se precizeaza „Rg. torace: traiect de fractura cu deplasare si angrenarea fragmentelor osoase la nivelul arcului lateral al coastei 7 de partea stg.” si „pe torace, lateral stg., echimoza violacee discontinua de 6/4 cm”.

In sediul sectiei, Nicolae Grigore a fost inchis in ceea ce el si sotia sa au descris drept o „cusca tip Ilascu”. Agentii intentionau sa-l transporte pe dl Grigore la Spitalul Balaceanca (primisera instructiuni in acest sens de la un anume capitan Stan), dar pentru ca dna Grigore s-a impotrivit, politistii i-au dus pe cei doi cu o autosanitara (nr. 35-B-9669) la Spitalul Bagdasar.

Nicolae Grigore a fost examinat in jurul orei 22:30 la camera de garda a sectiei psihiatrie; opinia doctorului a fost ca nu era o problema de psihiatrie si in consecinta nu putea fi internat in acel spital, decizie ce a fost comunicata si politistilor care-l insoteau pe Nicolae Grigore. In acest sens exista nota nr. 712 din 03.04.1997, emisa de Spitalul Bagdasar si semnata de directorul adjunct medical, dr. G. Popescu Tismana.

Ulterior, sotii Grigore au primit prin posta doua procese-verbale de contraventie intocmite in seara incidentului de plt. Mitica Paraipan si plt. Gheorghe Tomescu, procese-verbale de care sotii Grigore n-au avut cunostinta. Pentru Clara Grigore s-a intocmit procesul-verbal nr. 2335197 cu o amenda de 240.000 lei si pentru Nicolae Grigore procesul-verbal nr. 0073211 cu o amenda de 1.200.000 lei, ambele pentru tulburarea ordinii si a linistii publice, contraventii nerecunoscute de nici unul din soti.

Sotii Grigore au contestat cele doua procese-verbale si au depus o plangere la Sectia Parchetelor Militare–Bucuresti pe data de 17.03.1997.

Clara si Nicolae Grigore au mai fost invitati la sectia de politie dar nu s-au prezentat, fiindu-le teama.

Ceea ce au incercat politistii in acest caz – internarea fortata intr-o institutie psihiatrica a unui om sanatos psihic – este un abuz incredibil care aminteste de practicile de dinainte de decembrie 1989. Politistii vinovati ar fi trebuit sa raspunda pana acum in justitie. Din pacate, acest lucru nu s-a intamplat inca, Parchetul militar nefinalizand cazul pana la sfarsitul anului 1997.

Danut Iordache (Bucuresti, 1997)

Pe data de 3 februarie 1997, in jurul orei 6:00 dimineata, cativa politisti de la sectia 14 au patruns in locuinta familiei Iordache si au inceput perchezitia, fara a prezenta vreun mandat si fara a obtine consimtamantul scris al locatarilor. Dupa circa o ora, politistii au plecat luandu-l cu ei la sectie pe Danut Iordache. Acesta a fost pus in libertate abia pe data de 5 februarie dupa-amiaza. Este evident ca nu a existat un mandat de arestare preventiva intrucat un procuror l-ar fi emis pentru o perioada de minimum 5 zile. Asadar, s-a depasit termenul de 24 de ore de retinere prevazut de Codul de procedura penala. Nu poate fi invocat nici art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994 („conducerea” la sectia de politie pentru o alta perioada de 24 de ore), intrucat aceasta masura – neconstitutionala – este luata atunci cand nu se poate stabili identitatea persoanei care „pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale”, ceea ce nu corespunde in nici un fel situatiei semnalate.

La eliberare, Danut Iordache prezenta urme de lovituri pe fata. Certificatul medico-legal nr. A2/823 din 6 februarie 1997 mentioneaza urmatoarele: „hematom la nivelul obrazului drept” si, conform notei medicale nr. 1862/5.02.97 a Spitalului de urgenta, „contuzie toracica simpla, fractura mandibulara-ram orizontal drept”. Este citat si rezultatul sectiei de radiologie a aceluiasi spital, care intareste diagnosticul de fractura mandibulara. Concluzia este: „Necesita 50-55 zile de ingrijiri medicale”. Danut Iordache a declarat familiei si prietenilor ca a fost batut in sectie de mai multi politisti, iar ca fractura se datoreaza unei lovituri cu o bata.

Pe data de 19 februarie 1997 politistii s-au prezentat din nou la domiciliul familiei Iordache, au facut o noua perchezitie, din nou fara a arata vreun mandat sau a obtine consimtamantul scris al locatarilor, si au ridicat o serie de lucruri din casa. La terminarea perchezitiei l-au retinut din nou pe Danut Iordache care se afla in prezent in arest preventiv la Penitenciarul Bucuresti. Trebuie mentionat si faptul ca familia Iordache nu cunoaste nici motivul perchezitiilor si nici invinuirea adusa lui Danut Iordache.

Danut Iordache a facut plangere impotriva politistilor la Sectia Parchetelor Militare (nr. 11297/779/1997 din 4.04.1997) in legatura cu purtarea abuziva din 3–5 februarie 1997.

Pana la sfarsitul anului 1997, APADOR-CH nu a fost informata daca Parchetul militar a dat vreo solutie in acest caz.

Laurentiu Toma, Leonard Marcopol, Gabriel Hussein (detinuti la Penitenciarul Braila, 1997)

Cei trei detinuti aflati in arest preventiv la Penitenciarul Braila au reclamat reprezentantilor APADOR-CH tratamentul inuman la care au fost supusi de politisti din Braila.

Ei au sustinut ca au fost arestati mai intai pentru „violare de domiciliu” dupa care li s-a schimbat incadrarea juridica in „tentativa de talharie”. Toti trei afirma ca sunt complet nevinovati. Laurentiu Toma, arestat la data de 3 februarie 1997, sustine ca a fost batut „la rotisor” de politisti pentru a recunoaste faptele. Si ceilalti doi – Leonard Marcopol si Gabriel Hussein – se plang de acelasi gen de tratament atat din partea politiei cat si din partea procurorului Radu. Toti trei au adresat plangeri Parchetului Militar Ploiesti (Braila se afla in jurisdictia acestui parchet), dar nu s-a intreprins nimic pana in prezent.

Cu toate ca acest caz a fost semnalat Sectiei Parchetelor Militare si de APADOR-CH, asociatia nu are nici o informatie cu privire la stadiul in care se afla cercetarile, daca ele au fost declansate.

Costica Nazaru (Braila, 1997)

Costica Nazaru, in varsta de 63 de ani, a deschis un mic bar cu o terasa intr-o aripa a casei. La data de 13 mai 1997, in jurul orei 10:00, o persoana identificata de reclamant ca fiind subofiter de politie, i-a propus sa-i vanda niste navete. Costica Nazaru a refuzat. El era convins ca „l-au pus la incercare” deoarece in cateva randuri fusese „acuzat” ca ar fi cumparat „sroturi si ambalaje”, ceea ce ar fi insemnat o nerespectare a autorizatiei de functionare a micului bar.

In jurul orei 12:00, in prezenta unor clienti aflati pe terasa (circa 12, din care mai mult de jumatate sunt gata sa depuna marturie), trei persoane in civil au coborat dintr-o masina ARO si au venit la terasa. Doi „consumatori” – tot in civil – li s-au alaturat. Cei cinci, care au declarat ca „sunt de la politie”, dar au refuzat sa se legitimeze, l-au lovit pe Costica Nazaru, care a cazut la pamant. Apoi l-au tarat pana la masina ARO si s-au intors sa o ia si pe fiica sa – Lenuta Hurmuzache – dar au renuntat. Din nou cei cinci l-au acuzat pe C.N. ca ar cumpara sroturi si saci furati si ca ar organiza jocuri de noroc.

Costica Nazaru a fost dus la sediul politiei din strada Galati, intr-o incapere de la subsol unde a fost lovit din nou la ceafa si in cap (certificat medico-legal nr. 658 din data de 15 mai 1997 in care se mentioneaza ca „prezinta leziuni ce s-au putut produce prin lovire cu corpuri dure” si ca „necesita 3-5 zile ingrijiri medicale”), cerandu-i-se sa raspunda in scris la intrebarile subofiterilor. Victima a cerut sa vina un avocat, lucru luat in deradere de oamenii legii.

A fost tinut in sectie circa 3 ore dupa care a fost pus in libertate, dar nu inainte de a i se intocmi procesul-verbal de contraventie nr. 2052239/13.05.1997 (art. 2 pct. 20 si 26 din Legea 61/1991), cuantumul amenzii ridicandu-se la 800.000 lei. Costica Nazaru a refuzat sa semneze documentul respectiv. Trebuie mentionat faptul ca, in timp ce semnatura agentului constatator este identificabila deoarece numele ii este clar mentionat pe procesul-verbal, semnaturile martorilor sunt total indescifrabile. Costica Nazaru nu a stiut ca acel proces-verbal putea fi contestat la judecatorie, asa ca s-a multumit sa ceara politiei municipale anularea amenzii. Este deci posibil ca, la trecerea celor 30 de zile prevazute de lege (15 zile pentru contestare in instanta sau 30 de zile pentru achitarea amenzii), politia sa ceara transformarea amenzii in zile/inchisoare.

Costica Nazaru a reclamat imediat cazul la politia municipiului unde au fost adusi, pentru recunoastere, si trei din cei cinci civili implicati in incident. C.N. i-a recunoscut pe toti trei: plutonierul-major Nicolae Baba (cel care i-a intocmit procesul-verbal), plutonierul-major Nicolae Voicu si plutonierul Gigi Mocanu. Dintre ceilalti doi, a mai fost identificat ulterior si sergentul-major Florentin Kirgolici.

Pe data de 9 iunie 1997, Costica Nazaru s-a prezentat la politie impreuna cu martorii. Plutonierul-major Nicolae Baba aflat in sectie i-a amenintat pe toti martorii cu bataia daca nu isi schimba declaratiile.

Costica Nazaru a facut plangere la Parchetul militar Ploiesti (data postei 27.05.1997, cu confirmare de primire).

APADOR-CH considera ca modul brutal in care au actionat subofiterii de politie reprezinta un abuz pedepsit de lege. Indiferent de temeinicia sau netemeinicia acuzatiilor aduse lui Costica Nazaru (achizitionare de sroturi si ambalaje furate, tolerarea unor jocuri de noroc), este clar ca actiunea politistilor – lovirea, conducerea la sectie, amendarea lui C.N. cu 800.000 lei – este disproportionata si nejustificata.

Reprezentantii APADOR-CH au aflat ca in prezent, in legatura cu cele intamplate, politistii il acuza pe Costica Nazaru ca i-ar fi lovit. Lasand de o parte faptul – greu de imaginat – ca un om in varsta de 63 de ani poate ataca cinci politisti, se contureaza si in acest caz posibilitatea folosita de politisti si in alte cazuri similare de a transforma o victima a unui abuz al lor in agresor cu acuzatia de ultraj.

Ioan Bursuc (Piatra-Neamt, 1997)

Ioan Bursuc, de profesie consilier juridic la Regia Autonoma a Drumurilor si Podurilor Judetene Neamt, s-a plans cu privire la violentele la care a fost supus de un grup de politisti la data de 27 ianuarie 1997.

Domnul Bursuc se afla in acea seara in barul din sediul Partidului Democrat unde bause o bere si o cafea. Singurul lucru mai deosebit petrecut in barul aproape pustiu a fost un repros adresat de Ioan Bursuc tinerei care servea la bar pentru ca „nu avea chibrite”. La cateva minute dupa aceea, au intrat in bar doi subofiteri de politie (de la Serviciul Circulatie) care i-au cerut sa se legitimeze folosind apelativul „ba”. Ioan Bursuc admite ca le-a raspuns in acelasi mod („de ce sa ti-l dau, ba?”), dar reactia celor doi a depasit orice limita: l-au lovit in cap cu bastoanele de cauciuc, i-au pus catusele, l-au dus cu masina politiei la sectie, unde au continuat sa-l bata. Lor li s-au adaugat inca sase politisti care l-au trantit pe Ioan Bursuc pe jos cu fata la pamant si l-au calcat cu bocancii. Toti cei opt politisti sunt nominalizati de victima in plangerea penala datata 29 mai 1997 si adresata Parchetului Militar Bacau.

In jurul orei 2:00 a venit la sectie sotia sa – avocata Laurentia Bursuc – care a vazut in ce hal era sotul ei. La insistentele sale, Ioan Bursuc a fost transportat la Spitalul Judetean Neamt (la sectia neuro-psihiatrie) de unde, dupa cateva ore, a fost transferat la Spitalul nr. 3. Iasi (la sectia neuro-chirurgie) cu diagnosticul „traumatism cranio-cerebral acut, dezlipire de retina” etc. In mod ciudat, dupa zece zile de spitalizare a fost externat fara sa i se fi facut nici o analiza. Ioan Bursuc s-a dus la Targu-Mures unde, dupa efectuarea analizelor, s-au constatat urmatoarele: edem cerebral difuz vasogenic, cardiopatie ischemica angina pectorala instalat post traumatic, fisura anala postoperatorie, desprinsa post traumatic etc.

Certificatul medico-legal nr. 165/29 ianuarie 1997 mentiona initial 4-5 zile de ingrijiri medicale, prelungite ulterior la 18-19 zile.

In totala contradictie cu relatarea domnului Ioan Bursuc – confirmata integral de sotie si sustinuta cu acte medicale –, la 31 ianuarie 1997, Politia a introdus la Parchetul Judetean Neamt dosar de ultraj cu violenta solicitand anchetarea si trimiterea in judecata a victimei pentru ca ar fi lovit doi politisti si un paznic. Trebuie mentionat si un alt aspect ciudat: in noaptea incidentului, politistii au chemat reporteri de televiziune care au filmat chiar in sectie. Si, in sfarsit, mai trebuie precizat si faptul ca Ioan Bursuc a fost candidat la ultimele alegeri, poza lui fiind afisata in tot orasul. Ca atare, este greu de crezut ca politistii agresori nu l-au recunoscut.

Domnul Ioan Bursuc a depus plangere la Parchetul militar Bacau – de la care nu a primit nici un raspuns – si la IPJ Neamt – de unde i s-a raspuns ca „faptele sesizate nu se confirma”.

Cazul a fost intens mediatizat pe plan national si local. Trebuie remarcat ca sotia dlui Bursuc este avocata si a avut mai multe procese in care a invocat abuzuri ale politiei din Piatra-Neamt si din localitatile apropiate. Cateva din aceste cazuri au fost preluate de APADOR-CH.

Pana la sfarsitul anului 1997, Parchetul militar nu finalizase cercetarile in acest caz.

Adrian Matei (Bucuresti, 1997)

In seara zilei de 9 ianuarie 1997, doi subofiteri de politie de la sectia 5 l-au agresat pe Adrian Matei. El a fost oprit de o patrula de politie in jurul orei 21:30 la circa 200 m de domiciliul sau. Nu avea buletinul de identitate asupra sa si le-a sugerat politistilor sa-l insoteasca acasa pentru a le arata actele. Fara nici un motiv – afirma Adrian Matei – cei doi subofiteri l-au bruscat, l-au lovit, i-au pus catusele si l-au dus la sectia 5 de politie unde au continuat sa-l maltrateze. Adrian Matei si-a pierdut cunostinta. Politistii l-au urcat iar in duba politiei si l-au abandonat in apropierea domiciliului sau. Certificatul medico-legal nr. A2/197 din 10 ianuarie 1997 mentioneaza multiple tumefactii si echimoze (inclusiv o tumefactie masiva a scrotului) precum si faptul ca Adrian Matei „necesita 5-6 zile ingrijiri medicale”.

La data de 14 ianuarie, Adrian Matei a fost primit in audienta de comandantul sectiei 5 Politie, dupa care a depus si un memoriu in legatura cu brutalitatile la care fusese supus de cei doi subofiteri, memoriu inregistrat sub nr. 8877015 din 16 ianuarie 1997. La data de 24 ianuarie, deci la zece zile dupa audienta, Adrian Matei a primit prin posta un proces-verbal (nr. 0045362, datat 9 ianuarie 1997) prin care era amendat cu 300.000 lei pe baza Legii 61/1991. Procesul-verbal a fost intocmit de plt. Ciolca, direct implicat in incidentul respectiv.

Adrian Matei a contestat procesul-verbal la Judecatorie si, pe langa memoriul adresat comandantului sectiei 5 Politie, a inaintat o plangere impotriva celor doi subofiteri si la Parchetul militar sector 1 (dosar 517/P/97).

Lui Adrian Matei i s-a intocmit de politistii de la sectia 5 un dosar penal pentru denunt calomnios. Cu alte cuvinte, plangerea pe care a adresat-o Parchetului militar cu privire la abuzurile comise de politisti in noaptea respectiva, plangere in curs de investigare, este considerata de politistii reclamati drept denunt calomnios. Asadar, fara sa astepte solutia Parchetului militar, politistii acuzati de abuz, declanseaza cercetari – pe care tot ei si colegii lor de sectie le efectueaza – pentru o pretinsa infractiune comisa de victima! Se contureaza astfel un al doilea mijloc de a transforma victimele in faptuitori, pe langa deja uzitatul „ultraj”.

Ioana Enuta (comuna Berceni, judetul Ilfov, 1997)

Ioana Enuta este o femeie necasatorita, in varsta de 48 de ani, care locuieste singura intr-o casa de pe strada I.C. Frimu, la numarul 343, comuna Berceni, judetul Ilfov. Ioana Enuta se afla intr-un conflict mai vechi cu familia Borcan care poseda terenul invecinat. Doi din membrii familiei Borcan sunt politisti si lucreaza la Bucuresti.

Ioana Enuta a fost amendata de doua ori pe baza Legii 61/1991 pentru „tulburarea fara drept a linistii locuitorilor”. De fapt, de fiecare data a fost vorba de certuri cu familia Borcan. Procesele-verbale (nr. 0605424 din 17.06.1995 si 0717915 din 16.05.1996) au fost redactate de aceeasi persoana – sergent-major Iulian Paun, nu sunt semnate de Ioana Enuta, iar semnatura martorilor este indescifrabila. Amenda a fost de 100.000 lei pentru fiecare din cele doua procese-verbale. Ioana Enuta a contestat a doua amenda. A pierdut la prima instanta dar a declarat recurs pentru care avea termen pe data de 14 februarie 1997 la sectia IV Civila, Tribunalul Bucuresti. Dar, la cererea Politiei SAI, suma de 100.000 lei a fost transformata de instanta in zece zile inchisoare contraventionala, la data de 21 februarie 1997. Ioana Enuta a declarat recurs.

La data de 1 mai 1997, in jurul orei 5:30-6:00 dimineata, sergentul-major Iulian Paun, insotit de un alt politist, a intrat in casa Ioanei Enuta si i-a cerut sa-l urmeze la postul de politie. Aceasta a refuzat deoarece nu exista un mandat de arestare. Politistii au parasit domiciliul ei. La putin timp dupa aceea, Ioana Enuta a iesit din curte pentru a se duce la Primarie de unde dorea sa-i telefoneze avocatului. In fata curtii, stationa o masina ARO, in care se afla un cetatean – Gh. Dimitrica – cu catuse la maini. Sergentul-major Iulian Paun si celalalt politist au incercat sa o bage cu forta in ARO pe Ioana Enuta. Au trantit-o la pamant, au tarat-o, au lovit-o cu bocancii. A fost nevoie de interventia satenilor pentru a-i potoli pe cei doi politisti. Martora Alexandrina Tone a declarat ca i-a vazut pe politisti tarand-o si lovind-o pe Ioana Enuta si ca le-a cerut celor doi sa inceteze bataia. (Ulterior, familia Borcan i-a reprosat doamnei Tone ca i-a luat apararea „nebunei”.) Scapand din mainile politistilor, Ioana Enuta s-a refugiat in casa familiei Tanase. Sergentul-major a intrat dupa ea si a incercat sa o scoata cu forta. Au intervenit sotii Tanase care i-au cerut sa paraseasca imediat locuinta lor. In final, politistii au parasit zona si nu au mai repetat incercarea de a o retine pe Ioana Enuta. Exista deci mai multi martori care declara ca politistii s-au purtat abuziv cu Ioana Enuta. Aceasta a depus plangere la Parchetul militar teritorial, sub numarul 335/17 iulie 1997 din registrul de audiente.

Ancheta desfasurata de Parchetul militar a dat deja o prima solutie – neinceperea urmaririi penale – care a starnit contestarea din partea victimei si a APADOR-CH dar si bucuria zgomotoasa a familiei Borcan care, se simte – fara motive? – implicata in acest incident.

Sectia Parchetelor Militare a mentinut solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor, afirmand ca acestia „s-au deplasat la domiciliul numitei ENUTA IOANA pentru a aduce la indeplinire mandatul de executare a pedepsei cu inchisoare contraventionala – 10 zile – al Judecatoriei Buftea …” (subl.n.). Nu se mentioneaza nimic in legatura cu modul brutal in care s-au comportat politistii in dimineata zilei de 1 mai 1997 si nici cu faptul ca ei nu au prezentat persoanei respective nici un mandat de executare a pedepsei (adresa nr. 2215/1997 din 20 ianuarie 1998).

Belmondo Cobzaru (Mangalia, 1997)

Vasile Cobzaru este presedintele asociatiei romilor din Mangalia. De profesie muzicant, el incearca, impreuna cu un mic grup, sa antreneze membrii etniei romilor in activitati educative si culturale. Fiul sau Belmondo, nascut in 1973, a absolvit zece clase si o scoala de sudori. In prezent nu are serviciu, dar isi ajuta tatal sa organizeze actiunile asociatiei romilor.

Belmondo Cobzaru traieste in concubinaj cu Steluta Mecu din 1996. Relatia dintre cei doi este caracterizata prin certuri frecvente, cauzate de multe ori – dupa afirmatiile lui Belmondo – de mama Stelutei. Cei doi au locuit impreuna fie la domiciliul Stelutei, fie acasa la familia Cobzaru. La data de 17 mai 1997, in urma unui scandal intre Steluta si Belmondo, acesta i-a rupt hainele pe care i le cumparase si a parasit locuinta tinerei. Dupa circa zece zile, Steluta, la indemnul mamei sale, Elena Mecu, si a surorii sale, Liliana Marin, a depus o plangere la politie in care sustinea ca Belmondo a batut-o si a insultat-o. Cateva zile dupa aceea, Belmondo s-a impacat cu Steluta, care si-a retras plangerea la data de 3 iunie. Cu toate acestea, la 25 iunie, Belmondo Cobzaru a primit un proces-verbal de contraventie prin care era amendat cu suma de 395.000 lei pentru amenintari si injurii la adresa Stelutei. Mama Stelutei i-a declarat lui Belmondo ca atat seria buletinului cat si semnatura ei de pe procesul-verbal erau false. Belmondo Cobzaru a contestat procesul-verbal in instanta, cazul aflandu-se pe rol.

Conform celor povestite de Belmondo Cobzaru, in seara zilei de 4 iulie 1997 a venit impreuna cu Steluta, in jurul orei 19:00-19:30 la domiciliul acesteia. A plecat din nou deoarece avea de luat bani de la cineva, iar cand s-a intors dupa circa 20 de minute, a batut la usa dar nu i-a deschis nimeni. A coborat, a intrebat vecinii daca o vazusera pe Steluta iesind iar, la raspunsul negativ al acestora, s-a hotarat sa sparga usa apartamentului. El sustine ca s-a temut ca nu cumva Steluta sa fi incercat sa se sinucida, deoarece ar fi existat si alte tentative de sinucidere in ultimii ani. Belmondo admite ca nu are dovezi cu privire la alte incercari de sinucidere si ca fata nu fusese internata in vreun spital din acest motiv. Cert este ca, in prezenta unei vecine, al carei nume nu il cunoaste, el a spart usa, a intrat in apartament, a vazut ca Steluta nu era acolo si a coborat imediat in strada. Era in jurul orei 20:00. Chiar in fata blocului, i-a vazut venind spre el pe cumnatul Stelutei, Crinel Marin, impreuna cu alte trei persoane. Acestia au inceput sa-l ameninte, acuzandu-l ca ar fi spart apartamentul pentru a fura si au scos cutitele. Belmondo sustine ca, dandu-si seama ca se afla in inferioritate, a fugit fara sa fi avut loc vreun schimb de lovituri. El invoca in acest sens prezenta in fata blocului a doi pensionari care ar fi asistat la toata scena.

Belmondo Cobzaru afirma ca la putin timp dupa aceea, a trecut pe langa un politist si a auzit la aparatul de emisie-receptie instructiuni cu privire la depistarea unui individ. Dandu-si seama ca el era cel cautat, s-a dus la sectia de politie. Pe drum spre sectie, s-a intalnit cu o prietena – Venusa Lupu – careia i-a povestit cele intamplate si care l-a insotit la sectie, dupa care a plecat sa anunte familia Cobzaru.

Belmondo afirma ca a fost batut in sectia de politie de plt.-maj. Gheorghe Gavrila si de subofiterul Didel Curiu, cu participarea (sau in prezenta) a inca patru persoane imbracate civil. Belmondo declara ca a fost lovit cu pumnii in cap pana i-a dat sangele pe nas, apoi a fost trantit la pamant si lovit cu picioarele, dupa care i s-a pus un ziar pe ceafa si a fost batut cu un baston de lemn. In cele din urma a fost obligat sa semneze o declaratie din care rezulta ca fusese batut de Crinel Marin – cumnatul Stelutei – si de insotitorii acestuia.

Dupa circa doua ore – deci in jurul orei 22:30 – i s-a dat drumul de la sectie dupa ce i s-a spus sa se prezinte din nou a doua zi dimineata, impreuna cu tatal sau, Vasile Cobzaru.

Afara, il astepta Venusa Lupu care l-a dus la ea acasa, unde a venit si tatal lui Belmondo. Vazandu-si fiul in stare de inconstienta, Vasile Cobzaru l-a dus mai intai la spitalul din Mangalia, de unde a fost trimis la Spitalul Judetean din Constanta, la sectia de neurochirurgie. Diagnosticul la internare a fost „traumatism cranio-cerebral” si i s-a facut o punctie pentru a se constata daca fusese afectat creierul. Rezultatul fiind „neurologic normal”, Belmondo Cobzaru a fost externat pe data de 7 iulie. In aceeasi zi, el s-a prezentat la IML Constanta de unde i s-a eliberat certificatul medico-legal nr. 1355/T care mentioneaza „tumefactii occipitale”, „degetele 3-4 de la mana dreapta tumefiate si echimozate”, echimoze pe torace, coapsa si gamba dreapta. Se mai precizeaza si ca Belmondo Cobzaru „acuza cefalee, ameteli, dureri in pielea paroasa a capului” precum si „dureri toracice accentuate de miscarile respiratorii”. Concluzia medicului legist este ca „sus-numitul prezinta leziuni traumatice care au putut fi produse prin lovire cu corpuri dure contondente (subl.n.). Pot data din 4.07.1997. Necesita 14-15 zile ingrijiri medicale de la data producerii.”

Dupa externare, Belmondo Cobzaru a mai fost consultat de o doctorita din Mangalia si de un doctor de la Spitalul Gh. Marinescu din Bucuresti. In ambele cazuri i s-a recomandat reinternare la sectia de neurochirurgie a spitalului din Constanta. Dar, dupa o unica tentativa de reinternare, soldata cu esec sub pretextul ca „nu ar fi fost nimeni la internari”, familia Cobzaru a renuntat.

Vasile Cobzaru si fiul sau au depus plangeri impotriva politistilor din Mangalia atat la IPJ Constanta si la Ministerul de Interne, cat si la Parchetul General si la Parchetul militar Constanta (nr. 270/P/1997 din 21 iulie 1997). Cazul lui Belmondo Cobzaru a fost mediatizat de canalul de televiziune Neptun si de ziarul „Telegraf”, ambele din Constanta.

Domnul comandant al sectiei de politie Mangalia se ocupa exact de cazul Belmondo Cobzaru in momentul intrevederii cu reprezentantii APADOR-CH. El raspundea unor intrebari venite din partea IGP si a Ministerului de Interne. Cu toate ca a afirmat in cateva randuri ca nu poate da nici un fel de informatie intrucat ancheta este in curs de derulare, a aparut destul de clar ca, in opinia sa, politistii acuzati de abuz ar fi fost total nevinovati si ca Belmondo Cobzaru ar fi fost batut de cumnatul concubinei sale si de cei care il insotisera in seara de 4 iulie 1997, lucru dovedit prin chiar declaratia semnata de Belmondo la sectia de politie. La intrebarea reprezentantilor APADOR-CH privind cercetarea conditiilor in care Belmondo Cobzaru a semnat acea declaratie, comandantul nu a dat nici un raspuns. Tot fara raspuns a ramas si intrebarea referitoare la obligatia politistilor de a facilita asistenta medicala pentru victimele unei agresiuni deoarece, daca se dovedeste corecta afirmatia politistilor ca Belmondo ar fi fost batut de persoanele din anturajul lui, atunci reprezentantii autoritatii publice ar fi trebuit sa-l duca la spital si nicidecum sa-l tina in sectia de politie. Comandantul a mai declarat ca Steluta Mecu ar fi fost rapita si sechestrata de Belmondo Cobzaru cu toate ca aceasta acuza nu avea nici o legatura cu discutia despre tratamentul aplicat de politisti.

Este indiscutabil ca Belmondo Cobzaru a fost batut in ziua de 4 iulie 1997. Exista dovezi medicale si martori. Problema este cine l-a batut?! Daca a fost batut de cumnatul Stelutei si de cei care il insoteau, atunci politistii de la sectia din Mangalia aveau datoria de a-l duce la un doctor, cu atat mai mult cu cat loviturile primite erau suficient de grave pentru a necesita, conform certificatului medico-legal, 14-15 zile ingrijiri medicale. De altfel, daca Belmondo fusese batut inainte de a se prezenta la sectia de politie, ar fi fost mai normal sa se duca mai intai la un medic, data fiind gravitatea starii sale fizice. Daca a fost batut in sectia de politie, atunci este datoria Parchetului militar de a stabili adevarul si a-i trimite in judecata pe politistii vinovati. Este insa aproape imposibil de explicat de ce un om batut de o persoana cu care avea un conflict personal ar alege calea extrem de dificila si de riscanta de a acuza politistii pentru bataia primita. Admitand ca Belmondo Cobzaru a semnat de buna voie declaratia cu privire la agresiunea comisa impotriva sa de Crinel Marin, este important de aflat care au fost consecintele acestei declaratii: a fost Crinel Marin convocat la politie? a fost el amendat pe baza Legii 61/1991? face el obiectul unei cercetari penale pentru lovire? Belmondo Cobzaru a afirmat ca Crinel Marin si cei trei insotitori ar fi scos cutitele, moment in care el a fugit. Certificatul medico-legal precizeaza ca loviturile suferite de Belmondo au fost cauzate de „obiecte dure contondente” ceea ce inseamna mai mult decat lovituri cu pumnii dar exclude eventuale lovituri de cutit. Cine a folosit „obiecte dure contondente” impotriva victimei? Exista cel putin trei martori care ar trebui sa fie audiati pentru a clarifica cele intamplate pe data de 4 iulie 1997: a) cei doi pensionari care se aflau in fata blocului in momentul intalnirii dintre Belmondo si grupul condus de cumnatul Stelutei Mecu. Daca acestia confirma ca nu au avut loc schimburi de lovituri intre Belmondo si rudele Stelutei, este clar ca echimozele, tumefactiile si traumatismul cranio-cerebral nu pot fi decat rezultatul tratamentului aplicat de politistii din Mangalia; b) Venusa Lupu, care l-a insotit pe Belmondo pana la sectia de politie si l-a asteptat la iesire. Este greu de crezut ca Belmondo Cobzaru i-a povestit tinerei tot ce se intamplase fara a-i relata si faptul ca fusese batut de Crinel Marin si de cei care il insoteau si fara ca aceasta sa fi sesizat urmele violentei.

Minorul A.C. (Constanta, 1997)

Minorul A.C., in varsta de zece ani, a fost victima unor incidente petrecute in ziua de 25 iunie si in cursul noptii de 25/26 iunie 1997.

Relatarea dnei Camelia Paraschiv, mama minorului:

Camelia Paraschiv este divortata si isi creste cei doi copii cu ajutorul parintilor ei impreuna cu care locuieste in Constanta intr-o casa batraneasca bine ingrijita. Camelia Paraschiv afirma ca A.C. – mezinul – este un copil cuminte, cu note foarte bune la scoala, care, in regula generala, cere voie mamei sau bunicilor de cate ori vrea sa se duca la joaca. Tocmai de aceea ramane un mister motivul pentru care, la data de 25 iunie, copilul a plecat de acasa fara sa spuna nimic nimanui. Alertata, mama s-a invoit de la serviciu, l-a cautat pe strazile invecinate, s-a dus la Eforie Sud unde locuieste fostul sot, a anuntat politia, s-a interesat la spitale, a umblat prin tot cartierul cu fotografia copilului in mana intreband pe toata lumea daca il vazuse cumva si a dat poza copilului ziarului „Telegraf” din Constanta care a si publicat-o a doua zi la rubrica „disparuti”.

Pe la ora 3:30 noaptea, mama a fost anuntata de postul de politie din Basarabi (comuna situata la circa 14 km de Constanta) sa vina sa-si ia copilul. Neavand masina, ea a facut apel la o ruda care a transportat-o de urgenta la postul de politie. Copilul a fost adus dintr-o alta incapere. Era atat de ingrozit incat, in primele momente, s-a ferit chiar si de mama sa. Prima constatare a Cameliei Paraschiv si a rudei care o insotea a fost ca palmele copilului erau foarte umflate. I-a intrebat pe politisti ce s-a intamplat, ce i-au facut copilului, raspunsul fiind „n-are nimic, ia-ti-l acasa si gata”. Ea a dorit sa discute cu seful postului, dar i s-a raspuns sa vina dimineata la ora 8:30 si, practic, a fost data afara din post. Nu i s-a cerut sa semneze in vreun registru sau sa completeze vreun formular pentru preluarea fiului sau de la politie. Ajunsi acasa, unde se afla si fostul sot al dnei Camelia Paraschiv, a devenit evident ca baietelul fusese batut. Atat parintii dnei Camelia Paraschiv cat si fostul sot confirma ca l-au dezbracat pe baiat si ca ambele fese si coapse erau ingrozitor de vinete, cu dungi suprapuse in toate directiile care aratau clar ca fusese batut cu un obiect contondent, foarte probabil un baston. Exista de altminteri fotografii color extrem de sugestive care se afla la dosarul inaintat Parchetului militar Constanta.

In dimineata zilei de 26 iunie, la ora 7:00, Camelia Paraschiv s-a dus cu baietelul la medicul legist de unde a primit certificatul medico-legal nr. 1266/T din 26.06.1997 care mentioneaza:

– echimoza albastrui-violacee si excoriatii frontal dreapta si echimoza frontal stanga;

– obraz stang tumefiat;

– echimoze la urechea stanga;

– multiple echimoze punctiforme lateral stanga torace;

– echimoze pe palme;

– ambele fese tumefiate cu echimoze rosu-violaceu-brun, cu multiple dungi echimotice orientate in diverse directii predominant vertical, „cresterea temperaturii locale, tegumente sub tensiune”;

– multiple echimoze pe ambele coapse etc.

Concluzia este ca A.C. „prezinta leziuni traumatice care au putut fi produse prin loviri repetate cu corpuri dure contondente, dintre care unul alungit… Necesita 13-14 zile de ingrijiri medicale de la data producerii”.

In jurul orei 12:00, mama si fiul au ajuns la postul de politie din Basarabi unde au discutat cu seful de post. De fata se afla si domnul Nazaru din Medgidia care poseda un chiosc in Basarabi. Aceasta, deoarece in seara disparitiei sale, A.C. fusese gasit de patron in acel chiosc in jurul orei 22:00-22:30, dupa care a fost preluat de politisti. De ce si cum a ajuns copilul in acel chiosc, intr-o localitate aflata in afara Constantei, unde nici el nici familia nu cunostea pe nimeni, ramane un mister. Copilul nu vrea – sau nu-si mai aminteste, daca a avut o eventuala amnezie – sa spuna absolut nimic despre ce a facut, unde a fost si cu cine dupa ce plecase de acasa pe la pranz in ziua de 25 iunie. Acest aspect este insa nerelevant pentru cele intamplate in seara si in noaptea respective. Cert este ca A.C. a intrat in chiosc mult dupa ora inchiderii si ca a mancat… doua inghetate. Cineva l-a alertat mai intai pe patron care a venit imediat si l-a gasit pe baiat acolo, dupa care a fost anuntata politia.

Seful de post din Basarabi a vazut in ce hal fusese batut baiatul si l-a aratat politistilor intrati in tura de dimineata, exprimandu-si clar indignarea fata de tratamentul aplicat in postul de politie. Patronul Nazaru a fost si el socat cand a vazut cat de salbatic fusese lovit copilul si a declarat ca el personal l-a tras doar de ureche si i-a dat o singura palma atunci cand l-a descoperit in chiosc. El a mai spus ca nu are nici o pretentie de la mama baiatului pentru paguba produsa si a dat declaratie scrisa in acest sens.

In declaratiile date in acea zi la postul de politie din Basarabi, Camelia Paraschiv nu a mai mentionat ca fiul sau fusese batut, considerand suficient faptul ca atat seful de post cat si ceilalti politisti vazusera urmele mai mult decat graitoare de pe trupul copilului. Acest lucru a fost invocat ulterior de Parchetul militar Constanta pentru a pune sub semnul intrebarii autenticitatea faptelor reclamate de Camelia Paraschiv. Ar fi extrem de grav daca, pe baza acestei omisiuni – nerelevante pentru cele petrecute in postul de politie Basarabi in seara si noaptea de 25/26 iunie – s-ar ajunge la solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor implicati in evenimentele din 25/26 iunie.

Camelia Paraschiv l-a dus pe fiul sau la Spitalul Judetean Constanta unde s-a internat si ea, vineri 27 iunie. Foaia de observatie clinica generala consemneaza multiplele traume, echimoze si hematoame. Mama a povestit tuturor celor din spital ce i se intamplase fiului ei la politie. Imediat dupa week-end, deci luni dimineata, cand medicul a aflat ca era implicata politia, a hotarat externarea fara nici o alta justificare decat ca „baiatul este perfect sanatos” (?!). Un examen tomografic efectuat la data de 20 august, deci la aproape doua luni dupa evenimente, constata existenta unui „edem cerebral difuz accentuat”. Tot in luna august, i-au aparut ticuri faciale, crize de vertij si modificari de comportament (agresivitate, irascibilitate), dupa cum precizeaza un medic psihiatru de la un cabinet particular.

In urma plangerii inaintate Parchetului militar Constanta (dosar 254/P/1997 din 4 iulie 1997), maiorul magistrat Adrian Rotlender a dat o ordonanta la data de 18 august prin care dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice a minorului A.C. Mama lui s-a prezentat cu copilul, dar i s-a spus ca trebuie o internare de trei zile si ca urmeaza sa suporte costul expertizei. In aceste conditii, ea a refuzat, lucru de asemenea retinut in defavoarea victimei de procurorul militar.

Relatarea minorului A.C.:

Dupa cum s-a mentionat mai sus, A.C. nu a dat nici o explicatie in legatura cu felul in care si-a petrecut ziua de 25 iunie intre orele 13:00 si 13:30, cand a plecat de acasa, si intre orele 22:00 si 22:30, cand a fost gasit de patronul Nazaru in chioscul din Basarabi. Insa de la acel moment el relateaza urmatoarele: patronul Nazaru a venit insotit de inca o persoana, dar in afara de urecheala si de palma data de patron nu s-au exercitat violente asupra sa. Luat cu masina politiei, copilul a fost dus la cateva adrese (circa cinci-sase) unde li s-a cerut locatarilor sa-l identifice. A.C. sustine ca de fapt politistii incercau nu sa-l duca acasa, ci sa descopere daca nu cumva cineva din Basarabi ar fi putut stabili o legatura intre el si un grup ramas neidentificat care ar fi comis o spargere la acelasi chiosc cu cateva luni in urma. Intrebat unde locuieste, A.C. a indicat numele strazii, fara insa a preciza ca este din Constanta. Spre ghinionul lui, exista si in Basarabi o strada cu acelasi nume si, cand copilul nu a putut identifica propria locuinta, politistii s-au enervat crezand ca isi batea joc de ei, cand de fapt el era inspaimantat si derutat. Copilul sustine ca, la un moment dat, politistii au oprit masina pe pod, a fost scos din masina, luat de cap si de picioare si amenintat ca va fi aruncat daca nu spune cu cine a fost. Apoi a fost dus la postul de politie unde i s-a spus sa-si dea pantalonii jos si sa se aplece cu capul intre picioare. A fost batut cu bastonul, dar si lovit cu pumnii si cu picioarele. I s-a pus o coala de hartie pe maini si a fost lovit repetat la palme, ceea ce explica umflaturile constatate de mama lui de la bun inceput. Tot acest tratament avea drept scop obtinerea unor marturisiri privind eventualele persoane cu care s-ar fi intalnit in acea zi si ce facuse cu ele, de ce si cum a ajuns in chiosc, cu ajutorul cui etc. Copilul afirma ca persoanele care l-au maltratat sunt soferul de pe masina ARO a politiei, sergentul Dan Rusu si un gardian. El mai spune ca doua femei in uniforma de gardian sau de jandarm au asistat la o parte din batai fara sa intervina. El afirma ca sergentul l-ar fi amenintat cu un pistol si cu „rotisorul”. El crede ca a fost batut circa doua ore, dupa care i s-a cerut numarul de telefon de acasa si apoi a fost inchis intr-o camera „de piatra, cu un pat de piatra si doua lazi goale”, deci, foarte probabil, in arestul politiei.

Discutia la Parchetul militar Constanta:

Domnul locotenent-colonel magistrat Adrian Prosan, prim-procuror militar adjunct si maiorul magistrat Adrian Rotlender care se ocupa direct de cazul A.C., au acceptat imediat sa discute cu reprezentanta APADOR-CH. Domnul Rotlender s-a plans ca mama copilului nu este suficient de cooperanta, refuzand expertiza psihiatrica si facand afirmatii care ar pune sub semnul intrebarii impartialitatea procurorului militar. S-a aratat surprins de informatia ca ar fi fost prezente doua femei in uniforma la postul de politie la data incidentului a carui victima este copilul A.C. Mama lui a afirmat insa ca fiul sau ar fi si descris persoanele respective in discutia pe care a avut-o cu procurorul in prezenta sa. Domnul procuror a parut mai preocupat de faptul ca doamna Camelia Paraschiv nu a mentionat, in declaratia data la postul de politie Basarabi, ca baiatul fusese batut. Nu este deloc clar de ce crede dansul ca absenta acestei mentiuni in declaratia data dupa o noapte de tensiune si de nesomn ar putea ridica unele dubii cu privire la faptele petrecute in noaptea de 25/26 iunie. Seful postului – si nu numai el – a vazut in ce hal era copilul, ceea ce pentru mama a fost suficient. Exista de asemenea si martori – parintii doamnei Camelia Paraschiv, fostul ei sot – care erau de fata atunci cand s-a descoperit modul barbar in care fusese tratat baietelul, dar care, pana la data vizitei reprezentantei APADOR-CH, nu fusesera invitati la Parchet pentru a fi audiati. Domnul procuror Rotlender a recunoscut ca a fost socat cand a vazut fotografiile color care atestau fara dubii modul barbar in care fusese tratat copilul dar a „glumit” spunand ca ar fi greu de facut diferenta intre un baston de politist si un… facalet, subintelegand ca n-ar fi exclus ca mama sa-si fi batut baiatul intr-un mod atat de salbatic!!

Domnul procuror a admis insa ca este aproape imposibil ca A.C. sa fi fabricat intreaga poveste. Atat prim-procurorul militar adjunct cat si maiorul care ancheteaza cazul au asigurat reprezentanta APADOR-CH ca cercetarile vor fi total impartiale si efectuate cu foarte mare atentie.

Reprezentanta APADOR-CH a incercat sa contacteze conducerile Politiei municipiului Constanta si IJP Constanta. La Politia municipiului raspunsul a fost ca intreaga conducere se afla intr-o sedinta la IPJ si ca nimeni nu putea fi gasit in acea zi, decat „eventual” pe dupa amiaza, iar la IPJ, dupa doua tentative de a discuta cu orice persoana autorizata, reprezentanta APADOR-CH a trebuit sa renunte.

Conform informatiilor obtinute la fata locului, APADOR-CH considera ca A.C., in varsta de zece ani, a fost victima unui caz de tortura. Trebuie amintit ca atat Constitutia Romaniei (art. 22 alineatul 2), Codul penal (art. 267/1) si Legea politiei (art. 27), cat si documentele internationale cu privire la drepturile omului (Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului, Conventia ONU impotriva torturii si a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, Conventia europeana pentru prevenirea torturii si Conventia cu privire la drepturile copilului) interzic categoric astfel de actiuni. APADOR-CH considera, de asemenea, ca este absolut necesar ca, in situatii de acest gen in care victimele sunt copii, cercetarea penala – sau macar audierea minorilor – sa fie facute fie de procurori specializati in psihologia copilului sau macar in prezenta unui psiholog pediatru. Minorii care au trecut printr-o astfel de experienta sunt socati si trebuie multa grija si rabdare pentru a nu le cauza noi traume psihice.

La sfarsitul anului 1997, politistii implicati in acest caz au fost trimisi in judecata. Primul termen este la 21 ianuarie 1998. APADOR-CH sustine victimele moral si material.

Olga Pusnei (Piatra-Neamt, 1997)

Olga Pusnei, in varsta de 44 de ani, subinchiriaza camere din apartamentul sau unor tinere singure pentru a putea supravietui financiar. In perioada 7–22 aprilie 1997 ea a primit in gazda o tanara pentru care nu a facut forme legale dar, data fiind durata sederii de numai 14-15 zile, acestea nici nu erau necesare. In urma unui conflict intre gazda si tanara respectiva, aceasta din urma a fost somata sa paraseasca locuinta, dar numai dupa ce va fi returnat Olgai Pusnei unele obiecte insusite in mod fraudulos. Cum tanara a refuzat, Olga Pusnei i-a retinut o valiza cu imbracaminte. Doua zile mai tarziu, pe data de 24 aprilie 1997, tanara a revenit la domiciliul Olgai Pusnei, insotita de un politist in haine civile si de unul in uniforma, care, fara a prezenta legitimatii sau mandat de perchezitie, au incercat sa intre cu forta in apartamentul doamnei Pusnei, bruscand-o, reusind sa patrunda in vestibul. Doamna Pusnei are certificatul medico-legal nr. 799 din 25 aprilie 1997 care stabileste existenta unor echimoze pe bratul drept si care recomanda „2-3 zile ingrijiri medicale daca nu survin complicatii”. Olga Pusnei s-a plans si de dureri epicraniene pentru ca, dupa cum afirma dansa, a fost lovita de cei doi politisti cu capul de perete.

La plangerile repetate ale dnei Olga Pusnei in legatura cu modul in care au actionat cei doi politisti in ziua de 24 aprilie 1997 (la Politia Judeteana Neamt in scris si verbal, la Parchetul militar Bacau, la care a avut audienta pe data de 26.06.1997 si pe 24.07.1997 si la Sectia Parchetelor militare din Bucuresti), dansa a primit raspuns scris numai din partea IPJ prin care i se comunica faptul ca „plt.-maj. Perju Ioan si plt. Isache Gabriel, care in ziua de 24.04.1997 au fost la locuinta dvs., nu se fac vinovati de infractiunea de violare de domiciliu si nici de cea de lovire. Regretam ca nu ati dat curs invitatiilor noastre din 24.04.1997 (deci chiar ziua incidentului – n.n.), 15.05.1997 si 29.05.1997 pentru a discuta si clarifica scopul vizitei celor doi subofiteri.”

APADOR-CH considera ca, de vreme ce subofiterii respectivi nu aveau mandat de perchezitie iar, in ciuda opozitiei dnei Olga Pusnei, ei au patruns totusi in apartament, inseamna ca politistii se fac vinovati de violare de domiciliu. Nu este deloc limpede cum a stabilit IPJ ca subofiterii nu au lovit-o pe dna Pusnei. Poate doar pe baza declaratiilor subofiterilor insisi, dintre care unul – dupa spusele victimei – este fratele tinerei care a declansat scandalul.

In mai putin de o luna, Olga Pusnei a primit doua procese-verbale de contraventie (100.000 lei si 300.000 lei) pentru gazduire ilegala. Ambele amenzi au fost contestate in justitie. In urma unei ordonante presedintiale de la Judecatorie, Olga Pusnei a fost obligata sa inapoieze tinerei pe care a avut-o in gazda lucrurile personale retinute. O alta tanara, prezenta in momentul aducerii la indeplinire a ordonantei, a declarat ca politistul care-l insotea pe executorul judecatoresc le-a amenintat pe Olga Pusnei („iti dau una de nu te vezi”) si pe ea, daca nu semneaza procesul-verbal.

Olga Pusnei este o persoana cu o sensibilitate exacerbata. In urma experientei prin care a trecut se teme de toata lumea, nu raspunde la sonerie si sta mai mult incuiata in casa.

Asadar, dupa toate aparentele, subofiterii de politie care au patruns in apartamentul doamnei Pusnei in ziua de 24 aprilie 1997, fara mandat si fara consimtamantul scris al proprietarei, si-au folosit calitatea de politisti pentru a rezolva o problema strict personala a unei rude apropiate (sora unuia dintre ei), ceea ce reprezinta un abuz.

Cercetarile intreprinse de Parchetul militar nu fusesera inca finalizate pana la sfarsitul anului 1997.

Vasile Holindrariu (Piatra-Neamt, 1997)

Vasile Holindrariu a facut mai multe reclamatii la Ministerul de Interne impotriva unor lucratori de la Politia Piatra-Neamt, in primul rand impotriva maiorului Nistor Carbunaru, in legatura cu protectia pe care acestia ar acorda-o unei fundatii de caritate al carei presedinte este un cetatean elvetian, contra unor beneficii cum ar fi procurarea unor masini si aparate electronice de fabricatie straina. Drept urmare, la data de 13 martie 1997, plt. Vasile Onciu, sectorist la Anexa Valeni, Piatra-Neamt, s-a prezentat la domiciliul lui Vasile Holindrariu in jurul orei 10:00 si l-a invitat verbal la politie. Aici, afirma Vasile Holindrariu, a fost batut mai intai de plt. Onciu si apoi de maiorul Carbunaru insusi pentru „a-i da o lectie”. Victima sustine ca maiorul Carbunaru l-a lovit cu pumnii in fata si cu picioarele in stomac, in prezenta maiorului Stefan Petrov caruia i-a spus ca lui (lui Carbunaru) nu ii pasa nici de ministru, nici de toata politia la un loc. (Maiorul Stefan Petrov este cel care a primit plangerea lui Vasile Holindrariu in legatura cu complicitatea politiei in afacerile fundatiei de caritate „Muriset”.) In cele aproximativ sase ore cat a fost tinut in sediul politiei, lui Vasile Holindrariu nu i s-a adus la cunostinta nici un motiv al retinerii. La intoarcerea sa acasa (in jurul orei 19:00) intreaga familie a vazut urmele loviturilor primite.

Incepand cu incidentul de mai sus, Vasile Holindrariu a fost chemat in repetate randuri la politie (de douasprezece ori cu invitatie, pe care insa nu scrie nimic in legatura cu motivul, si de noua ori verbal). Toate „invitatiile” au avut ca scop sa-l intimideze si sa-l faca sa-si retraga plangerea impotriva politistilor pe care el ii acuza de coruptie. Vasile Holindrariu sustine ca a fost lovit in repetate randuri. Iar presedintele fundatiei de caritate a facut plangere impotriva lui Vasile Holindrariu pentru… furt de gaini.

Vasile Holindrariu a inaintat o plangere la Parchetul militar Bacau (dosar 1367/P/1997) in legatura cu modul abuziv in care a fost tratat de maiorul Carbunaru si de plt. Vasile Onciu.

Pana la sfarsitul anului 1997, Vasile Holindrariu nu primise nici un raspuns, fiind doar invitat la Parchetul militar Bacau pentru a da declaratii la data de 10 septembrie 1997.

APADOR-CH considera ca repetatele „invitatii” la politie (de douazeci si una de ori in sapte luni!), ocazii cu care Vasile Holindrariu a fost retinut intre doua si zece ore, reprezinta, in mod clar, un abuz din partea politistilor din Piatra-Neamt. Aceasta hartuire are drept scop intimidarea, cerandu-i-se constant sa-si retraga reclamatiile privind actele de coruptie ale unor politisti. Cu toate ca perioadele in care Vasile Holindrariu a fost privat de libertate se inscriu in limita celor 24 de ore de retinere legala, repetarea acestei masuri de douazeci si una de ori nu mai poate fi justificata legal.

Cazul nu fusese finalizat de Parchetul militar pana la sfarsitul anului 1997.

Pantelimon Zait (comuna Tasca, judetul Neamt, 1996)

Cazul sau a fost semnalat APADOR-CH in 1997.

Pantelimon Zait a fost padurar de vanatoare in perioada 1979– 1996. La data de 27 ianuarie 1996, in timp ce se afla la vanatoare cu autorizatie legala, a gasit o capra neagra ranita prin impuscare. Are drept martori doua persoane care il insoteau. A incercat sa o scoata din teren dar, din cauza zapezii, nu a reusit. Apoi a procedat conform regulamentului, obtinand certificat de la medicul veterinar si impuscand animalul care nu mai putea fi salvat. A dat pielea si coarnele unuia din insotitori. La scurt timp dupa aceea a plecat in concediu. Pantelimon Zait afirma ca unii politisti de la sectia de arme si munitii din cadrul Politiei municipiului Piatra-Neamt ar fi vanat ilegal si ar fi impuscat doua capre negre, ranind-o pe a treia care era chiar cea gasita de el.

Pe data de 20 februarie 1996, dupa intoarcerea din concediu, Pantelimon Zait a fost ridicat de acasa de doi politisti de la postul din comuna Tasca, fara a i se prezenta vreun act oficial, si dus la Politia din Piatra-Neamt la sediul sectiei arme si munitii. Acolo – sustine Pantelimon Zait – a fost batut de maiorul Stoica si de capitanul Neamtu si pus sa faca „genuflexiuni” cu un cauciuc de masina (??). A fost lovit cu pumnii si cu palmele si apoi izbit in gamba piciorului stang cu o scandura. In acelasi timp, intr-o alta incapere, plt. Milea il batea pe Gheorghe Scurtu, unul din cei care il insotisera pe Zait la vanatoarea din 27 ianuarie. Exista doi martori care au vazut pe fereastra cum era batut Zait: sotia lui Gheorghe Scurtu si inca o persoana.

Pantelimon Zait a fost tinut in sectie 24 de ore, timp in care, in urma tratamentului aplicat de politisti, a semnat o declaratie scrisa de politisti, pe care nu a citit-o. Dupa cum s-a dovedit ulterior, in acea declaratie Pantelimon Zait recunostea ca s-a facut vinovat de braconaj prin impuscarea caprei negre, fapta pentru care a fost condamnat la sase luni inchisoare si la plata unei mari sume de bani (circa un milion si jumatate de lei). In plus, i s-a desfacut contractul de munca, intreaga familie Zait care numara sase copii minori ramanand sa traiasca din salariul sotiei si din indemnizatia de stat pentru copii.

La data de 21 februarie, dupa retinerea de 24 de ore, Pantelimon Zait a fost adus acasa unde i s-a facut perchezitie si i s-au confiscat armele de vanatoare. A fost obligat sa semneze ca a fost de acord cu perchezitia, precum si procesul-verbal de confiscare.

Pantelimon Zait mai sustine ca martorii sai au fost intimidati de politisti si ca insasi doctorita care semnase actul de necropsie al caprei negre impuscate de el a fost nevoita sa declare ca data de pe certificat nu era cea reala.

Pantelimon Zait mai afirma ca, in sectia de arme si munitii, a vazut un politist care ameninta cu o lampa de benzina aprinsa o persoana retinuta pentru ca se gasise o cantitate de trotil in podul grajdului bunicului sau.

Pantelimon Zait poseda certificatul medico-legal nr. 322 din 26 februarie care mentioneaza ca victima prezinta „leziuni de tipul contuziei piramidale nazale cu tumefactie si epistaxis si echimoze produse prin lovire cu mijloace proprii si corp dur ce pot data din 20 februarie 1996. Leziunile necesita 6-7 zile ingrijiri medicale daca nu survin complicatii”. Dupa cum s-a mentionat mai sus exista si martori care au vazut cele intamplate in sectia arme si munitii, pe langa membrii familiei Zait, care l-au vazut dupa bataie.

Pantelimon Zait a depus plangere la Parchetul militar Bacau (dosar nr. 357/P/1996) care a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor. Solutia a fost infirmata, completarea cercetarilor fiind in curs.

Familia Marcu (comuna Razvad, judetul Dambovita, 1997)

Familia Marcu s-a stabilit de curand in comuna Razvad unde si-a deschis un mic magazin de coloniale. Dumitru Auras Marcu a avut un diferend cu un vecin in legatura cu amplasamentul gardului despartitor. Pe data de 9 mai 1997, in urma unei altercatii verbale cu vecinul, cinci politisti au patruns in curtea casei familiei Marcu, au folosit spray paralizant impotriva acestuia si l-au imbrancit. Nu se stie cine ii chemase, in orice caz nici familia Marcu si nici vecinul cu care se certasera. Oricum, vecinul a recunoscut ca dreptatea era de partea lui Dumitru Auras Marcu. Cu toate acestea, dupa cateva zile, Dumitru Auras Marcu a primit un proces-verbal de contraventie prin care era amendat cu suma de 200.000 lei pe baza Legii 61/1991 pentru tulburarea linistii publice. La 28 mai, a primit inca un proces-verbal de contraventie, cu o alta amenda de 200.000 lei pentru ca „nu s-a prezentat la post”, cu toate ca – sustine Dumitru Auras – nu fusese invitat nici in scris si nici macar verbal. Amenzile nu au fost inca achitate.

In seara zilei de duminica, 20 iulie, Dumitru Auras Marcu, impreuna cu sotia – Mariana Marcu –, fiul in varsta de 9 ani – Radu Ioan Dragos – si doi nepoti s-au dus la barul „Robertino” din Razvad. Acolo s-au intalnit cu sora lui Dumitru Auras Marcu – Madalina Toader – si cu sotul acesteia, Gheorghe Toader. Familia Toader datora bani familiei Marcu. Discutia pe aceasta tema a degenerat intr-o cearta destul de violenta, dar fara lovituri, ce a avut loc in fata barului in jurul orei 22:30. Dumitru Auras Marcu sustine ca s-a urcat in masina cumnatului sau pentru a-l impiedica pe acesta sa se urce la volan dupa ce bause. Sotii Toader s-au dus sa-l reclame la postul de politie, dupa care s-au intors la bar. La cateva minute dupa aceea, doi subofiteri de politie au venit la fata locului, au folosit spray paralizant impotriva lui Dumitru Auras si a sotiei sale. Mariana Marcu a fost lovita de un politist cu pumnul in barbie si a cazut la pamant. Lui Dumitru Auras i-au pus catusele si l-au tarat la post unde l-au legat de structura metalica a avizierului aflat in curte. Pe tot traseul de la bar la post l-au lovit cu pumnii. La cererea victimei de a chema un echipaj de politie de la Targoviste (oras aflat la 4 km de comuna Razvad), politistii au intrat in sediu. Intre timp, Mariana Marcu si-a revenit din socul cauzat de sprayul paralizant si de lovitura primita si a venit si ea la post. Dupa cateva minute, unul din subofiteri i-a scos catusele lui Dumitru Auras si i-a spus sa se duca „linistit” acasa.

Dumitru Auras Marcu si-a scos certificat medico-legal (nr. 1295 din 23 iulie 1997) din care rezulta, intre altele, ca prezenta excoriatii pe spate, „cruste rosii negricioase” in zona stanga, iar radiografia a aratat ca avea doua coaste (VII si VIII stanga) fracturate. Concluzia este ca „necesita 15-16 zile ingrijiri medicale”. Aici trebuie mentionat faptul ca, pentru a obtine un astfel de certificat, Dumitru Auras a trebuit sa plateasca o taxa de 67.500 lei, ceea ce, pentru el, reprezenta o suma importanta. Lipsa banilor este si motivul pentru care sotia sa, Mariana Marcu, nu si-a putut scoate un astfel de certificat.

Cateva zile mai tarziu, familia Marcu a primit prin posta procese-verbale de contraventie prin care atat Dumitru Auras cat si sotia sa Mariana erau amendati cu cate 500.000 lei pe baza Legii 61/1991. Din informatiile obtinute de familia Marcu, se pare ca si familia Toader ar fi primit amenzi similare. Familia Marcu a contestat cele doua procese-verbale la Judecatoria Targoviste.

Familia Marcu a reclamat agresiunile savarsite de cei doi subofiteri atat la politia Targoviste cat si la Parchetul militar Ploiesti, sesizarea catre acesta din urma fiind expediata prin posta cu confirmare de primire (confirmarea este din data de 13 august 1997). In urma reclamatiilor la politie, sotii Marcu au fost invitati la politia din Targoviste unde plt. Serban le-a luat declaratii scrise in legatura cu cele intamplate in seara zilei de 20 iulie.

Mai trebuie mentionat si faptul ca – dupa spusele sotilor Marcu – unul din nepotii lui Dumitru Auras, prezent la incidentele din 20 iulie, ar fi fost invitat la postul de politie din Razvad si i s-ar fi cerut sa nu spuna nimic despre tratamentul aplicat de politisti.

APADOR-CH considera ca politistii din Razvad au actionat in mod disproportionat fata de o banala cearta – fara violente fizice – intre rude. Folosirea sprayurilor paralizante – care pare a fi devenit o obisnuinta pentru acesti politisti – precum si loviturile aplicate lui Dumitru Auras si sotiei si recurgerea la catuse reprezinta un exces de forta total nejustificat, precum si un tratament inuman, interzis in mod expres de Constitutie, de Codul penal si de Legea Politiei. Cele trei amenzi primite de Dumitru Auras Marcu sub pretexte mai mult decat firave sunt inca o dovada a modului abuziv in care unii politisti folosesc Legea 61/1991.

Sectia Parchetelor Militare a comunicat APADOR-CH prin adresa nr. 2541/1997 din 29 decembrie 1997 ca s-a dat solutia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor din Razvad deoarece „toti martorii audiati au declarat ca politistii nu au savarsit acte de violenta asupra lui Marcu D. Auras…” „Din contra, Marcu D. Auras, care i-a amenintat pe politisti cu moartea daca intervin, s-a facut vinovat de savarsirea infractiunii de ultraj prev. de art. 239 C.p. si, in consecinta, a fost sesizat parchetul civil competent.” Adresa nu contine nimic in legatura cu utilizarea sprayului si cu lovirea sotiei lui Marcu, nici cu modul in care Marcu D. Auras a fost dus la post si legat cu catusele de avizier. Cat despre „amenintarea cu moartea” (239 C.p. alineatul 1 – ultraj „verbal”), APADOR-CH si-a exprimat in mod public, in repetate randuri, parerea ca acest alineat trebuie abrogat.

Remus Marin (satul Vizuresti, comuna Ciocanesti, judetul Dambovita, 1997)

APADOR-CH a fost sesizata la sfarsitul anului 1997 de familia Marin cu privire la un caz deosebit de grav ce formeaza obiectul dosarului nr. 1345/P/97 al Parchetul militar teritorial Bucuresti.

Jian si Floarea Marin declara ca fiul lor, Remus Marin, in varsta de 21 de ani, a fost impuscat in noaptea de 8/9 august 1997 de subofiterul de politie Nicu Toma de la Serviciul „Furturi auto” al sectiei 8 Politie, in zona orasului Buftea. Parintii l-au gasit in jurul orei 6:00 dimineata, zacand plin de sange langa gardul casei. Transportat de urgenta la spital, a fost operat si i s-au extras trei gloante din corp, la internare constatandu-se „plagi impuscate cot drept, regiune deltoidiana si scapulara dreapta, submandibular dreapta” (fisa de internare nr. 225/16 din 9 august 1997 a Spitalului clinic de urgenta Bucuresti). Dupa cum se poate lesne constata, persoana care a tras cu pistolul a ochit partea superioara a corpului, inclusiv capul victimei si numai un miracol a facut ca victima sa supravietuiasca. Art. 51 din Legea nr. 17/1996 cu privire la regimul armelor si munitiilor arata ca „uzul de arma … se va face in asa fel incat sa duca la imobilizarea celor impotriva carora se foloseste arma, tragandu-se, pe cat posibil, la picioare, pentru a evita cauzarea mortii acestora”.

Parintii victimei au aflat ca fiul lor ar fi acuzat de tentativa de a sparge un chiosc in Buftea sau in imprejurimi.

APADOR-CH considera ca reactia politistului – chiar daca a existat acea tentativa – este total disproportionata si nejustificata, dovedind lipsa de respect fata de viata unui om. Aceasta atitudine este dovedita si de faptul ca politistul implicat in incident nici macar nu a incercat sa-l ajute pe cel impuscat desi, conform Legii Politiei nr. 26/1994 avea aceasta obligatie.

Dupa stiinta familiei Marin, Remus ar fi fost transferat de la Spitalul de urgenta la Spitalul Penitenciar Bucuresti de unde ar fi fost adus in arestul Politiei din Buftea.

APADOR-CH a solicitat Parchetului informatii in legatura cu locul in care se afla Remus Marin si motivele pentru care s-a eliberat – daca s-a eliberat – mandatul de arestare preventiva, precum si stadiul investigatiilor in dosarul nr. 1345/P/97.

4. ARESTUL IGP

Pentru prima oara de la declansarea programului de monitorizare a abuzurilor politiei, respectiv din anul 1993, APADOR-CH a primit permisiunea sa viziteze arestul IGP. Asociatia a mai vizitat astfel de locuri de detentie in 1993, dar numai in compania unor reprezentanti ai unor organizatii din strainatate. O cerere adresata in 1996 Directiei Generale a Politiei Bucuresti, prin care APADOR-CH solicita o aprobare permanenta de a intra in aresturile sectiilor de politie din Capitala, a fost respinsa.

Trebuie precizat ca vizita in arestul IGP a avut loc ca urmare a solicitarii unei persoane aflate acolo in arest preventiv. Ulterior, asociatia a redactat un raport care a fost trimis autoritatilor:

„Situatia inculpatului Ioan Doru Miclea

Arestat pe data de 25 aprilie 1996, Ioan Doru Miclea este acuzat de inselaciune, fals si uz de fals in dauna unor societati comerciale cu care intretinea relatii de afaceri. Plangerea care a dus la arestarea sa nu a fost inca solutionata. In cursul lunii mai 1996 a mai aparut o plangere a unei alte societati comerciale, solutionata prin trimiterea in judecata a lui Ioan Doru Miclea, in noiembrie 1996. Au mai urmat, tot in luna mai 1996, alte patru plangeri din care numai una a format obiectul unei anchete penale.

Ioan Doru Miclea a semnalat reprezentantelor APADOR-CH unele probleme de natura procedurala care impieteaza asupra dreptului la un proces corect sau care demonstreaza necesitatea modificarii unor legi in vigoare:

a) pe toata durata detentiei, inculpatul a formulat mai multe cereri de punere in libertate, din care unele au fost admise in prima instanta si respinse in urma recursurilor declarate de Parchet. Trebuie mentionata in mod deosebit procedura folosita de instanta in legatura cu cererea de punere in libertate introdusa in noiembrie 1996. Instanta de fond a hotarat, la 9 decembrie 1996, punerea in libertate a inculpatului, Parchetul a declarat recurs la 12 decembrie, recurs motivat la 20 ianuarie 1997, iar instanta de recurs s-a pronuntat abia in februarie 1997, admitand recursul Parchetului si respingand cererea. Cu alte cuvinte, persoana arestata a trebuit sa astepte patru luni pronuntarea asupra unei cereri de punere in libertate, incalcandu-se astfel Decizia Curtii Constitutionale nr. 60/1994 (ramasa definitiva prin respingerea recursului prin Decizia nr. 20/1995) prin care un mandat de arestare preventiva trebuie prelungit de un judecator din 30 in 30 de zile, inclusiv in cursul judecarii, caz in care instanta trebuie sa se sesizeze din oficiu;

(…)

c) orice discutie intre o persoana aflata in detentie si avocatul sau se desfasoara in prezenta anchetatorului, ceea ce anuleaza caracterul confidential obligatoriu intre client si aparator. Mai mult, un arestat nu-si poate contacta avocatul decat prin intermediul anchetatorului. In arestul IGP se afla persoane care sunt anchetate fie de Directia Cercetari Penale a IGP, fie de Parchet. O persoana anchetata de un procuror va trebui sa astepte pana cand acesta il va contacta pe aparator si va gasi si timp liber sa fie de fata la discutia dintre avocat si clientul sau, ceea ce poate dura zile sau saptamani. Prin aceasta procedura, dreptul la aparare este, practic, anulat;

(…)

In legatura cu asigurarea conditiilor necesare pentru exercitarea dreptului sau la aparare, Ioan Doru Miclea a reclamat faptul ca nu toate raspunsurile primite la memoriile pe care le-a adresat unor autoritati publice i-au fost aduse la cunostinta. Aceasta ii creeaza o stare de permanenta incertitudine si il impiedica sa-si continue demersurile pe care le considera necesare pentru a-si dovedi nevinovatia. El a mai mentionat si faptul ca nu are la dispozitie hartie si pix, ceea ce presupune ca, de fiecare data cand doreste sa redacteze vreun memoriu, trebuie sa treaca prin lungul sir de formalitati prevazut de regulamentul aresturilor politiei. Pe langa aceasta restrictie, regulamentul respectiv mai interzice si detinerea de aparate de radio, singura sursa de informare audio fiind un difuzor care functioneaza numai 3-4 ore pe zi. Nu este deloc clar motivul pentru care regulamentul interzice persoanelor aflate in arestul politiei sa aiba un aparat de radio (despre televizoare nici nu poate fi vorba), lucru permis in penitenciare, indiferent daca persoanele aflate in detentie sunt in arest preventiv sau condamnate.

Vizita in arestul IGP

Arestul are o capacitate de 200 de locuri si, la data vizitei, se aflau in detentie 84 de persoane, din care patru femei. Nu au existat minori sau tineri intre 18 si 21 de ani. Nu a existat niciodata problema supraaglomerarii, a afirmat capitanul Negut, seful arestului.

Fiecare camera este prevazuta cu un spatiu neseparat de restul incaperii, in care se afla un WC de tip «turcesc» si un dus. Inexistenta unei usi despartitoare sau macar a unui paravan pune persoanele aflate in detentie in situatia umilitoare de a-si satisface nevoile fiziologice in fata colegilor de camera. Cu exceptia acestui aspect negativ, trebuie totusi remarcat faptul ca apa calda si apa rece curg in permanenta, ca nu sunt gandaci sau alte insecte, ca asternuturile sunt relativ curate, ca mancarea este acceptabila si ca se respecta normele plimbarii zilnice (cam o jumatate de ora). Singura plangere din partea detinutilor a fost dificultatea contactarii avocatilor, intrucat aceasta se realizeaza numai prin intermediul anchetatorului, dupa cum s-a mentionat mai sus.

Din discutia cu doctorul a rezultat un aspect ce trebuie semnalat si anume modul in care se efectueaza testarea HIV. Medicul, care decide cine anume trebuie sa faca acest test, a afirmat ca, in fiecare caz, a explicat in detaliu ce inseamna acest test, care pot fi rezultatele si ce consecinte ar putea avea un rezultat pozitiv. Nu a intampinat – afirma dansul – nici un refuz. La intrebarea ce s-ar fi intamplat daca detinutul ar fi refuzat sa faca testul, doctorul nu a stiut ce sa raspunda. Persoanele al caror test HIV a fost pozitiv (una singura in 1997 si circa trei-patru in anii precedenti), au fost informate confidential de medic si, sub diferite pretexte, au fost mutate singure in celule.

5. CONCLUZII

Demilitarizarea politiei nu constituie, inca, o preocupare nici pentru Executiv, nici pentru Legislativ. Totusi, aceasta idee castiga din ce in ce mai mult sprijin, mai ales din partea societatii civile. De asemenea, este incurajator faptul ca un grup de primari a cerut trecerea politiei locale in subordinea lor. De altfel, disciplina militara, atat de des invocata de adeptii actualului sistem de organizare a Ministerului de Interne, este destul de frecvent incalcata. Intr-un interviu aparut in ziarul „Romania Libera” din 11 octombrie 1997, ministrul de Interne Gavril Dejeu declara ca in primul semestru al anului, cadre din MI (politisti, jandarmi, pompieri, graniceri etc.) comisesera 5.717 abateri.

In situatii in care persoanele fizice se plang de abuzuri comise de politisti, anchetele desfasurate de parchetele militare dureaza mult prea mult si sunt finalizate, in majoritatea cazurilor, cu solutii de neincepere a urmaririi penale. Victimele nu se pot adresa instantelor de judecata nici in penal, nici in civil, fiind astfel private de dreptul constitutional al liberului acces la justitie. Chiar daca procurorii – inclusiv procurorii militari – sunt asimilati categoriei magistratilor, anchetele lor nu pot fi echivalate cu notiunea de proces corect si echitabil in sensul documentelor internationale privind drepturile omului si al standardelor stabilite de Curtea Europeana a Drepturilor Omului de la Strasbourg.

Pregatirea profesionala a politistilor – mai ales a celor din mediul rural si din orasele mici – este, inca, insuficienta. Absolventii Academiei de Politie – sau ai altor facultati care se angajeaza la IGP – nu se duc in comune sau in orase mici. In acest tip de localitati lucreaza mai ales subofiteri de politie, pregatiti in mod sumar. Cursurile/seminariile in materie de drepturi ale omului, atat cat se fac, privesc eminamente aspecte teoretice, fara legatura cu munca zilnica a politistilor si, firesc, nu au efectul initial preconizat, iar pregatirea psihologica a politistilor – daca exista – nu transpare in relatia dintre aparatorii legii si persoane.

Multi detinuti aflati in penitenciarele vizitate de APADOR-CH s-au plans de tratamentele la care au fost supusi in sectiile/posturile de politie. Putini au fost insa cei care au avut curajul sa reclame la parchetele militare si inca mai putini cei care au reusit sa aduca dovezi concludente. Cu exceptia cazului fratilor Damian, prezentat mai sus, asociatia nu are cunostinta de vreo alta situatie in care o persoana aflata in arestul politiei sa fi fost examinata de un medic legist si sa primeasca si certificat medico-legal. Mai trebuie amintit si faptul ca medicii din sistemul penitenciar se feresc sa mentioneze in fisele persoanelor nou-venite, eventualele semne ale unor rele tratamente aplicate in aresturile politiei. Cele mai numeroase semnalari privind aceste tratamente se refera la bataie, fie pentru a recunoaste o fapta, fie pentru asumarea si a altor fapte (ceea ce rezolva celebrele AN-uri adica „autori necunoscuti”), fie pentru ca politistul, „indignat” de gravitatea faptei savarsite de presupusul infractor, se socoteste indreptatit sa-l pedepseasca el insusi, fara a mai astepta hotararea instantelor de judecata. APADOR-CH a sugerat ca orice declaratie data in sectia/postul de politie in absenta unui avocat sa nu fie luata in considerare nici de procurori, nici de instantele de judecata.

Necunoasterea legilor sau gresita lor interpretare de catre politisti a dat nastere la abuzuri. Cel mai bun exemplu este modul in care politistii aplica Legea nr. 61/1991 privind contraventiile, care prevede amenzi substantiale sau inchisoare contraventionala pana la sase luni. O alta posibilitate de abuz este oferita de art. 16 lit. b) din Legea Politiei nr. 26/1994 care prevede „conducerea” unei persoane la sediu pentru o perioada de pana la 24 de ore, distincta de „retinerea de 24 de ore” prevazuta si de Constitutie si de Codul penal. Procedura „conducerii” nu este reglementata prin nici o lege, in timp ce „retinerea” presupune emiterea unei ordonante de procuror sau de seful sectiei. In aceste conditii, sunt frecvente cazurile in care persoanele sunt private de libertate pentru mai multe ore fara sa existe nici o posibilitate de aparare sau de contestare a acestei masuri.

Ca si in anii precedenti, APADOR-CH a avut o colaborare buna cu Sectia Parchetelor Militare, care a tinut cont de rapoartele asociatiei si de eventualele precizari suplimentare, infirmand unele solutii de neincepere a urmaririi penale impotriva unor politisti si dispunand completarea cercetarilor. APADOR-CH cunoaste dificultatile cu care se confrunta parchetele militare dar ele nu sunt suficiente pentru a justifica durata nepermis de lunga a investigatiilor (a se vedea cazurile Achim, Ioan Rosca, Tudorel Tanase si altele). Asociatia are obiectii si in privinta practicii de a retrimite un dosar pentru completarea cercetarilor aceluiasi procuror care a dat prima solutie.

Trei tipuri de comportament au aparut frecvent si in cazurile investigate de APADOR-CH in 1997:

– al politistilor care, incalcand legea, au lovit grav sau mai putin grav unele persoane si care – ca masura de intimidare a respectivelor persoane – au actionat rapid, plangandu-se ei insisi ca ar fi victime ale infractiunii de ultraj, de multe ori in circumstante ridicole, care i-ar descalifica pentru munca pe care sunt presupusi a o desfasura;

– al acelorasi politisti care, pentru intimidarea victimelor lor, recurg abuziv la Legea nr. 61/1991 si la amendarea repetata a celor deja molestati, ceea ce se constituie intr-o adevarata hartuire;

– al parchetelor militare care solutioneaza plangerile persoanelor impotriva politistilor intr-o perioada de timp de cateva ori mai indelungata decat solutioneaza parchetele civile plangerile acelorasi politisti impotriva persoanelor care i-au reclamat anterior.

Acest vadit dezechilibru in favoarea politistilor nu face decat sa intareasca ideea ca in Romania cetateanul de rand este ultimul protejat de sistemul legislativ si de institutiile statului.

IV. ASPECTE DIN PENITENCIARE

Anul 1997 pare sa fi marcat inceputul trecerii de la declaratii de intentii la eforturi concrete in directia imbunatatirii conditiilor de detentie si a restructurarii de fond a sistemului penitenciar. Astfel, un grup de lucru format din comandanti de penitenciare si experti ai Directiei Generale a Penitenciarelor a elaborat un set de propuneri legislative cu privire la regimul executarii pedepselor, la statutul cadrelor din penitenciare si la infiintarea institutiei ofiterului de probatiune. Introducerea pedepselor alternative, demilitarizarea cadrelor, instituirea sistemului de asistenta si control pentru detinutii liberati, un grad mai mare de autonomie pentru fiecare penitenciar sunt masuri care, o data legiferate de Parlament, vor duce la schimbari substantiale in acest domeniu. Din pacate, se constata o incetineala a procesul de legiferare, iar pana la adoptarea unei noi legislatii, regimul din penitenciare va continua sa functioneze conform unor reglementari invechite, care intra in contradictie cu standardele europene in materie.

A. PROTESTELE DIN FEBRUARIE 1997

Un eveniment cu totul deosebit a avut loc in luna februarie 1997, cand s-au declansat, mai intai la Penitenciarul Bucuresti si apoi si in alte inchisori din tara, protestele persoanelor aflate in detentie. Conform informatiilor obtinute de APADOR-CH, motivul initial a fost modul confuz in care s-a explicat detinutilor noul sistem de liberare conditionata pe baza modificarilor aduse Codului penal si Codului de procedura penala in noiembrie 1996. Protestele detinutilor s-au extins apoi si la alte aspecte: durata prea mare a proceselor, supraaglomerarea, hrana proasta etc. Timp de aproximativ o saptamana, presa scrisa si electronica a mediatizat indelung aceste proteste care, cu exceptia penitenciarului din Timisoara, s-au desfasurat in mod pasnic (refuz de hrana, strigarea unor lozinci, baricadarea in camere). La 23 februarie 1997, Directia Generala a Penitenciarelor a decis folosirea fortei pentru stingerea protestelor detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti.

Reprezentantii APADOR-CH au putut intra in penitenciar si in Spitalul Penitenciar abia pe data de 27 februarie, dupa mai multe discutii cu Directia Generala a Penitenciarelor. Putinele informatii pe care au reusit sa le obtina la fata locului au fost sintetizate intr-un raport care, conform solicitarii DGP, nu a fost facut public decat mult dupa data vizitei. Raportul consemneaza, printre altele:

„Cu cateva zile inainte de declansarea protestului detinutilor din penitenciar, una din educatoarele penitenciarului a citit la difuzor noile prevederi ale Codului penal referitoare la regimul executarii pedepselor, modificarea articolelor 59 si 60, nemultumindu-i in mod special pe detinuti, care au revendicat imediat revenirea la varianta veche a Codului penal si imbunatatirea conditiilor de detentie. In esenta, articolul 59, in noua sa forma, prelungeste perioada de detentie obligatorie minima (inainte de a avea posibilitatea de a intra la comisia de liberare conditionata) de la jumatate la doua treimi pentru pedepse de pana la zece ani, si de la doua treimi la trei patrimi pentru pedepse ce depasesc zece ani.

Unii detinuti au intrat in greva foamei. Comandantul penitenciarului, colonelul Ion Parjol, si-a exprimat convingerea ca publicitatea de care s-a bucurat protestul detinutilor, larg mediatizat, i-a atatat si mai mult si i-a incurajat.

Pentru rezolvarea conflictului, conducerea penitenciarului a mobilizat 500 de cadre, care au intervenit in forta in seara zilei de 23 februarie. Conform relatarilor comandantului penitenciarului, cadrele au fost autorizate sa foloseasca numai bastoanele de cauciuc din dotare si 3-4 fiole cu gaze lacrimogene in camerele unde detinutii baricadasera usile. Trebuie precizat ca numarul cadrelor folosite la interventie il depaseste pe cel al angajatilor penitenciarului, dar domnul comandant a refuzat sa precizeze de la ce institutie proveneau restul militarilor.

La data vizitei, adica la patru zile de la incidentele din penitenciar, comandantul a cerut reprezentantilor APADOR-CH sa nu stea de vorba cu detinutii si sa nu intre in celule ca sa nu «agite din nou spiritele», dupa ce cadrele penitenciarului de-abia reusisera sa-i linisteasca. Reprezentantii APADOR-CH au fost de acord cu aceasta rugaminte expresa, ramanand totusi sa viziteze cabinetele medicale.

Cabinetul medical vizitat de reprezentantii APADOR-CH acopera sectiile 5 si 6 ale penitenciarului. S-au putut insa verifica si registrele medicale ale sectiilor 3 si 4.

Consultand registrele medicale pentru zilele de 23, 24 si 25 februarie, deci imediat dupa interventia in forta, s-a constatat ca mai multi detinuti (circa 20) se prezentasera la cabinetele medicale acuzand traumatisme ce puteau rezulta din lovituri. In perioada anterioara interventiei in forta nu s-au semnalat astfel de cazuri. Exemplele care urmeaza sunt ale detinutilor din sectiile 3, 5 si 6:

Sectia 3: camera 43:

– Nastase Bobancu – politraumatism hemitorace si membru superior si inferior;

– George Chirilencu – contuzie forte si hematom;

– Vasile Viorel – contuzie forte;

– Dutu Viorel – contuzie forte;

Sectia 3: camera 49:

– Motoc Marian – plagi superficiale parieto/occipital stang/epistaxis posttraumatic;

– Ivan Nicolae – contuzie forte;

Sectia 3: camera 42:

– Constantinescu Gheorghe – traumatism forte;

Sectia 3: camera 44:

– Copilu Mirel – contuzie forte/hematom;

Sectia 3: camera 50:

– Burcea Marin – hemartroza cot stang;

Sectia 4 este o sectie eminamente TBC in care, dupa spusele doctorului Tanasescu, nu s-a intrat cu forta si n-au fost inregistrate cereri de iesire la cabinetul medical.

Sectiile 5 si 6: camera 93:

– Gheorghe Mihai – autoagresiune;

Sectiile 5 si 6: camera 109:

– Marcu Viorel – contuzie forte gamba stanga;

Sectiile 5 si 6: camera 55:

– Burca Marian – suspect fractura brat superior stang;

– Macelaru Ion – traumatism toracic;

Sectiile 5 si 6: camera 65:

– Busuioc Florica – plaga taiata;

Sectiile 5 si 6: camera 49:

– Memet Alexandru – contuzie lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 71:

– Ciuraru A. – contuzie post traumatica;

Sectiile 5 si 6: camera 58:

– Mihai M. – contuzie articulatie genunchi drept;

Sectiile 5 si 6: camera 79:

– Zaicareanu C-tin – epistaxis;

– Stan C-tin – echimoza suborbitala stanga;

– Stan Emil – traumatism coloana zona lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 80:

– Dumitru Florin – traumatism coloana zona lombara;

Sectiile 5 si 6: camera 92:

– Duduianu Nicolae – echimoza;

Reprezentantii APADOR-CH nu au putut verifica si registrele de la cabinetele medicale ale sectiilor 1 si 2. In ciuda asigurarilor date de comandantul Penitenciarului Bucuresti, se poate trage concluzia ca in timpul interventiei impotriva detinutilor s-a recurs la mai multa forta decat ar fi fost necesar. Mai trebuie mentionata si o declaratie a doctorului Tanasescu, conform careia el insusi a fost de fata la interventie si a indemnat cadrele sa «nu ii loveasca pe detinuti in zonele vitale».

La iesirea din incinta penitenciarului, reprezentantii APADOR-CH au fost abordati de o ruda apropiata a unuia din detinuti (Ion Filias, aflat in arest preventiv din 1996), care le-a relatat ca a incercat sa-l vada pe acesta dar a fost refuzata. Rudei i s-ar fi spus – fara a se putea preciza sursa – ca Ion Filias ar fi fost lovit in zona genitala de organele de interventie si ca s-ar afla – in stare grava – internat la infirmerie. Cum reprezentantii APADOR-CH nu se mai puteau intoarce in penitenciar, ruda respectiva a fost sfatuita sa se adreseze la Directia Generala a Penitenciarelor.”

La Spitalul Penitenciar, reprezentantii APADOR-CH au stat de vorba cu lt.-col. Adrian Olteanu, loctiitor al comandantului pentru paza si regim, care a pus la dispozitie toate datele statistice privitoare la efectivul de bolnavi al spitalului. In spital nu au existat incidente similare cu cele din Penitenciarul Bucuresti, cu exceptia unui bolnav de la camera 207 care a intrat in „refuz de hrana” pentru o jumatate de zi din spirit de solidaritate cu revendicarile detinutilor din penitenciar.

Reprezentantii APADOR-CH au tras concluzia ca interventia cadrelor de la Penitenciarul Bucuresti pentru stingerea conflictului a fost justificata dar ca existau indicii serioase ca s-a folosit in mod excesiv forta. APADOR-CH considera, dupa acea vizita, ca se impunea efectuarea unor investigatii atat de Ministerul de Justitie cat si de Parchetul militar in legatura cu modul in care s-a desfasurat acea interventie.

*

In lunile care au urmat, au inceput sa apara informatii care prezentau o alta fata a interventiei in forta de la Penitenciarul Bucuresti. Initial confuze, ele au capatat credibilitate pe masura ce tot mai numerosi detinuti au gasit curajul sa vorbeasca deschis despre cele intamplate pe 23 februarie si in noaptea de 23/24 februarie 1997.

In luna septembrie, detinutul Ilie Ghita (intre timp eliberat) a afirmat in fata unui reprezentant al APADOR-CH si al unui membru al Secretariatului International de la Londra al organizatiei AMNESTY INTERNATIONAL ca, dupa interventia in forta din 23 februarie, a urmat o actiune cu caracter strict punitiv, impotriva unui numar de detinuti (cifra variaza intre 70 si 100) anume selectionati de conducerea penitenciarului. Acesti detinuti – alesi, se pare, dupa gradul de influenta asupra celorlalti detinuti sau dupa eventuale antipatii din partea cadrelor – au fost adunati la punctul de primire unu si au fost batuti cu bate de lemn, bastoane, pumni si picioare de circa 70 de persoane mascate, din jurul orei 22:30 pana a doua zi dimineata in jurul orei 5:00. In „pauzele” dintre reprizele de bataie, detinutii care se mai puteau tine pe picioare erau pusi sa culeaga de pe jos cioburi, pietricele etc. Toti cei batuti au fost dusi – unii cu paturile! – in alte camere decat cele din care fusesera luati. Putini au ajuns la cabinetele medicale pentru ingrijiri si inca si mai putini, la Spitalul Penitenciar aflat la cativa metri de penitenciar. Ilie Ghita si cativa din cei batuti au adresat plangeri Parchetului militar in legatura cu tratamentul inuman si degradant la care fusesera supusi. Ei au identificat acele persoane din DGP si din penitenciar care au coordonat in mod deschis intreaga represiune: colonelul Stroescu (DGP), comandantul Parjol (Penitenciarul Bucuresti), colonelul Olteanu de la Spitalul Penitenciar. Ilie Ghita a mentionat numele detinutilor care adresasera plangeri Parchetului militar si ale celor dispusi sa vorbeasca deschis despre cele intamplate.

In urma discutiilor cu Ilie Ghita, reprezentantii APADOR-CH s-au deplasat din nou la Penitenciarul si la Spitalul Penitenciar Bucuresti la data de 19 noiembrie 1997. Fragmentele din raportul APADOR-CH care au relevanta in privinta represiunii din februarie 1997 sunt reproduse mai jos:

a) Viorel Vasile (zis Jaga), aflat la Spitalul Penitenciar.

„Detinutul este una din victimele represiunii brutale din Penitenciarul Bucuresti din 23 februarie 1997 si unul din putinii care are curaj sa se planga pe fata de acest lucru.

Conform celor relatate de Viorel Vasile, in seara de 23 februarie 1997, un grup de persoane cu cagule pe fata au navalit in camera in care se afla (43, sectia a III-a), au lovit cu brutalitate pe toti cei aflati acolo, folosind bate de lemn (rotunde sau cu muchii dreptunghiulare) si bastoane. La putin timp dupa aceea, cativa «mascati» au revenit in camera si au strigat trei nume de pe o lista, printre care si cel al lui Viorel Vasile. Cei trei au fost tarati de-a lungul coridorului unde se aflau aliniati pe stanga si pe dreapta alti mascati care i-au lovit din nou. Fie chiar la prima interventie in camera, fie cand era tarat si lovit pe coridor, lui Viorel Vasile i-a fost fracturat un picior. Fractura inchisa a fost confirmata la infirmerie. Viorel Vasile a fost trimis inapoi fara a i se acorda asistenta medicala necesara. A fost din nou lovit de persoane mascate, dupa care si-a pierdut cunostinta. A fost dus intr-o alta camera (86, sectia a V-a) iar ghipsul i-a fost aplicat abia pe 27 februarie. La circa o saptamana, la sosirea unei comisii (probabil cea din partea Senatului), cadre din penitenciar i-au taiat ghipsul si i-au cerut «sa-si tina gura», ceea ce Viorel Vasile nu a facut, relatand comisiei intreaga interventie in forta. Dintre persoanele care au condus actiunea punitiva, detinutul i-a recunoscut pe colonelul Stroescu de la DGP, pe fostul comandant al penitenciarului – dl Parjol – si pe colonelul Olteanu care, la data reprimarii, lucra la Spitalul Penitenciar, de unde a fost transferat la penitenciar in aprilie sau mai 1997. Viorel Vasile a inaintat o plangere la Parchetul militar dar, pana la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, nu primise nici un raspuns si nici nu fusese audiat. Viorel Vasile este, dupa stiinta sa, singurul din cei batuti in 23 februarie care se mai afla in spital. Ceilalti, internati in diverse reprize, au fost fie retrimisi la Penitenciarul Bucuresti, fie transferati in alte penitenciare din tara.”

b) George Nastase Bobancu, aflat la Penitenciarul Bucuresti

„A facut parte din grupul de detinuti batuti in noaptea de 23/24 februarie 1997. Conform relatarii sale, in seara de 23 februarie, a fost scos din camera (90, sectia a V-a) si dus la punctul de primire. Aici, mai multi detinuti au fost bagati in camarutele de primire, unde au fost obligati sa se intinda pe ciment. In incaperea in care a fost dus Bobancu mai erau inca 6-7 detinuti. Au fost scosi in curte dupa caderea intunericului si batuti pana pe la 5:00 dimineata. Dupa estimarea lui George Nastase Bobancu, aproximativ 50-60 de detinuti au fost batuti de circa 70 de persoane, dintre care doar cateva nu purtau cagule. Intre acestia, Bobancu i-a identificat pe dnii Stroescu, Baditoiu, Parjol si Olteanu. Detinutii au fost loviti cu bate rotunjite sau cu muchii dreptunghiulare – care, dupa toate aparentele, erau picioare de mese si scaune, fabricate chiar in atelierele penitenciarului –, cu bastoane, pumni si picioare.

George Nastase Bobancu, fost artist de circ, cu o constitutie deosebit de robusta, afirma ca i-a fost spart sternul, a fost lovit in mod repetat pe tot corpul si, in cele din urma, a fost carat cu patura mai intai intr-o camera, iar apoi la infirmerie, unde a ramas timp de doua saptamani. Readus intr-o camera din penitenciar (nr. 109), a fost pedepsit cu sase luni de regim restrictiv (retragerea drepturilor la pachet, vizita, corespondenta etc.). Dupa 15 zile de astfel de regim, a fost internat la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde a ramas pana la jumatatea lunii octombrie. Pe durata spitalizarii, nu i s-a acordat nici un fel de asistenta de specialitate pentru rezolvarea fracturii de stern. Mai mult, i s-a raspuns permanent «sa-si vada de treaba, ca n-are nimic la stern». George Nastase Bobancu continua sa aiba dureri in cosul pieptului si la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH. Detinutul a adresat, in luna mai, o plangere Parchetului militar in legatura cu modul in care s-a desfasurat reprimarea din februarie 1997.

Readus la Penitenciarul Bucuresti, detinutului i s-a aplicat din nou regimul restrictiv, explicatia adjunctului comandantului fiind ca «perioada de spitalizare nu se scade din pedeapsa de sase luni». La data vizitei, George Nastase Bobancu statea intr-o camera foarte mica (604, sectia a VI-a, regim restrictiv), impreuna cu alti 14 detinuti, in paturi pe trei niveluri.

Concluzii

1. Relatarile detinutilor Viorel Vasile si George Nastase Bobancu cu privire la reprimarea de la Penitenciarul Bucuresti din 23 februarie si noaptea de 23/24 februarie 1997 se coroboreaza cu declaratia anterioara a lui Ilie Ghita, fost detinut in Penitenciarul Jilava, pe acelasi subiect. Toti trei sustin ca au facut plangeri la Parchetul militar in legatura cu tratamentul inuman si degradant pe care l-au suportat, dar numai Ilie Ghita a fost chemat sa dea declaratii. APADOR-CH are informatii ca si alti trei detinuti – Florin Mergescu, Amet Metin si Gigi Constantinescu (zis Boieru) – au depus plangeri la Parchetul militar si se pare ca Amet Metin ar fi fost contactat de un procuror militar.

Trebuie mentionat ca toti interlocutorii APADOR-CH au afirmat ca in saptamana in care s-a produs protestul pasnic al detinutilor, ei ar fi fost incurajati in manifestarile lor de cadrele penitenciarului care ii anuntau de prezenta in penitenciar a unor reprezentanti ai mass-media;

2. Exista si alti detinuti care au avut de suportat consecintele modului excesiv de brutal in care au fost pedepsiti detinutii dar se tem sa vorbeasca;

3. Interventia cadrelor din penitenciar pentru stingerea protestului a fost disproportionat de mare in prima faza, cand s-a intrat in camere cu forta, au fost loviti detinuti, s-a recurs chiar la bombe cu gaze lacrimogene, in conditiile in care protestul detinutilor nu a capatat in nici un moment aspecte violente;

4. Interventia cadrelor din penitenciar a fost insa complet nejustificata in faza a doua, in care a avut clar un aspect punitiv;

5. Din toate relatarile, rezulta ca «selectarea» detinutilor care au fost batuti cu salbaticie toata noaptea s-a facut in functie de personalitatea acestora (influenta asupra celorlalti detinuti, mod de exprimare etc.) si de eventualele animozitati care existau intre acestia si cadrele din penitenciar;

6. Din declaratiile lui Ilie Ghita, Viorel Vasile si George Nastase Bobancu a rezultat ca, intre reprizele de bataie din noaptea de 23/24 februarie, detinutii, din care multi abia se mai puteau ridica de jos, au fost obligati sa «curete» curtea, adunand pietricele, bucatele de sticla etc. Acelasi tratament degradant li s-a aplicat si in zilele urmatoare;

7. Lipsa asistentei medicale sau intarzierea in acordarea acesteia este un fapt nepermis si imposibil de justificat din partea unor medici si echivaleaza cu tratament inuman;

(…).

APADOR-CH a trimis rapoartele integrale asupra celor doua vizite la Penitenciarul si Spitalul Penitenciar Bucuresti atat Directiei Generale a Penitenciarelor si ministrului de Justitie, cat si Sectiei Parchetelor Militare.

Merita mentionat faptul ca unul din participantii directi – recunoscut de mai multi detinuti – la actiunea punitiva din noaptea de 23/24 februarie 1997 – colonelul Olteanu – a fost mutat de la Spitalul Penitenciar la Penitenciar!

Mai trebuie precizat si faptul ca o comisie senatoriala a facut propriile investigatii in legatura cu modul in care s-a actionat la Penitenciarul Bucuresti in ziua de 23 februarie si in noaptea care a urmat dar, judecand dupa raportul intocmit, nici una din concluzii nu se refera la aplicarea unor metode inumane si degradante impotriva detinutilor.

Sectia Parchetelor Militare de pe langa Curtea Suprema de Justitie a informat APADOR-CH prin adresa nr. 59/P/1997 din 19 decembrie 1997 ca:

„Prin rezolutia procurorului militar s-a dispus neinceperea urmaririi penale, deoarece s-a constatat ca interventia cadrelor pentru restabilirea ordinii s-a facut cu respectarea dispozitiilor legale.

Interventia in forta a avut loc dupa ce toate posibilitatile de actiune nonviolente au fost epuizate si s-a facut in conformitate cu Planul-cadru nr. 40710/21.02.1997 aprobat de secretarul de stat Dorin Clocotici, care prevedea masurile si modul lor de aplicare in cazul manifestarilor in grup de nerespectare a regulilor de ordine interioara.”

Asociatia considera solutia drept total nesatisfacatoare si in contradictie evidenta atat cu prevederile Constitutiei Romaniei cat si cu documentele internationale privind drepturile omului ratificate de Romania, care sunt parte din dreptul intern. APADOR-CH a cerut Sectiei Parchetelor Militare sa dispuna reluarea si completarea cercetarilor in cazul reprimarii protestelor detinutilor de la Penitenciarul Bucuresti.

B. ASPECTE GENERALE

a) Supraaglomerarea

Aceasta problema ramane in continuare una din cele mai serioase ale sistemului penitenciar din Romania. Una din cauzele supraaglomerarii ramane, ca si in anii precedenti, usurinta cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva (pana la 30 de zile) iar judecatorii le prelungesc pe perioade de cate 30 de zile. Curtea Constitutionala a decis ca un judecator nu poate prelungi un mandat de arestare decat pentru 30 de zile indiferent de stadiul procesului penal. Cu alte cuvinte, o persoana aflata in arest preventiv pe baza unui mandat emis de un procuror are dreptul sa i se analizeze, o data la 30 de zile, situatia de catre un judecator care trebuie sa decida daca se mai justifica sau nu starea de privare de libertate. Conform Constitutiei, deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii.

La inceputul anului 1997, Ministerul de Justitie a propus Guvernului sa emita o ordonanta de urgenta prin care sa se renunte la obligatia instituita de Curtea Constitutionala. Asadar. Ministerul de Justitie a incercat sa determine Guvernul sa emita ordonanta de urgenta care ar fi anulat si acea garantie minima oferita persoanei private de liberate, cu motivarea ca a descoperit ca in sistemul penitenciar practica ceruta de Curtea Constitutionala era exceptia si nu regula. In luna martie 1997, statistici – incomplete – ale DGP aratau ca aproximativ zece mii de inculpati aflati in diverse faze ale procesului penal nu beneficiau de aceasta garantie.

La sfarsitul primei sesiuni parlamentare din 1997, a fost adoptata o lege prin care erau amnistiate unele fapte si gratiate unele pedepse, in urma careia circa 2.000 de detinuti au fost pusi in libertate. Aceasta masura nu putea insa rezolva problema supraaglomerarii. Nici darea in folosinta partiala a noului Penitenciar Rahova, in toamna lui 1997, nu a insemnat altceva decat preluarea a circa 600 de detinuti din cei peste 3.000 de la Penitenciarul Bucuresti.

In cursul vizitelor intreprinse in anul 1997, APADOR-CH a constatat ca numai Penitenciarul de la Bistrita nu era supraaglomerat. In marea majoritate a inchisorilor, sunt frecvente situatiile in care detinutii dorm cate doi intr-un pat sau trei in doua paturi, paturile fiind asezate pe trei sau chiar patru niveluri. Spatiul din camere ramas liber este extrem de mic. In aceste conditii, detinutii care nu muncesc (pentru ca nu au unde sau pentru ca sunt inapti temporar) nu pot face altceva decat sa stea in pat circa 23 de ore din 24 (plimbarea zilnica dureaza intre 30 de minute si o ora, in functie de spatiul de care dispune penitenciarul). Detinutii mananca tot in camera, neexistand spatii separate. In cateva penitenciare (Bistrita, Iasi) s-a reusit – partial – amenajarea unor camere in care unii detinuti (in primul rand femeile) sa poata manca in conditii mai decente.

Detinutii au la dispozitie ziare – de cele mai multe ori insuficiente pentru numarul mare de detinuti – si biblioteci – a caror dotare lasa mult de dorit. Mai exista si televizoare sau radio-casetofoane care, in majoritate, apartin detinutilor, penitenciarele avand in dotare doar cateva. Se organizeaza si cursuri de alfabetizare (clasele I–IV in unele penitenciare, I–VIII in altele), dar toate aceste activitati ocupa prea putin din timpul detinutilor si sunt departe de a asigura pregatirea lor pentru viata in libertate. In aceste conditii, apare evident ca accentul cade, inca, pe aspectul punitiv al detentiei, latura educativa fiind lasata pe un plan indepartat.

b) Asistenta religioasa

Fiecare penitenciar are un preot ortodox, angajat al Directiei Generale a Penitenciarelor. Fara a pune in discutie rolul sau potential benefic in recuperarea morala a detinutilor, APADOR-CH a constatat ca, in unele penitenciare, preotul este perceput ca fiind „omul sistemului” ceea ce a creat suspiciuni si a dus chiar la refuzul persoanelor aflate in detentie de a se mai spovedi. Majoritatea comandantilor de penitenciare afirma ca reprezentantii altor culte sunt bineveniti. Numai ca ei trebuie sa aiba o aprobare de la DGP, sa discute mai intai cu preotul ortodox iar in unele penitenciare sunt acceptati doar cei care reprezinta culte recunoscute prin lege de statul roman. La Penitenciarul Gherla, preotul ortodox este prezent la toate intalnirile reprezentantilor altor culte cu detinutii, ceea ce inseamna, practic, o imixtiune in viata intima a acestora, si o violare a libertatii lor de a practica o anume religie prin conditionarea indeplinirii serviciului religios de prezenta preotului ortodox.

Cea mai grava violare a libertatii de religie in sistemul penitenciar, este ca trecerea de la un cult religios la altul este interzisa. Argumentul comandantilor este ca o persoana privata de libertate are o stare psihica deosebita care nu-i permite sa discearna. Unii preoti ortodocsi, cu care reprezentantii APADOR-CH au discutat, au sustinut ca reprezentantii altor culte incearca sa „racoleze” credinciosii aducandu-le mici daruri sau facandu-le servicii marunte. APADOR-CH nu intelege eforturile preotilor ortodocsi de a mentine „in turma credinciosilor” acei detinuti care doresc sa adere la o alta religie, indiferent de motive. Constitutia Romaniei garanteaza la art. 29 libertatea constiintei, ceea ce implica si libertatea fiecarei persoane de a-si alege credinta religioasa fara restrictii, indiferent daca acest lucru se intampla intr-o perioada de seninatate sau intr-un moment greu al vietii persoanei in cauza.

c) Fonduri insuficiente

Acest motiv este foarte des invocat de comandantii penitenciarelor, chiar daca unele masuri pentru imbunatatirea situatiei detinutilor nu presupun decat, eventual, cheltuieli minime. APADOR-CH a propus mereu sporirea timpului rezervat exercitiului fizic. Impedimentele referitoare la spatiul insuficient sau la dificultatea asigurarii pazei pot fi rezolvate daca exista bunavointa si respect fata de fiinta umana. Asociatia a insistat de asemenea sa se asigure o legatura mai consistenta intre persoanele aflate in detentie si lumea exterioara. Limitele stabilite prin regulament (o vizita la doua luni pentru recidivisti, una pe luna pentru nerecidivisti, patru pe luna pentru minori etc.).

In plus, orice asociatie sau fundatie care doreste sa faca ceva pentru reintegrarea sociala a detinutilor ar trebui sa fie incurajata si nu supusa unor formalitati birocratice care o pot descuraja.

APADOR-CH a constatat ca la penitenciarele unde exista o reala preocupare pentru conditiile de detentie (Bistrita, Poarta AlbA, Iasi, Bacau) se fac eforturi pentru imbunatatirea conditiilor de detentie, chiar daca banii sunt numarati. Pe de alta parte, APADOR-CH semnaleaza cazul Penitenciarului Galati unde, dupa ce s-a demolat vechea inchisoare (datand de la sfarsitul secolului XIX), si s-a construit o aripa noua, conducerea a fost obligata sa mute toti detinutii in noua cladire (mentinand supraaglomerarea) pentru ca nu a mai avut banii necesari pentru ridicarea celui de al doilea tronson.

Hrana detinutilor continua sa fie o problema. Carnea inseamna practic oase, copite, cozi si slanina, cu toate ca multe penitenciare au propriile ferme de animale. DGP stabileste numarul de calorii pe zi si categoriile de detinuti, bareme unice si obligatorii pentru intregul sistem penitenciar. APADOR-CH a sugerat ca DGP sa stabileasca doar un barem minim obligatoriu de calorii pe zi, lasand la latitudinea fiecarui comandant imbunatatirea meniului in functie de posibilitatile locale.

Conditiile de igiena sunt, cu putine exceptii, total nesatisfacatoare. In majoritatea penitenciarelor, camerele sunt dotate cu unu–doua WC-uri si spalatoare cu trei-patru robinete, total insuficient pentru numarul mare de detinuti. Se practica, in continuare, dusul cald saptamanal, dar timpul alocat pentru fiecare camera (circa 20-30 de minute) este prea scurt avand in vedere numarul mare de detinuti dintr-o camera. Paturile, cearsafurile, paturile sunt vechi si degradate.

d) Asistenta medicala

APADOR-CH a discutat in repetate randuri, atat cu conducerile penitenciarelor cat si cu medicii care lucreaza in sistem, posibilitatea furnizarii prezervativelor pentru detinuti. Este clar ca ar fi vorba de pura ipocrizie daca s-ar nega practicarea unor relatii sexuale in sistemul penitenciar. In timpul vizitei la Spitalul Penitenciar Bucuresti, reprezentantii asociatiei au aflat ca doi detinuti fusesera depistati recent ca fiind infectati cu HIV. Argumentele conducerilor penitenciarelor conform carora introducerea prezervativelor ar echivala „cu incurajarea unor astfel de practici” pot fi usor contracarate cu riscurile – reale – ale contaminarii nu numai cu HIV dar si cu germenii bolilor venerice. Punand in balanta cheltuielile pentru fiecare detinut infectat cu HIV, sifilis, gonoree etc., si costul prezervativelor (care pot fi procurate si din donatii) rezulta ca principala problema tine de mentalitate si nu de finante.

Asistenta medicala este departe de standardele normale. In majoritatea penitenciarelor numarul medicilor este mult prea mic fata de cel al detinutilor. Acest fapt creeaza nemultumiri printre detinuti care au impresia ca sunt fie ignorati, fie prost tratati de medici. Este evident ca un doctor care da cateva zeci de consultatii zilnic – uneori chiar peste o suta – nu poate acorda atentia necesara fiecarui detinut in parte. Este drept ca unii detinuti se prefac ca sufera de ceva in speranta ca vor fi transferati fie la Spitalul Penitenciar Bucuresti, fie la un spital civil si ca, in cele din urma, ar putea fi eliberati pe motiv de boala. Mai exista si categoria detinutilor care se automutileaza pentru a atrage atentia asupra duratei prea lungi a proceselor lor, sau pentru diverse motive personale. Ar fi necesar ca in fiecare penitenciar sa functioneze cel putin un psiholog care ar putea contribui atat la diminuarea numarului celor care se automutileaza sau intra in refuz de hrana, cat si la pregatirea pentru viata in societate dupa liberare.

Ca si preotii ortodocsi, si medicii sunt angajatii DGP. Fiind vorba inca de o structura militara in care ordinul superiorilor este lege, exista temeri cu privire la modul in care doctorii si asistentii lor isi practica meseria. Primul si cel mai flagrant exemplu este cel al represiunii de la Penitenciarul Bucuresti care s-a desfasurat in prezenta unui medic. Ingrijirile medicale acordate victimelor interventiei au fost fie amanate, fie inadecvate. APADOR-CH considera ca medicii si asistentii lor de la Penitenciarul Bucuresti si, ulterior, de la Spitalul Penitenciar au incercat sa minimalizeze efectele interventiei din 23 si din noaptea de 23/24 februarie.

Un alt aspect se refera la intocmirea fiselor medicale ale fiecarui detinut depus in penitenciar. Dupa stiinta asociatiei, in nici o fisa a vreunei persoane aduse din arestul politiei nu s-au consemnat urme de violenta ca urmare a tratamentului aplicat in sectii/posturi de politie. Mai mult, in toate penitenciarele vizitate, medicii si comandantii au sustinut la unison ca nu au existat cazuri de oameni adusi de la politie in penitenciare care sa fi prezentat urme de lovituri. S-ar putea trage concluzia ca nici un politist nu a lovit vreodata vreo persoana care a trecut prin arestul politiei si a ajuns apoi in penitenciar. Numai ca sunt mult prea multi inculpati/detinuti care sustin contrariul.

APADOR-CH sugereaza, ca si in cazul preotilor din penitenciare, ca medicii si asistentii lor sa nu mai fie angajatii DGP, eliminandu-se astfel suspiciunile ce planeaza asupra modului in care isi practica meseria;

e) Pedepse aplicate detinutilor pentru incalcarea regulamentului penitenciarelor

APADOR-CH a constatat ca, la fel ca in anii precedenti, nici in 1997 nu s-a afisat in fiecare camera de detentie macar cate un exemplar din regulament. Exista si cateva exceptii, mai ales dupa ce Directia Generala a Penitenciarelor a editat un ghid pentru uzul detinutilor. Fara a intra in amanunte cu privire la unele din materialele continute – care pot fi mult imbunatatite – ghidul este un pas inainte pentru informarea detinutilor cu privire la drepturile si indatoririle lor.

Insa in absenta unui indrumar afisat, este greu de crezut ca persoanele private de libertate vor tine minte toate regulile care li se citesc la intrarea in penitenciar. Pedepsele aplicate pentru incalcarea regulamentului sunt urmatoarele:

– avertisment

– mustrare

– suspendarea unuia sau mai multor drepturi (pachet, vizite, corespondenta)

– izolarea simpla (maximum 15 zile) sau severa (maximum 10 zile)

– regim restrictiv (intre 3 si 12 luni; presupune privarea pe termen lung de toate drepturile, inclusiv televizor si radio)

– transferare la sectia de periculosi (acestia nu au dreptul sa munceasca iar paza este sporita; masura poate fi luata/anulata de conducerea penitenciarului pe perioade nelimitate).

Aplicarea unei anume pedepse se stabileste de conducerea penitenciarului pe baza raportului de pedepsire intocmit de supraveghetori. Problema care se pune este in ce masura detinutul invinuit de comiterea unei abateri se poate apara si ce cai de atac ii stau la dispozitie. Chiar daca – asa cum afirma unii comandanti – detinutul este intotdeauna audiat, intrebarea este cata credibilitate are declaratia lui fata de afirmatiile supraveghetorului. Dupa stabilirea sanctiunii, detinutul pedepsit are, teoretic, posibilitatea de a adresa o plangere Parchetului militar care ar putea declansa o ancheta. Numai ca toti detinutii stiu ca li se citeste toata corespondenta si sunt convinsi ca o plangere impotriva cadrelor ar avea putine sanse de a ajunge la destinatie. In consecinta, marea majoritate prefera sa execute pedeapsa, chiar daca sunt nevinovati si chiar daca raportul de pedepsire va cantari greu atunci cand le va veni randul sa intre la comisia de liberare conditionata.

Mai trebuie mentionat si faptul ca este suficient ca un detinut sa discute cu colegii de camera chestiuni care nu sunt pe placul supraveghetorilor ca acestia sa intocmeasca imediat raport de pedepsire (a se vedea mai jos cazul detinutului Dan Ziegler de la Penitenciarul Bistrita, precum si cazul lui Mihai Prundaru care a expediat pe cai ocolite o plangere catre APADOR-CH, fapta pentru care – afirma el – a fost batut de supraveghetori si pedepsit cu izolare severa la Penitenciarul Gherla).

f) Dreptul la aparare

Cu toate ca nu priveste sistemul penitenciar decat in mica masura, trebuie analizat modul in care se respecta dreptul constitutional la aparare, deoarece aproximativ 33% (cifra oficiala) din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Parerea APADOR-CH, in urma numeroaselor vizite la inchisori, este ca mai mult de 50% din persoanele aflate in penitenciare sunt in arest preventiv. Diferenta dintre 33% si 50% provine – foarte probabil – din faptul ca oficialitatile din sistemul penitenciar socotesc ca persoanele condamnate in prima instanta nu mai fac parte din categoria celor aflate in arest preventiv. Se confirma astfel ignorarea principiului de drept conform caruia o persoana este considerata vinovata de comiterea unui delict numai atunci cand exista o hotarare judecatoreasca definitiva. Toate statisticile puse la dispozitia reprezentantilor APADOR-CH cuprind o rubrica separata „condamnati in prima instanta”.

Majoritatea persoanelor aflate in arest preventiv sunt lipsite de posibilitati materiale, asa incat ele trebuie sa se multumeasca cu avocati din oficiu. Cu putine exceptii (Bistrita, de exemplu), avocatii din oficiu nu vin la penitenciare sa discute cu clientii lor, nu fac eforturi pentru a asigura o aparare reala in instante si se rezuma la a solicita „intelegerea” judecatorilor fata de inculpati. Nu putine sunt cazurile in care acuzatii nu discuta niciodata cu aparatorii lor. Iar atunci cand discuta, conversatia dintre avocat si client are loc fie la grefa tribunalului, in prezenta altor detinuti si a supraveghetorilor, fie chiar in sala de sedinte, inainte sau in timpul procesului. Desigur, stimulentele materiale ale unui avocat din oficiu sunt minime (angajament de pana la 150.000 lei indiferent de durata procesului, nici un leu pentru deplasari etc.). Pentru ca dreptul la aparare sa nu ramana litera moarta, ar trebui ca barourile si cabinetele particulare sa puna la punct un sistem stimulativ pentru avocatii dispusi sa preia astfel de cazuri.

Penitenciarele ar putea contribui la respectarea acestui drept prin cateva masuri ce nu implica decat cheltuieli minime: a) permisiunea pentru orice avocat de a discuta cu orice persoana aflata in arest preventiv/client, nu numai cu acela pentru care are delegatie; b) permisiunea pentru orice detinut de a contacta telefonic orice avocat, ori de cate ori doreste. Aceasta presupune instalarea unor posturi telefonice in fiecare penitenciar dar si posibilitatea pentru detinuti de a avea permanent asupra lor fie fise, fie cartele magnetice. (In sistemul penitenciar actual, exista telefoane publice doar in cateva penitenciare, intre care cel din Bistrita, dar accesul detinutilor se face doar cu aprobarea comandantilor care dispun si inmanarea fiselor necesare. Nici un detinut nu are dreptul sa aiba bani in permanenta asupra sa.); c) asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre avocat si client. Multe penitenciare o asigura deja dar, nefiind oficializata, ramane la latitudinea comandantilor sa o aplice sau nu. Aceasta inseamna ca nici un cadru din penitenciar nu trebuie sa se afle la distanta la care ar putea auzi ce se discuta, ci doar la aceea la care ar putea sa vada ce se intampla.

g) Reinsertia sociala

In afara unor incercari pe plan local ale unor ONG-uri de a inlesni readaptarea fostilor detinuti la viata in libertate, nu exista nici un program coerent, la nivel national in aceasta directie. Un astfel de program, care trebuie conceput, dirijat si finantat de stat, este absolut necesar pentru evitarea recidivei si pentru reinsertia sociala a fostilor detinuti. Ei sunt, practic, pedepsiti de trei ori: o data prin hotarare judecatoreasca, privarea de libertate fiind pedeapsa efectiva pentru savarsirea unor fapte antisociale; a doua oara prin conditiile neomenesti din penitenciarele in care isi ispasesc pedepsele; si a treia oara prin dificultatea cu care societatea ii reprimeste in randurile sale. Un fost detinut risca sa nu mai aiba locuinta si familie (daca sotia/sotul a dat divort sau daca ceilalti membri ai familiei s-au dezis de el) si sa nu gaseasca de lucru din cauza cazierului, intr-o lume in care deja somajul reprezinta un motiv de ingrijorare generala. Nu exista asistenti sociali care sa ii ajute pe detinuti la rezolvarea unor chestiuni sociale si familiale stringente pe perioada detentiei. In aceasta situatie, recidiva este frecventa. Ideea infiintarii „ofiterului de probatiune” ar putea fi una din solutii. Pana la votarea ei in Parlament, ar trebui incurajate eforturile oricarei organizatii locale sau nationale in directia reinsertiei sociale a fostilor detinuti.

C. ASPECTE DIN UNELE PENITENCIARE. CAZURI INDIVIDUALE

1. Spitalul Penitenciar Bucuresti

1.1. Vizita din 27 februarie 1997

La data vizitei erau 874 de detinuti bolnavi (din care 52 femei) la cele 1.500 de paturi care reprezinta capacitatea maxima a spitalului.

Ca si la vizitele precedente, sectia TBC era cea mai aglomerata, avand 346 de bolnavi. Repartizarea la celelalte sectii ale spitalului era urmatoarea:

– sectia de psihiatrie – 175 de bolnavi

– sectia de chirurgie – 84 de bolnavi

– sectia medicala – 76 de bolnavi

– sectia de boli dermato-venerice si boli contagioase – 42 de bolnavi

– sectia maternitate – 23 de detinute

Personalul medical este compus din 32 de medici si 120 de asistenti.

In camerele vizitate (sectia TBC – camera 105: 58 de bolnavi in 55 de paturi; camera 109: 23 de bolnavi in 25 de paturi; sectia de boli dermato-venerice si contagioase – camera 410: 6 bolnavi in 13 paturi; camera 415: 10 bolnavi in 13 paturi) conditiile de detentie au ramas aceleasi ca in anul 1996 in privinta cazarmamentului si a igienei: saltelele si paturile sunt vechi, uniformele degradate; grupurile sanitare rudimentare sunt formate din unu sau doua WC-uri si un spalator (un jgheab) cu trei sau patru robinete pentru fiecare camera. Cu toate acestea, unele camere se prezentau in conditii mai bune decat altele, existand uneori, chiar diferente substantiale, cum este cazul sectiei TBC fata de sectia dermato-venerice si contagioase. La aceasta din urma, fiecare camera are propriul dus, numarul detinutilor este egal sau chiar sub numarul de paturi, ceea ce face ca viata bolnavilor sa fie suportabila. Pe de alta parte, chiar in interiorul aceleiasi sectii pot exista diferente cum este cazul la sectia TBC unde unele camere sunt supraaglomerate iar altele nu sunt integral ocupate. Repartizarea bolnavilor in functie de stadiul bolii este, desigur, justificata medical, dar o administrare mai judicioasa a spatiilor disponibile ar putea rezolva atat aspectul medical cat si pe cel al numarului de detinuti bolnavi din fiecare camera.

In unele camere se primesc in fiecare zi doua ziare („Curierul national” si „Jurnalul national”), in altele doar unul si doar o data la cateva zile. Bolnavii din camera 105 se plang de regimul alimentar impropriu tratarii TBC-ului (ciorba de sfecla, praf de oua, slanina, varza nespalata etc.) si de faptul ca n-au mai fost scosi la plimbare de circa trei luni (in legatura cu aceasta, col. Olteanu a declarat ca nu ii scoate la plimbare pentru ca „nu are oameni” care sa-i pazeasca!). Bolnavii detinuti au mai declarat ca nu au acces la cartile din biblioteca spitalului si ca nu li se permite sa poarte obiecte de imbracaminte (pulovere si tricouri) ci doar maieuri.

Bolnavii de TBC sunt tratati cu sinerdol, pirazinamida, etanbutol, hidrazida, streptomicina injectabil, dar lipsa de aer si supraaglomerarea fac vindecarea extrem de anevoioasa.

La sectia de boli dermato-venerice si boli contagioase, dr. Abagiu a spus ca cele mai frecvente boli sunt lues, psoriazis, hepatita. Medicul a mai declarat ca in aceasta sectie se afla doi detinuti cu HIV pozitiv, dintre care unul are deja SIDA (a fost depistat in septembrie 1995 in urma unui test voluntar). Cei doi detinuti cu HIV si respectiv SIDA se aflau intr-o camera in care mai erau patru minori si seful de camera. Intrebat daca ceilalti bolnavi detinuti erau la curent cu boala celor doi, doctorul a raspuns: „oarecum”(!).

1.2. Vizita din 19 noiembrie 1997

a) Conditii de detentie

Problema supraaglomerarii nu a fost inca rezolvata, cu toate ca alte doua spitale-penitenciar au fost partial date in folosinta (Dej si Targu Ocna).

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat sectia de psihiatrie, in care sunt internati 114 detinuti (95 barbati, 7 femei si 12 minori). O parte din detinuti se afla aici pentru efectuarea expertizelor psihiatrice.

Din discutia cu doctorii, a rezultat ca boala psihica cea mai frecventa consta in tulburari de personalitate, fara manifestari violente. De altminteri, nu exista nici camere separate pentru agitati si nici macar camasi de forta, singura metoda pentru imobilizarea putinilor pacienti care ar crea probleme fiind legarea de pat cu catuse.

O problema inca nelamurita este cea a stabilirii diagnosticului de discernamant scazut. Conform legislatiei penale in vigoare, absenta discernamantului elimina raspunderea penala a faptuitorului. Notiunea de „discernamant scazut” – discutabila in sine – nu o inlatura si, in situatia in care este condamnat la inchisoare, faptuitorul va executa pedeapsa privativa de libertate in penitenciar. Reprezentantii APADOR-CH au intalnit in multe penitenciare din tara detinuti care prezentau tulburari psihice evidente si care ar fi trebuit internati si tratati in institutii de specialitate si nu tinuti in inchisoare.

In camerele vizitate (201, 203 – minori si 204) erau mai multi bolnavi decat paturi. Astfel, la 201 erau 9 detinuti la 7 paturi, la 203, 11 detinuti la 8 paturi si la 204, 20 de bolnavi la 16 paturi. Grupurile sanitare de la 201 si 203 erau formate din cate un WC si un spalator cu trei robinete, in vreme ce la 204 erau doua WC-uri, iar spalatorul era dotat cu patru robinete. Este evident ca instalatiile sanitare erau cu totul insuficiente pentru asigurarea unei igiene corporale normale. La camera 204, reprezentantii APADOR-CH au gasit un tanar de 22 de ani, arestat pentru consum de droguri (heroina). El abia se tinea pe picioare, facea eforturi evidente sa articuleze cuvinte, dar exprimarea era perfect coerenta. Tanarul primea numai calmante, metadona (medicament folosit in perioada decompensarii) neexistand in dotarea spitalului. Reprezentantii APADOR-CH considera ca locul sau nu este in sistemul penitenciar, ci intr-o clinica de specialitate, unde poate sa primeasca atat medicatia cat si asistenta necesare recuperarii. In acest context trebuie mentionata o carenta a Codului penal care pedepseste cu aceeasi pedeapsa „producerea, detinerea sau orice operatiune privind circulatia produselor stupefiante ori toxice” (art. 312), fara a face nici o diferentiere, de exemplu, intre gradul de periculozitate al consumului individual si al traficului de droguri.

Unii dintre detinutii bolnavi s-au plans de calitatea proasta a hranei (un fel de mancare dimineata, o ciorba si felul doi cu grasime in principal si, uneori, carne la pranz si ceai cu biscuiti seara).

Exercitiul zilnic consta intr-o jumatate de ora de plimbare, dar numai daca este vreme buna. In restul timpului, bolnavii stau in camere neavand nimic de facut decat sa se uite la programele TV (daca exista televizor) sau sa asculte muzica (daca exista radio sau casetofon).

2. Penitenciarul Mandresti (Focsani)(vizita din 8–9 aprilie 1997)

a) Structura detinutilor

La inceputul lunii aprilie se aflau in penitenciar 1.318 persoane, din care 732 in arest preventiv, deci mai mult de jumatate din totalul detinutilor. Din acestia, 708 erau barbati (din care 103 tineri intre 18 si 21 de ani si 64 minori) si 24, femei (20 majore, o tanara si trei minore). Din cei 686 de detinuti cu condamnari definitive, 84 erau contravenienti (83 barbati si o femeie).

Supraaglomerarea ramane problema cea mai importanta. Ea este, de altfel, general valabila pentru sistemul penitenciar din Romania. Dupa cum se poate vedea din statisticile Penitenciarului Mandresti, 55,5 % sunt in arest preventiv ceea ce ridica din nou problema usurintei cu care procurorii emit mandate de arestare preventiva, mandate prelungite apoi – cu aceeasi usurinta – de judecatori.

6,4% din detinuti executa inchisoare contraventionala pe baza Legii 61/1991, ca rezultat al transformarii amenzilor neplatite in zile-inchisoare. Aceasta transformare s-a facut fie cu ignorarea celor doua decizii ale Curtii Constitutionale din octombrie si noiembrie 1995 (in cazul transformarii unei amenzi neachitate in zile-inchisoare, se va tine cont de cuantumul amenzii prevazute in varianta initiala a Legii 61/1991 si nu de cuantumul marit prin Ordonanta guvernamentala in august 1994), ceea ce inseamna ca s-a impartit cuantumul amenzii la 300 lei/zi-inchisoare contraventionala, fie prin stabilirea arbitrara a coeficientului de impartit (1.000 lei/zi, 1.500 lei/zi etc.). Incepand cu luna octombrie 1996, conform modificarii Legii 61/1991 aduse de Parlament, cuantumul amenzilor neachitate se imparte la 10.000 lei/zi pentru a se obtine numarul zilelor de inchisoare contraventionala. Cu toate acestea, unele judecatorii au continuat transformarea amenzilor neachitate prin impartirea la 300 lei/zi sau la o cifra stabilita ad-hoc. Un exemplu in acest sens este situatia lui Constantin Avram care a fost amendat cu 50.000 lei prin procesul-verbal seria B-2443160 din 17 iunie 1996. Amenda neplatita a fost transformata in 33 de zile inchisoare contraventionala, ceea ce inseamna ca Judecatoria Buzau a luat drept impartitor 1.500 lei/zi, ceea ce nu este in conformitate nici cu vechiul, nici cu noul sistem de calcul.

b) Conditiile de detentie

Conform informatiilor puse la dispozitie de doctorita penitenciarului, un numar de noua penitenciare au fost angrenate intr-un program de testare HIV a detinutilor. In Penitenciarul Mandresti s-au efectuate astfel de teste pe 90 de detinuti, explicandu-li-se exact despre ce este vorba, la ce se pot astepta etc. Cadrele medicale afirma ca toti detinutii testati au dorit sa faca aceasta analiza. Din motive financiare, se pare ca acest program de testare HIV a fost intrerupt.

Hrana la acest penitenciar s-a imbunatatit fata de situatia existenta in august 1995, cand reprezentantii APADOR-CH au vizitat inchisoarea prima data. Norma zilnica de calorii este de 2.855/zi.persoana la care se adauga suplimente pentru diferite categorii (minori, detinuti bolnavi, detinuti care muncesc etc). Painea – produsa in propria brutarie – revine cam la 600 g zilnic pentru fiecare detinut. Ferma de animale a penitenciarului este bine dotata si ingrijita. La fel si gradina de legume si serele. Atat ferma cat si gradina asigura o buna parte din necesarul de hrana al detinutilor si cadrelor din penitenciar. Cu toate acestea, la bucatarie se prepara in continuare acelasi tip de ciorba si de felul doi, cu multa slanina si putina carne. In depozit se aflau doar cinci pachete de unt, desi reprezentanta APADOR-CH a fost asigurata ca fiecare detinut primeste zilnic unt sau margarina.

Detinutii pot face abonamente la orice ziar doresc. Putini au insa banii necesari si, de cele mai multe ori, exista cate un singur exemplar pe camera („Adevarul”, „Evenimentul zilei”, „Vocea Romaniei”).

Conditiile de igiena au ramas, din pacate, neschimbate: fiecare camera dispune tot numai de doua WC-uri de tip „turcesc”, nu toate robinetele de apa functioneaza, detinutii fac dus cald tot o data pe saptamana avand la dispozitie doar cateva minute pentru a se spala. Ceea ce s-a schimbat totusi este frecventa crescuta cu care se dezinfecteaza camerele si cazarmamentul.

O problema o constituie gasirea de locuri de munca pentru detinuti. Cateva luni pe an ei lucreaza la Ocolul silvic, fiind platiti cu aproximativ 200.000-250.000 lei/luna, din care le revin 10% de care dispun cum doresc (cumparaturi, abonamente la ziare etc).

c) Situatia in camerele vizitate

La camera 19, destinata carantinei de 21 de zile, obligatorie pentru orice persoana depusa in penitenciar, indiferent daca se afla in arest preventiv sau in executarea unei sentinte ramase definitive, erau 49 de paturi si 51 de detinuti. Pentru unii detinuti acesta este primul contact cu viata in penitenciar si nu este deloc exclus ca supraaglomerarea si convietuirea – fie ea si de scurta durata – cu recidivisti sa aiba un impact negativ asupra lor.

Camera 4 (recidivisti) era prevazuta cu 47 de paturi in care dormeau 55 de detinuti. La camera 39, la 37 de paturi erau 59 de detinuti, practic doi intr-un pat. Interesant este modul in care detinutii sunt repartizati pe paturi: operatiunea se face de cadrele din penitenciar care hotarasc cine si in care pat va dormi. Daca un detinut este mai tanar, i se va „repartiza” un pat la „etajul III” al paturilor suprapuse; daca este mai batran sau suferind, i se va da un pat de jos etc. Intrebarea este pe ce criterii se face repartizarea a doi detinuti intr-un pat.

Camera 41 (tineri intre 18 si 21 de ani) avea 37 de paturi si 62 de detinuti din care 20 cu condamnare definitiva si 42 in arest preventiv. Explicatia data pentru aceasta situatie nepermisa a fost ca se organizeaza lunar detasamente de tineri – cu sau fara condamnare definitiva – care muncesc la gradina si ca este foarte dificil sa se refaca mereu aceste grupuri de lucru. Este evident ca trebuie gasita urgent o solutie pentru separarea celor aflati in arest preventiv de cei condamnati definitiv, asa cum de altfel o cere regulamentul.

d) Cazuri deosebite

Didina Turcitu, nascuta in 1969, cu domiciliul stabil in Braila, s-a casatorit si s-a mutat la sotul ei in Buzau, fara a-si face formele legale. Prin sentinta nr. 796 din 24 aprilie 1996 ea a fost condamnata la un an inchisoare, cu executarea pedepsei in penitenciar, pe baza art. 208 alin. 2 C.p. („Se considera bunuri mobile si orice energie care are o valoare economica…”), cu aplicarea art. 224 alin. 1 C.p. („Furtul savarsit in paguba avutului public se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 4 ani, iar cand este calificat, cu inchisoare de la unu la 7 ani.”). In fapt. Didina Turcitu s-a facut vinovata de furt de energie electrica, paguba fiind estimata la 226.000 lei. Trebuie mentionat faptul ca ea nu are cazier, deci se afla la prima incalcare a legii. Pentru o fapta cu un grad de periculozitate destul de redus pentru societate, o tanara de 28 de ani, cu un copil in varsta de 8 ani si un sot somer, a primit o pedeapsa privativa de libertate. Acest exemplu este inca un argument in plus pentru modificarea de fond a Codului penal si Codului de procedura penala. Un caz de felul celui de mai sus ar fi trebuit solutionat prin obligarea Didinei Turcitu la prestarea unor munci in beneficiul comunitatii si nu prin privare de libertate. Chiar si in conditiile actuale ar fi fost mai normal ca Didina Turcitu sa primeasca o pedeapsa cu suspendare, ea indeplinind toate cele trei conditii prevazute de art. 81 Cod penal.

Marian Ionel Gheorghiu a fost condamnat la 6 luni cu suspendare pentru furt, in 1995. In 1997 el a fost adus in Penitenciarul Mandresti, cu mandat de arestare preventiva pentru ca a fost gasit de politie cu un sac cu capace de sticle de Coca-Cola. In urma cercetarilor, s-a descoperit ca sacul cu capace ii fusese dat de doua persoane de la un SRL din Focsani pentru a le vinde. Din cele doua persoane care i-au dat sacul, una a fost scoasa de sub urmarire penala, iar a doua este judecata in stare de libertate. Marian Ionel Gheorghiu risca o pedeapsa de la 3 la 15 ani pentru furt calificat. El are si probleme psihice serioase, locul sau fiind cel mult intr-un spital psihiatric si nu intr-un penitenciar. In plus, fapta sa nu prezinta periculozitate pentru societate.

3. Penitenciarul Galati (vizita din 10 aprilie 1997)

a) Date generale

Vechiul penitenciar – construit in 1880 – este demolat mai mult de jumatate. Noul penitenciar urmeaza sa aiba doua aripi din care s-a construit numai prima. Cu toata intentia de a oferi conditii mai bune de detentie, supraaglomerarea ramane si la Penitenciarul Galati problema cea mai serioasa. Fondurile alocate de la buget nu sunt suficiente pentru a ridica si a doua aripa, ceea ce inseamna ca toti detinutii se inghesuie in cele 59 de camere ale primei constructii finalizate. La data vizitei erau 1.156 de detinuti la 758 de paturi. Din acest total, circa 350 erau in arest preventiv si 150, contravenienti. Camerele sunt dotate cu 12 paturi si au – fiecare – un grup sanitar constand intr-un W.C., o chiuveta si un dus. Chiar daca in fiecare camera ar fi doar 12 detinuti, este greu de crezut ca dotarile sanitare ar fi suficiente pentru a le asigura o igiena cat de cat normala. Dar in conditiile actuale cand numarul detinutilor depaseste cu mult capacitatea camerelor (camera 13 – 22 de detinuti; camera 3 – 26 de detinuti, camera 205 – 20 de detinuti, camera 206 – 17 detinuti etc.), acest lucru este practic imposibil.

Din cauza lucrarilor din perimetrul penitenciarului, locul de plimbare este redus la o curte foarte mica, ceea ce face ca detinutii sa fie scosi la plimbare o data la doua sau chiar la trei zile. In Penitenciarul Galati detinutii – in arest preventiv sau condamnati – poarta sinistrele uniforme vargate, aflate de multe ori in stare de degradare vizibila. Impresia lasata de acest echipament a fost cu atat mai proasta cu cat s-a facut comparatia cu Penitenciarul Mandresti unde s-au facut eforturi considerabile pentru a se inlocui uniformele vargate cu obiecte de imbracaminte mai putin degradante pentru detinuti.

b) Cazuri deosebite

La camera 206 se aflau 17 persoane, toate condamnate la inchisoare contraventionala prin transformarea unor amenzi neplatite. Toti contravenientii au reclamat faptul ca judecatoriile luasera in calcul coeficientul de 300 lei/zi-inchisoare in momentul transformarii. Un detinut – Bebe Robert din Tecuci – avea de ispasit peste 400 de zile inchisoare contraventionala pentru trei amenzi neplatite (100.000 lei 50.000 lei si din nou 50.000 lei). Acesta este inca un exemplu pentru caracterul ultrarepresiv al Legii 61/1991. Este absolut evident ca, prin transformarea unor amenzi neachitate in zile de inchisoare statul nu recupereaza sumele datorate, cheltuieste cu detinutul caruia trebuie sa-i asigure un minim de hrana si de confort, iar efectele educative ale pedepsei privative de libertate sunt practic nule.

4. Penitenciarul din Braila

4.1. Vizita din 4 iunie 1997

a) Conditii de detentie

Penitenciarul are 960 de paturi instalate, ceea ce depaseste cu mult capacitatea initiala de circa 650. La data de 4 iunie, conform cifrelor furnizate de conducerea inchisorii, aici erau 1.050 de detinuti, din care aproximativ jumatate in arest preventiv. 26 de femei, inclusiv doua minore, se aflau in diferite faze ale procesului urmand ca, dupa ramanerea definitiva a sentintei, ele sa fie transferate la Penitenciarul Targsor. 22 de contravenienti executa pedepsele aplicate fie prin transformarea amenzilor neachitate in zile-inchisoare, fie direct inchisoare contraventionala, pe baza Legii 61/1991. Mai putin de 200 de cadre functioneaza in acest penitenciar.

Loctiitorul comandantului, dl colonel Dumitru Ursan, a afirmat ca, in perioada tulburarilor de la Penitenciarul Bucuresti – extinse si la alte inchisori din tara – nu au existat nici un fel de probleme la Braila. Detinutii au putut urmari la televizor intreaga evolutie a evenimentelor, dar nu s-au manifestat in nici un fel.

La primirea detinutilor adusi din aresturile sectiilor de politie, medicul sef al penitenciarului ii examineaza pe noii veniti si hotaraste daca pot sau nu sa fie acceptati in inchisoare, in functie de starea lor fizica. Daca persoanele respective ar prezenta urme vizibile de violenta, ele nu ar fi primite, ci ar fi returnate politiei pentru ingrijirile necesare.

Aproximativ jumatate din numarul total al detinutilor iese la munca, in principal in domeniul agriculturii. Castigul lunar este apreciat la o medie de 300.000 lei/luna din care detinutii primesc 10%. Din pacate, in afara sezonului este aproape imposibil de gasit locuri de munca pentru detinuti. Aceasta inseamna ca sansele de a se califica – sau recalifica – intr-o meserie care sa le fie de folos la liberare sunt practic nule. Nu exista nici programe de reinsertie sociala pentru cei care sunt pusi in libertate.

Asistenta medicala este asigurata de trei doctori (doi internisti si un stomatolog) si patru asistenti. Penitenciarul are o relatie de colaborare foarte buna cu Spitalul municipal Braila unde transfera cazurile urgente sau cele care presupun asistenta medicala de specialitate. Testarea HIV se face in cazul detinutilor care au bolnavi de SIDA in familie, dar si pentru cei care prezinta unele simptome cum ar fi diaree prelungita, eczeme rebele etc. Atat medicii cat si asistentii au sustinut ca fiecare detinut testat stia exact despre ce fel de test este vorba, ce inseamna HIV/SIDA, care ar fi consecintele unui eventual rezultat pozitiv.

Din punctul de vedere al practicarii religiei, Penitenciarul Braila are un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii adventistilor de ziua a saptea au si ei acces in penitenciar in fiecare miercuri. Loctiitorul comandantului a declarat ca nu ar avea nici o obiectie daca si alte culte si-ar manifesta dorinta de a-si trimite reprezentanti in penitenciar, cu conditia sa existe detinuti cu astfel de orientari religioase.

Bucataria prezenta condens din cauza sistemului ineficient de aerisire. Cantitatile de carne si subproduse de carne pareau suficiente pe hartie (108 kg carne, 49 kg subproduse si 66 kg slanina). Insa nici ciorba nici pilaful nu contineau decat bucati razlete de slanina si cateva oase. Conform afirmatiilor conducerii penitenciarului, hrana zilnica a fiecarui detinut ar costa cam 5.000 lei/zi. Suma este mica dar, ca majoritatea penitenciarelor din tara, si cel de la Braila are propria ferma si propria gradina de zarzavat. Din pacate, conform regulamentului, eventualul surplus de produse nu poate fi utilizat nici pentru imbunatatirea regimului alimentar al detinutilor, nici pentru valorificarea pe piata, banii rezultati putand fi apoi folositi pentru eventuale amenajari interioare, in beneficiul detinutilor. Singura posibilitate este de a face schimburi in natura cu alte penitenciare, dar numai cu acordul Directiei Generale a Penitenciarelor.

Exista cate o sala cu noua dusuri pe fiecare etaj. Detinutii fac dus cu apa calda o data pe saptamana, ceea ce este general valabil in penitenciarele din Romania. Evident, timpul afectat dusului este mult prea scurt pentru a se putea asigura o igiena normala. Lucrul acesta este si mai grav in cazul detinutilor care muncesc in ateliere sau la camp si care nu au posibilitatea sa faca dus la terminarea programului zilnic.

O alta problema ridicata a fost tinuta detinutilor atunci cand sunt dusi la instanta. Cu toate ca exista o decizie a Curtii Constitutionale care stabileste ca persoanele arestate preventiv sa fie prezentate in instanta in haine civile, exceptie facand situatiile in care imbracamintea proprie este in stare proasta, la Penitenciarul Braila exceptia prevazuta de Curtea Constitutionala este regula. Este adevarat ca nu se mai recurge la zeghe, dar uniformele pe care le poarta toti detinutii adusi la instanta ii diferentiaza fata de celelalte persoane, ceea ce aduce atingere prezumtiei de nevinovatie.

Spre deosebire de alte penitenciare, la Braila se tine evidenta valabilitatii mandatelor de arestare si, daca instanta de judecata (sau procurorul) „uita” de aceasta obligatie, conducerea penitenciarului o informeaza cu cinci zile inainte de expirarea celor 30 de zile prevazute de lege.

b) Vizitarea unor camere de detentie

Cu toate ca in penitenciar sunt doar 90 de detinuti in plus fata de numarul paturilor, problema supraaglomerarii continua sa existe deoarece capacitatea initiala era de 650 de paturi. 310 paturi au fost instalate suplimentar fie prin micsorarea spatiului liber din camere, fie prin suprainaltare.

Femeile ocupa trei camere. La camera 26, 17 detinute imparteau 15 paturi si un asa-zis „grup sanitar” constand intr-un WC si o chiuveta. Detinutele fac curatenie in cladirea rezervata cadrelor, ceea ce poate ridica problema unui eventual tratament degradant.

In camera 47, la 14 paturi erau numai 9 detinuti. Conform explicatiilor date de cadre, cei 9 fac parte dintr-o banda bine cunoscuta in Braila si erau tinuti separat pentru ca avusesera conflicte serioase cu membrii altei bande aflati si ei in acelasi penitenciar. Conducerea penitenciarului a hotarat ca acesti detinuti, considerati periculosi, sa nu iasa la munca. Drept urmare, ei pot face putina miscare numai in jumatatea de ora de plimbare la care au dreptul In fiecare zi, de luni pana joi inclusiv. Vinerea, sambata si duminica ei raman inchisi in camera 24 de ore din 24, unica ocupatie fiind vizionarea programelor TV.

In camera 31 (tineri intre 18 si 21 de ani) erau 20 de detinuti la 18 paturi. Ca in toate camerele din penitenciar, singura dotare sanitara consta intr-un WC si o chiuveta.

c) Cazuri individuale

Constantin Negrei, din Braila, ispaseste o pedeapsa privativa de libertate de 4 ani pentru furt din avut particular. Din relatarea sa destul de confuza a rezultat ca, desi nu are absolut nici o legatura cu zona Vrancea, incepand din octombrie 1996 a fost transferat temporar, in doua randuri, la Penitenciarul Focsani unde este anchetat de politia locala pentru unele fapte de aceeasi natura petrecute in judet si ramase cu autori necunoscuti. Constantin Negrei, care la data vizitei urma sa fie transferat pentru a treia oara la Focsani, sustine ca politia din Vrancea „vrea sa-i puna AN-urile in spinare” (cazuri cu autori necunoscuti). Cadrele din penitenciar sustin insa ca este vorba de un „truc” folosit de unii detinuti cand vor sa fie transferati in alt penitenciar: ei declara ca ar fi comis infractiuni si in judetul respectiv, sunt transferati pentru anchete, dupa care retrag cele afirmate.

La camera 58, trei detinuti au reclamat faptul ca au fost arestati mai intai pentru „violare de domiciliu”, dupa care li s-a schimbat incadrarea juridica in „tentativa de talharie”. Toti trei afirma ca sunt complet nevinovati. Laurentiu Toma, arestat la data de 3 februarie 1997, sustine ca a fost batut „la rotisor” de politisti pentru a recunoaste faptele. Si ceilalti doi – Leonard Marcopol si Gabriel Hussein – se plang de acelasi gen de tratament atat din partea politiei cat si din partea procurorului Radu. Toti trei au adresat plangeri Parchetului Militar Ploiesti (Braila se afla in jurisdictia acestui parchet), dar pana la data vizitei reprezentantilor APADOR-CH nu se intreprinsese nimic.

4.2. Vizita din 1 octombrie 1997

a) Structura detinutilor

La data vizitei, se aflau in penitenciar 1.055 de detinuti, la o capacitate initiala de 638 de locuri, sporita la 979 prin instalarea unor paturi suplimentare. Din cei 1.055 de detinuti, repartitia pe varste, sexe si pedepse era urmatoarea:

– femei: 25, din care o minora condamnata in prima instanta:

– barbati: 1.030, din care 111 tineri intre 18 si 21 ani; nici un minor;

– cu condamnari definitive: 702 plus 8 contravenienti (toti cei opt au fost sanctionati de la inceput cu inchisoare contraventionala);

– in arest preventiv: 353.

Trebuie mentionat faptul ca in sistemul penitenciar se face diferenta intre cei care au deja o condamnare in prima instanta si cei care asteapta sa fie judecati, printr-o gresita interpretare a prezumtiei de nevinovatie.

b) Alimentatia

La magazia pentru alimente erau depozitate in butoaie de plastic „subprodusele de carne” pentru mancarea detinutilor. „Subprodusele” constau in oase razuite de carne. La bucatarie plutea un abur foarte dens, explicatia fiind ca tocmai se repara instalatia de aerisire. Meniul de pranz era diferentiat pe categorii de detinuti: stationari (cei care nu muncesc) – ciorba de fasole si iahnie de cartofi; cei care muncesc – ciorba de zarzavat si varza, iar la regim (113 detinuti) – ciorba de zarzavat si tocana de cartofi. Ca in toate penitenciarele vizitate, este aproape imposibil de facut diferenta intre felul intai si felul doi, ambele insemnand practic zeama cu diverse legume, bucati de slanina si, rar, bucatele de carne. La Penitenciarul Braila, mancarea de regim era gatita separat, lucru mai rar intalnit in alte penitenciare, dar portia de carne (100 g/detinut) consta in bucati de grasime prajita, nu tocmai potrivite pentru cei suferinzi de stomac, ficat sau alte afectiuni ale aparatului digestiv.

c) Camerele de detentie

Izolatoarele – doua la numar – erau dotate cu sase, respectiv trei paturi. La data vizitei reprezentantilor APADOR-CH, nici un detinut nu era pedepsit cu izolarea.

La sectia I camera 3, erau 62 de detinuti la 40 de paturi, ceea ce inseamna ca circa o treime dorm cate doi intr-un pat. Montate pe patru niveluri, ocupantii ultimului „etaj” nu pot sta decat intinsi, spatiul pana la plafon fiind foarte mic. Ca in intreg sistemul penitenciar din Romania, la fiecare camera exista cate un sef numit de conducerea penitenciarului. La Braila, acest sef de camera are, intre altele, latitudinea de a repartiza paturile. Nu este greu de imaginat ca se pot face „afaceri” cu aceste repartizari. In alte penitenciare, stabilirea locurilor se face de subofiteri, in functie de conditia fizica a fiecarui detinut, ceea ce pare mult mai rezonabil. Grupul sanitar al camerei 3 consta in doua WC-uri de tip „turcesc” si un spalator cu 6 robinete, evident insuficiente pentru 62 de detinuti.

La camera 8, erau 28 paturi pentru 33 de detinuti, iar grupul sanitar era dotat cu un singur WC si un spalator cu 4 robinete.

In nici o camera din penitenciar nu exista perete despartitor intre WC-uri si restul incaperii ce constituie grupul sanitar. Asadar, detinutii sunt nevoiti sa-si satisfaca nevoile fiziologice in prezenta altor colegi de camera.

„Clasica” plimbare de o jumatate de ora este singurul exercitiu practicat de detinutii care nu ies la munca. Parterul inchisorii este dotat cu o singura incapere cu 18 dusuri. Detinutii au posibilitatea unui singur dus cald pe saptamana, ceea ce este valabil pentru marea majoritate a penitenciarelor vizitate de reprezentantii APADOR-CH pana in prezent. Timpul rezervat fiecarui detinut este de cateva minute, insuficient pentru asigurarea unei igiene corporale normale.

d) Problema dreptului la aparare

Ca si in celelalte penitenciare vizitate, si la Braila s-a ridicat problema avocatilor, absolut necesari in diversele faze ale procesului penal. Putini detinuti isi pot permite sa angajeze un avocat. Dintre acestia, numarul avocatilor care vin la penitenciare este foarte mic. Cei mai multi detinuti sunt asistati de avocati din oficiu, care eventual discuta cu clientii cateva minute la judecatorie sau la tribunal chiar inainte de inceperea sedintei de judecata, sau in timpul acesteia, cu incuviintarea judecatorului. Reprezentantii APADOR-CH au vazut – in diverse penitenciare – in ce au constat contributiile aparatorilor din oficiu asa cum au fost ele mentionate in textul sentintelor: „lasam la aprecierea instantei” sau „solicitam clementa instantei” pentru clientii respectivi, ceea ce nu poate corespunde notiunii de pledoarie in aparare.

Exista, desigur, o serie de dificultati de ordin material pe care un avocat din oficiu le poate invoca: valoarea contractului de asistenta este de aprox. 50.000-150.000 lei/caz, indiferent de durata procesului; o deplasare la penitenciar pentru a discuta cu clientul ar trebui suportata din buzunarul avocatului (tren sau benzina pentru masina, eventual o noapte la un hotel, hrana) si ar presupune amanarea altor dosare aflate pe rol in ziua respectiva. Dar nimic nu poate justifica lipsa de interes a avocatilor din oficiu fata de cauzele clientilor lor, ceea ce echivaleaza cu nerespectarea dreptului la aparare. APADOR-CH considera ca Uniunea Avocatilor si barourile din toata tara ar trebui sa analizeze aceste situatii si sa ia masuri pentru a asigura in mod real dreptul la aparare.

e) Relatia dintre persoanele arestate si politie

Ca si in alte penitenciare din tara, marea majoritate a detinutilor din Penitenciarul Braila au trecut prin aresturile sectiilor de politie. Cei cu care au discutat reprezentantii APADOR-CH au relatat despre tratamentele aplicate lor si altor detinuti de politisti: bataie, amenintari, intimidari de tot felul, toate cu scopul de a obtine recunoasterea faptelor de care au fost acuzati sau de a-i determina sa recunoasca si alte fapte ramase AN-uri (autori necunoscuti). Mai exista si situatii in care politistii se erijeaza in justitiari si ii „pedepsesc” pe faptasi cu de la sine putere. Foarte putini dintre cei care au suportat astfel de tratamente au inaintat plangeri scrise organelor abilitate. Marea majoritate considera de la sine inteles un astfel de tratament, nestiind ca asemenea metode sunt contrare legilor tarii. APADOR-CH si-a exprimat in mod repetat punctul de vedere conform caruia o minima garantie pentru respectarea drepturilor persoanelor retinute sau arestate preventiv ar fi ca orice declaratie data organelor de politie sa fie ignorata de magistrati (procurori si judecatori) in cursul procesului penal, daca ea a fost data in absenta unui aparator, fie el si din oficiu. Astfel, ar exista macar un martor din afara sistemului politienesc, ceea ce ar putea tempera zelul justitiar al politistilor.

f) Cazul lui Iulian Marian Stanciu

Nascut la 18 iulie 1973, Iulian Marian Stanciu a fost retinut de politie la data de 16 februarie 1991 si depus in Penitenciarul Braila, cu mandat de arestare preventiva, la data de 21 februarie 1991. La data arestarii, Iulian Marian era inca minor si urma cursurile unei scoli profesionale, clasa strungarie. Si el este unul din cei care au declarat ca au fost batuti la politie. Acuzat de doua fapte penale (complicitate la furt – art. 208 C.p. – pentru ca a cumparat de la cineva o jacheta despre care ar fi trebuit sa stie ca fusese furata, si complicitate la talharie – art. 209 C.p. – pentru ca impreuna cu Marius Neacsu, a luat de pe capul victimei o caciula ce valora 2.000 lei), Iulian Marian Stanciu a fost judecat si condamnat la 2 ani si jumatate pentru prima fapta si la 3 ani pentru a doua (sentinta penala nr. 1859/29 octombrie 1992, in prima instanta). In urma contopirii celor doua pedepse urma sa execute 3 ani.

Inainte ca prima instanta sa pronunte sentinta – ulterior ramasa definitiva – la data de 17 martie 1992, in camera minorilor in care se afla si Iulian Marian Stanciu, a avut loc o bataie intre detinuti, in urma careia unul dintre ei – Valentin Eftimie – a decedat (data decesului: 10 aprilie 1992). In fapt, Valentin Eftimie, nou-venit in penitenciar, a fost obligat sa se bata cu Ion Florentin Gabriel – „lupta dreapta” –, dar dupa incetarea luptei, se pare ca primul a fost lovit in continuare de alti minori, ceea ce ar fi dus la decesul sau datorat unui traumatism cerebral. In urma anchetei efectuate de procuror, au fost trimisi in judecata pentru „lovituri cauzatoare de moarte” trei detinuti: Marius Neacsu, seful de camera, Ion Florentin Gabriel, cel cu care se batuse „in lupta dreapta”, si Iulian Marian Stanciu, care a negat in permanenta ca ar fi lovit victima. Pedeapsa prevazuta de Codul penal la acea data era de la 3 la 10 ani (art. 183). La 26 ianuarie 1993, Parchetul a emis un mandat de arestare preventiva pentru cei trei inculpati. Trebuie mentionat ca Iulian Marian Stanciu fusese sef de camera inaintea lui Neacsu si ca avea reputatia de „om rau si dur” printre colegii de camera. Audiati ca martori, 21 de minori din cei 40 detinuti in camera respectiva, au declarat ca si Iulian Marian Stanciu l-ar fi lovit pe Valentin Eftimie dupa terminarea luptei. Dupa spusele lui Stanciu, doar 14 din acesti 21 au fost adusi ca martori in instanta, iar cei mai multi si-au schimbat depozitiile sustinand ca ar fi fost obligati de procurorul anchetator sa-l incrimineze pe Stanciu. Acest ultim aspect este mentionat si in sentinta penala nr. 11/7 februarie 1994 a Tribunalului Judetean Braila, cu precizarea ca schimbarea declaratiilor martorilor este „irelevanta” pentru cauza in speta.

Instanta de fond, Tribunalul Judetean Braila, a decis schimbarea incadrarii juridice din „lovituri cauzatoare de moarte” in „omor” (art. 174 alin. 1) si i-a condamnat pe cei trei la cate 15 ani inchisoare. Curtea de Apel a mentinut condamnarea. In recurs, Curtea Suprema de Justitie a casat sentinta Tribunalului Braila si a trimis cauza spre rejudecare la instanta de fond. Judecarea recursului a avut loc la data de 19 noiembrie 1995 iar hotararea CSJ este datata 21 noiembrie 1995. In mod inexplicabil, timp de 18 luni nu s-a intamplat nimic sub aspectul rejudecarii cauzei, primul termen fiind abia la 19 mai 1997. In toata aceasta perioada, cei trei tineri au ramas in arest preventiv, fara a li se prelungi mandatele de catre un judecator o data la 30 de zile, asa cum prevede Decizia nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale.

Iulian Marian Stanciu a terminat de executat integral prima pedeapsa de 3 ani inchisoare in februarie 1994. Din 26 ianuarie 1993 el se afla in arest preventiv pentru a doua fapta, ceea ce inseamna ca la 26 ianuarie 1998 se vor implini 5 ani de cand se afla in arest preventiv, adica jumatate din maximul pedepsei prevazute la data savarsirii faptei pentru „lovituri cauzatoare de moarte”, infractiune pentru care este rejudecat in prezent de Tribunalul Braila. Art. 140 din Codul de procedura penala prevede ca: „Masura arestarii preventive inceteaza de drept si atunci cand, inainte de pronuntarea unei hotarari de condamnare in prima instanta, durata arestarii a atins jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care face obiectul invinuirii…” Data fiind casarea de CSJ a primei sentinte (si a deciziei pronuntate in apel) si trimiterea spre rejudecare in prima instanta, prevederile art. 140 din C.p.p. sunt aplicabile celor trei inculpati.

Din punct de vedere juridic, situatia lor este cel putin paradoxala. Art. 37 din Codul de procedura penala prevede urmatoarele: „… cauzele sunt reunite, daca ele se afla in fata primei instante de judecata”. Asadar, in cazul lui Iulian Marian Stanciu care nu avea inca o condamnare definitiva pentru prima fapta (complicitate la furt si talharie) in momentul in care se presupune ca a comis a doua fapta (lovituri cauzatoare de moarte), cele doua cauze trebuie reunite, urmand ca el sa execute pedeapsa cea mai mare. Cum s-a precizat mai sus, maximul pentru infractiunea prevazuta de art. 183 C.p. era la data savarsirii presupusei fapte de 10 ani. Asadar, daca tanarul ar fi fost condamnat la 10 ani, pedeapsa s-ar fi contopit cu prima (3 ani) si ar fi trebuit sa execute in total 10 ani. Conform prevederilor C.p.p. (dinainte de modificarea din noiembrie 1996), Iulian Marian Stanciu ar fi putut fi propus pentru liberare conditionata inca din ianuarie 1996, la executarea a jumatate din pedeapsa. Ar fi avut toate sansele pentru ca, dupa incidentul din martie 1992, el a devenit un detinut „model”, fisa sa de penitenciar fiind plina de recompense pentru buna purtare.

La 30 iunie 1997, Iulian Marian Stanciu a solicitat instantei punerea in libertate sub control judiciar. Cererea i-a fost respinsa. La 12 septembrie 1997 a repetat solicitarea care i-a fost, din nou, respinsa.

Concluziile Raportului intocmit de APADOR-CH precizeaza:

– arestat la varsta minoratului, Iulian Marian Stanciu se afla de aproape 7 ani in Penitenciarul Braila;

– schimbarea incadrarii juridice de la „lovituri cauzatoare de moarte” la „omor” de Tribunalul Braila s-a dovedit a fi o eroare grava care s-a materializat in privarea de libertate a unui minor devenit adult in stare de detentie;

– Ministerul de Justitie are datoria de a efectua investigatii in legatura cu tergiversarea timp de 18 luni a rejudecarii cauzei de Tribunalul Braila, cu atat mai mult cu cat, conform legii penale, cazurile in care inculpatii se afla in stare de detentie au prioritate;

– pe baza experintei APADOR-CH si fara a pune in discutie vinovatia sau nevinovatia lui Iulian Marian Stanciu, exista temerea ca Iulian Marian Stanciu si ceilalti doi inculpati vor fi oricum condamnati, pentru a se putea justifica lunga perioada de detentie, evitandu-se astfel un proces impotriva statului pentru privare ilegala de libertate;

– Ministerul de Justitie trebuie, de asemenea, sa cerceteze cum este posibil ca judecatorii din Braila sa nu respecte decizia Curtii Constitutionale cu privire la prelungirea mandatului de arestare o data la 30 de zile (si, implicit, sa nu respecte Constitutia Romaniei). Dupa executarea primei pedepse de 3 ani, Iulian Marian Stanciu a ramas in arest preventiv pe baza primului mandat emis de procuror in ianuarie 1993 si ale termenelor de judecata in a doua cauza. Or, Curtea Constitutionala a hotarat ca, indiferent de mersul procesului penal, mandatele de arestare preventiva pot fi prelungite numai de un judecator si numai pentru perioade de 30 de zile. Conform Constitutiei Romaniei (art. 145 alineatul 2), „[d]eciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor”. Cu alte cuvinte, incepand din 1995, autoritatea judecatoreasca din Braila a ignorat aceasta garantie acordata persoanelor aflate in detentie.

In luna noiembrie, APADOR-CH a primit din partea Ministerului de Justitie scrisoarea cu numarul 4652/J/1997 din 17 noiembrie 1997, in legatura cu situatia lui Iulian Marian Stanciu si care contine urmatoarele:

„Cele relevate in sesizarea Dvs. au fost analizate cu multa atentie, atat sub aspect judiciar, cat si sub aspect penitenciar.

Cat priveste latura strict juridica, apreciem ca nu se poate retine, sub nici un aspect, fraudarea legii de catre instantele judecatoresti ce au pronuntat solutiile de condamnare in cauza, precum si ca starea de detentie a sus-numitului a avut tot timpul, si are, deplina acoperire legala. Rugam sa retineti ca nu se impunea prelungirea celui de al doilea mandat de arestare preventiva, intrucat atat la data emiterii acestuia, cat si pe parcursul cauzei in care a fost condamnat pentru omor, detinutul se afla deja in stare de detentie, in executarea unei alte pedepse anterior pronuntate impotriva sa. Desigur, daca cel condamnat se considera nedreptatit de pedeapsa ce i s-a aplicat definitiv si irevocabil, el poate solicita procurorului general de la Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie sa atace cu recurs in anulare respectivele hotarari judecatoresti de condamnare.”

Intrucat autorii scrisorii pareau a nu fi inteles cazul, asociatia a expediat Ministerului, la data de 4 decembrie 1997, urmatoarea adresa:

„Domnule Director,

Referindu-ne la scrisoarea dumneavoastra nr. 4652/J/1997 din 17 noiembrie 1997 privind situatia detinutului Iulian Marian Stanciu din Penitenciarul Braila, dorim sa precizam urmatoarele:

APADOR-CH nu a invocat in nici un moment «fraudarea legii de catre instantele judecatoresti». Iulian Marian Stanciu a fost judecat in doua cauze: prima, pentru care a si fost arestat la data de 16 februarie 1991 si pentru care a primit 3 ani inchisoare, privea infractiunile prevazute de Codul penal la art. 208 si 209; a doua, o fapta comisa in penitenciar, la data de 17 martie 1992, inainte de exista o hotarare definitiva pentru primele doua infractiuni, a fost incadrata initial la «lovituri cauzatoare de moarte» (art. 183 C.p.) si schimbata de prima instanta de judecata (Tribunalul Braila) in «omor» (art. 174 alin. 1 C.p.). Raportul APADOR-CH s-a referit in principal la a doua cauza, precizand ca acest dosar, in care Iulian Marian Stanciu fusese condamnat la 15 ani inchisoare pentru omor, a ajuns in recurs la Curtea Suprema de Justitie, care a casat sentinta Tribunalului Braila si a Curtii de Apel, trimitand cauza spre rejudecare la Tribunalul Braila (hotararea CSJ dateaza din 21 noiembrie 1995). La data de 16 februarie 1994, Iulian Marian Stanciu executase integral pedeapsa de 3 ani din prima cauza dar, la 26 ianuarie 1993 se emisese un mandat de arestare preventiva in a doua cauza. Dupa 16 februarie 1994, nu a mai avut loc nici o prelungire a mandatului de arestare preventiva de catre un judecator, conform Deciziei nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale, care prevede ca un judecator trebuie sa analizeze, o data la 30 de zile, daca este sau nu cazul sa prelungeasca mandatul, indiferent de stadiul in care se afla procesul. Asadar, de la terminarea executarii primei pedepse (16 februarie 1994) si pana in prezent, Iulian Marian Stanciu s-a aflat in arest preventiv pentru a doua fapta si ar fi trebuit sa se aplice Decizia nr. 50/1995 a Curtii Constitutionale. Asadar, nu este vorba de «fraudarea legii», ci de nerespectarea legii, intrucat, conform art. 145 alin. (2) din Constitutia Romaniei, «[d]eciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii…».

Al doilea aspect mentionat in raportul APADOR-CH se referea la perioada nepermis de lunga (18 luni) dintre data hotararii CSJ (21 noiembrie 1995) si repunerea pe rolul Tribunalului Braila a procesului in cea de a doua cauza (19 mai 1997). APADOR-CH ceruse Ministerului de Justitie sa cerceteze motivele acestei intarzieri, stiut fiind ca dosarele in care exista detinuti trebuie sa aiba prioritate. Cu atat mai mult trebuie cercetate aceste motive, cu cat o astfel de intarziere reprezinta o violare a art. 5 alin. 3 rap. la alin. 1 lit. c) al aceluiasi articol din Conventia europeana a drepturilor omului.

Mai semnalam in raport si o situatie cel putin ciudata si anume: daca Iulian Marian Stanciu ar fi fost judecat pentru LCM (a doua fapta) el ar fi putut primi maximum 10 ani. Cum fapta a doua a fost comisa inainte sa existe o hotarare definitiva pentru prima infractiune, cele doua pedepse urmau sa fie contopite, iar detinutul ar fi executat 10 ani in total. Intrucat din 1992 incoace el a avut o comportare foarte buna in detentie, fiind considerat «detinut model», este probabil ca ar fi intrat la comisia de liberare conditionata dupa executarea a 5 ani, adica in iarna anului 1996. Or, detinutul este si in momentul de fata in asteptarea unei sentinte in prima instanta.

In speranta ca am reusit sa clarificam aspectele semnalate in raportul APADOR-CH, va rugam, inca o data, sa cercetati motivele pentru care nu s-a procedat la prelungirea mandatului de arestare preventiva in fiecare luna dupa data la care detinutul executase integral prima pedeapsa si de ce a fost nevoie de 18 luni pentru ca dosarul privind a doua cauza sa fie repus pe rolul Tribunalului Braila.”

La aceasta scrisoare, asociatia nu a primit nici un raspuns pana la data intocmirii prezentului raport, dar nici situatia lui Iulian Marian Stanciu nu s-a schimbat.

5. Penitenciarul din Bacau (vizita din 5 iunie 1997)

a) Conditii de detentie

Penitenciarul, construit in 1970, acopera judetele Bacau si Neamt si dispune de 770 de locuri. Capitanul Cornel Prejvara, noul comandant al penitenciarului, a inceput deja unele amenajari de natura sa imbunatateasca regimul de detentie. Astfel, sunt in curs de finalizare lucrarile pentru amenajarea a doua sali de mese (una pentru sectia de femei si una pentru cea de barbati), o initiativa foarte buna care ar trebui generalizata in intreg sistemul penitenciar.

O alta masura binevenita este asigurarea confidentialitatii discutiilor dintre detinuti si aparatorii lor, cadrele penitenciarului ramanand in spatele usii inchise si deci, in imposibilitatea de a auzi ce se discuta. Persoanele aflate in arest preventiv isi pastreaza hainele civile cu care se duc si la instanta.

O alta schimbare priveste „raportul cu comandantul”, adica posibilitatea oferita detinutilor de a se adresa conducerii cu diferite probleme personale. Conform acestui sistem, intr-o prima faza detinutii discuta cu cadrele anume desemnate de comandant, dupa care ei se pot adresa oricand acestuia, renuntandu-se la sistemul „o zi pe luna”.

In timpul evenimentelor de la Penitenciarul Bucuresti, o parte din detinutii de la Bacau s-au declarat solidari cu protestul celor de la Jilava si au intrat in refuz de hrana. Aceasta a fost singura forma de manifestare. Nimeni nu a fost sanctionat si nu s-a recurs la folosirea fortei.

In situatia in care noi detinuti sunt adusi de la politie in penitenciar, comandantul si medicul ii examineaza si decid daca ii accepta sau nu. Printre motivele care ar putea fi invocate pentru refuzul de a-i accepta se numara: semne de violenta, paraziti, boli de piele. Cabinetul medical nu avea, la momentul vizitei, decat un singur medic – stomatolog – si 6 asistenti. Din aceasta cauza, pe baza unui acord cu Ministerul Sanatatii, policlinica municipala rezerva o zi pe saptamana pentru consultarea detinutilor, iar urgentele se rezolva fie la policlinica, fie la spitalul judetean. In 1995, cabinetul medical a facut circa 100 de teste HIV, numai cu acordul detinutilor.

In privinta optiunilor religioase, comandantul a declarat ca nu are nici o obiectie fata de accesul reprezentantilor diferitelor culte in penitenciar. Deocamdata, pe langa preotul ortodox, reprezentantii baptistilor, evanghelistilor, adventistilor si ai catolicilor vin o data sau chiar de doua ori pe saptamana.

Din cauza dificultatilor de a gasi locuri de munca pentru detinuti, numai 30% dintre acestia lucreaza, majoritatea in agricultura. Cativa lucreaza in ateliere (croitorie si tamplarie). Nu exista nici in judetele Bacau si Neamt programe pentru reinsertia sociala a detinutilor liberati.

Mandatele de arestare preventiva nu sunt prelungite de judecatori la expirarea perioadei de valabilitate de 30 de zile, iar detinutii nu cunosc aceasta garantie oferita de lege.

Supraaglomerarea exista si aici unde sunt 1.503 detinuti, din care 573 cu condamnari definitive si 816 in arest preventiv. 67 de femei, dintre care doua minore, asteapta decizia finala a instantelor de judecata.

Plimbarea zilnica dureaza aproximativ o ora. Conducerea penitenciarului are in vedere si instalarea unor aparate de gimnastica, singura problema fiind gasirea spatiului necesar.

Detinutii au la dispozitie o sala cu 32 de dusuri. Si aici, fiecare detinut face dus cald o data pe saptamana dar, spre deosebire de alte penitenciare, minorii si cei care muncesc pot face dus de doua ori pe saptamana.

b) Vizitarea unor camere de detentie

In camera 37, la 33 de paturi erau 37 de detinuti. Cele 33 de paturi existente se datoreaza suprainaltarii, rezultatul fiind ca distanta dintre patul de sus si tavan este de mai putin de o jumatate de metru. Cu alte cuvinte, detinutul care ocupa un astfel de pat nu se poate nici macar aseza in capul oaselor, fiind obligat sa stea tot timpul culcat. Camera 37 (ca si alte doua camere vizitate – 44 si 36) este prevazuta cu un grup sanitar format din doua WC-uri si trei chiuvete. In schimb, la sectia de minori, camerele au doar un WC si doua chiuvete, in conditiile in care in fiecare camera sunt 35-40 de detinuti. Un fapt oarecum surprinzator a fost acela ca toti minorii purtau uniforme date de penitenciar. Explicatia data de cadre este ca, in majoritatea lor covarsitoare, minorii din penitenciar provin din familii foarte sarace sau sunt orfani de ambii parinti, asa ca imbracamintea personala este practic de nepurtat.

La sectia de femei, (camere vizitate: 47 si 53) nu se semnaleaza supraaglomerare. Detinutele nu sunt obligate sa curete decat propriile camere, nefiind folosite in alte sectii si nici in cladirile administrative.

6. Penitenciarul Iasi (vizita din 6 iunie 1997)

a) Conditii de detentie

La o capacitate de 1.381 de paturi, la data vizitei se aflau in penitenciar 1.660 de detinuti din care peste o mie in arest preventiv si 107 contravenienti. Din totalul de 1.660, circa 780 muncesc in agricultura si constructii. Numarul cadrelor este de 185, iar dl colonel Ioan Batea a fost numit comandant in 1996.

La penitenciar este in curs de finalizare un nou pavilion care va avea 312 locuri (cate patru paturi in fiecare camera, aceasta fiind dotata cu un grup sanitar complet – WC, chiuveta, dus). Totodata, prin demolarea unei vechi magazii, s-a creat un spatiu larg ce va fi folosit atat pentru plimbare cat si pentru amenajarea unui teren de fotbal.

In timpul tulburarilor de la Penitenciarul Bucuresti din februarie 1997, circa 80% din detinutii care nu sunt scosi la munca au intrat in greva foamei in semn de solidaritate. S-au semnalat si actiuni mai violente ale detinutilor de la Iasi (au dat foc la saltele si intr-o camera pentru tineri intre 18 si 21 de ani, s-a incercat baricadarea usii). Comandantul a declarat ca a trebuit sa foloseasca forta si sa izoleze – pentru o noapte – 36 de detinuti dintre cei mai agresivi. La camera 27 unde un detinut – Flaviu Cioclu – ameninta ca „se taie” daca gardienii ar intra cu forta, s-au folosit gaze lacrimogene. Nu s-au luat alte masuri de pedepsire.

In privinta facilitatilor acordate diverselor culte pentru a intra in penitenciar, exista la Iasi o situatie speciala: in afara de preotul ortodox – angajat permanent – si de cel catolic, prezent in mod regulat, aici mai veneau reprezentantii Serviciului umanitar pentru penitenciare si ai Misiunii crestinilor pentru penitenciare. Preotul ortodox a considerat insa ca aceste doua asociatii incercau sa faca prozeliti pentru cultul crestin dupa Evanghelie, mai ales prin oferirea unor mici cadouri (plicuri, pixuri etc.) detinutilor si ca mesajul lor era contrar ortodoxismului. Ca atare, la interventia preotului ortodox, celor doua asociatii religioase li s-a interzis accesul in penitenciar.

„Raportul cu comandantul” – adica posibilitatea oferita detinutilor de a discuta diversele probleme personale cu acesta – are loc o data pe luna si „ori de cate ori este nevoie”, a precizat dl colonel.

Penitenciarul Iasi are propria ferma si propria gradina de zarzavat. Domnul comandant a spus deschis ca „surplusul de produse – in special carne – se vinde cadrelor”. Reprezentantii APADOR-CH au avut si inainte de aceasta vizita informatii cu privire la aceasta practica, dar a fost prima oara cand un comandant de penitenciar a si confirmat-o.

In situatia in care detinutii sunt adusi de la politie la penitenciar, nou-venitii sunt examinati de doctor, care le poate refuza accesul „daca au paraziti”. Daca prezinta leziuni, atunci doctorul fie ii respinge, fie intocmeste proces-verbal in care mentioneaza starea fizica a detinutilor.

Ca si la Bacau, nici pentru detinutii din Penitenciarul Iasi nu se dau prelungiri ale mandatelor de arestare de catre judecatori, la fiecare 30 de zile. Dupa spusele comandantului, circa 700 de detinuti nu ar avea mandatele prelungite de instanta de judecata, considerandu-se ca acest lucru ar rezulta automat din termenele date in cauze aflate pe rol.

Mancarea preparata la bucatarie era cam aceeasi ca si in alte penitenciare: carne putina, ceva slanina si subproduse. La data vizitei, pentru hrana celor 1.660 de detinuti se folosisera 178 kg carne, 158 kg subproduse si 51 kg slanina.

In privinta dusului saptamanal, trebuie mentionat ca desi in penitenciar exista – pentru sectiile de barbati – doua sali (cu 24 si respectiv 8 dusuri) numai cea mare functioneaza. Altfel spus, circa 1.600 de detinuti au la dispozitie doar 24 de dusuri ceea ce este cu totul insuficient pentru intretinerea igienei corporale.

O situatie mai putin obisnuita a fost semnalata la cabinetul medical, unde doi internisti, un stomatolog si sase asistenti isi desfasoara activitatea. Cei doi internisti isi pregatesc doctoratele in domeniul HIV/SIDA. In 1996, aproape toti detinutii din penitenciar au fost testati HIV, cu sprijinul Directiei Sanitare Judetene. Reprezentantii APADOR-CH au cunostinta de un program de testare HIV intocmit de Directia Generala a Penitenciarelor impreuna cu Ministerul Sanatatii, care acoperea noua penitenciare selectionate din toata tara. Dar la nici unul din acele penitenciare nu s-a inregistrat o actiune de asemenea proportii.

b) Inchisoarea contraventionala si Legea nr. 61/1991

Datorita numarului mare de contravenienti din penitenciar, reprezentantii APADOR-CH au cerut sa vada cateva decizii de transformare a amenzilor neplatite in zile-inchisoare (Legea 61/1991). Astfel, Maria Roman a avut o amenda in valoare de 50.000 lei, pe care nu a achitat-o. Drept urmare, judecatoria Pascani a transformat amenda in 167 zile-inchisoare, prin sentinta civila nr. 2274/3 iunie 1996. Cu alte cuvinte, judecatorul a impartit cuantumul amenzii la 300 lei/zi-inchisoare, ignorand cele doua decizii ale Curtii Constitutionale din octombrie si din noiembrie 1995, prin care, in cazul transformarii, judecatorii trebuie sa ia in calcul cuantumul amenzii stabilite de Legea 61/1991 si nu pe cel marit prin HG din august 1994. In aceeasi situatie se afla si Neculai Darvaru, caruia Judecatoria Iasi i-a transformat o amenda de 300.000 lei in 180 zile-inchisoare prin sentinta civila nr. 8261/13 septembrie 1996. Tot Judecatoria Iasi a transformat o amenda aplicata lui Ioan Scantei in 166 zile-inchisoare prin sentinta civila nr. 2855/15 martie 1996. Cu toate ca nu se mentioneaza cuantumul amenzii, reprezentantii APADOR-CH cred ca suma luata in calcul de instanta a fost conforma cu Hotararea de Guvern si nu cu Legea 61/1991.

c) Vizitarea unor camere de detentie

In camera 1 (sectia femei) erau 14 detinute la 15 paturi. Grupul sanitar era dotat cu un WC, chiuveta cu doua robinete si dus. La aceasta sectie este zilnic apa calda. Detinutele purtau o combinatie de uniforma (fusta sau pantalon) cu haine civile (pulover, tricou etc.).

In camera 40 (tineri intre 18 si 21 de ani), la 30 de paturi erau 43 de detinuti. Doua WC-uri si un jgheab de tabla prevazut cu patru robinete formau grupul sanitar.

In camera 20 (minori), erau 44 de detinuti la 30 de paturi. Toti erau imbracati in uniforme prea groase pentru vremea calda. Supraaglomerarea si mirosul de transpiratie faceau aerul aproape irespirabil.

d) Cazuri individuale. Mihai Tintila

Cu ocazia vizitarii Penitenciarului Iasi, reprezentantii APADOR-CH au discutat cu Mihai Tintila, 37 de ani, aflat in detentie la acest penitenciar, condamnat de judecatoria Iasi prin sentinta penala nr. 3799/96 la un an si sase luni inchisoare pe baza paragrafului 1 al articolului 200 si a paragrafelor 1 si 2 ale articolului 239.

Conform celor relatate de Mihai Tintila si mentionate in rechizitoriu si in sentinta penala, la data de 4 iunie 1996, un cetatean a sesizat politiei TF din gara Iasi prezenta a doi barbati intr-una din cabinele WC-ului garii. Mihai Tintila sustine ca reclamantul nu ar fi putut sa vada nimic din ce se intampla in cabina; ar fi putut doar sa auda. Politia TF a intervenit prompt si, in prezenta reclamantului, a spart usa cabinei in care se aflau Mihai Tintila si Gavril Bors. Desi Mihai Tintila nu neaga ca ar fi intretinut relatii sexuale liber consimtite cu Gavril Bors, el afirma ca amandoi erau imbracati in momentul patrunderii politiei si ca nu au fost prinsi in flagrant delict.

Condus la sectia de politie din gara Iasi, Mihai Tintila a incercat sa fuga, imbrancindu-l pe subofiterul de politie. El a fost urmarit si apoi prins de politie, moment in care a inceput sa-si loveasca urmaritorii cu o sacosa ce continea o sticla goala, provocand unuia din subofiteri usoare leziuni (3-5 zile ingrijiri medicale atestate printr-un certificat medico-legal). Mihai Tintila a fost arestat si trimis in judecata pentru savarsirea infractiunilor de relatii sexuale intre persoane de acelasi sex si ultraj. In urma amenintarilor subofiterilor de politie care s-au considerat insultati si agresati, Mihai Tintila si aparatorul sau au solicitat stramutarea cauzei la o instanta din alt oras. Solicitarea a fost respinsa de Curtea Suprema de Justitie prin Incheierea nr. 2219 din 10 octombrie 1996.

Judecatoria Iasi s-a pronuntat in cauza lui Mihai Tintila si Gavril Bors la 31 octombrie 1996, prin sentinta penala nr. 3799/96, ramasa definitiva prin neapelare. Mihai Tintila a fost condamnat la un an si trei luni inchisoare pe baza art. 200 paragraful 1 C.p., la opt luni inchisoare pe baza art. 239 paragraful 1 C.p. si la un an inchisoare pe baza art. 239 paragraful 2 C.p. Pedeapsa de executat este de un an si sase luni, rezultata, conform deciziei instantei, prin „contopirea pedepselor stabilite in perioada cea mai grea de un an si trei luni, pe care o sporeste cu trei luni inchisoare”. Gavril Bors este condamnat la un an si trei luni inchisoare pe baza art. 200 paragraful 1, pedeapsa a carei executare este suspendata conform aceleiasi decizii a instantei.

In prezent, situatia lui Mihai Tintila a fost luata in discutia comisiei de liberare conditionata a Penitenciarului Iasi, in urma efectuarii a jumatate din pedeapsa primita. Conform procesului-verbal al comisiei, discutarea cazului sau a fost amanata pentru luna august a acestui an, in ciuda comportarii bune de care a dat dovada. Motivul amanarii este cazierul sau judiciar (Mihai Tintila a mai avut in trecut o condamnare, fiind liberat conditionat la jumatatea pedepsei). El sustine ca nu a fost agresat in penitenciar si ca, in general, nu a fost persecutat de colegii de camera, cu toate ca s-a aflat rapid motivul principal al condamnarii sale. Sursa cea mai probabila a informatiei o constituie cadrele penitenciarului, singurele care au acces la dosarul si la fisele detinutului.

Trebuie mentionat ca la data condamnarii lui Mihai Tintila si a lui Gavril Bors, art. 200 C.p. era deja amendat prin decizia Curtii Constitutionale nr. 81/15 iulie 1994, conform careia trebuie pedepsite doar relatiile sexuale liber consimtite intre persoane adulte de acelasi sex, comise in public sau care produc scandal public. S-ar putea discuta asupra caracterului de loc public al unei cabine de WC din momentul ocuparii sale. Dar nici rechizitoriul Parchetului si nici rationamentul instantei nu mentioneaza aceasta circumstantiere, desi avocatul apararii a sustinut in timpul procesului ca locul comiterii faptei nu se incadreaza deloc in circumstantele prevazute de legea penala amendata de decizia Curtii. Instanta nu a luat in considerare acest argument, mentionand doar in incheierea de sedinta ca fapta „s-a produs intr-o toaleta publica”.

7. Penitenciarul Poarta Alba (vizita din 15 septembrie 1997)

Cazul Constantin Parvu si Mircea Rusu

Constantin Parvu si Mircea Rusu se afla in arest preventiv pentru savarsirea infractiunii de „relatii sexuale cu persoane de acelasi sex” (art. 200 paragraful 1 din Codul penal).

Constantin Parvu, nascut la 13 februarie 1981, nu stie sa scrie si sa citeasca. El a fost internat, cu mai mult timp in urma, pentru o perioada de un an intr-un camin din Nedeleni, dar nu a putut preciza de ce natura era acea institutie. Cu trei saptamani inainte de data incidentului care a dus la arestarea sa si a lui Mircea Rusu (26 mai 1997), Constantin Parvu a fugit de acasa din cauza unor conflicte cu un frate mai mare si s-a alaturat unui grup de copii ai strazii care isi gasisera adapost in una din cele doua baraci abandonate, probabil de o societate de constructii, in zona teatrului din Constanta. In cealalta baraca locuia Gheorghe Murariu, nascut in 1958, fara familie, fara meserie si analfabet. Gheorghe Murariu a avut o condamnare din care, dupa liberare, ii mai ramasesera de executat 171 de zile. Mircea Rusu are sapte clase, a abandonat scoala si lucreaza pe unde poate pentru a-si ajuta familia. Nu a fugit niciodata de acasa.

Trebuie precizat ca nici unul din cei doi minori (Mircea Rusu a implinit 18 ani dupa ce a fost arestat) nu s-a plans ca ar fi fost batut sau amenintat pe toata durata anchetei.

Constantin Parvu a negat ca ar fi avut relatii sexuale cu Gheorghe Murariu inainte de 26 mai, dar rechizitoriul intocmit de procuror prezinta situatia exact pe dos. Oricum, la data de 26 mai, Constantin Parvu s-a dus la film, la gradina „Tomis”, unde l-a cunoscut pe Mircea Rusu. L-a invitat sa mearga cu el la baraci, i-a povestit despre Gheorghe Murariu si despre genul de relatii sexuale intretinute de acesta. Mircea Rusu a acceptat invitatia cu tot ce implica ea.

In baraca lui Gheorghe Murariu, acesta a intretinut relatii sexuale orale si anale mai intai cu Constantin Parvu, dupa care acesta din urma a iesit in fata baracii. Gheorghe Murariu a intretinut apoi relatii sexuale si cu Mircea Rusu. In acest timp, doi gardieni publici l-au vazut pe Parvu si l-au intrebat ce facea acolo. Acesta a dat un raspuns evaziv si atunci cei doi gardieni au intrat in baraca surprinzandu-i pe G.M. si M.R. Gardienii publici i-au luat pe toti trei la sectia de politie in jurul orelor 23:00. Au fost anuntati parintii minorilor, dar nimeni din familia lui Constantin Parvu nu s-a prezentat nici atunci si nici mai tarziu. Trebuie precizat ca familia Parvu nu facuse nici un demers dupa fuga de acasa a lui Constantin pentru a vedea ce s-a intamplat cu el. Numai mama lui Mircea Rusu a venit sa-si vada baiatul.

Constantin Parvu afirma ca Gheorghe Murariu a fost batut in fata lui de gardieni si ca, in sectia de politie, i s-au prezentat fotografii cerandu-i-se sa identifice eventuali alti homosexuali. Lui Mircea Rusu nu i s-a cerut acest lucru.

Conform rechizitoriului intocmit de Parchetul de pe langa Tribunalul Judetean Constanta, Gheorghe Murariu a fost trimis in judecata pentru art. 200 alin. 2, combinat cu art. 33 a) (concurs de infractiuni) si 37 b) (recidiva), Constantin Parvu pentru art. 200 alin. 1 combinat cu 33 a) si 99 (limitele raspunderii penale ale minorilor), aceeasi incadrare juridica fiind valabila si pentru Mircea Rusu.

In cazul celor doi minori exista mai multe neclaritati:

1. Ei au fost retinuti in seara de 26 mai, dar au fost prezentati in fata unui procuror pe 28 mai (deci la mai mult de 24 de ore), iar data arestarii este 29 mai. Care a fost situatia lor juridica intre 26 si 29 mai, stiut fiind ca retinerea nu poate depasi 24 de ore? Chiar daca politia ar invoca si cele 24 de ore de „conducere la sectia de politie” (forma de privare de libertate prevazuta in Legea Politiei, dar socotita de majoritatea expertilor ca fiind anticonstitutionala), tot s-au depasit 48 de ore;

2. Daca in cazul lui Gheorghe Murariu situatia pare destul de clara, incadrarea juridica a celor doi minori ridica din nou problema definirii notiunilor de „in public” si „scandal public”. Poate fi acea baraca abandonata in care s-au petrecut actele sexuale drept „loc public”? Daca Gheorghe Murariu locuia acolo – indiferent daca era sau nu legal – se poate afirma ca baraca devenise locuinta persoanei respective. In rechizitoriul Parchetului se invoca faptul ca minorii aflati in cealalta baraca au urmarit tot ce se intampla privind prin gauri practicate in pereti. Chiar asa fiind, initiativa a apartinut „privitorilor” si nu este normal ca din acest motiv intretinerea de relatii sexuale intr-un spatiu inchis sa devina infractiune. Celalalt element al definirii infractiunii – „scandal public” – nu poate fi invocat.

3. Mai trebuie mentionat ca lista probelor din rechizitoriul parchetului cuprinde, pe langa procesul-verbal de constatare si lista martorilor si rapoarte de expertiza medico-legala (nr. 73/S, 74/S si 75/S). Se pune intrebarea: ce fel de expertiza medicala si la ce poate servi ea? Nu s-a pus nici o secunda problema folosirii fortei, cele trei persoane implicate fiind de acord sa practice acel gen de relatii. Iar daca s-a urmarit stabilirea orientarii sexuale a celor trei, ne aflam evident in fata unui tratament degradant.

4. APADOR-CH considera ca datorita situatiei deosebite in care se afla, minorul Constantin Parvu care este ignorat de familie si analfabet ar fi fost de dorit sa fie supus unei expertize psihiatrice.

Primul termen de judecata in acest dosar a avut loc pe data de 10 septembrie dar procesul s-a amanat pentru 15 octombrie. Cei doi minori au avocat din oficiu cu care nu au avut nici o discutie cu privire la apararea lor.

Concluzia exprimata de APADOR-CH a fost ca in cazul minorilor Constantin Parvu si Mircea Rusu nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii prevazute de art. 200 alin. 1 din Codul penal si ca inculpatii trebuie pusi imediat in libertate si acuzatiile retrase.

In luna noiembrie 1997, cei doi minori impreuna cu adultul Gheorghe Murariu au fost judecati si condamnati. Constantin Parvu a beneficiat de amnistie, Mircea Rusu a fost condamnat la cele aproape sase luni deja petrecute in inchisoare – ambii fiind pusi in libertate – in vreme ce Gheorghe Murariu a primit trei ani si jumatate pentru art. 200 alin. 2 Cod penal, inclusiv un rest dintr-o pedeapsa anterioara neexecutata integral. APADOR-CH va urmari evolutia acestui caz in justitie deoarece sentinta judecatoriei a fost deja atacata cu apel atat de Gheorghe Murariu cat si de Parchet.

8. Penitenciarul Craiova (vizita din 8 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

La data vizitei se aflau in penitenciar 2.015 detinuti la cele 2.038 de paturi instalate. Capacitatea initiala a penitenciarului era de 1.450 de locuri dar ea a fost sporita prin adaugarea „etajului patru” de paturi. Din cele 8 sectii ale penitenciarului, numai una era supraaglomerata (sectia a 3-a, in care stau si cei condamnati pe viata), unde la 377 de paturi erau 480 de detinuti.

Categoriile de detinuti erau urmatoarele:

a) barbati – 1936; femei – 79 (inclusiv o minora)

b) condamnati definitiv – 1.252; arestati preventiv – 743 din care 386 condamnati in prima instanta si 357 nejudecati;

c) contravenienti – 21 (toti cu condamnare direct la inchisoare contraventionala)

Penitenciarul din Craiova este singurul in care isi executa pedeapsa cei condamnati pe viata. Regimul lor de detentie este, in general, acelasi cu al celorlalti detinuti, cu urmatoarele diferente: nu sunt scosi la lucru si nu beneficiaza de cursuri de alfabetizare, dar ies la aer 3 ore zilnic, fata de o jumatate de ora sau o ora cat au la dispozitie ceilalti detinuti.

Circa 800 de detinuti ies la munca in principal in agricultura si constructii. Ei pot castiga 300.000-400.000 lei/luna din care le revine numai 10%, restul intrand in contul penitenciarului. Cum detinutii nu au dreptul sa aiba bani asupra lor, cei 10% sunt depusi la contabilitate pe fise personale. Ei pot face unele cumparaturi pe baza de liste sau pot trimite bani familiei, dar numai cu conditia sa aiba un depozit de minimum 40.000 lei.

Procurorul care raspunde de Penitenciarul Craiova vine o data pe saptamana la comisia de liberare conditionata si, cu acel prilej, discuta si cu detinutii care intra in refuz de hrana sau care solicita sa iasa la raport.

Spre deosebire de alte penitenciare, la Craiova sunt deja angajati doi psihologi care prin munca lor pot contracara efectele privarii de libertate si ajuta la recuperarea psihica a detinutilor.

Penitenciarul Craiova a facut abonamente la ziarele cele mai importante (130 de exemplare), asigurand cam un exemplar pentru fiecare camera.

b) Camerele de detentie

Cladirea are peste 100 de ani vechime si nu mai corespunde nici macar standardelor nationale, fara a mai pomeni de cele internationale. Penitenciarul de la Galati, construit in acelasi timp si dupa acelasi model, a fost demolat, in locul lui incepandu-se construirea unuia modern. La Craiova insa, nu se pune, deocamdata, aceasta problema.

La camera 2 de la sectia de femei, o detinuta – Niculina Nicolae – aflata in penitenciar de 3 luni prezinta vadite tulburari psihice. Cum la aceasta sectie nu exista infirmerie, ea sta la un loc cu alte zece detinute. Reprezentantii APADOR-CH considera ca Niculina Nicolae trebuie urgent transferata la spitalul penitenciar si expertizata psihiatric.

La camera 3 din aceeasi sectie, Marioara Uta se afla de doi ani in arest preventiv pentru fals intelectual si luare de mita. In toata aceasta perioada, ea nu a avut ocazia sa discute niciodata cu avocatul din oficiu pe care nici nu stie cum il cheama. Trebuie semnalata, ca si in multe alte cazuri, durata nepermis de lunga a procesului penal.

Conditiile de detentie din sectia de femei sunt mult mai bune decat in sectiile de barbati: camere curate, apa calda zilnic, dusuri in fiecare camera. Insa faptul ca detinutele sunt folosite ca „femei de serviciu” pentru cadrele din penitenciar (spala uniformele cadrelor, covoarele din birouri, fac curatenie, gatesc la popota, cos etc.) echivaleaza cu tratament degradant.

La sectiile de barbati exista doua tipuri de camere: unele foarte mici (circa 2,5 m lungime/1,5 latime, cu doua randuri de paturi suprapuse), si celularele (camere mari cu patru randuri de paturi suprapuse). Camerele 25 (4 condamnati pe viata la 4 paturi), 32 (6 persoane in 5 paturi) si 35 (6 persoane in 6 paturi) fac parte din prima categorie. Spatiul este atat de mic incat atmosfera este irespirabila, iar detinutii nu pot decat sa stea pe pat. Un WC in colt, nedespartit nici macar printr-un paravan de restul camerei si o chiuveta reprezinta „grupul sanitar”. Nu exista nici o posibilitate de protejare a intimitatii detinutilor.

Desi comandantul afirmase ca procurorul sta de vorba cu toti cei care cer sa iasa la raport, la camera 35, detinutul Dumitru Cismaru afirma ca nu a fost scos niciodata, cu toate ca facuse doua cereri in acest sens. Acelasi detinut a ridicat si o problema de natura medicala, plangandu-se ca vomita sange, lucru confirmat de colegii de camera, si afirmand ca nu i s-au acordat ingrijiri medicale. Cazul a fost semnalat conducerii penitenciarului.

Camera 20 face parte din categoria celularelor: 99 de detinuti la 92 de paturi pe patru niveluri. Grupul sanitar consta intr-un WC separat de restul camerei si doua chiuvete. Este evident ca aceasta „dotare” este total nesatisfacatoare pentru asigurarea unei minime igiene corporale. Un dus cald pe saptamana nu poate rezolva problema, cu atat mai mult cu cat intreg efectivul dintr-o astfel de camera are la dispozitie cam 20-30 de minute pentru a se spala.

c) Alimentatia

Penitenciarul Craiova are propria ferma de animale si gradina de zarzavat. Produsele obtinute nu acopera integral necesitatile. Daca exista un surplus dintr-un anume produs, cantitatea respectiva va fi sau transferata la un alt penitenciar, sau valorificata pe plan local, cadrele din penitenciar avand prioritate la cumparare. Bucataria era relativ acceptabila sub aspect igienic. Conform celor spuse de cadrele de la bucatarie, la Penitenciarul Craiova se folosesc zilnic intre 120 si 170 kg carne, 60-70 kg de subproduse de carne (oase, copite) si 60-70 kg slanina. Per total, se respecta standardele stabilite de DGP, dar, ca in toate penitenciarele vizitate, in marmitele cu mancare apar rar bucatele de carne iar felul intai si felul doi seamana pana la confuzie, ambele insemnand zeama grasa care difera numai prin legumele folosite.

d) Asistenta medicala

Penitenciarul Craiova are trei medici (doi pentru medicina generala si unul pentru boli interne) si un stomatolog. Cu toate ca situatia din acest penitenciar din acest punct de vedere este mai buna decat in altele, este evident ca medicii nu pot face fata celor peste doua mii de detinuti. De aici decurg nemultumirile unor detinuti care se plang ca nu li se acorda ingrijirile necesare.

Penitenciarul a facut parte dintre cele selectionate in 1994 pentru testarea HIV. Personalul sustine ca fiecare din cei 200 de detinuti testati a stiut exact despre ce fel de test era vorba si ca a fost de acord. Reprezentantii APADOR-CH si-au exprimat si cu ocazia altor vizite in penitenciare, indoiala cu privire la acest aspect, data fiind lipsa aproape totala de educatie sanitara a majoritatii celor aflati in detentie. Penitenciarul nu a fost informat in legatura cu rezultatele testelor HIV.

O problema pe care APADOR-CH a discutat-o in mai multe randuri cu comandantii si cu medicii din diverse penitenciare, inclusiv cel de la Craiova, se refera la posibilitatea folosirii prezervativelor. Este stiut ca, in penitenciare, se practica relatii sexuale. Este stiut si ca, pe langa riscul imbolnavirii cu HIV/SIDA (la Spitalul Penitenciar Bucuresti existau in februarie 1997 doi detinuti – unul cu HIV, celalalt cu SIDA – ambii depistati in timpul detentiei), exista si cazuri de imbolnaviri cu lues, gonoree si alte boli venerice. Cheltuielile pentru tratarea acestor boli sunt infinit mai mari decat costul unor prezervative. Rezistenta opusa acestei masuri – recomandate de Organizatia Mondiala a Sanatatii – de majoritatea cadrelor din sistemul penitenciar („asta ar insemna sa-i incurajam”) nu se justifica, deoarece practici de acest gen exista, nimeni nu neaga acest lucru, si ar trebui asigurata o minima protectie, impiedicandu-se astfel raspandirea bolilor venerice si, in primul rand, a infectarii cu HIV.

e) Asistenta religioasa

Ca in toate penitenciarele vizitate, si cel de la Craiova are un preot ortodox angajat permanent. Reprezentantii APADOR-CH au aflat ca, incepand cu data de 1 septembrie 1997, reprezentantii altor culte si voluntarii care doresc sa contribuie la reinsertia sociala a detinutilor si care nu desfasoara programe sau proiecte deja aprobate, au nevoie de o legitimatie semnata de secretarul de stat din cadrul Ministerului Justitiei care raspunde de penitenciare. Lucrul pare de neinteles tinand cont de faptul ca DGP – si, in general, statul roman – nu are nici un program/proiect coerent in acest foarte important domeniu.

9. Penitenciarul Gherla (vizita din 9 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

La data vizitei, in penitenciar se aflau 2.763 de detinuti, la o capacitate totala de cazare de 1.919 paturi instalate. Conform celor spuse de comandant, capacitatea ideala a penitenciarului ar fi de 800 de locuri iar cea care ar asigura conditii de detentie acceptabile – 1.500 de locuri. Cu alte cuvinte, numarul actual de detinuti este de aproape patru ori mai mare decat capacitatea ideala si de aproape doua ori mai mare decat cea „normala”. Din totalul detinutilor, 2.276 au condamnari definitive, 483 sunt in arest preventiv (414 – condamnati in prima instanta si 69 nejudecati) si 4 contravenienti (cu condamnari directe la inchisoare contraventionala). Din cei 2.763 de detinuti, 52 sunt femei, 149 – tineri (18–21 ani) si 63 sunt minori, din care 22 cu condamnari definitive. Apare imediat intrebarea: de ce cei 22 de minori cu condamnari definitive nu sunt transferati in centre pentru minori?

Spre deosebire de alte penitenciare, unde exista grupe de munca mixte (preventivi + condamnati) si (recidivisti + nerecidivisti), ceea ce implica, pentru comoditatea cadrelor, cazarea tuturor in aceleasi camere, la Gherla s-a constituit un punct de lucru special pentru cei aflati in arest preventiv, ceea ce inseamna separarea lor reala de restul detinutilor. Din totalul detinutilor, 583 muncesc in agricultura si in constructii, iar 450 lucreaza in fabrica de incaltaminte aflata chiar in perimetrul penitenciarului (societatea OLTIM). Mai exista si ateliere de tamplarie, unde se fabrica usi, mese, scaune, sicrie etc.

Penitenciarul are ferma de animale si gradina de zarzavat. Pentru un eventual surplus de produse, se procedeaza la fel ca la Craiova sau in alte penitenciare: transfer/schimb cu alte penitenciare, sau valorificare, in principal catre cadre.

b) Camerele de detentie

Cu toate ca la Penitenciarul Gherla s-au facut unele reparatii cu doi-trei ani in urma, ele au fost efectuate „de mantuiala” pentru ca este nevoie, din nou, de reparatii substantiale. Igrasia este vizibila pretutindeni, iar instalatiile sanitare si de incalzire sunt vechi si proaste. Noul comandant, transferat recent de la Penitenciarul Bistrita, are planuri mari pentru imbunatatirea conditiilor de detentie: instalarea unor dusuri in fiecare camera, separarea WC-urilor si spalatoarelor, inlocuirea instalatiilor sanitare si, inainte de orice, reducerea numarului de detinuti pana la o limita suportabila. Imbunatatirile au fost deja realizate la sectia de femei.

In prezent, supraaglomerarea este evidenta. Astfel, la camera 37 (minori) erau 32 de persoane la 27 de paturi. Camera este dotata cu un singur WC de tip „turcesc”. La camera 24 (condamnati peste 10 ani) erau 80 de detinuti la 75 de paturi, grupul sanitar fiind format dintr-un WC si un spalator cu 4 robinete. Este evident ca nu exista posibilitatea intretinerii unei igiene corporale cat de cat normale, dusul cald saptamanal nerezolvand problema (pentru toti detinutii exista doar doua sali cu cate 16 dusuri fiecare). Saltelele sunt foarte vechi, ceea ce face aproape inutile eforturile de salubrizare a incaperilor.

In incercarea de a limita supraaglomerarea, penitenciarul a renuntat complet la „cluburile detinutilor”, preferand sa le transforme in camere de detentie.

c) Alimentatia

In camera de alimente se aflau la vedere doar saci cu ceapa si cutii cu orez si paste fainoase. Un grup de detinuti curata zarzavat si tot ei asigurau si distribuirea hranei. Trebuie mentionata o imbunatatire a sistemului de distribuire a hranei prin instalarea unui lift. Penitenciarul Gherla este vechi, de tipul „Sighetu Marmatiei”, cu etaje inalte, ceea ce face extrem de dificila aceasta operatiune repetata de trei ori pe zi. La bucatarie se curatau cantitati mari de dovlecei crescuti peste limita la care pot fi mancati. Cu toate acestea, li s-a spus reprezentantilor APADOR-CH ca, din acele legume ce ar fi trebuit date la ferma de animale, se prepara o „tocanita minunata” (?!). Bucataria era invadata masiv de igrasie.

d) Asistenta medicala

Doi medici generalisti, un stomatolog si 8 asistenti medicali se ingrijesc de sanatatea detinutilor, cifra total insuficienta pentru cei peste doua mii de detinuti. Cabinetul medical de la sectia a 6-a recunoaste existenta a 112 bolnavi psihic, din care cel putin unu nu ar trebui sa se afle in penitenciar ci intr-un spital psihiatric. Cele mai frecvente afectiuni sunt cele digestive si dentare. 17 bolnavi de TBC stabilizat urmeaza tratament in penitenciar. Un bolnav de variola fusese izolat.

e) Asistenta religioasa

In Penitenciarul Gherla, in afara preotului ortodox angajat, au acces si reprezentantii altor culte: greco-catolic, reformat, baptist, adventist, penticostal, Oastea Domnului etc. De remarcat ca „Martorii lui Iehova” nu au fost primiti, pe considerentul ca ei nu sunt un cult recunoscut. Toate intalnirile dintre reprezentantii acestor culte si detinuti au loc in prezenta preotului ortodox! Explicatii de genul „preotul ortodox actioneaza ca o gazda cand are musafiri” nu pot justifica aceasta ingerinta clara a preotului ortodox in libertatea credintelor religioase garantata de art. 29 din Constitutia Romaniei.

f) Cazul detinutului Marian Tudorache

Nascut la 17 octombrie 1970 in localitatea Adunatii Copaceni, judetul Giurgiu, Marian Tudorache a fost arestat la data de 3 noiembrie 1989 si condamnat in 1991 la 15 ani inchisoare pentru omor, dupa parcurgerea tuturor treptelor legale, inclusiv recurs la Curtea Suprema de Justitie si cereri repetate de introducere a recursului extraordinar, devenit recurs in anulare. Mutat de la un penitenciar la altul de mai multe ori, Marian Tudorache a primit numeroase pedepse (izolare severa, izolare simpla, retragerea dreptului la pachete, vizite, corespondenta, mustrare etc.) si a declarat in mai multe randuri greva foamei (in termenii cadrelor din penitenciare „refuz de hrana”). S-a automutilat in cateva randuri, fiind, de fiecare data, pedepsit cu izolare simpla sau severa. A fost internat in mod repetat la Spitalul Penitenciar Bucuresti, unde a fost, si acolo, sanctionat cu diverse pedepse.

Din cele de mai sus s-ar putea deduce ca Marian Tudorache este un detinut dificil. Dar, pornind de la situatia acestui detinut, reprezentantii APADOR-CH au pus problema rapoartelor de pedepsire, foarte frecvente in intreg sistemul penitenciar. Fara indoiala, regulamentul penitenciarelor este mult mai strict decat orice alte reguli de convietuire in grup, dar el nu poate contine prevederi care sa anihileze o seama de drepturi garantate de Constitutie: libertatea constiintei, libertatea de exprimare, secretul corespondentei, dreptul la ocrotirea sanatatii, dreptul de petitionare etc. Art. 49 din Constitutie, dupa ce enumera la alineatul 1 situatiile in care exercitiul unor drepturi si libertati poate fi restrans, precizeaza la alineatul 2 ca „restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii”. Mai mult, restrangerea exercitiului drepturilor si al libertatilor trebuie facuta prin lege si nu printr-un simplu regulament. Or, foarte multe rapoarte de pedepsire intocmite de cadre din penitenciare au ca obiect opinii exprimate de detinuti, pe care cadrele le considera insultatoare sau jignitoare la adresa lor. (A se vedea mai jos, ca exemplu in acest sens, cazul Dan Ziegler de la Penitenciarul Bistrita).

O a doua problema care rezulta din cazul Marian Tudorache este cea a automutilarii. Este o practica relativ frecventa in lumea detinutilor. De ce recurg detinutii la aceasta solutie? Unul din motivele frecvente este disperarea fata de durata foarte lunga a procesului penal. Sunt multe cazuri in care detinutii, condamnati definitiv, ar putea intra la comisia de liberare conditionata (dupa executarea a jumatate din pedeapsa pana la 10 ani sau 2/3 peste 10 ani in cazul condamnarilor sau infractiunilor comise pana in noiembrie 1996 cand s-au modificat Codul penal si Codul de procedura penala), dar acest lucru nu este posibil pentru ca hotararile instantelor nu au ajuns la penitenciar!! La fel de numeroase sunt situatiile in care persoanele aflate in detentie asteapta cu anii sa fie judecate. (A se vedea exemplul detinutei de la Craiova.)

Detinutii aflati in astfel de situatii cred ca, prin automutilare, atrag atentia asupra problemelor lor juridice. APADOR-CH considera ca daca dreptul la aparare al fiecarui detinut ar fi exercitat in mod real de aparatori – in special de avocatii din oficiu – o parte din aceste probleme ar putea fi inlaturate. De asemenea, ar trebui sa existe texte de legi (in principal Codul penal si Codul de procedura penala) in biblioteca fiecarui penitenciar, astfel incat detinutii care au dorinta si capacitatea sa-si poata pregati singuri apararea si caile de atac.

Nu pot fi ignorate si motive relativ minore pentru automutilare – sau refuz de hrana – cum ar fi transferarea in alt penitenciar sau dorinta de a ajunge in spitalul penitenciar, socotit de multi detinuti drept un loc de detentie mai „bland”. Mai trebuie tinut cont si de detinutii – putini la numar – care se automutileaza din cauza ca sufera de tulburari psihice.

Revenind la situatia lui Marian Tudorache, trebuie spus ca el a trecut prin toate fazele descrise mai sus – mai putin ultima. In 1997, i s-a descoperit o „discopatie hiperalgica” si o „infectie urinara”. Discopatia nu poate fi tratata in sistemul spitalicesc al penitenciarelor. Mai mult, doctori din afara sistemului penitenciar recomanda interventie chirurgicala. Asadar, Marian Tudorache se adreseaza instantei pentru intreruperea pedepsei din motive medicale. Reprezentantii APADOR-CH au incercat sa dezlege o poveste incalcita privind expertize medico-legale succesive din care nu exista nici o copie, nici in dosarul de penitenciar si nici in cel medical ale detinutului Marian Tudorache, cu toate ca astfel de expertize fusesera efectuate fara doar si poate. Unul din doctori a declarat ca le-a vazut cu ochii lui – ca si un cadru al penitenciarului si insusi detinutul. Conducerea penitenciarului a afirmat ca acest gen de expertize se fac in doua exemplare, dintre care unul ramane la comisia IML, iar celalalt la instanta, asa incat nu trebuia sa existe copii in dosarul de penitenciar sau in cel medical al detinutului. Ceea ce evident, daca este adevarat, este absurd, insemnand practic ascunderea unor date privind starea de sanatate a persoanei aflate in detentie. In sfarsit, se pare ca doctorita penitenciarului care s-a ocupat direct de cazul Marian Tudorache ar fi transmis – cu intentie sau din greseala – judecatoriei o expertiza IML mai veche care il dezavantaja pe Marian Tudorache.

Din documentele aflate la dosarul medical al detinutului Marian Tudorache, rezulta clar ca detinutul sufera de discopatie vertebrala (radiografia din 20 iunie 1997 si recomandarea de internare din 21 iunie 1997), boala ce nu poate fi tratata in sistemul medical al penitenciarelor.

Marian Tudorache a executat mai mult de jumatate din pedeapsa de 15 ani primita pentru omor. Desigur, multele rapoarte de pedepsire cantaresc greu in decizia comisiei de liberare conditionata. Dar, data fiind starea sanatatii sale, APADOR-CH considera ca se poate recurge la solutia intreruperii executarii pedepsei pentru motive medicale, ceea ce reprezinta o alta posibilitate de a pune in libertate temporara un tanar care a intrat in penitenciar cand avea 19 ani si a executat deja 8 ani de inchisoare.

10. Penitenciarul Bistrita (vizita din 10 octombrie 1997)

a) Structura detinutilor

De la darea sa in folosinta in 1991, Penitenciarul Bistrita este singurul – din cele vizitate de reprezentantii APADOR-CH – care nu a fost niciodata confruntat cu problema supraaglomerarii. O serie de cladiri noi adapostesc conducerea si administratia penitenciarului. In partea de detentie, s-a dat in folosinta o jumatate dintr-un tronson nou care cuprinde trei sectii. Urmeaza construirea unul alt tronson, la terminarea caruia va fi demolata toata partea veche a ceea ce fusese pana in 1990 o anexa a Penitenciarului Gherla.

La data vizitei, in Penitenciarul Bistrita erau 783 de detinuti la o capacitate maxima de 978 de paturi si una optima de 837 de locuri. Pe categorii, detinutii erau impartiti dupa cum urmeaza: 640 cu condamnari definitive si 143 in arest preventiv (54 condamnati in prima instanta si 89 nejudecati). 97 de detinuti sunt tineri (18–21 ani), 9 – minori si 3 – contravenienti (cu condamnare directa la inchisoare contraventionala). La acest penitenciar nu sunt detinute.

Exista o singura camera in care recidivisti si nerecidivisti stau impreuna pentru ca formeaza o grupa de munca. Reprezentantii APADOR-CH au atras atentia asupra faptului ca nu exista justificare pentru amestecarea detinutilor, fie ea si pentru un numar mic de persoane.

Din totalul detinutilor, 580 ies la munca, in principal in agricultura, dar si in constructii, pe baza unui contract cu o firma particulara.

Spre deosebire de alte penitenciare, cel de la Bistrita acopera integral cantitatea de carne necesara din resurse proprii, dar nu produce legume si fructe.

Detinutii primesc vizite in trei sisteme: o cabina cu geam securizat despartitor pentru detinutii periculosi, o camera cu trei mese separate prin geamuri laterale pentru detinutii obisnuiti si o alta camera cu mese neseparate pentru cei mai disciplinati. In aceasta ultima camera au loc si discutiile dintre detinuti si avocati. O alta diferenta notabila fata de alte penitenciare, dupa spusele comandantului, este prezenta avocatilor – alesi sau din oficiu – la vorbitor cu detinutii.

Inca o diferenta notabila consta in faptul ca la Penitenciarul Bistrita exista un telefon public de la care orice detinut poate telefona oricui. Problema este ca detinutii nu au dreptul sa detina bani, asa ca, pentru fiecare apel, ei trebuie sa ceara aprobarea – si monedele – de la conducerea penitenciarului. Comandantul Ioanitoaie obtinuse chiar in ziua vizitei APADOR-CH acordul companiei de telefoane locale pentru introducerea unui telefon cu cartela magnetica.

b) Camerele de detentie

Desi statistic nu exista supraaglomerare, conditiile de detentie in aripa veche sunt inca departe de standardele europene. Astfel, la sectia IV intr-una din camere erau 48 de detinuti la 51 de paturi (structuri metalice de trei paturi suprapuse). Grupul sanitar era prevazut cu doua WC-uri, un spalator cu 4 robinete si un dus, insuficiente pentru cele 48 de persoane. Se furnizeaza apa calda o data la doua zile (conform conducerii penitenciarului) sau de doua ori pe saptamana (conform detinutilor). Oricare ar fi varianta reala, este o imbunatatire fata de restul penitenciarelor vizitate de APADOR-CH, unde apa calda este un lux de care detinutii beneficiaza doar cateva minute in timpul dusului saptamanal.

La camera 59 (bolnavi de TBC) erau 15 detinuti la 18 paturi. Un WC, doua chiuvete si un dus constituiau grupul sanitar.

La camera 61 (inapti de munca) erau 18 detinuti la 18 paturi. Doctorul a explicat ca persoanele scutite de munca pe perioade scurte de cateva zile sunt aduse in acea camera pentru a putea fi supravegheate mai usor din punct de vedere medical.

Sectiile I, II si III au fost deja mutate in tronsonul nou. Camerele sunt prevazute cu interfon conectat la cabina supraveghetorului ceea ce usureaza mult comunicarea dintre detinuti si cadre. (In celelalte penitenciare, un detinut care vrea sa ceara sau sa reclame ceva supraveghetorului trebuie sa bata in usa pana cand acesta il aude.)

Conform spuselor comandantului, la terminarea constructiei, in fiecare camera vor sta maximum patru detinuti. La data vizitei, se foloseau inca paturi suprapuse (pe doua niveluri). Fiecare incapere este prevazuta cu grup sanitar placat cu faianta, o masa din piatra fixata in perete si o banca. Detinutii pot sa manance stand la masa si nu in pat, cum se intampla in prezent in toate celelalte penitenciare vizitate. Intreaga sectie are un singur televizor instalat pe holul central. Detinutii care doresc sa urmareasca programul isi iau bancile din camere si ies pe hol.

Penitenciarul nu pune la dispozitia detinutilor periute, pasta de dinti si hartie igienica. Detinutii primesc numai o bucatica de sapun. Argumentul conducerii penitenciarului este ca absolut toate lucrurile detinutilor – de la cearsafuri si uniforme pana la lenjeria intima – se spala obligatoriu in spalatoria penitenciarului, sapunul distribuit fiind suficient pentru mentinerea igienei corporale. In majoritate, detinutii primesc de acasa pasta de dinti, periute, sapun, hartie igienica sau, daca au bani, isi cumpara. Exista insa si persoane care nu au aceste posibilitati, iar absenta acestor mici articole absolut necesare le creeaza o stare de nemultumire si de frustrare.

c) Asistenta medicala

Pentru intreg penitenciarul exista un singur cabinet medical unde sunt consultati zilnic intre 70 si 100 de detinuti. Cele mai frecvente boli sunt cele ale aparatului digestiv, respirator, bolile de piele. 10 detinuti terminasera tratamentul pentru lues. Circa 25-30 de detinuti prezinta tulburari psihice. Cabinetul nu are medic stomatolog, asa ca numerosii detinuti care au acest gen de probleme trebuie dusi la cabinete dentare din oras.

d) Asistenta religioasa

Pe langa preotul ortodox angajat, la penitenciar vin si reprezentanti ai greco-catolicilor si ai reformatilor. Comandantul a afirmat ca preotul ortodox are doar discutii initiale cu acestia, dar nu asista la intalnirile cu detinutii.

e) Cazul detinutului Dan Ziegler

Dan Ziegler, nascut la 26 octombrie 1962, si-a petrecut mai bine de jumatate din viata prin diverse penitenciare, inclusiv 4 ani intr-o scoala de corectie pe vremea cand era minor. Pana in 1989 a avut cateva condamnari pe baza decretului 153 si pentru furt, iar dupa 1989 a avut o condamnare pentru talharie (3 ani), urmata de o alta pentru vatamare corporala grava contopita cu o pedeapsa pentru ultraj la adresa completului de judecata (4 ani si jumatate), plus o condamnare pentru accident rutier si conducere fara permis. In prezent, executa pedeapsa de 4 ani si jumatate.

Detinutul recunoaste ca a comis furturi de-a lungul anilor, dar sustine ca doua din condamnari (furtul unui porc si vatamarea corporala grava) i-au fost date pe nedrept. Dan Ziegler sustine ca, de fiecare data cand a fost retinut sau arestat, a fost batut de politisti si obligat sa recunoasca fapte pe care nu le savarsise. A reclamat in doua randuri purtarea abuziva a politistilor si, afirma el, a fost fortat sa isi retraga una din plangeri, iar in cazul celei de a doua, Parchetul militar ar fi declansat urmarirea penala impotriva politistilor care l-au batut.

Dan Ziegler s-a plans ca, in penitenciar, a fost frecvent pedepsit cu izolare simpla sau severa, dand doua exemple: o data pentru ca i-a spus tatalui sau la vorbitor sa reclame la Parchetul militar ca el, Dan Ziegler, este torturat psihic in penitenciar, si alta data pentru ca un subofiter l-a auzit spunand colegilor de camera ca „vine demilitarizarea penitenciarelor si toti astia (cadrele) o sa fie dati afara”. Detinutul a mai afirmat ca a fost pedepsit de doua ori pentru aceeasi fapta – ultraj la adresa completului de judecata: o data cu izolare severa in penitenciar si a doua oara, prin sentinta instantei. Reprezentantii APADOR-CH au verificat dosarul de penitenciar al lui Dan Ziegler si au gasit rapoartele de pedepsire cu izolarea exact pentru motivele prezentate de detinut. Ei considera ca pedepsele cu izolarea nu sunt justificate deoarece in prima situatie detinutul isi exercita dreptul de petitionare, in a doua isi exprima o opinie, ceea ce nici un regulament, oricat de sever, nu poate interzice. Cat despre a treia, Dan Ziegler a primit o pedeapsa penala, deci conducerea penitenciarului nu trebuia sa-i mai dea inca o pedeapsa.

Dan Ziegler s-a mai plans ca a fost transferat timp de patru luni intr-o camera cu regim restrictiv (detinuti considerati periculosi), unde conditiile de detentie sunt mult mai dure, iar unii detinuti sunt legati cu catuse.

11. Penitenciarul Colibasi (vizita din 21 noiembrie 1997)

a) Conditiile din penitenciar

Penitenciarul Colibasi primeste detinuti din trei judete: Arges, Valcea si Teleorman. La data vizitei, aici erau 1.825 de detinuti la o capacitate de 1.195 de locuri. Din total, 1.050 aveau condamnari definitive, 356 nu fusesera inca judecati, 398 fusesera condamnati in prima instanta iar 21 erau contravenienti sanctionati direct cu privare de libertate. Din cei 1.825, 264 erau tineri intre 18 si 21 de ani, 8 erau minori si 45, femei. Circa 800 de detinuti lucreaza atat in afara penitenciarului (munci agricole de sezon, constructii), cat si in atelierele penitenciarului unde se produc boltari (un element de constructie), cosuri de rachita, saltele si perne pentru toate penitenciarele.

In penitenciar exista cursuri de alfabetizare (clasele I–IV). Din cei 30 de analfabeti, doar 17 frecventeaza scoala regulat. Din ceilalti 13, cativa muncesc si sunt prea obositi ca sa mai si invete, iar restul nu doresc sa faca acest lucru.

Asistenta medicala este asigurata de doi medici generalisti, un internist, un stomatolog si noua asistenti medicali. In urma cu cativa ani, s-au facut la cabinetul penitenciarului cam 700-800 de teste HIV. Medicii au declarat ca detinutii testati erau in cunostinta de cauza, dar au admis ca nu li s-a cerut acordul. Cabinetul medical nu a primit nici un rezultat de la laboratoarele care au efectuat analizele. Medicii au mai afirmat si ca foarte multi detinuti prezinta unele tulburari psihice, dar ca numai aproximativ o suta ar avea probleme serioase de aceasta natura.

La blocul alimentar, sistemul de aerisire fusese demontat, urmand ca noile tevi – la care se lucra – sa fie montate curand. Din aceasta cauza, aburii din bucatarie faceau atmosfera irespirabila, iar condensul era vizibil. Meniul pentru pranz consta in ciorba de fasole si paste cu carne, iar la regim, supa cu paste si varza. Intr-o marmita in care se pregatea ciorba, se pusesera la fiert si bucati de sira spinarii si cozi de porc. Subofiterul de serviciu s-a straduit sa convinga reprezentantii APADOR-CH ca, prin fierbere, ar fi urmat sa se desprinda carnea de pe os (si de pe coada?) care s-ar fi adaugat la pastele fainoase ce constituiau felul doi. Judecand dupa ce se vedea in marmita, este greu de imaginat cum ar fi putut fi impartita bruma de carne rezultata din fierbere la peste 1.800 de detinuti!

b) Camerele de detentie

In sectiile VII si VIII se afla detinutii inapti de munca. Fiecare camera are un grup sanitar cu dus, doua chiuvete si un WC. Sunt singurele sectii unde practic nu exista supraaglomerare si unde fiecare detinut are conditii mai bune pentru intretinerea unei igiene corporale mai aproape de normal. Pentru toate celelalte sase sectii exista o singura sala de baie cu circa 40 de dusuri.

La camera 51 erau opt detinuti la noua paturi. Detinutul Marin Baicoianu s-a plans ca nu i se acorda ingrijiri medicale pentru durerile de gat de care sufera constant si pentru ceea ce pare o afectiune ciudata: o extraordinara laxitate a faringelui, laringelui si traheei care se „muta” aparand sub forma de umflatura vizibila pe gat. Detinutul a fost dus la spitalul judetean dar doctorii nu au putut pune un diagnostic. In plus, dupa modul total dezlanat in care vorbea, este foarte posibil ca Marin Baicoianu sa aiba si probleme de natura psihica. Un alt detinut – Gheorghe Popa – din aceeasi camera prezenta simptome clare de boala psihica. El a fost expertizat medico-legal la Spitalul Penitenciar Bucuresti si, cu toate ca rezultatul a stabilit clar ca Gheorghe Popa este psihopat, nu s-a facut recomandare de intrerupere a executarii pedepsei. Dupa parerea reprezentantilor APADOR-CH, acesti doi detinuti nu ar fi trebuit sa se afle in penitenciar ci intr-un spital de boli psihice.

La camera 34 din sectia IV erau 24 de detinuti la 28 de paturi. Aici sunt tinute persoanele care au savarsit delicte grave – in principal omoruri – ale caror procese sunt in faze avansate. Unul din detinuti – Gheorghe Plesa – s-a plans de durata prea mare a procesului sau, inceput in 1990 (de cand se si afla in arest), in care nu obtinuse inca o hotarare definitiva.

La camera 44 din sectia V, erau 61 de detinuti la 60 de paturi. Grupul sanitar consta in doua WC-uri de tip „turcesc” si un spalator cu trei robinete fara rozeta. Situatia era similara si la camera invecinata (63 de detinuti la 60 de paturi).

Reprezentantii APADOR-CH au constatat si la acest penitenciar – ca si la toate celelalte vizitate pana in prezent – ca una din problemele cele mai serioase cu care se confrunta persoanele ale caror procese se afla in diverse faze este asigurarea dreptului la aparare. Majoritatea persoanelor private de libertate provin din familii sarace si foarte sarace care nu au posibilitatea materiala de a angaja un avocat. Apararea este asigurata de avocati din oficiu care, cu foarte rare exceptii, nu vin niciodata la penitenciare pentru a discuta cu clientii inainte de proces. De cele mai multe ori, singurele discutii dintre acestia si aparatori au loc fie la grefa, in prezenta altor detinuti si avocati, fie chiar in sala de sedinta. Foarte multi din cei condamnati au declarat ca pledoariile avocatilor din oficiu se limiteaza la a cere „indulgenta” pentru clientii lor. Pentru ca dreptul la aparare sa fie respectat, este necesara de urgenta o reforma de substanta a institutiei avocatului din oficiu.

c) Cazuri deosebite

APADOR-CH a atras in repetate randuri atentia asupra usurintei cu care procurorul emite primul mandat de arestare preventiva si cu care judecatorul il prelungeste. Lasand la o parte faptul ca una din garantiile stabilite de Curtea Constitutionala (prelungirea mandatului de arestare preventiva trebuie facuta de un judecator o data la 30 de zile, indiferent de faza in care se afla procesul) nu este respectata decat in putine cazuri, procurorii si judecatorii ignora un principiu fundamental al drepturilor omului: starea de libertate este cea normala, privarea de libertate trebuie sa constituie exceptia.

La Penitenciarul Colibasi se afla in arest preventiv persoane acuzate de infractiuni minore, ce nu prezinta vreun pericol social real. Astfel:

– Cristian Rauta, 33 de ani, arestat din 18 iulie 1997, nejudecat, acuzat de furtul a doi saci cu ceapa si doi saci cu usturoi;

– Costel Nedelcu, 21 de ani, nejudecat, acuzat ca ar fi furat o gasca si o oaie;

– Adrian Plesa, 30 de ani, arestat din 25 septembrie 1997, nejudecat, acuzat de furtul a 14 lati (scandurele ce servesc la confectionarea gardurilor);

– Petrisor Miu, 27 de ani, arestat din 20 mai 1997, nejudecat, acuzat ca a furat ceapa si usturoi de pe un teren;

– Gheorghe Stan, 24 de ani, arestat la 10 octombrie 1997, nejudecat, acuzat ca a furat trei rame de geam de la un dispensar;

d) Cazuri individuale semnalate in prealabil asociatiei

Mihai Prundaru. Condamnat la 14 ani si 3 luni pentru omor, detinutul a reclamat relele tratamente la care a fost supus in Penitenciarul Colibasi in 1995 si apoi in Penitenciarul Gherla, de unde a si expediat scrisoarea catre APADOR-CH. Mihai Prundaru afirma ca a fost batut in mod repetat de cadre din cele doua penitenciare (nu insa si dupa ultima sa transferare de la Gherla la Colibasi in luna august 1997) si, mai ales, lovit la cap. Detinutul a sustinut ca, din cauza expedierii – pe cai ocolite – a plangerii catre APADOR-CH, un coleg de camera l-a „turnat”, iar cadrele de la Penitenciarul Gherla l-au pedepsit cu bataia, legarea cu catuse si izolarea. El sustine ca minimum patru detinuti de la Gherla pot depune marturie ca a fost supus unui astfel de tratament. APADOR-CH ar dori sa afle motivul pentru care, dupa expedierea plangerii catre asociatie si dupa pedepsirea detinutului, acesta a fost mutat de la Gherla la Colibasi fara a avea vreun dosar pe rol. Mai mult, Penitenciarul Colibasi il va retransfera la Gherla deoarece specificul primului este „detinuti nerecidivisti cu pedepse pana la zece ani”. Pentru ce a fost nevoie ca Mihai Prundaru sa fie mutat pentru cateva luni de la un penitenciar la altul? APADOR-CH a transmis Directiei Generale a Penitenciarelor rugamintea ca, in situatia in care Mihai Prundaru trebuie transferat, sa fie trimis la orice alt penitenciar in afara de Gherla. Detinutul este absolut convins ca la Gherla va fi din nou batut si pedepsit.

Reprezentantii asociatiei au constatat si o incoerenta in gandire si in exprimare si sugereaza necesitatea efectuarii unui control psihiatric in cazul detinutului Mihai Prundaru.

V. MINORITATILE IN ROMANIA

A. MINORITATI NATIONALE

In ceea ce priveste problematica minoritatilor nationale, anul 1997 a fost un an al contradictiilor: dupa ce in prima lui jumatate s-au inregistrat cele mai spectaculoase evolutii in privinta drepturilor minoritatilor nationale, atat legislativ cat si practic, in a doua jumatate s-a remarcat o revigorare a discursului nationalist, promovat de o parte a oamenilor politici (parlamentari apartinand tuturor partidelor) si de unii jurnalisti. Chiar daca la nivelul Guvernului si al Presedintiei o astfel de tendinta a fost clar dezavuata, ea a avut un impact evident asupra elaborarilor legislative din a doua parte a anului.

Guvernul instalat in decembrie 1996 are in structura sa, pentru prima data, un Departament pentru Protectia Minoritatilor Nationale, in a carui componenta intra si Oficiul pentru romi, precum si cateva birouri teritoriale. In 1997 APADOR-CH a colaborat constant cu DPMN.

1. Amendarea legislatiei privind drepturile minoritatilor nationale

Prin cooptarea la guvernare a Uniunii Democrate Maghiare din Romania – reprezentanta politica a minoritatii maghiare –, pentru prima data in istoria Romaniei minoritatea maghiara a fost integrata din punct de vedere politic. Merita subliniat in acest context ca invitarea la guvernare a UDMR, numirea de ministri, secretari de stat, prefecti si subprefecti dintre membri UDMR a fost receptata bine de catre opinia publica din Romania, care a vazut in acest fapt un semn de normalizare a vietii politice. Chiar si la nivelul presei aceasta cooperare a fost considerata – la inceput – ca un fapt normal. Vocile care s-au pronuntat impotriva au fost relativ putine si nesemnificative. Abia din a doua jumatate a anului ele s-au facut tot mai des auzite, reusind sa acapareze o buna parte din spatiul publicistic si sa influenteze si o parte a opiniei publice.

In primele luni ale anului 1997, pana cand Guvernul a emis ordonantele de urgenta prin care a modificat Legea invatamantului si Legea administratiei publice locale, APADOR-CH a avut o serie de intalniri cu reprezentanti ai DPMN in vederea discutarii cadrului legal creat in urma intrarii in vigoare a Tratatului romano-maghiar. Dat fiind ca in Tratat a fost incorporata Recomandarea 1201 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, aceasta a devenit parte a dreptului intern al Romaniei, putand fi aplicata direct. Cum Recomandarea 1201 contine prevederi exprese in ceea ce priveste folosirea limbii materne in administratie, exista posibilitatea legala – prin coroborarea acestor texte cu cele ale Constitutiei din 1991 – de a permite consiliilor locale sa stabileasca situatiile in care limba materna poate fi folosita direct si eficient in administratia locala (pentru amanunte vezi Raportul APADOR-CH pe anul 1996).

In luna martie, Departamentul pentru Protectia Minoritatilor Nationale si APADOR-CH au organizat o intalnire cu prefecti, subprefecti sau reprezentanti ai prefecturilor din mai multe judete in care traiesc diferite minoritati nationale. In cursul discutiilor, a devenit evident ca lipsa unei culturi juridice constituie un obstacol major in orice tentativa de progres. Reprezentantii celor mai multe prefecturi au declarat, in principal, ca la nivel local e aproape imposibil sa explici ca un tratat international ratificat de Romana e tot una cu o lege (de exemplu, cu Legea administratiei publice locale) si, cu atat mai putin, ca ar avea prioritate. A reiesit chiar ca, din partea consilierilor juridici locali, se manifesta o anume rezistenta si fata de invocarea suprematiei Constitutiei. Pe scurt, mesajul a fost ca in locul unei gandiri juridice deschise, creatoare, concordante cu principiile interpretarii si aplicarii dreptului, ar fi mult mai eficient sa se elaboreze actele normative prin care sa se modifice legile existente deja in Romania.

In luna mai 1997, Guvernul a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 322/1997, privind modificarea Legii administratiei publice locale. Ordonanta a intrat in vigoare in urma publicarii ei in Monitorul oficial din 29 mai 1997. Conform acesteia, in unitatile administrativ-teritoriale in care o minoritate nationala reprezinta cel putin 20% din totalul populatiei, persoanele apartinand acelei minoritati vor putea folosi in relatiile lor cu administratia locala limba lor materna, intelegand prin aceasta posibilitatea de a se adresa in limba materna si obligatia administratiei de a raspunde in aceasta limba. In acest scop, ordonanta prevede obligatia angajarii de personal bilingv sau multilingv (nationalitatea nefiind un criteriu la angajare, ci numai cunoasterea limbilor respective). De asemenea, se prevede dreptul la inscriptionare bilingva in acele unitati administrativ-teritoriale in care o minoritate reprezinta cel putin 20% din totalul populatiei. De asemenea, se prevede posibilitatea ca, in acele consilii in care cel putin o treime din numarul consilierilor au ca limba materna alta limba decat cea romana, acestia sa se poata exprima in limba lor materna. daca doresc. In aceste situatii, prezenta unui traducator autorizat este obligatorie.

Adoptarea si mai ales aplicarea ordonantei a provocat o reactie negativa relativ puternica. In principiu, s-a reprosat faptul ca primarii si consilierii locali – mai ales cei maghiari – au aplicat-o foarte repede. Vocilor din unele ziare li s-au alaturat membri ai Guvernului: ministrul de Interne a reprosat aplicarea ei „atat de repede”, iar secretarul de stat de la Departamentul pentru Administratia Publica Locala, dl Grigore Lapusanu, a emis instructiuni prin care, modificand textul ordonantei, a solicitat ca aplicarea prevederilor ei sa se faca numai in temeiul unei decizii a consiliului local. In timp, aceste anomalii au fost inlaturate, reprosul fundamental fiind acela ca printr-o ordonanta de urgenta s-a modificat o lege organica. Au fost anuntate opozitii la adoptarea textului atunci cand va fi dezbatut in Parlament.

Ulterior, Guvernul Romaniei a adoptat Ordonanta de urgenta nr. 36/1997, privind modificarea Legii invatamantului. Aceasta a intrat in vigoare in urma publicarii in Monitorul oficial din 14 iulie 1997. Potrivit noului act normativ, multe din restrictiile anterioare au fost inlaturate. Ordonanta prevede, printre altele, invatamantul profesional in limba materna, invatarea istoriei si geografiei Romaniei in limba materna, la toate nivelurile, posibilitatea infiintarii de universitati publice in limba materna.

Si aceasta ordonanta modifica o lege organica, ceea ce a constituit un prim motiv de nemultumire exprimat de unii jurnalisti, dar si de unii parlamentari. Trimiterea ei spre adoptare Senatului Romaniei a constituit un prilej de relansare a discursului nationalist, in termeni foarte asemanatori celui din anii anteriori.

In aceste conditii, APADOR-CH a elaborat un comunicat pe care l-a remis presei si membrilor Senatului:

„OBSERVATIILE APADOR-CH PRIVIND

MODIFICARILE REFERITOARE LA EDUCATIA IN LIMBA MATERNA

ADUSE LEGII INVATAMANTULUI

PRIN ORDONANTA DE URGENTA Nr. 36 DIN 1997

1. Programul de guvernare si educatia in limba materna

(…)

Trebuie subliniat ca, in urma ultimelor modificari, drepturile privind educatia in limba materna ating nivelul anterior adoptarii Legii invatamantului nr. 84/1995. Astfel, in conformitate cu prevederile art. 106 alin. 2 din Legea 28/1978, in invatamantul profesional si vocational exista posibilitatea studiului in limbile minoritatilor nationale, si nu numai a insusirii terminologiei de specialitate. Mai mult, Constitutia din 1965 mentiona in art. 22 obligativitatea angajarii si de personal bilingv sau multilingv. Evident, pentru a avea astfel de functionari era necesara asigurarea conditiilor optime de studiu al limbilor respective. Persoanele apartinand minoritatilor nationale au fost in deplina legitimitate sa intrebe care a fost cauza pierderii acestor drepturi dupa 1990, intr-un regim care s-a declarat intemeiat pe protectia drepturilor omului.

2. Romania si legislatia internationala privitoare la protectia minoritatilor nationale

APADOR-CH subliniaza ca revenirea asupra legislatiei care a dus la restrangerea drepturilor minoritatilor nationale este o obligatie juridica a Romaniei, rezultand din documente internationale precum «Conventia-cadru privind protectia minoritatilor nationale», «Documentul Reuniunii de la Copenhaga privind Dimensiunea Umana», «Declaratia ONU cu privire la persoanele apartinand minoritatilor etnice sau nationale, lingvistice si religioase», «Recomandarea 1201», devenite parte a dreptului intern prin incorporarea lor in Tratatul romano-maghiar si in Tratatul romano-ucrainean.

Adoptarea solutiilor propuse de Ordonanta de urgenta nr. 36 ar plasa Romania la limita de sus a standardelor internationale in materie. In mod deosebit trebuie subliniat ca modificarile aduse Legii invatamantului prin aceasta Ordonanta corespund prevederilor Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, document semnat de Romania si care asteapta sa fie ratificat de Parlament. In privinta standardelor internationale, trebuie mentionat ca acestea, asa cum ele insele prevad, constituie reglementari minime, pe care statele pot sa le depaseasca daca acest lucru este determinat de conditiile lor interne. Asa se explica faptul ca in alte tari, precum Finlanda, Italia, Spania, statutul minoritatilor nationale este superior, inclusiv in privinta educatiei in limba materna. APADOR-CH considera ca legislatia romaneasca privind educatia in limba materna asa cum apare in urma modificarilor aduse prin Ordonanta de urgenta nr. 36 corespunde situatiei actuale din Romania.

In ultima vreme, opiniei publice i-au fost prezentate cateva clisee, intr-un mod amintind de perioada legislaturilor anterioare, cand discursul nationalist si instigarea la ura interetnica au fost platite de intreaga societate romaneasca in raporturile ei cu institutiile europene si euroatlantice. Un astfel de cliseu este cel potrivit caruia «Invatamantul in limba materna ar constitui o decizie impotriva limbii romane si ar prejudicia copiii romani».

Instruirea in limba materna este un drept pe care il au atat persoanele apartinand majoritatii cat si cele apartinand minoritatilor. A asigura minoritatilor posibilitatea de a invata si de a se instrui in limba lor materna nu inseamna drepturi in plus, ci doar crearea cadrului pentru exercitarea unui drept, in conditii egale cu majoritatea.

Protejarea limbii romane se face prin asigurarea conditiilor optime de educatie pentru vorbitorii limbii romane (apartinand atat majoritatii cat si minoritatilor), prin dezvoltarea culturii nationale si nu prin impiedicarea minoritatilor de a beneficia de o instructie cuprinzatoare in limba lor materna. A studia Istoria Romaniei si Geografia Romaniei in limba materna, cu insusirea toponimiei si in limba romana nu poate prejudicia in nici un fel nici limba romana si nici statul roman, cele doua materii fiind stiinte, iar invatarea lor putandu-se realiza in orice limba, fie ea limba romana sau o limba minoritara, regionala ori de circulatie internationala.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei sa nu dea curs provocarilor extremist-nationaliste si sa contribuie la punerea in practica a Programului de guvernare asa cum a fost el adoptat in decembrie 1996.

Consiliul de conducere

16 septembrie 1997″

APADOR-CH a propus o amendare a Ordonantei. Problema studiului Istoriei Romanilor si a Geografiei Romaniei este tratata in Ordonanta de urgenta in art. 120, (2) in felul urmator:

„In invatamantul primar Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana. In invatamantul gimnazial si liceal aceste discipline se pot preda, la cerere, si in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana cu obligatia transcrierii si insusirii toponimiei si a numelor proprii romanesti in limba materna”.

In litera sa, fraza „In invatamantul primar Istoria romanilor si Geografia Romaniei se predau in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana” trateaza studiul celor doua discipline in limba materna imperativ-normativ si nu optional. Ea ar obliga persoanele apartinand celor 18 minoritati din Romania sa accepte, toate, ca baietii si fetele lor de clasa primara sa invete Istoria romanilor si Geografia Romaniei in limba materna, desi foarte multi minoritari – italieni, romi, albanezi etc. – nu-si vorbesc limba nici macar acasa. (Cand scrisesera „limba materna”, autorii Ordonantei i-au avut in minte probabil numai pe maghiari.) Problema ramane valabila si in cazul maghiarilor. Daca o comunitate de maghiari doreste pentru copiii ei, din diferite motive, studiul unor discipline in limba romana? De ce sa nu aiba aceasta posibilitate? Exemplul cel mai semnificativ este al ceangailor din Moldova, unde sate intregi sunt gata sa reclame identitatea lor maghiara dar doresc, ferm, pentru copiii lor, invatamant in limba romana.

Varianta propusa de APADOR-CH ar fi (art. 120, (2)*):

„Art. 120, (2)*: In invatamantul primar, gimnazial si liceal Istoria romanilor si Geografia Romaniei se pot preda in limba romana sau, in functie de cerere, in limba materna, dupa programe si manuale identice cu cele pentru clasele cu predare in limba romana cu obligatia transcrierii si insusirii toponimiei si a numelor proprii romanesti in limba materna.”

Propunerea a fost transmisa de APADOR-CH grupurilor parlamentare. Ea a fost analizata atat de catre conducerea UDMR cat si de mai multe grupuri parlamentare. Un senator din coalitia majoritara a prezentat-o pe larg intr-o sedinta a Senatului, in decembrie 1997.

2. Chestiunea ceangailor din Moldova

In vara anului 1997, APADOR-CH a fost solicitata sa analizeze situatia ceangailor din zona Bacau-Neamt-Iasi, starea drepturilor de care se bucura persoanele apartinand acestei minoritati, precum si cazurile in care drepturile acestor persoane au fost incalcate. Pentru obtinerea unor prime informatii, APADOR-CH a contactat Departamentul de Stat pentru Minoritati Nationale si Uniunea Democrata Maghiara din Romania, de la care a obtinut foarte putine date. Ulterior, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Miercurea-Ciuc, unde au discutat cu dl Ciceu Anton (Csicso Antal), presedintele Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Romania. Dl Ciceu a prezentat mai multe cazuri care, in opinia sa, constituie grave incalcari ale drepturilor persoanelor apartinand acestei minoritati. In legatura cu aceeasi chestiune, reprezentantii APADOR-CH au discutat si cu dl Szöcs Janos, muzeograf la Muzeul Secuiesc al Ciucului, care a pus la dispozitie mai multe documente privind aceasta tema, inclusiv articole aparute in perioada 1990–1994 in ziarul „Desteptarea” din Bacau si ziarul „Ceahlaul” din Piatra-Neamt.

In urma acestor discutii, APADOR-CH a decis ca, in cadrul unei alte actiuni, sa efectueze o investigatie in zonele locuite de ceangai, pentru a intra in legatura atat cu locuitorii, cat si cu autoritatile publice si cele bisericesti. In perioada 22–23 august 1997, doi reprezentanti ai APADOR-CH s-au deplasat in mai multe sate din judetul Bacau, unde s-au intalnit cu persoane apartinand minoritatii ceangailor maghiari si cu reprezentanti ai autoritatilor religioase. „Raportul privind investigatia avand drept obiect situatia ceangailor din Moldova” consemneaza:

„In urma acestor investigatii a rezultat ca exista o categorie de persoane care se declara ceangai de origine maghiara, si care au ca atare o serie de probleme legate de afirmarea identitatii lor nationale.

A. Despre ceangaii din Moldova

Nu exista un punct de vedere unitar in legatura cu originea ceangailor din Moldova. Istoriografia romana si cea maghiara, ca si lucrari ale unor preoti italieni, aduc argumente fie in favoarea originii romane, fie in favoarea originii maghiare a ceangailor din Moldova. Aceste aspecte istorice sunt prea putin relevante in raport cu dreptul pe care il are o persoana de a-si declara apartenenta la o anume nationalitate, drept fundamental al omului, prevazut si ocrotit de conventii internationale ratificate de statul roman.

Toti ceangaii din Moldova sunt catolici practicanti. Drept urmare, preotul si autoritatile religioase reprezinta pentru ei cele mai importante autoritati. O parte a ceangailor se declara de origine romana si vorbesc limba romana in viata de zi cu zi. O alta parte se declara de origine maghiara, folosind in exprimarea zilnica limba ceangaiasca, o limba maghiara arhaica. Trebuie subliniat ca aceasta limba are, la randul ei, mai multe dialecte, in functie de locul in care se vorbeste. In fine, trebuie spus ca in aceasta a doua categorie exista si ceangai care, vorbind aceeasi limba maghiara arhaica, subliniaza originea lor ceangaiasca, intelegand prin aceasta ca exista o diferenta fata de maghiari, chiar daca aceasta se manifesta numai in cateva aspecte (cantece, dansuri, traditii).

B. Probleme ale ceangailor de origine maghiara

In cursul interviurilor realizate cu persoane apartinand acestei minoritati – si care reprezinta un fel de lideri locali ai comunitatii de ceangai de origine maghiara – au fost prezentate mai multe aspecte considerate de cei intervievati ca reprezentand violari ale drepturilor lor.

In satul Lespezi am discutat cu: Zediu Stefan (la discutie fiind prezent si fratele acestuia), cu Olaru Ioja si cu preotul Marian Fekete.

In satul Pustiana am discutat cu invatatorul pensionar Beta Ioja, care ne-a pus la dispozitie mai multe documente privind subiectul investigat.

De asemenea, in cursul aceleiasi investigatii am avut o lunga discutie cu preotul decan Stefan Erdes, de la Decanatul romano-catolic din Bacau.

O constatare care merita subliniata se refera la extraordinarul interes al ceangailor in legatura cu stabilirea identitatii lor nationale. Este astfel lesne de inteles si dorinta afirmarii acestei identitati.

Satul Lespezi si satul Pustiana sunt locuite intr-o proportie covarsitoare (peste 90%) de ceangai care in viata lor zilnica, in relatiile dintre ei, vorbesc limba ceangaiasca. Ei sunt in acelasi timp buni vorbitori de limba romana, iar in prezent, la scoala, toate disciplinele scolare sunt predate exclusiv in limba romana. Limba romana este de asemenea limba comunicarii in relatiile cu autoritatile religioase, limba slujbelor, a predicilor, a rugaciunilor, a spovedaniei.

Zediu Stefan, Olaru Ioja, Beta Ioja care se considera de origine maghiara, s-au plans in legatura cu cateva aspecte privind declararea apartenentei ceangailor la minoritatea maghiara din Romania. Ei ne-au declarat ca cel mai puternic sentiment pe care il au ceangaii maghiari din Moldova este acela de minoritate parasita, de ale carei dorinte si aspiratii nu se intereseaza nimeni.

1. Posibilitatea de a folosi limba materna in biserica

(…)

Toate cererile adresate de-a lungul timpului Episcopiei Romano-Catolice din Iasi sau Decanatului Romano-Catolic din Bacau de a se asigura si un minim serviciu religios in limba materna au fost refuzate, desi in perioada 1947–1959 ceangaii maghiari utilizau in mod curent limba materna in cadrul serviciului religios. Motivarea refuzului actual este ca ceangaii sunt romani si sunt vorbitori de limba romana. In acest sens merita subliniat ca in numerele din perioada 1990-1994 ale ziarelor locale pe care le-am cercetat, chestiunea originii ceangailor a fost la ordinea zilei si ca, in mai multe interviuri acordate de preotul decan Stefan Erdes apare exprimata fara echivoc opinia acestuia potrivit careia «ceangaii sunt romani ca toti romanii».

(…)

Discutia cu preotul decan Stefan Erdes s-a desfasurat in jurul aceleiasi idei, anume posibilitatea asigurarii serviciului religios, total sau partial, in limba materna. Preotul decan ne-a declarat ca Episcopia Romano-Catolica de Iasi nu considera necesara satisfacerea acestei cerinte, de vreme ce toti ceangaii sunt vorbitori de limba romana. El a insistat asupra faptului ca originea ceangailor este romana, dar a recunoscut ca destul de multi dintre ei vorbesc limba ceangaiasca, el personal vorbind-o si chiar slujind uneori in aceasta limba.

2. Studiul limbii maghiare

Dialectul, mai bine-zis dialectele ceangaiesti vorbite in diferitele zone unde se afla ceangaii in Moldova, sunt in fapt o limba maghiara arhaica, care se deosebeste de limba maghiara literara de astazi si a carei folosire nu poate asigura comunicarea cu maghiarii. Din discutiile pe care le-am avut cu ceangaii de origine maghiara, cu presedintele Asociatiei Maghiarilor Ceangai din Moldova a reiesit foarte clar ca ceangaii nu doresc sa fie instruiti la scoala nici in limba ceangaiasca, nici in limba maghiara, ci in limba romana. S-a insistat chiar de catre cei intervievati asupra faptului ca pentru copiii lor este esentiala o buna cunoastere a limbii romane deoarece ei traiesc si vor continua sa traiasca intr-o regiune a tarii unde limba romana este folosita exclusiv. Mai mult, ni s-a spus ca ei ii invata pe copii mai intai limba romana, pentru a fi siguri ca la scoala acestia vor intelege tot ce li se preda si abia dupa un an sau doi de scoala primara incep sa-i invete limba ceangaiasca.

In acelasi timp insa, insistand asupra faptului ca multi dintre ei se considera de origine maghiara, ar dori ca la scoala sa existe posibilitatea invatarii limbii maghiare literare, intr-un regim similar cu cel al invatarii limbilor straine, anume doua ore pe saptamana. In legatura cu acest aspect am aflat ca au existat mai multe cereri adresate Inspectoratului Scolar al judetului Bacau, dar ca toate au fost respinse. Mai mult, a existat chiar si o aprobare de principiu din partea Ministerului Invatamantului, dar ulterior ea a fost blocata la nivel local. Aceste afirmatii sunt sustinute de relatarile presei locale.

In aceste conditii, cei care au copii de varsta scolara, mai ales copii de liceu, isi trimit copiii sa invete fie limba maghiara, fie sa studieze in limba maghiara, in functie de nivelul de cunostinte pe care il au, in judetul Harghita. La Miercurea-Ciuc exista o scoala care a primit in ultimii ani astfel de copii, asigurandu-le inclusiv conditii de internat, ceea ce in ziarul «Desteptarea», din Bacau, a fost prezentat ca o actiune de maghiarizare a copiilor moldoveni.

O alta posibilitate de invatare a limbii maghiare este in cadru privat. In satul Lespezi, de exemplu, Olaru Ioja a organizat o scoala duminicala in curtea propriei case la care au invatat circa 40 de copii. Acestia au avut posibilitatea, prin intermediul unor organizatii din Ungaria, sa faca excursii in Ungaria si Slovacia, au participat la concursuri de poezii, de dansuri si cantece populare, obtinand chiar premii, datorita bunei cunoasteri a limbii maghiare.

De altfel si initiativele adultilor de prezentare a traditiilor proprii au fost foarte apreciate si in Romania si in Ungaria, ori de cate ori au fost invitati sa participe la diverse festivaluri.

In legatura cu predarea limbii maghiare in cadru privat, Olaru Ioja ne-a declarat ca, in cei cativa ani cat aceasta initiativa a functionat, el personal a avut parte de multe neplaceri create de reprezentantii Bisericii Catolice si ai autoritatilor locale. Astfel, preotul Fekete s-a referit la el chiar in biserica, intreband retoric enoriasii cum este posibil ca un om cu numai cateva clase sa ii invete pe copii limba maghiara, intentia fiind aceea de discreditare atat a lui cat si a intregii actiuni. In ziua urmatoare Olaru Ioja a fost vizitat acasa de seful de post, iar ulterior a fost invitat la postul local de politie, de fiecare data fiind «sfatuit» pe un ton amenintator sa inceteze aceasta activitate. De fiecare data Olaru Ioja s-a aparat invocand Constitutia Romaniei si art. 6 al acesteia, in conformitate cu care statul roman asigura minoritatilor nationale afirmarea si dezvoltarea identitatii lor.

Intrebat in legatura cu aceste aspecte, preotul Marian Fekete a negat ca l-ar fi trimis pe seful de post acasa la Olaru Ioja, dar a sustinut ca intrebarea sa in legatura cu capacitatea intelectuala a lui Olaru de a-i invata pe copii era deplin justificata. In plus, el a adus argumentul ca toti copiii care au participat la cursuri au avut avantaje materiale, printre care excursii in Ungaria, ceea ce ar dovedi ca ei au urmat acele cursuri din interes si nu pentru ca dorinta lor adevarata era invatarea limbii maghiare.

Am aflat cu ocazia vizitei ca initiative private asemanatoare au avut loc si in alte sate, aceasta fiind singura modalitate prin care copiii ceangailor care afirma originea lor maghiara pot invata limba maghiara.

(…)

3. Relatia cu autoritatile locale

Cei cu care am stat de vorba in timpul investigatiei ni s-au plans de ostilitatea autoritatilor locale, afirmand ca din acest punct de vedere nu s-a schimbat nimic fata de perioada regimului comunist. Astfel, toti cei intervievati, Zediu Stefan, fratele acestuia, Olaru Ioja, Beta Ioja, au declarat ca la recensamantul din 1992 s-a refuzat inscrierea nationalitatii pe care au declarat-o. In scopul inscrierii unor date neadevarate, mentiunile in foile de recensamant au fost facute cu creionul, iar la publicarea datelor, in satul lor a aparut o singura persoana de nationalitate maghiara, o profesoara, desi cei care s-au declarat astfel au fost cateva zeci, printre care si cei intervievati.

(…)

Tot in legatura cu atitudinea autoritatilor locale trebuie mentionate relatarile privind ostilitatea Inspectoratului Scolar Judetean Bacau, amestecul politistilor in chestiuni care nu privesc ordinea publica, toate acestea influentand si comportamentul ceangailor romani din satele moldovene. Astfel, doua persoane din cele intervievate ne-au relatat ca au fost martore la incidentul petrecut la Cleja in 1995, cand Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova a dorit sa-si desfasoare una din sedintele sale. Intrunirea nu a putut avea loc deoarece o multime inarmata cu obiecte de uz agricol a iesit in strada manifestandu-se violent, rasturnand autobuzul care ii adusese pe participanti, dand foc cartilor pe care le-au gasit. Martorii oculari ne-au relatat ca inainte inca de manifestarea violenta, un grup masiv de politisti fusese adus la Cleja, dar acesta nu a intervenit deloc pentru calmarea situatiei, care nu s-a produs decat dupa interventia personala a prefectului judetului Bacau.

Acest incident nu a facut decat sa sporeasca sentimentul de teama al ceangailor si de neincredere in autoritatile locale.

4. Viata asociativa si relatia cu UDMR

Dupa Decembrie 1989 au fost create mai multe asociatii si fundatii ale ceangailor maghiari dar activitatea si puterea lor de influenta este redusa. Cea mai activa a fost si este Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova, avand sediul la Sfantu Gheorghe. In prezent presedintele ei este Anton Ciceu (Csicso Antal) care este originar dintr-un sat ceangaiesc moldovean, dar in prezent locuieste la Miercurea-Ciuc.

(…)

In iunie 1996, Asociatia Maghiarilor Ceangai din Moldova a devenit membra a UDMR, dar numai ca observator, statut pe care doreste sa si-l pastreze pentru o perioada de timp.

In iunie 1997, Departamentul de Educatie al UDMR a elaborat, pentru prima data, o recomandare privitoare la invatarea limbii maghiare in satele locuite de ceangai. Recomandarea este adresata conducerii UDMR, Departamentului de Stat pentru Minoritati Nationale, Comisiilor de invatamant ale celor doua Camere ale Parlamentului si are la baza studiile realizate de doi sociologi de la Universitatea Babes-Bolyai (Pozsony Ferenc, «Propunere pentru studiul limbii maghiare in comunitatile rurale din Moldova locuite de ceangai» si Tanczos Vilmos, «Care este numarul ceangailor din Moldova?»).

C. Concluzii

1. Declararea apartenentei la o minoritate nationala este un drept fundamental al omului consacrat ca atare in numeroase tratate internationale ratificate de Romania. Orice atitudine ostila a autoritatilor trebuie considerata ca o violare a Constitutiei Romaniei si a legislatiei internationale privitoare la drepturile omului.

Din acest punct de vedere, incalcarea declaratiei de apartenenta nationala a unor ceangai de origine maghiara in timpul recensamantului din anul 1991 constituie o violare a drepturilor omului si ea trebuie corectata.

2. Interesului deosebit manifestat de unii din ceangaii maghiari pentru afirmarea identitatii lor nationale i se opune starea de temere a celorlalti consateni, temere cu radacini in politica de deznationalizare a regimului comunist din ultimii 30 de ani. Temerea nu a disparut dupa decembrie 1989, desi un stat democratic si de drept a fost proclamat in Romania.

3. APADOR-CH considera ca amestecul organelor de politie locale in activitati care nu contravin cu nimic ordinii publice este inadmisibil. In acest sens, proferarea de amenintari in legatura cu invatarea limbii maghiare intr-un cadru privat, sau hartuirea celor care conduc o astfel de activitate reprezinta o evidenta incalcare a drepturilor omului.

4. In legatura cu invatarea in scoli publice a limbii maghiare in regimul asigurat limbilor straine, APADOR-CH considera ca acei ceangai maghiari care doresc acest lucru trebuie sa il ceara, adresand evident petitii corespunzatoare institutiilor statului roman, neexistand nici un motiv pentru refuzarea unei asemenea cereri.

5. In ceea ce priveste asigurarea posibilitatii unui serviciu religios in limba materna (sau maghiara), aceasta este o chestiune care, desi de maxima importanta pentru minoritatea ceangailor maghiari, nu tine de autoritatile statului roman, ci de autoritatile religioase, mai precis de Biserica Romano-Catolica.

Trebuie precizat foarte clar ca libertatea religioasa este un drept fundamental al omului, a carui exercitare presupune inclusiv dreptul de practicare a ritualurilor specifice. Atat timp cat o comunitate doreste ca serviciul religios, sau macar o parte din el, sa se desfasoare in limba lor materna, respingerea acestei cereri, indiferent de argumentele invocate, trebuie considerata o violare a drepturilor omului.”

3. „Cazul Cserehat”, Odorheiu Secuiesc

Una din cele mai importante si grave probleme – prin consecintele pe care le poate avea – priveste situatia din Odorheiu Secuiesc in legatura cu scoala ajutatoare/orfelinatul din localitate.

APADOR-CH a fost sesizata de cateva membre ale Asociatiei Religioase „Congregatia Inimii Neprihanite” in legatura cu relatia lor cu autoritatile locale din Odorheiu Secuiesc, precum si cu intamplarile petrecute la sfarsitul lunii mai 1997. In vederea analizarii cazului semnalat, doi reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Odorheiu Secuiesc si la Miercurea- Ciuc in zilele de 11 si 12 august 1997 pentru a discuta cu autoritatile locale si a consulta unele documente aflate in arhivele Primariei si ale Judecatoriei.

La Miercurea-Ciuc reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit si au discutat cu dl Kolumban Gabor, presedintele Consiliului Judetean Harghita, cel care a fost implicat in cazul Cserehat, incercand, pe parcursul anilor 1996 si 1997 sa medieze intre autoritatile din Odorheiu Secuiesc si finantatorul elvetian, Basel Hilft. Dl Kolumban a pus la dispozitia APADOR-CH toate documentele referitoare la acest caz de care dispunea. La Odorheiu Secuiesc reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit cu primarul municipiului, dl Szasz Jeno si cu secretarul Primariei. Acestia au discutat pe larg toate aspectele privitoare la acest caz, expunand punctul lor de vedere referitor la istoricul cazului, evenimentele din mai 1997 si situatia actuala, inclusiv demersurile pe care intentioneaza sa le faca in viitor. Totodata, APADOR-CH a avut deplin acces la dosarele Primariei legate de acest caz, beneficiind de sprijinul logistic necesar pentru a intra in posesia unor copii de pe documentele necesare, inclusiv in posesia copiilor de pe hotararile judecatoresti pronuntate in dosare ce privesc cazul Cserehat si a copiilor din Registrul de Carte funciara cuprinzand mentiuni referitoare la lanul Cserehat.

Reprezentantii asociatiei au vizitat, de asemenea, constructia ridicata pe lanul Cserehat, fara insa a putea patrunde in interior, deoarece pe usile de acces in cladire se mai aflau sigilii. Rezultatul analizei cazului a fost concretizat intr-un raport, elaborat la 17 octombrie 1997. Raportul a fost publicat integral in revista „22″. Concluziile acestuia, privind chestiunea drepturilor omului, sunt urmatoarele:

„1. Folosirea amenintarilor, a injuriilor si a fortei

Scoaterea maicilor greco-catolice din cladirea in care urmau sa intemeieze o «Scoala speciala pentru orfani» s-a facut in urma unei actiuni de masa, pregatita de presa locala si la incitarea unor lideri locali, printre care si consilierul Bardoczy Csaba. Multimea furioasa care la 28 mai 1997 s-a adunat langa constructia din lanul Cserehat a proferat amenintari si a adresat injurii maicilor aflate inauntru. Cateva persoane au patruns in cladire si au folosit forta pentru a scoate afara membrele Congregatiei Inimii Neprihanite.

In urma discutiilor cu maicile greco-catolice si cu martori din Odorheiu Secuiesc putem afirma cu siguranta ca cele patru maici nu au fost lovite, asa cum au speculat unii ziaristi si comentatori. Dar ele au fost scoase din cladire impotriva vointei lor, recurgandu-se la forta. Folosirea amenintarilor, a injuriilor si a fortei pentru rezolvarea unui conflict de interese constituie un act inadmisibil, de care sunt responsabile presa locala, acele persoane private din Odorheiu Secuiesc si acei membri ai autoritatilor locale care au participat la incident.

APADOR-CH considera ca nu exista nici un argument care sa justifice actiunea care s-a petrecut la Odorheiu Secuiesc, de scoatere cu forta din cladirea de la Cserehat a maicilor Congregatiei Inimii Neprihanite.

2. Libertatea de miscare in interiorul Romaniei

Atat opinia publica cat si autoritatile locale din Odorheiu Secuiesc au contestat, prin luarile de pozitie publicate in presa ori prin fapte, dreptul Congregatiei Inimii Neprihanite de a se stabili in Odorheiu Secuiesc. In acest fel, s-a contestat un drept al omului, universal recunoscut si confirmat de Constitutia Romaniei, dreptul oricarei persoane de a se stabili oriunde doreste, pe tot cuprinsul tarii, indiferent de compozitia etnica, religioasa sau nationala a unei localitati. In mod evident, in cazul investigat nu se poate invoca rezistenta la o schimbare fortata a compozitiei etnice a regiunii, operatie interzisa de dreptul intern si international.

3. Intoleranta comunitatii locale

Reactia comunitatii locale la aparitia constructiei din lanul Cserehat este un comportament tipic al unei comunitati inchise, care priveste cu suspiciune eventualii «intrusi». Printre ideile care au fost avansate si intretinute luni de zile se numara complotul impotriva Odorheiului, a tinutului secuiesc si a maghiarimii ori intentia fundatiei Basel Hilft de a «romaniza» tinutul Odorheiului. Sutele de persoane de origine romana apreciate ca populand regiunea locuita traditional de secui, ca urmare a activitatii «Scolii speciale pentru orfani», au fost considerate drept o amenintare a identitatii locale. Articolele din presa privind adapostirea in edificiul de pe Cserehat a unor copii orfani, transformarea cladirii intr-o institutie in care sa se acorde ingrijire copiilor bolnavi de SIDA sau popularea regiunii cu handicapati reflecta sensibilitatea negativa a comunitatii locale la aceste categorii defavorizate.

(…)

4. Comportamentul abuziv al autoritatilor locale

In cursul investigatiei, reprezentantii autoritatilor locale cu care ne-am intalnit au facut declaratii ferme privind obligatia lor de a proteja comunitatea locala si a-i apara interesele. Aceasta vointa a dus, in cazul analizat, la un comportament abuziv ale carui implicatii nu au fost intotdeauna evaluate.

Argumentul reprezentantilor autoritatilor locale, ca acestea au datoria sa vegheze asupra dorintelor si vointei comunitatii este desigur corect. Acest lucru se intampla, spre exemplu, in momentul cand se hotaraste concesionarea unor terenuri aflate in proprietatea autoritatilor locale, cum s-a intamplat cu lanul de la Cserehat. Luarea in considerare a optiunilor comunitatii locale nu poate fi insa contrapusa legislatiei nationale si nici principiilor firesti de drept. Ea nu poate motiva nici incalcarea deciziilor luate la un moment dat, actele Consiliului local Odorheiu Secuiesc semnate pana in 1996 avand aceeasi putere juridica ca si actele semnate dupa alegerea unui nou Consiliu local.

(…)

In acest context, initierea unor negocieri intre partile implicate, asa cum a procedat presedintele Consiliului Judetean, Gabor Kolumban, constituie un act ce trebuie salutat. El este in logica comportamentului unui ales al comunitatii locale care raspunde intereselor acestei comunitati dar nu uita regulile convietuirii intr-un cadru mai general. Cuprinsul Declaratiei de intentii – folosirea cladirii numai in scopuri umanitare, cooperarea cu comunitatea locala, instruirea copiilor, indiferent de nationalitatea lor, in limba materna etc. – dovedeste ca existau solutii convingatoare. Din pacate, unul dintre cei mai importanti actori, investitorul elvetian, prin Cyrill Burgel a blocat procesul de negociere.

5. Dreptul de proprietate

Situatia juridica a terenului si a constructiei au constituit si constituie inca una dintre controversele cheie ale dosarului. Indiferent de felul in care instanta de judecata va solutiona cazul, doua aspecte trebuie mentionate:

– Guvernul nu putea sa atribuie in folosinta Mitropoliei Greco-Catolice terenul din lanul Cserehat, atat timp cat acesta era o proprietate privata, folosinta fiind unul dintre atributele dreptului de proprietate;

– Consiliul local trebuie sa respecte, cu buna credinta, angajamentele pe care si le-a asumat, inclusiv cele privind concesiunea terenului, dreptul de proprietate asupra constructiei, administrarea si folosirea scolii in favoarea copiilor.

APADOR-CH considera ca evenimentele de la Odorheiu Secuiesc sunt rezultatul apelului la emotii si instincte in locul ratiunii si regulilor statutului de drept. APADOR-CH asteapta cu interes solutiile proceselor in curs. Dar solutiile juridice nu vor fi de-ajuns. Situatia de la Odorheiu Secuiesc pune in evidenta probleme de mentalitate a comunitatilor locale. Statul roman are obligatia sa depuna eforturi, astfel incat comunitatile locale sa nu se mai simta amenintate. La randul lor, acestea, fara sa-si tradeze identitatea si interesele, trebuie sa se adecveze la realitatea unei Romanii democratice si pluraliste.”

In luna decembrie 1997 alte evenimente au avut loc la Odorheiu Secuiesc, aducand din nou in atentia publicului situatia de acolo. La inceputul lunii, membrele Congregatiei Inimii Neprihanite s-au deplasat la Odorheiu Secuiesc, pentru a intra in posesia imobilului. Ele au fost insotite de Secretarul general al Guvernului Romaniei. Prezenta acestuia a fost perceputa de autoritatile locale ca o incercare de imixtiune in chestiuni ce intereseaza comunitatea locala, situatia tensionandu-se rapid, ceea ce a determinat aducerea unor impresionante trupe de jandarmi in localitate, cu scopul de a asigura paza cladirii si a maicutelor.

In acest context, APADOR-CH si Liga Pro-Europa au initiat un proces de negociere intre autoritatile locale, investitorul elvetian, antreprenorul acestuia si congregatie. Organizatorii au dorit initial sa invite presa locala ca parte la negocieri, avand in vedere rolul pe care aceasta l-a jucat in tensionarea relatiilor pe plan local. Felul in care acestea s-au desfasurat a dovedit cat de putin pregatita este societatea romaneasca, in special formatorii de opinie – mai ales presa – pentru rezolvarea pe cale pasnica a diferendelor. Cat de putin pregatiti sunt oamenii sa accepte ideea de „administrare a conflictelor” („gestiunea conflictelor”).

La data convenita, reprezentantii celor doua organizatii au fost prezenti in localitate, asteptandu-se ca toate partile implicate sa fie prezente. Surprinzator, desi nu fusesera invitati de organizatori, erau prezenti si jurnalisti ai presei centrale, ba chiar si un senator. A fost nevoie de multe argumente pentru a convinge atat presa centrala, cat si respectivul om politic, sa se retraga, compromisul presupunand excluderea presei locale, cu toate ca aceasta nu fusese chemata ca sa relateze, ci in calitate de parte. Pe de alta parte, procesul de negociere in sine a dovedit cat de important este ca parti care se considera adverse sa stea la aceeasi masa si incerce sa dialogheze. Rezultatul negocierilor, desi departe de a fi ideal, a reusit sa calmeze spiritele, „convietuirea” fiind posibila in perioada de timp in care se desfasoara procesele privind dreptul de proprietate.

Important este si faptul ca implicarea societatii civile in solutionarea acestei stari conflictuale a fost receptata bine si de o parte a clasei politice, Astfel, o incercare a Comisiei pentru drepturile omului, din cadrul Senatului, de a se implica in aceasta chestiune (prin realizarea unei investigatii proprii), a fost respinsa. Motivul respingerii l-a constituit faptul ca implicarea societatii civile pare sa fi dat rezultate mai bune decat implicarea oamenilor politici si a autoritatilor centrale. Aceasta decizie este extrem de importanta prin semnificatia ei: ea ar trebui sa fie considerata un semnal de alarma pentru toti acei politicieni care vor sa profite de pe urma unor neintelegeri al caror caracter interetnic, chiar daca numai partial, este evident.

APADOR-CH si Liga Pro-Europa intentioneaza sa continue acest proces, dar urmeaza sa decida asupra celor mai potrivite formule de abordare.

B. MINORITATI RELIGIOASE: LIBERTATEA DE CONSTIINTA

1. Observatii generale

In Romania sunt inregistrate 15 culte, dintre care 14 au fost recunoscute si de regimul comunist. Dupa 1990, numai cultul greco-catolic a primit o recunoastere oficiala. Si alte grupari religioase au cerut recunoasterea statutului de cult, dar acesta nu li s-a acordat, unele inregistrandu-se ca asociatii religioase. Este vorba despre grupari crestine traditionale in Romania, cum ar fi „Martorii lui Iehova” – prezent aici de mai mult de 80 de ani –, de Baha’i, miscare necrestina dar avand de asemenea, de decenii, membri in Romania, sau de grupari religioase cu totul noi.

La nivel institutional, de activitatea religioasa in Romania se ocupa Secretariatul de Stat pentru Culte. Aceasta structura isi are originea in fostul Minister al Cultelor, preluand in cea mai mare parte organizarea si resursele umane ale fostului minister.

2. Aspecte legislative

a) Prevederile constitutionale

Constitutia Romaniei reglementeaza libertatea religioasa in sensul conceptului mai general al libertatii de constiinta. Art. 29 al legii fundamentale prevede:

„(1) Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale.

(2) Libertatea constiintei este garantata; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc.

(3) Cultele religioase sunt libere si se organizeaza potrivit statutelor proprii, in conditiile legii.

(4) In relatiile dintre culte sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de invrajbire religioasa.

(5) Cultele religioase sunt autonome fata de stat si se bucura de sprijinul acestuia, inclusiv prin inlesnirea asistentei religioase in armata, in spitale, in penitenciare, in aziluri si in orfelinate.

(6) Parintii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educatia copiilor minori a caror raspundere le revine”.

Art. 32 (7) din Constitutie enunta: „Statul asigura libertatea invatamantului religios, potrivit cerintelor specifice fiecarui cult. In scolile de stat, invatamantul religios este organizat si garantat prin lege”.

In sfarsit, relevant pentru libertatea religioasa este si art. 6 (1), care prevede: „Statul recunoaste si garanteaza persoanelor apartinand minoritatilor nationale dreptul la pastrarea, la dezvoltarea si la exprimarea identitatii lor etnice, culturale, lingvistice si religioase”.

Se poate afirma ca prevederile constitutionale sunt destul de limpezi in sensul garantarii libertatii religioase. Desi Constitutia Romaniei nu prevede expres caracterul secular al statului, totusi ansamblul prevederilor constitutionale implica laicitatea statului roman.

b) Alte reglementari juridice

In fruntea reglementarilor juridice privind libertatea religioasa din Romania se afla prevederea din Conventia europeana a drepturilor omului care, conform art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei, face parte din dreptul intern si are prioritate in raport cu alte reglementari interne. Art. 9 din CEDO prevede:

„(1) Orice persoana are dreptul la libertatea de gandire, de constiinta si de religie; acest drept include libertatea de a-si schimba religia sau convingerea, precum si libertatea de a-si manifesta religia sau convingerea in mod individual sau in colectiv, in public sau in particular, prin cult, invatamant, practici si indeplinirea ritualurilor.

(2) Libertatea de a-si manifesta religia sau convingerile nu poate face obiectul altor restrangeri decat acelea care, prevazute de lege, constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru siguranta publica, protectia ordinii, a sanatatii sau a moralei publice ori prin protejarea drepturilor si libertatilor altora”.

O norma juridica controversata este art. 9 (1) din Ordonanta de urgenta nr. 36/1997:

„Planurile invatamantului primar, gimnazial, liceal si profesional includ religia ca disciplina scolara. Elevul, cu acordul parintelui sau al tutorelui legal instituit, alege pentru studii si confesiunea.

Cultele recunoscute oficial de catre stat pot solicita Ministerului Invatamantului organizarea unui invatamant specific, corespunzator necesitatilor de pregatire a personalului de cult, precum si infiintarea si functionarea unor structuri de invatamant laic, in sistemul national de invatamant, sub coordonarea si controlul Ministerului Invatamantului. Sustinerea materiala a acestor structuri se asigura de catre cultul respectiv, si partial de catre stat, potrivit unor norme aprobate de catre Guvern. Cultele recunoscute oficial de catre stat, raspund de elaborarea planurilor de invatamant si a programelor analitice, care se aproba de Secretariatul de Stat pentru Culte si de Ministerul Invatamantului”.

Aceasta reglementare este controversata intrucat ea se opune libertatii de constiinta, in masura in care obliga si copiii ai caror parinti sunt non-teisti ori atei sa invete o materie cu caracter religios si sa fie notati pentru aceasta. Trebuie precizat ca este vorba nu de studierea istoriei religiilor, ci de studiul unei religii ca atare. Privitor la acest articol, trebuie mentionata decizia Curtii Constitutionale din 1995, referitoare la articolul analog din Legea Invatamantului nr. 84/1995. Conform interpretarii Curtii Constitutionale, introducerea religiei ca disciplina scolara nu obliga copiii ai caror parinti refuza invatamantul confesional sa participe la orele de religie.

O prevedere legala importanta privind libertatea de religie mai poate fi gasita in art. 318 din Codul penal, „Impiedicarea libertatii cultelor”. Conform acestui text,

„Impiedicarea sau tulburarea libertatii de exercitare a vreunui cult religios, care este organizat si functioneaza potrivit legii, se pedepseste cu inchisoare de la 1 luna la 6 luni sau cu amenda.

Cu aceeasi pedeapsa se sanctioneaza fapta de a obliga o persoana, prin constrangere, sa participe la serviciile religioase ale vreunui cult, sau sa indeplineasca un act religios legat de exercitarea unui cult”.

3. Secretariatul de Stat pentru Culte si incalcarea drepturilor religioase

a) Cadrul legal

O problema a actualei legislatii din Romania este faptul ca Decretul nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase nu a fost abrogat. Desigur, acele articole care sunt in contradictie flagranta cu Constitutia sunt abrogate implicit. Dar abrogarea implicita este un procedeu care prezinta numeroase dificultati, pentru ca ea presupune intotdeauna interpretarea normei legale. Cel care procedeaza la interpretare ajunge la concluzia ca respectivul text contravine sau nu Constitutiei, iar In cazul in care cineva este nemultumit de rezultat, se poate adresa instantei de judecata pentru ca, pe calea exceptiei de neconstitutionalitate, sa se ajunga la interpretarea finala a respectivei norme de drept.

Multe din competentele referitoare la domeniul cultelor prevazute de Decretul nr. 177/1948 se regasesc in Hotararea Guvernului Romaniei nr. 2218/10 aprilie 1995, privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte (asimilat Ministerului Cultelor) si sunt exercitate de acesta intr-un mod care se afla – in opinia APADOR-CH – la originea violarii libertatii religioase. Astfel, conform art. 2 al HG nr. 2218/95:

„Secretariatul de Stat pentru Culte are urmatoarele atributii:

(…)

3. analizeaza cererile de infiintare a unor noi culte, intocmeste documentatiile necesare si face propuneri in vederea recunoasterii acestora, potrivit legii; (…)

5. face propuneri pentru recunoasterea prin decret a sefilor cultelor, a conducatorilor de eparhii, a celorlalti ierarhi si a celor asimilati acestora, la cererea cultelor, in conditiile prevazute de lege;

(…)

9. analizeaza, avizeaza si promoveaza documentatiile tehnico-economice pentru constructii si reparatii de lacasuri si alte cladiri apartinand cultelor, cu respectarea prevederilor legale;

(…)

21. Impreuna cu organele centrale de specialitate din subordinea Guvernului si cu autoritatile publice locale, urmareste respectarea aplicarii legislatiei cu privire la producerea si desfacerea in exclusivitate de catre culte a unor articole si bunuri specifice;”

Este evident ca unele competente pe care le are Secretariatul pentru Culte intra in contradictie cu libertatea religioasa: interventia statului in stabilirea conducerii cultelor; distributia fireasca de competente in cadrul statului de drept, cum ar fi supravegherea, de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, a respectarii legislatiei; altele pot fi utilizate abuziv de catre Secretariat (pregatirea documentatiei pentru recunoasterea a noi culte).

b) Nerecunoasterea unor culte in Romania

Una dintre plangerile constante adresate APADOR-CH a vizat nerecunoasterea, de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, a statutului de cult pentru importante organizatii religioase din Romania. Confruntate cu un asemenea refuz, respectivele organizatii au apelat la prevederile Legii nr. 21/1924, solicitand instantelor de judecata acordarea personalitatii juridice ca asociatii. APADOR-CH a elaborat un comunicat prin care a adus la cunostinta opiniei publice, dar si a SSC si a altor autoritati, aceasta situatie:

„COMUNICAT APADOR-CH

privind nerecunoasterea unor culte in Romania

1) In ultimul timp, organizatii internationale pentru apararea drepturilor omului au luat pozitie fata de ceea ce ele numesc «rapida deteriorare a situatiei religioase in Romania». S-a ajuns pana acolo incat, intr-un moment cand autoritatile romanesti fac un efort deosebit pentru a convinge asupra compatibilitatii tarii noastre cu structurile europene, la Bruxelles astfel de organizatii sa se intrebe, plecand de la situatia libertatii de constiinta din tara noastra, daca «Poate Romania sa devina o membra a Uniunii Europene?». Aceste semnale de alarma nu sunt nemotivate. Ele au in vedere actiunile de anul trecut indreptate impotriva libertatii de intrunire a Martorilor lui Iehova, violentele din comuna Insuratei sau cele recente impotriva baptistilor din comuna Ruginoasa. La toate acestea se adauga adresa din martie 1997 a Secretariatul de Stat pentru Culte in care acesta afirma ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult … se pot elibera partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de statul roman si ca doar acestea «pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor». In urma adresei din 25 martie 1997, mai multe primarii locale au refuzat unor organizatii religioase autorizatiile necesare pentru construirea de lacasuri de cult.

2) APADOR-CH considera ca principalul factor care explica violarile libertatii de constiinta in Romania consta in refuzul Secretariatului de Stat pentru Culte de a urma procedurile firesti de recunoastere a unor culte care au cerut aceasta. Deciziile Secretariatului de Stat pentru Culte apar cu atat mai greu de inteles cu cat actualul program de guvernare a exprimat in mod clar vointa pentru o societate democratica si pentru apropierea de structurile europene. Secretariatul de Stat pentru Culte invoca articole ale Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase, articole in vadita contradictie cu Constitutia Romaniei, pentru a contesta drepturile gruparilor religioase nerecunoscute de statul roman. Pe de alta parte, in scopul blocarii cererilor unor culte de a fi recunoscute oficial, SSC declara acelasi decret ca fiind «depasit». APADOR-CH aminteste ca Decretul nr. 177/1948 si Hotararea Guvernului nr. 218/1995 privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte permit si chiar obliga la efectuarea procedurilor de recunoastere a cultelor daca exista cereri in acest sens. Trebuie notat ca recunoasterea unui cult de catre stat constituie o componenta a libertatii de constiinta a membrilor cultului si face parte din dreptul lor de a-si exercita credinta religioasa. Aceste drepturi si libertati sunt garantate de Constitutia Romaniei (art. 29, al. (1), (2) si (5)) si de tratate internationale ratificate de catre Romania.

3) Avand in vedere limitarile libertatii de constiinta in Romania, dar si prejudiciile aduse tarii noastre de actualele violari ale acestei libertati, APADOR-CH cere Secretariatului de Stat pentru Culte punerea in miscare, cat mai curand posibil, a procedurilor oferite de Decretul nr. 177/1948, pentru recunoasterea cultelor care au facut cereri in acest sens. Intarzierea asumarii in continuare a acestei obligatii a Secretariatului va produce noi daune, va genera noi conflicte locale, va contribui la marginalizarea Romaniei.

APADOR-CH solicita Guvernului Romaniei sa analizeze actuala structura a Secretariatului de Stat pentru Culte. Aceasta institutie face parte din randul autoritatilor publice si trebuie sa aiba, drept urmare, un statut laic, garantie a exercitarii atributiilor ce-i revin cu competenta si cu buna credinta.

19.05.1997

Consiliul de Conducere al APADOR-CH”

c) Cererea de anulare sau refuzul autorizatiilor de constructie pentru lacasuri de cult

La data de 25.03.1997, Secretariatul de Stat pentru Culte a trimis primariilor o adresa prin care cerea acestora anularea de catre primariile locale a autorizatiilor de constructie deja aprobate, respectiv, refuzarea unor autorizatii de constructie acelor organizatii religioase care nu sunt recunoscute drept cult. In urma plangerilor sosite la APADOR-CH, asociatia a trimis, la 21 aprilie 1997, Secretariatului de Stat pentru Culte o scrisoare, in care mentiona printre altele:

„APADOR-CH a primit din partea organizatiei religioase «Martorii lui Iehova» o plangere privind anularea de catre primariile locale a unor autorizatii de constructie in Satu Mare, Radauti, Avrig, Hunedoara, Petrosani si Bucuresti, avand drept argument adresa Secretariatului de Stat pentru Culte din 25.03.1997.

In urma analizei documentelor primite, APADOR-CH considera ca adresa Secretariatului de Stat pentru Culte si hotararile primariilor amintite constituie o incalcare a prevederilor si principiilor Constitutiei romane, ceea ce poate prejudicia statul de drept, situatia interna si pozitia Romaniei in cadrul comunitatii internationale.

(…)

Va rugam sa ne comunicati informatii cu privire la:

– alte imprejurari in care Secretariatul de Stat pentru Culte a luat decizii ori a trimis adrese privitoare la Martorii lui Iehova;

– existenta unor cereri din partea autoritatilor publice sau a unor persoane ori organizatii private care sa fi motivat decizia Secretariatului de Stat pentru Culte.”

Raspunsul Secretariatului de Stat pentru Culte a fost trimis atat asociatiei, cat si presei (!), aparand in unele publicatii. In esenta, el se refera la o decizie a SSC emisa ulterior sesizarii APADOR-CH, la cele peste 500 de organizatii cu caracter religios care s-au infiintat – cu avizul favorabil al SSC – pe baza prevederilor Legii privind asociatiile si fundatiile, precum si la imposibilitatea recunoasterii de catre SSC a unor noi culte, datorita lipsei cadrului legal adecvat, prevederile Decretului din 1948. Este interesant felul in care acest decret este folosit: atunci cand este vorba de procedura recunoasterii unor culte el este considerat abrogat; atunci cand este vorba de invocarea competentelor SSC si de amestecul acestei institutii in chestiunile legate de viata cultelor, el este in vigoare.

Secretarul de stat care conduce Secretariatul de Stat pentru Culte a devenit, incepand cu anii 1992-1993, asistent, apoi lector si profesor la facultatea de Teologie Ortodoxa a Universitatii din Craiova. In aceasta pozitie, el a depus juramant de credinta fata de Biserica Ortodoxa Romana pentru a forma studenti teologi ortodocsi in spiritul invataturilor acestei Biserici. APADOR-CH considera ca statutul sau profesional si confesional sunt incompatibile cu pozitia de reprezentant al unui stat laic, in stabilirea relatiilor dintre stat si organizatiile religioase (recunoscute sau nu drept culte) sau in administrarea relatiilor dintre aceste organizatii.

Dupa primirea raspunsului SSC, APADOR-CH a elaborat un set de observatii care sintetizeaza cateva dintre principiile care ar trebui sa stea la baza activitatii acestei institutii. La 17 mai 1997, textul a fost trimis Secretarului de Stat pentru Culte:

„(…)

1) Scrisoarea d-stra si adresa pe care ati emis-o in data de 30.04.1997 nu fac decat sa reitereze documentul anterior, din 25.03.1997. Prezentand adresa ca o completare a documentului din 25.03.1997 si punctand dreptul asociatiilor si fundatiilor religioase «de a construi sedii administrative si spatii de intrunire», nu faceti decat sa accentuati opinia anterioara ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult … se pot elibera partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de statul roman si ca doar acestea «pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor». Asa cum a incercat sa sustina si sa argumenteze Comunicatul intitulat «OPINIA APADOR-CH privind unele masuri indreptate impotriva MARTORILOR LUI IEHOVA», aceasta pozitie a Secretariatului de Stat pentru Culte incalca normele constitutionale privind libertatea de constiinta si documente internationale pe care Romania le-a ratificat si care au devenit norme interne avand prevalenta fata de orice alta legislatie.

2) Faptul ca Secretariatul de Stat pentru Culte insista asupra acestei pozitii ni se pare cu atat mai greu de inteles cu cat astazi pot fi masurate efectele dezastruoase ale politicii sale. Faptul ca apelul organizatiei «European Association of Jehovah’s Witnesses for the Protection of Religious Freedom» si Comunicatul de presa emis la Bruxelles de asociatia «DROITS de l’HOMME sans frontires» sub titlul «Can Romania be accepted as a member of the European Union?» se afla astazi pe masa cancelariilor occidentale, constituie o adevarata lovitura data extraordinarelor eforturi ale actualului Guvern de a convinge structurile europene si euro-atlantice ca in Romania s-au impus principiile drepturilor si libertatilor omului si ale nediscriminarii, pe orice criteriu, inclusiv cel religios. Desigur, referindu-ne la costul extern al actualei politici a Secretariatului de Stat pentru Culte nu uitam nici un moment ca marele cost este cel intern, determinat de afectarea vietii unor oameni, de crearea unor conditii pentru explozia unor tensiuni intre cei care sunt discriminati pe motive religioase si cei care par sa se bucure de protectie (vezi, spre exemplu, evenimentele de la Insuratei si Ruginoasa).

(…)

5) In legatura cu afirmatia dumneavoastra: «prevederile Decretului nr. 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase din Romania sunt depasite in ceea ce priveste procedura de recunoastere a unui cult»(!), Decretul nr. 177 este abrogat (implicit) numai in legatura cu articolele care incalca Constitutia Romaniei ori alte legi ulterioare. Pana la intrarea in vigoare a unei legi a cultelor, doar Decretul amintit si Hotararea Guvernului Romaniei nr. 218 privind organizarea si functionarea Secretariatului de Stat pentru Culte (10 aprilie 1995) asigura punerea in aplicare a unui drept cum este recunoasterea cultului, rezultand din dreptul de exercitare a credintei religioase. Libertatea de constiinta a membrilor unui cult, exercitarea credintei religioase a acestora includ, fara nici o indoiala, recunoasterea cultului ca atare. Iata de ce, constituie o obligatie urgenta a Secretariatului de Stat pentru Culte punerea in miscare a procedurilor oferite de Decretul nr. 177/1948, pentru recunoasterea cultelor care au facut cereri in acest sens. Intarzierea nepermisa, timp de sapte ani, a unei astfel de recunoasteri a produs deja daune unor numeroase persoane, a dus la conflicte locale cu efecte incalculabile pe termen lung, a contribuit la marginalizarea Romaniei, pe care Guvernul din care faceti parte incearca astazi, cu atata greutate, sa o depaseasca. Invocarea absentei unei legi a cultelor, pentru a o opune vointei persoanelor de a-si exercita drepturile religioase inclusiv prin recunoasterea cultelor la care apartin constituie o desconsiderare a Constitutiei Romaniei si a legislatiei internationale. APADOR-CH este hotarata sa faca demersurile necesare si pe langa alte autoritati publice pentru a rezolva cat mai repede cu putinta actuala stare, negativa, de lucruri.”

In urma nerezolvarii situatiei create de catre Secretariatul de Stat pentru Culte, APADOR-CH a dat publicitatii un comunicat:

„OPINIA APADOR-CH

privind unele masuri indreptate impotriva

MARTORILOR LUI IEHOVA

Invocarea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a art. 9 din Decretul 177/1948 privind regimul general al cultelor religioase din Romania pentru a sustine ca «autorizatii pentru construirea unor lacasuri de cult (biserici, capele, paraclise, case de rugaciune, sinagogi, moschei, geamii etc.) sau anexe ale acestora se pot elibera numai partilor componente locale» ale celor 15 culte religioase recunoscute de catre statul roman si de asemenea, ca «numai partile componente locale ale cultelor religioase recunoscute pot avea sau intretine singure, sau in asociatie cu altele, cimitire pentru credinciosii lor» incalca art. 150 alin. (1) din Constitutia Romaniei.

(…)

Se violeaza de asemenea art. 9 alin. 1. din Conventia europeana a drepturilor omului, care face parte din dreptul intern roman si are prevalenta asupra normelor din dreptul intern cu care ar intra in contradictie (conform art. 11 si 20 din Constitutia Romaniei si Legii privind ratificarea Conventiei pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale si a protocoalelor aditionale la aceasta conventie/1994).

Pentru o tara precum Romania, care a facut o cerere de aderare la Uniunea Europeana, nu sunt lipsite de semnificatie rezolutiile Parlamentului European care cer ca politica Uniunii Europene fata de alte tari sa fie determinata de respectarea ferma a caracterului secular al statului si respectarea libertatii religioase in tarile respective.

Dreptul la libertate religioasa include si dreptul de a practica ritualurile acelui cult si, deci, dreptul de a construi propriile lacasuri de cult. Secretariatul de Stat pentru Culte nu face distinctie intre existenta unui cult – a carui libertate religioasa include dreptul de a-si construi lacasuri de cult – si recunoasterea oficiala a unui cult religios, care i-ar oferi acestuia facilitati acordate de stat conform legii.

O adresa care sa sugereze valabilitatea art. 9 din Decretul 177/1948, in scopul influentarii autoritatilor locale, pentru ca acestea sa anuleze autorizatiile de constructie pentru lacasuri de cult constituie infractiunea de «impiedicare a libertatii cultelor» prevazuta si pedepsita de art. 318 din Codul penal.

De altfel, refuzul autoritatilor de a urma procedura de inregistrare de noi culte, timp de sapte ani, dupa schimbarea de regim din 1989, pe baza dispozitiilor art. 13 si art. 14 din Decretul 177/1948 constituie o incalcare a libertatii religioase in Romania. Membrii organizatiilor religioase care nu au fost recunoscute de catre regimul comunist si organizatiile ca atare au suferit intre 1990 si 1997 diferite persecutii. Acest fapt arata ca politica de a refuza recunoasterea de noi culte a adus daune persoanelor care incearca sa-si exercite libertatea religioasa pe teritoriul Romaniei.

Avand in vedere toate aceste considerente, APADOR-CH solicita:

1) Anularea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a adresei din 25.03.1997 si aducerea la cunostinta a deciziei sale autoritatilor la care aceasta adresa a fost trimisa;

2) Revenirea primariilor asupra hotararilor de anulare a autorizatiilor de construire a lacasurilor de cult;

3) Deschiderea de catre Secretariatul de Stat pentru Culte a procedurilor de recunoastere oficiala a acelor culte care solicita acest lucru.”

4. Violente impotriva unor persoane, datorate apartenentei lor religioase

In cursul anul 1997, APADOR-CH a primit mai multe reclamatii privind violentele carora le-au cazut victime membri ai diferitelor culte.

a) In satul Ruginoasa (jud. Iasi) circa 700 de oameni au inconjurat, la 30 martie 1997, casa folosita de un mic grup de baptisti pentru rugaciune. In momentul in care cele 9 persoane de credinta baptista au iesit din casa, au fost agresate de catre oameni din multime. Politistul local nu a intervenit. Victimele au facut plangere la politie. APADOR-CH a solicitat Ministerului de Interne sa investigheze acest caz, subliniind ca, in opinia asociatiei nu a avut loc „o altercatie intre doua grupuri de credinciosi”, ci de maltratarea unor credinciosi baptisti in prezenta si sub amenintarea a sute de persoane.

b) In ziua de 27 iunie 1997, in satul Rosu, preotul ortodox Ion Ciuca a agresat, impreuna cu alti consateni, 4 membri ai organizatiei religioase Martorii lui Iehova. Locotenentul Catanoiu, caruia i s-a repartizat cazul, a facut presiuni asupra partii vatamate, Comarniceanu Rada, pentru a o determina sa-si retraga plangerea. Conform declaratiilor Radai Comarniceanu, amenintarile s-au referit si la crearea de necazuri la locul de munca al copiilor ei.

Reclamatii asupra comportamentului insultator si amenintator al locotenentului Catanoiu au facut si dnii Facut Teodor (in calitate de consilier) si Dragoi Daniel (in calitate de jurist), care asistau victima din Rosu. Politistul nu a facut nici un fel de cercetari pentru definitivarea cazului.

c) In ziua de 23 iunie 1997, in satele Bobicesti si Lalosu, mai multi membri ai organizatiei Martorii lui Iehova au fost agresati fizic de preotul ortodox Delureanu. Victimele au relatat incidentul primarului. In ziua de 28 iunie 1997, un plutonier a retinut actele acelorasi persoane si a avut o atitudine batjocoritoare fata de ei. El le-a declarat ca le interzice sa mai distribuie literatura religioasa.

d) In ziua de 27 iunie 1997, in satul Tantareni, sase membri ai organizatiei Martorii lui Iehova au fost agresati de preotul Stoica Alexandru din comuna Tantareni, jud. Gorj, in prezenta sergentului-major de la postul de politie. Duse la post, cele sase victime au fost insultate si lovite de catre preot fara ca seful de post, prezent, sa intervina in vreun fel.

e) La data de 31 iunie 1997, in municipiul Cluj-Napoca, Sancraian Aurelia apartinand Martorilor lui Iehova a fost amendata de catre sergentul-major Mitrea Ovidiu pentru ca distribuia publicatii biblice.

f) In luna iulie 1997, la Pitesti, Oros Claudiu a fost oprit de un preot ortodox care l-a obligat sa mearga la primarie. In prezenta viceprimarului, preotul a rupt legitimatia lui Oros Claudiu, care atesta apartenenta acestuia la organizatia Martorii lui Iehova. Viceprimarul a declarat ca se opune existentei organizatiei in Pitesti.

g) Violente impotriva Martorilor lui Iehova au mai avut loc la Mizil (luna iunie 1997) si Tandarei (luna septembrie 1997).

5) Cazul MISA

Organizatia Miscarea pentru Integrarea Spirituala in Absolut – care se reclama de la Yoga – a fost, de la aparitia ei in 1990, tinta a numeroase calomnii si defaimari prin presa. In 1996, acestor atacuri li s-au adaugat interventii ale autoritatilor publice, soldate cu refuzul inchirierii de sali sau chiar cu agresarea unor membri. APADOR-CH a luat pozitie impotriva incalcarii libertatii de constiinta a membrilor MISA si le-a facut cunoscute opiniei publice si autoritatilor.

In 1997 au continuat campaniile de presa impotriva MISA, in prima parte a anului publicandu-se zeci de materiale cu caracter defaimator, in majoritatea cotidienelor. La acestea s-au adaugat emisiuni in presa audiovizuala.

Reprezentantul APADOR-CH a participat la cursurile de Yoga din sala Clubului Steaua, in luna martie, confirmand astfel netemeinicia articolelor care se refereau la continutul acestor cursuri. In timpul acestor investigatii, reprezentantul APADOR-CH a intalnit situatii in care, datorita presiunilor exercitate atat de unii jurnalisti, cat si de autoritati, conducerile unor institutii au revenit asupra acceptului dat, de folosire a salilor – pe baza de intelegere sau de contract – necesare cursantilor MISA.

Astfel, la 9 martie 1997 ora 20:00, cand grupa de cursanti a sosit la Intreprinderea de masini electrice-Bucuresti pentru sedinta de yoga, portarul a anuntat ca aceasta nu mai poate fi tinuta intrucat primise ordin in acest sens.

MISA a mai reclamat si actiuni de intimidare a membrilor lor – cum ar fi descinderea in forta a politistilor de la sectia 18, la un sediu MISA, la data de 10 martie 1997, ora 7:00, impreuna cu o grupa antitero, cand s-au folosit catuse pentru imobilizarea persoanelor aflate in sediu. In 1997, liderul informal al MISA, Gregorian Bivolaru, a fost chemat periodic la politie pentru a da declaratii privind activitatea sa.

In a doua parte a anului 1997, MISA a iesit aproape in totalitate din campul de interes al presei. In acelasi timp, nici una din plangerile facute de membrii MISA nu a avut vreun rezultat.

6. Proiectul de lege a cultelor

In luna mai 1997, Secretariatul de Stat pentru Culte a adus intr-o noua faza un proiect de lege a cultelor, a carei finalizare a fost ceruta inca din anul 1991. De retinut ca acest proiect a fost discutat cu reprezentantii celor 15 culte recunoscute dar nu a implicat nici o organizatie de drepturi ale omului. Situatia arata neintelegerea faptului ca o astfel de lege ar trebui sa protejeze nu atat cultele, cat libertatea religioasa a persoanelor. Proiectul nu a ajuns inca la Parlament.

Proiectul are numeroase defecte de constructie si aduce restrictii libertatilor religioase.

Astfel, cultele religioase sunt considerate si tratate ca persoane de drept public (art. 16), in loc sa fie persoane de drept privat. Este o greseala de conceptie, iar consecintele acestui statut se vad imediat. Specificitatea persoanelor de drept public este ca se supun unor norme imperative. Si intr-adevar, autorii legii cultelor vorbesc despre „indatorirea cultelor” de a contribui la „dezvoltarea educatiei moral-spirituale a intregii societati” (art. 5). Se afirma: „In cadrul activitatii lor, cultele religioase au dreptul si indatorirea sa-si organizeze instructia si educatia religioasa a credinciosilor proprii” (art. 35). In aceasta logica, a normarii vietii interne a cultelor, se ajunge la principiul „Nimeni nu poate fi impiedicat sa participe la serviciile religioase ale altui cult” (art. 9). Dar anumite servicii religioase sunt destinate numai initiatilor. Ce autonomie au cultele si ce specificitate are viata religioasa daca se poate patrunde, oricand si de catre oricine, in domeniul lor cel mai rezervat?

O alta greseala de fond a proiectului este si regimul diferit al opiniilor atee si al opiniilor religioase. Se cere ca nici un organ de stat sau institutie guvernamentala sa nu initieze, instituie, omologheze ori sa subventioneze programe de propaganda ateista (art. 5). Dar cultele pot solicita si pot primi de la stat sume necesare activitatii lor – deci, inclusiv, sume pentru propaganda religioasa (art. 56). Iata o discriminare intre „tipuri de opinii”. Libertatea de constiinta inseamna libertatea de a crede si libertatea de a nu crede. Implicarea statului in propaganda, cat si retinerea sa nu pot fi decat egale, fata de credinciosi si de atei.

Unele dintre prevederile de mai sus incalca indirect autonomia cultelor afirmata in preambulul proiectului. Altele o fac insa direct. Astfel, statutul de organizare si functionare a cultelor religioase, care se elaboreaza de fiecare cult, ar trebui confirmat de Presedintele Romaniei (art. 14). Se pastreaza aproape identica prevederea de pe vremea regimului comunist, conform careia sefii cultelor, precum si mitropolitii, episcopii, superintendentii, administratorii apostolici si altii avand functii asemanatoare, vor fi recunoscuti in functii, la cerere, prin Decret Prezidential… Acestia trebuie sa fie numai de cetatenie romana (art. 25).

Proiectul da competente exagerate Secretariatului de Stat pentru Culte. Acesta ar urma, printre altele, sa asigure respectarea si realizarea drepturilor legale ale cultelor, inlaturarea oricaror abuzuri, medierea relatiilor reciproce dintre culte si relatiile acestora cu autoritati ale administratiei publice centrale si locale. Competente exagerate, intrucat mai sus avem de-a face ori cu activitati proprii cultelor, ori cu fapte care cad sub incidenta unor organe specializate ale statului, cum ar fi sistemul de justitie. Rostul unui Secretariat de Stat pentru Culte este acela de a asista activitatea religioasa in Romania si doar atat.

Cele mai criticabile sunt acele articole din proiectul de lege care intentioneaza sa limiteze libertatea de constiinta. Articolul 22 enunta: „Pentru a putea sa functioneze si sa se organizeze, cultele religioase trebuie sa fie recunoscute de stat”. Prevedere neconstitutionala, recunoasterea de catre stat nefiind o conditie a libertatii religioase. Confirmarea oficiala a unui cult nu este chemata decat sa asigure, eventual, facilitati pe care urmeaza sa le mentioneze legea. Cultele recunoscute mai pot trai in conditiile mentionate de proiect, celelalte sunt practic excluse din viata religioasa. Iata ce prevede articolul urmator: „In organizarea si functionarea lor, asociatiile si fundatiile care nu au solicitat ori nu au primit calitatea de cult religios nu pot folosi drepturile si prerogativele unui cult religios recunoscut”. Care ar fi aceste drepturi si prerogative? „Efectuarea actelor de cult, tiparirea cartilor de ritual, producerea obiectelor de cult, construirea unor lacasuri proprii de cult, personal de cult salarizat”. Tot ceea ce se mentioneaza mai sus tine de identitatea lor religioasa. Aceste prevederi intra in contradictie chiar si cu dreptul persoanelor fizice de a efectua „acte de cult”, de a tipari carti cu caracter religios, de a construi lacasuri proprii (de cult, daca vor) si asa mai departe.

APADOR-CH considera ca in Romania nu este nevoie de o lege a cultelor, ci de o lege a libertatii religioase.

Principiile de baza ale unei astfel de legi pot fi si trebuie preluate din documente internationale, elaborate in cadrul organismelor din care face parte si Romania. Dintre acestea principiul nediscriminarii intre diferite comunitati religioase, principiul egalitatii de tratament dintre credinciosi si necredinciosi sunt nenegociabile. Important, de asemenea, este dreptul grupurilor religioase de a se defini ele insele. Nu statul este cel care decide daca un grup religios reprezinta un cult sau nu. In stransa corelatie cu cerinta de mai sus, este dreptul comunitatilor religioase la un statut de persoana juridica, daca o vor. In ceea ce priveste prohibirea interventiei statului in afacerile interne ale cultelor, ea include, desigur, neinterventia sa in selectarea ori in numirea conducatorilor.

7. Serviciul utilitar alternativ

Constitutia Romaniei prevede in art. 52 alin. (2) „Serviciul militar este obligatoriu pentru barbatii, cetateni romani, care au implinit varsta de 20 de ani, cu exceptia cazurilor prevazute de lege”. Practic, referirea la exceptiile prevazute de lege constituie unicul suport constitutional pentru existenta unui serviciu alternativ celui militar.

Legea care a facut posibil acest serviciu alternativ este Legea 46 din 5 iunie 1996 privind pregatirea populatiei pentru aparare.

Art. 4 al legii defineste aceasta posibilitate ca fiind serviciul utilitar alternativ:

„Cetatenii care din motive religioase refuza sa indeplineasca serviciul militar sub arme executa serviciul utilitar alternativ, potrivit prezentei legi.

Modul de executare a serviciului utilitar alternativ se stabileste prin hotarare de guvern.”

Conform art. 13, durata serviciului utilitar alternativ este de 24 luni. De asemenea, art. 28 al legii prevede posibilitatea serviciului utilitar alternativ si pentru absolventii institutiilor civile de invatamant superior, in acest caz durata serviciului fiind de 12 luni.

Asadar, serviciul utilitar alternativ este posibil numai pentru cei care invoca motive religioase, nu si pentru cei care refuza serviciul militar invocand motive de constiinta.

Hotararea de Guvern care s-a preocupat de serviciul utilitar alternativ, nr. 618/6 octombrie 1997, reia conditiile din lege, privind asigurarea serviciul alternativ din motive religioase: „Serviciul militar alternativ este o forma a indeplinirii serviciului militar si se executa de catre cetatenii apti pentru serviciul militar, care, din motive religioase, refuza sa indeplineasca serviciul militar sub arme” (art. 1 alin. 1).

Ea prevede procedurile prin care se va realiza acesta, modalitatea de executare, drepturile si obligatiile angajatorilor si cele ale executantului.

Este mult prea devreme pentru a evalua felul in care functioneaza aceasta noua institutie. APADOR-CH s-a alaturat unui grup de organizatii neguvernamentale care va urmari realizarea practica a prevederilor legale si care va propune o modificare a legii, in vederea largirii sferei de aplicabilitate a serviciului utilitar alternativ si la situatiile in care cetatenii ar invoca motive de constiinta, altele decat cele religioase.

C. MINORITATI SEXUALE

Din punct de vedere legislativ, anul 1997 nu a adus nici o schimbare in privinta incriminarii preferintei si comportamentului homosexual.

In ceea ce priveste cazurile individuale, APADOR-CH a continuat sa efectueze propriile sale investigatii. Pentru amanunte, a se vedea capitolul „Relatia dintre persoanele fizice si politie” si cel privind „Aspecte din penitenciare”.

VI. LIBERTATEA DE EXPRIMARE

1. Proiectul „Libertatea de exprimare: mass-media si democratia”

O organizatie internationala de lupta impotriva cenzurii – ARTICLE XIX, cu sediul la Londra – a coordonat un proiect privind libertatea de exprimare si liberul acces la informatie. APADOR-CH si Centrul pentru Jurnalism Independent au fost partenerii romani in acest proiect desfasurat in perioada noiembrie 1996–iunie 1997. Din cele sase seminare organizate la Bucuresti, Iasi si Brasov, patru au avut ca obiect discutarea celor doua probleme cu ziaristi si juristi, unul s-a referit la accesul la informatiile detinute de Parlament, iar ultimul a constat in concluzii si recomandari, urmate de lansarea traducerii in limba romana a unui ghid al jurnalistului, redactat de ARTICLE XIX.

Seminarul cu privire la accesul la informatiile detinute de Parlament a insemnat, in fapt, finalizarea eforturilor a zece organizatii neguvernamentale din Romania de a redacta un set de propuneri concrete pentru imbunatatirea relatiei dintre membrii Parlamentului si alegatori, din punctul de vedere al accesului la informatie. Textul care urmeaza a fost transmis ambelor Camere si a fost dat publicitatii.

„In vederea asigurarii transparentei lucrarilor celor doua Camere ale Parlamentului, inclusiv a activitatilor desfasurate in comisiile de specialitate, precum si a liberului acces la informatiile detinute de forul legislativ, un grup de zece organizatii neguvernamentale au pregatit un set de propuneri concrete ce pot fi aplicate imediat fara a necesita modificari ale Regulamentelor in vigoare ale celor doua Camere.

Pana la adoptarea de catre Parlament a unei legi cu privire la liberul acces la informatie, cele zece organizatii neguvernamentale considera ca punerea in practica a acestor propuneri reprezinta un prim pas, absolut necesar in relatia de transparenta dintre alesi si alegatori, garantata de Constitutia Romaniei si caracteristica unei societati democratice.

1. Sedintele in plen ale celor doua camere sa fie accesibile oricarui cetatean, in limita locurilor disponibile si fara a fi necesara vreo aprobare prealabila. Pentru aceasta propunem:

1.1. stabilirea unui numar de locuri rezervate persoanelor care doresc sa asiste la lucrari. Exceptie fac reprezentantii mass-media si ai organizatiilor neguvernamentale acreditate care vor avea dreptul sa asiste atat la sedintele in plen cat si, la cerere, la sedintele comisiilor de specialitate. Ei vor beneficia, pe baza unei cereri prealabile, de acreditari valabile pe perioada unei sesiuni parlamentare, criteriul numarului locurilor disponibile nefunctionand pentru aceste categorii. Acreditarile vor fi eliberate in termen de 7 zile de la data depunerii cererii;

1.2. modificarea regimului actual de acces in cladirile celor doua Camere dupa cum urmeaza:

a) punerea la dispozitia persoanelor care doresc sa asiste la lucrari a unor ecusoane care sa fie distribuite de un functionar din serviciile Parlamentului, in limita locurilor stabilite;

b) atributiile SPP sa fie limitate strict la depistarea eventualelor arme de foc sau de alta natura aflate asupra persoanelor neautorizate a le purta;

c) informatiile cu privire la accesul oricarei persoane in incinta Parlamentului sa fie afisate la vedere, in locuri accesibile oricui;

1.3. desemnarea de catre fiecare comisie a unei persoane care sa asigure permanent legatura dintre membrii comisiilor si persoanele interesate de mersul lucrarilor;

2. Sa fie asigurat accesul la documentele si la agenda de lucru ale Parlamentului. Pentru aceasta propunem:

2.1. afisarea la intrarea in sediile celor doua camere ale Parlamentului precum si la sediile birourilor parlamentare din circumscriptii – intr-un loc accesibil oricui – a programului si a agendei de lucru pentru saptamana urmatoare a Camerelor si comisiilor de specialitate; publicarea in cotidiene centrale a acestor informatii;

2.2. crearea unui serviciu (Punct de informare) care, la cererea persoanelor interesate, sa puna la dispozitie fotocopii ale materialelor aflate pe agenda Camerelor si a comisiilor de specialitate; (stabilirea unui numar limita de pagini ce pot fi fotocopiate gratuit; stabilirea unei taxe minime pentru orice depaseste limita stabilita); furnizarea de informatii prin telefon/fax/posta, la cerere, in legatura cu activitatea camerelor si comisiilor de specialitate; acces electronic liber (inclusiv de la distanta) la informatiile de interes public din sistemul informational al Parlamentului;

2.3. accesul liber la bibliotecile celor doua Camere precum si furnizarea, contra unui cost rezonabil, a unor fotocopii ale documentelor detinute de cele doua biblioteci;

2.4. afisarea, la loc accesibil oricarei persoane si publicarea in cotidiene de larga circulatie, a listei cu telefoane de contact ale membrilor Parlamentului (comisii, grupuri parlamentare, birouri permanente) si ale functionarilor din serviciile tehnice ale Parlamentului;

2.5. asigurarea unui spatiu pentru intalnirile dintre alegatori si membrii Parlamentului;

2.6. pentru presa scrisa si electronica precum si pentru organizatiile neguvernamentale, obtinerea acreditarii reprezinta automat dreptul de a obtine toate documentele aflate in discutia comisiilor de specialitate sau a plenului;

3. Sa fie respectat termenul de publicare a stenogramelor sedintelor Camerei Deputatilor in Monitorul oficial (10 zile) conform prevederilor din art. 137 al Regulamentului Camerei.

Acelasi termen sa fie respectat si in cazul publicarii stenogramelor sedintelor Senatului.

Organizatii semnatare:

AAPADO–Brasov (Asociatia Avocatilor pentru Apararea Drepturilor Omului)

AHNR–Arad (Asociatia Handicapatilor Neuromotori din Romania)

APADOR-CH–Bucuresti (Asociatia pentru Apararea Drepturilor Omului in Romania-Comitetul Helsinki)

APD–Bucuresti (Asociatia Pro Democratia)

CPJ–Bucuresti (Centrul pentru Jurnalism Independent)

Clubul de Ecologie si Turism Montan ALBAMONT–Alba Iulia

Fundatia CIVITAS pentru Societatea Civila–Cluj-Napoca

Fundatia ESTUAR–Bucuresti

GRADO–Bucuresti (Grupul Roman pentru Apararea Drepturilor Omului)

Liga Pro-Europa–Targu-Mures”

Reactia Senatului, pana la data redactarii raportului anual, a fost nula. In schimb, secretarul general al Camerei Deputatilor a luat deja o serie de masuri in sensul celor solicitate de cele zece organizatii neguvernamentale, infiintand chiar un Oficiu pentru relatia cu organizatiile neguvernamentale si, in general cu persoanele care doresc sa aiba acces la lucrarile Camerei Deputatilor sau sa obtina informatii. Din pacate, o cerere foarte importanta – accesul la lucrarile comisiilor de specialitate – nu a fost rezolvata.

Recomandarile adoptate la Seminarul de incheiere a proiectului au fost date publicitatii. Ele se refera la urmatoarele aspecte:

„1. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa modifice unele articole din Codul penal, care reprezinta o amenintare la adresa libertatii de exprimare:

– art. 168 paragraful 1 (comunicarea de stiri false) sa fie modificat in sensul adaugarii expresiei «cu rea credinta»;

– art. 205 (insulta) si art. 206 (calomnie) sa fie transferate din sfera penalului in cea a codului civil;

– art. 207 (proba veritatii) trebuie si el transferat in sfera codului civil si restrans numai la «calomnie» ; el trebuie sa includa si notiunea de «buna sau rea credinta» si pe cea de «interes public»;

– art. 238 (ofensa adusa autoritatii) si art. 239 alineatul 1 (ultraj) trebuie eliminate;

2. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa adopte cat mai repede cu putinta o Lege privind liberul acces la informatie. O asemenea lege trebuie adoptata inaintea unei legi privind secretul de stat;

3. Declansarea unei campanii de convingere a Parlamentului sa modifice Legea arhivei nationale in sensul limitarii drastice a restrictiilor privind accesul la informatie.”

Atat pe durata acestui proiect cat si dupa terminarea sa, APADOR-CH s-a preocupat constant de aspecte concrete privind incalcari ale libertatii de exprimare.

2. Cazuri individuale

a) Pictorul Constantin Ungureanu

O categorie profesionala care are mai mult de suferit de pe urma restrictiilor impuse libertatii de exprimare este cea a ziaristilor care sunt adusi in fata instantelor de judecata mai ales pe baza art. 205, 206 si 238. Dovedind fie ca nu cunosc, fie ca ignora jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg, instantele au pronuntat condamnari la inchisoare – cu sau fara suspendare – pentru ziaristi acuzati de insulta, calomnie sau ofensa adusa autoritatii (a se vedea cazurile Mazare-Cumpana de la Constanta, „Opinia” de la Buzau, Valentin Popescu de la Constanta si altii).

Un caz aparte il reprezinta pictorul Constantin Ungureanu, aflat in ancheta parchetului Suceava sub acuzatia initiala de pornografie, lezarea bunelor moravuri etc. in urma deschiderii unei expozitii personale care a socat inalti prelati ai Bisericii Ortodoxe. Ancheta nu a fost inca finalizata. Reprezentantii APADOR-CH au fost la Suceava, au vizitat expozitia si au discutat cu pictorul si cu alte persoane. Raportul asociatiei consemneaza:

„Constantin Ungureanu a absolvit Facultatea de Arte Plastice si functioneaza ca profesor de desen la o scoala din Suceava. In paralel cu FAP, el s-a inscris si la Facultatea de Teologie din Iasi dar a fost exmatriculat «pentru absente», dupa cum a afirmat el. Constantin Ungureanu si-a luat foaia matricola care contine precizarea ca a fost exmatriculat, si s-a inscris la Facultatea de Teologie din Chisinau.

In 1996 a deschis la Iasi o prima expozitie de pictura care s-a bucurat de aprecieri atat din partea publicului cat si a specialistilor. In paralel – si independent de valoarea picturii – prelatii ortodocsi s-au declarat socati de afisul expozitiei care infatisa figura pictorului inconjurata de o aureola, lucru ce a fost socotit drept blasfemie.

In 1997, pictorul a deschis o alta expozitie, de data aceasta fara nici un fel de afis sau publicitate. Expozitia este situata intr-un subsol greu accesibil si nu exista indicatoare. Cu alte cuvinte, nu este o expozitie la indemana oricarui trecator. Picturile reprezinta nuduri de barbati si femei, sexele fiind reprezentate cu toate detaliile fiziologice, dar nu exista trimiteri – explicite sau implicite – la actul sexual. In unele tablouri, nudurile masculine sunt, clar, ale unor calugari. Reprezentantii bisericii ortodoxe si-au exprimat dezaprobarea, cerand interventia organelor de urmarire penala (politie, parchet), considerand picturile drept un atentat la bunele moravuri, o impietate, o blasfemie etc. Pe langa plangerile oficiale, preotii din Suceava si din imprejurimi au fost – dupa spusele pictorului si ale sotiei sale – «instruiti» de inalti prelati sa-l «denunte» pe Constantin Ungureanu in fata enoriasilor drept «nebun», «bolnav» etc. Mai mult, dupa scandalul declansat de expozitie, picturile executate anterior intr-o biserica din Valea Putnei au fost sterse din dispozitia inaltilor prelati ortodocsi.

Efectele indignarii Bisericii Ortodoxe s-au repercutat si asupra corpului didactic de la scoala unde functioneaza Constantin Ungureanu. Colegii l-au «infierat», s-a cerut desfacerea contractului de munca, a fost acuzat de lipsa de profesionalism (?!) etc. O expozitie cu lucrarile executate de elevii sai a starnit alt val de «revolta» din partea scolii, din cauza ca picturile copiilor «nu respecta stilul clasic, singurul autorizat in scoli».

Pe de alta parte, dupa unele informatii, se pare ca Facultatea de Teologie din Chisinau l-ar fi exmatriculat pe Constantin Ungureanu. Mai mult, in presa locala din Suceava au inceput sa apara unele acuzatii conform carora pictorul ar fi facut uz de fals pentru a fi acceptat la studii in Republica Moldova.

In luna mai a.c. [1997], la vernisajul expozitiei din subsol participau doar persoane invitate in mod expres de pictor. Este posibil ca unul din participanti sa fi fost atat de socat de picturi incat sa fi chemat politia. Este insa posibil si ca politia sa fi fost informata dinainte. Cert este ca un grup de politisti a intrat in expozitie si a procedat la un lung interogatoriu (circa doua ore si jumatate) al pictorului dar si al unora din invitatii sai, obligati sa astepte la intrarea in subsol. Politistii au incercat sa redacteze un proces-verbal care sa contina «descrierea picturilor». In cele din urma au renuntat. Avocatii chemati de sotia pictorului au garantat ca se vor face fotografii dupa toate panzele si ca le vor remite politiei, lucru pe care l-au si facut.

Constantin Ungureanu a mai dat inca doua declaratii la politie. Dupa toate aparentele, la momentul vizitei reprezentantilor APADOR-CH, dosarul intocmit de politie fusese inaintat Parchetului Suceava. Constantin Ungureanu este convins ca acuzatiile de pornografie (?!) au cazut. Nu stie – si nu are idee – pentru ce ar putea fi trimis in judecata. Din pacate, nu ii este clar nici ce a semnat la politie: declaratie sau proces-verbal de amendare?”

b) Ziaristi condamnati

In cursul anului 1997 mai multi ziaristi au fost condamnati la amenzi penale si despagubiri pentru insulta si calomnie. In luna noiembrie 1997, la interval de cateva zile si in instante de judecata diferite, trei ziaristi au suferit condamnari asemanatoare. APADOR-CH a dat publicitatii urmatorul comunicat:

„APADOR-CH semnaleaza opiniei publice inmultirea cazurilor de ziaristi condamnati penal de unele instante de judecata. Dupa ce in 1996 au existat cazuri de ziaristi condamnati la inchisoare, cu sau fara suspendarea executarii pedepsei (a se vedea cazurile ziaristilor de la Constanta sau al celor trei ziaristi de la „Opinia” din Buzau), sau la amenzi penale, anul acesta [1997] cel putin alti trei ziaristi (Ada Stefan de la „Romania libera”, Florin Mircea Corcoz, corespondent al aceluiasi ziar si Marius Avram, ziarist din Cluj) au fost condamnati la amenzi penale si plata unor despagubiri pentru savarsirea infractiunilor de «insulta» (art. 205 C.p.) si «calomnie» (art. 206 C.p.).

APADOR-CH atrage atentia ca art. 205, 206, 238 (ofensa adusa autoritatii) si 239 alin. 1 (ultraj), in forma in care sunt redactate in prezent, intra in contradictie cu art. 10 din Conventia europeana a drepturilor omului si cu jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, precum si cu art. 19 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice. De asemenea, reaminteste ca, in conformitate cu art. 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei, «[d]aca exista neconcordante intre pactele si tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care Romania este parte, si legile interne, au prioritate reglementarile internationale». In consecinta, instantele de judecata din Romania trebuie sa pronunte sentintele tinand cont de reglementarile internationale in materia libertatii de exprimare.

APADOR-CH cere din nou Guvernului Romaniei si Parlamentului sa initieze si sa adopte de urgenta un proiect de modificare a Codului penal prin care sa se abroge art. 205, 206, 238 si 239 alin. 1, sanctiunea in domeniul libertatii de exprimare ramanand a fi aplicata numai pe calea actiunii civile. Numai in acest mod se va garanta exercitarea libertatii de exprimare, drept esential intr-o societate democratica.”

3. Accesul la informatie

Liberul acces la informatie este si el un drept garantat de Constitutie (art. 31). Dar, in absenta unei legi care sa reglementeze punerea sa in aplicare, acest drept constitutional exista doar pe hartie. Pe langa dificultatea rezultata din lipsa cadrului legal, accesul la informatie mai este impiedicat si de existenta altor legi cum ar fi Legea arhivelor nationale sau Legea SRI. Trebuie mentionat si faptul ca, desi este considerata a fi cazuta in desuetudine, Legea secretului de stat nr. 23/1971 nu a fost explicit abrogata pana in prezent. S-au semnalat situatii in care unii conducatori de intreprinderi au invocat prevederi din aceasta lege pentru a refuza sa dea informatii unor ziaristi. In 1996, Senatul Romaniei a adoptat proiectul noii legi cu privire la secretul de stat si secretul de serviciu, care introducea restrictii aproape la fel de drastice ca si Legea nr. 23/1971. Conform regulamentului, acest proiect de lege va trebui sa fie discutat si in Camera Deputatilor. APADOR-CH, care, in ultimii trei ani, a elaborat analize ale acestui proiect de lege, subliniind carentele grave pe care le prezinta, va continua sa fie activa si in perioada in care proiectul va fi discutat de Camera Deputatilor.

VII. SIGURANTA NATIONALA SI SERVICIILE DE INFORMATII

Problema sigurantei nationale si a relatiei acesteia cu drepturile omului constituie o preocupare a organizatiilor neguvernamentale de drepturile omului din mai multe tari, inclusiv din cele cu un sistem democratic solid, cel putin din doua motive: pe de o parte, deoarece „protectia sigurantei nationale” este adesea invocata ca temei legal al restrangerii exercitiului unor drepturi ale omului (libertatea de exprimare, liberul acces la informatie, libertatea de asociere, libertatea de intrunire, dreptul la viata privata, inclusiv secretul corespondentei etc.); pe de alta parte, deoarece in activitatea concreta a serviciilor de informatii si de siguranta se pot incalca drepturile omului, ceea ce face necesara atat monitorizarea de catre societatea civila a acestei activitati, cat si raspunderea acestor servicii in fata membrilor societatii.

APADOR-CH a avut, inca de la infiintarea sa, preocupari in acest domeniu, fara a sustine pana in prezent un program de sine statator (asa cu sunt cele privind politia, minoritatile etc.). APADOR-CH a fost prima organizatie neguvernamentala din Romania care a elaborat analize cuprinzatoare ale cadrului legislativ din Romania si ale activitatii desfasurate de serviciile de informatii. Unele din aceste analize au fost publicate in mai multe numere ale „Revistei romane de drepturile omului”, sau in alte reviste; altele au fost inaintate celor doua Camere ale Parlamentului sau au fost facute publice prin intermediul presei.

1. Legea nr. 51/1991 privind siguranta nationala a Romaniei

Legea a fost adoptata cu 5 luni inaintea intrarii in vigoare a Constitutiei. In cuprinsul ei se fac dese trimiteri la legea fundamentala, desi la acea data ea era doar in faza de proiect. Dar, in vreme ce aceste trimiteri la principiile constitutionale sunt cu titlu generic, unele prevederi concrete ale legii contrazic si litera si spiritul Constitutiei, iar procedurile instituite sunt incompatibile cu statul de drept.

a) Astfel, in situatiile considerate drept amenintari la adresa sigurantei nationale, art. 13 din lege confera posibilitatea „…efectuarii unor acte, in scopul culegerii de informatii, constand in: interceptarea comunicatiilor, cautarea unor informatii, documente sau inscrisuri pentru a caror obtinere este necesar accesul intr-un loc, la un obiect sau deschiderea unui obiect; ridicarea si repunerea la loc a unui obiect sau document, examinarea lui, extragerea informatiilor pe care acestea le contin, cat si inregistrarea, copierea sau obtinerea de extrase prin orice procedee; instalarea de obiecte, intretinerea si ridicarea acestora din locurile in care au fost depuse…” Aceste activitati reprezinta restrangeri ale unor drepturi si libertati fundamentale, garantate de Constitutie, cum ar fi dreptul la viata privata (art. 26), inviolabilitatea domiciliului (art. 27), secretul corespondentei (art. 28), ca si de prevederile art. 8 al Conventiei europene. Desi legea precizeaza ca aceste acte nu se pot efectua decat pe baza unei autorizari date de un procuror, alineatul 5 al art. 13 prevede ca „Durata de valabilitate a mandatului nu poate depasi 6 luni. In cazuri intemeiate, procurorul general poate prelungi, la cerere, durata mandatului, fara a se putea depasi, de fiecare data, 3 luni.” Nestabilirea unei limite maxime de timp inseamna ca asemenea activitati pot fi prelungite, teoretic, pe toata durata vietii persoanei vizate printr-un astfel de control. Conform art. 49 alin. (2) din Constitutie, restrangerea exercitiului unor drepturi „nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii”. O conditie esentiala a existentei dreptului este aceea ca restrangerea exercitarii lui sa nu aiba caracter permanent. Or, Legea 51/1991 instituie posibilitatea restrictiei pe perioade de timp nelimitate, afectand astfel insasi substanta drepturilor.

O restrangere similara opereaza si art. 27 al legii, potrivit caruia „Salariatii organelor de informatii si ai celor cu atributii in domeniul sigurantei nationale au obligatia pastrarii secretului de stat si profesional, inclusiv dupa parasirea, in orice mod, a serviciului”. Neprecizarea limitei maxime de timp in care opereaza obligatia pastrarii secretului, face ca libertatea de exprimare a respectivilor salariati (art. 30 din Constitutie) si corolarul ei, accesul la informatie al persoanelor (art. 31 din Constitutie) sa fie restranse, pana la negare.

b) Avand in vedere ca orice restrangere a exercitarii unui drept trebuie sa aiba un temei puternic pentru a fi justificata, ar fi fost firesc ca legea sa contina garantiile necesare pentru ca asemenea activitati sa nu poata fi desfasurate decat cu buna credinta. Din nefericire, art. 15 permite organelor care activeaza in domeniul sigurantei nationale ca, „in situatiile care impun inlaturarea unor pericole iminente”, activitatile prevazute in art. 13 sa fie intreprinse chiar fara autorizarea necesara. Singura obligatie este aceea ca autorizarea prevazuta de lege (mandatul emis de procuror) sa fie „solicitata de indata ce exista posibilitatea, dar nu mai tarziu de 48 de ore”. Deci nu obligatia obtinerii ei, ci doar aceea a solicitarii. Mai mult, in capitolul „Sanctiuni”, se prevede ca desfasurarea fara mandat a activitatilor supuse autorizarii se pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani, cu exceptia cazurilor prevazute in art. 15. Deci simpla depunere a cererii prin care se solicita un mandat, post-factum, exonereaza de raspundere, pentru ca legea nu mai mentioneaza nimic pentru ipoteza in care mandatul nu este emis, situatie in care activitatile trebuie considerate neintemeiate, abuzive, ilegale.

c) In ciuda faptului ca se raporteaza la principiile constitutionale, legea incalca unul dintre cele mai importante, anume acela al separarii puterilor in stat si al accesului liber la justitie. Alineatul final al art. 13 prevede ca persoana care se considera vatamata in mod nejustificat prin activitatile care fac obiectul mandatului are la indemana numai procedura plangerii adresate procurorului ierarhic superior celui care a emis mandatul. Evident, in situatia in care prelungirea a fost dispusa de insusi procurorul general, nu exista nici macar posibilitatea plangerii pe cale ierarhica. Este adevarat ca art. 16 alineatul ultim mai prevede posibilitatea celui lezat de a sesiza „oricare din comisiile permanente pentru aparare si asigurarea ordinii publice ale celor doua Camere ale Parlamentului”, dar aceasta nu face decat sa confirme ca procedurile de plangere instituite de Legea 51/1991 eludeaza puterea judecatoreasca. S-ar putea sustine ca, dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, aceste prevederi s-au completat cu „accesul liber la justitie”, prevazut de art. 21, dar aceasta nu ar fi decat pe jumatate adevarat. Existenta unui principiu constitutional nu poate stabili prin ea insasi modalitatea de aplicare a principiului. Este nevoie de instituirea unor proceduri prin intermediul carora principiul sa

devina functional.

2. Cadrul institutional

In ansamblul structurilor de stat, institutiile care privesc siguranta nationala joaca un rol hotarator pentru sustinerea intereselor Romaniei pe termen lung si la nivel global. Prin insasi natura atributiilor lor, ele sunt chemate sa functioneze independent fata de conjuncturile politice. Comportamentul lor este definitoriu pentru capacitatea statului de a apara drepturile omului, de a prezerva stabilitatea interna si de a asigura credibilitatea internationala.

a) Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (CSAT)

Institutia cu cea mai inalta si larga competenta in domeniul sigurantei nationale este Consiliul Suprem de Aparare a Tarii (CSAT). CSAT a fost infiintat prin Legea nr. 39/13 decembrie 1990, „in scopul organizarii si coordonarii unitare a activitatilor care privesc apararea tarii si siguranta statului atat in timp de pace, cat si in timp de razboi…”. Acelasi act normativ a prevazut structura CSAT, atributiile si modalitatea de control a activitatii acestui organism. Un an mai tarziu, Constitutia, adoptata prin referendum, preciza in Titlul III (Autoritatile publice), Capitolul V (Administratia publica), Sectiunea 1 (Administratia publica centrala de specialitate), art. 118: „Consiliul Suprem de Aparare a Tarii organizeaza si coordoneaza unitar activitatile care privesc apararea tarii si siguranta nationala.” Surprinzator, Constitutia nu ii enunta atributiile, singurele mentiuni despre acest organism referindu-se la: examinarea rapoartelor CSAT in sedinta comuna a Camerelor Parlamentului (art. 62 alin. 2 lit. f); caracterul de lege organica a actului normativ care organizeaza CSAT (art. 72 alin. 3 lit. d); presedintia CSAT, care revine Presedintelui Romaniei (art. 92 alin. 1).

In ceea ce priveste competenta CSAT, aceasta se dovedeste prea putin circumscrisa si controlata. In timp ce literele A, B si C ale art. 2 din Legea 39/1990 enumera, pe categorii, atributiile acestui organism, litera D: „Exercita orice alte atributii (subl.n.) cu privire la apararea nationala si siguranta statului”, fara nici o precizare in legatura cu modalitatea in care aceste „alte atributii” ii sunt acordate. Nici macar sintagma atat de obisnuita in dreptul romanesc „prin lege” nu apare, ceea ce duce la concluzia ca acest Consiliu, desi organ al administratiei publice, se poate substitui Parlamentului si are puterea de a-si acorda singur orice competenta crede de cuviinta in domeniul sau de activitate, care vizeaza siguranta statului si a structurilor sale de putere. Ca este asa, o dovedeste si art. 9 al Legii nr. 39/1990, potrivit caruia „Hotararile adoptate de Consiliul Suprem de Aparare a Tarii sunt obligatorii pentru cetatenii tarii, precum si pentru toate institutiile si unitatile la a caror activitate se refera”. In conditiile in care, potrivit art. 58 alin. (1) din Constitutie, „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, prevederea caracterului obligatoriu al hotararilor CSAT contravine textului legii fundamentale. Nemaivorbind de faptul ca, in vreme ce o lege este supusa unui control de constitutionalitate, fie inainte de promulgare, fie pe cale de exceptie, aceste hotarari, care emana de la un organism administrativ, sunt mai presus de orice control.

Este evident ca, de la infiintarea sa, CSAT a fost gandit ca situandu-se deasupra oricarei forme de control democratic. Potrivit art. 8 al Legii 39/1990, el „…prezinta anual in fata Parlamentului o dare de seama asupra activitatii desfasurate, prin unul din membrii sai si, la cererea Parlamentului, informari, ori de cate ori situatia o impune”, dar legea nu mai precizeaza care sunt puterile Parlamentului – ca organ reprezentativ suprem al poporului – in aprecierea acestei activitati. Si nici sanctiunile in cazul in care aceste rapoarte nu sunt prezentate.

Trebuie mentionat ca abia in anul 1997, CSAT a prezentat un raport de activitate Comisiilor de aparare ale celor doua Camere ale Parlamentului, dar acesta nu a constituit obiect de discutie in plen si nici de dezbateri publice in presa.

In acelasi timp trebuie spus ca, desi legea prevede ca intalnirile CSAT au loc, de regula, trimestrial, in 1997 CSAT s-a reunit foarte des, practic pentru orice decizie importanta care avea legatura, fie si indirect, cu apararea, organizarea Ministerului de Interne, optiunea Romaniei de integrare in NATO, lupta anticoruptie, ceea ce a facut ca uneori aceasta institutie sa fie perceputa ca un adevarat guvern paralel.

b) Serviciul Roman de Informatii (SRI)

SRI a fost primul – si multa vreme singurul – organism cu atributii in domeniul sigurantei nationale care a functionat pe baza unei legi si in legatura cu care exista instituita procedura unui control parlamentar.

Avand in vedere rolul unui asemenea organism in apararea sigurantei nationale, deci intr-o problema care vizeaza interesul societatii in ansamblu, ar fi fost firesc ca legea sa prevada garantii pentru independenta acestei institutii. Desi exista interdictia apartenentei la un partid politic a personalului SRI, nici Constitutia si nici Legea 14/1992 nu interzic apartenenta politica a directorului SRI. Acesta nu poate fi asimilat „personalului SRI”, el fiind numit de Camera Deputatilor si de Senat, la propunerea Presedintelui si avand rang de ministru.

Intr-un mod cu totul inacceptabil, aceasta institutie cu competente in domeniul sigurantei nationale, are, potrivit art. 43, posibilitatea de a infiinta in cadrul sau o regie autonoma si societati comerciale de productie. Aceasta inseamna ca o institutie care are acces la toate datele secrete ale unui stat – inclusiv la cele ale unor regii autonome si societati comerciale a caror activitate intereseaza siguranta nationala – este abilitata sa desfasoare activitati de productie si de comert. Nici o comisie parlamentara nu va putea avea vreodata siguranta utilizarii corecte de catre SRI, in activitati de productie si de comert, a informatiilor obtinute de acest serviciu in activitatea de aparare a sigurantei nationale. Aceasta inseamna ca posibilei influentari politice a SRI i se poate adauga si o presiune economica/financiara, derivand din interesul institutiei in tranzactii comerciale.

c) Serviciul de Informatii Externe

Din 1990 pana in 1998, SIE nu a functionat pe baza unei legi.

Recent a fost adoptata si promulgata Legea nr. 1/1998 privind organizarea si functionarea Serviciului de Informatii Externe. Conform acesteia, SIE este „organul specializat in domeniul informatiilor externe privind siguranta nationala si apararea Romaniei si a intereselor sale”, fara insa a i se preciza in detaliu competentele, activitatea sa fiind „organizata si coordonata” de CSAT. Directorul SIE prezinta numai CSAT „rapoarte referitoare la modul de indeplinire” a atributiilor ce revin institutiei. De altfel, art. 5 alin. 2 al legii mentioneaza ca „Structura organizatorica, efectivele, regulamentul de functionare si atributiile Serviciului de Informatii Externe (subl.n.) se aproba de catre Consiliul Suprem de Aparare a Tarii”. S-a realizat astfel o delegare legislativa in afara cadrului constitutional, CSAT fiind indreptatit sa determine nu doar prioritatile de activitate, ci insesi atributiile unui serviciu de informatii de maxima importanta.

Aceasta decizie a Parlamentului Romaniei, de a transfera o parte a competentelor sale legislative catre CSAT este o dovada in plus a existentei unei mentalitati in conformitate cu care chestiunile care tin de siguranta nationala constituie domeniul exclusiv al unor institutii speciale, la adapost de controlul pe care l-ar putea exercita cetatenii prin intermediul Parlamentului si, cu atat mai putin, prin intermediul societatii civile.

Este adevarat ca art. 3 mentioneaza existenta unui control parlamentar exercitat prin intermediul unei comisii compuse din trei deputati si doi senatori, dar din felul in care este construita legea, rezulta ca aceasta comisie nu va putea verifica nimic. Pentru ca, pe de o parte, alin. 2 al art. 3 precizeaza obiectivul controlului parlamentar ca fiind „verificarea concordantei activitatii SIE cu Constitutia Romaniei si cu politica statului roman”, iar pe de alta parte, art. 10 alin. 2 precizeaza ca „sursele de informare, metodele si mijloacele de munca (subl.n.) nu pot fi dezvaluite fata de nimeni si in nici o imprejurare”. Este adevarat ca, in continuare, se precizeaza ca „folosirea mijloacelor de obtinere, verificare si valorificare a datelor nu trebuie sa lezeze in nici un fel drepturile sau libertatile cetatenilor, viata particulara, onoarea sau reputatia ori sa-i supuna la ingradiri ilegale”, dar respectarea acestei obligatii legale nu va putea fi verificata, de vreme ce metodele si mijloacele de munca ale SIE nu pot fi dezvaluite fata de nimeni, in nici o imprejurare. Este un caz tipic de subminare a unor garantii constitutionale printr-un act normativ inferior.

Ca si SRI, personalul SIE, alcatuit din cadre militare si salariati civili, nu poate face parte din vreun partid politic, obligatie care nu se extinde si asupra directorului institutiei.

d) Alte „servicii secrete”

Trebuie precizat ca, in afara SRI, mai functioneaza in Romania si alte institutii cu atributii in domeniul sigurantei nationale. Este greu de precizat numarul acestora, de vreme ce unele au fost create dar nu functioneaza pe baza unor legi, insa, potrivit unei declaratii facute de Directorul SRI in aula Parlamentului, in 1994, acestea ar fi in numar de sase. Activitatea lor nu este supusa unui control democratic.

Serviciul de Telecomunicatii Speciale a constituit obiect de reglementare pentru Parlament abia in 1996. Initial, el a fost infiintat si a functionat pe baza Hotararii Guvernului nr. 229 din 27 mai 1993. Crearea lui s-a petrecut exact in momentul in care Parlamentul Romaniei dezbatea „Hotararea privind organizarea si functionarea Comisiei comune a celor doua Camere ale Parlamentului pentru exercitarea controlului asupra activitatii SRI”. Hotararea de Guvern care infiinteaza acest serviciu nu i-a precizat competenta, mentionand doar ca „organizarea, functionarea si principalele sale atributii” vor fi stabilite de catre CSAT. Dar hotararea a precizat dreptul acestui serviciu – ca si al SRI – de a desfasura activitati comerciale prin intermediul societatilor proprii. La momentul aparitiei legii, STS nu a prezentat nimanui un raport privind activitatea anterioara, privind eventualele activitati comerciale pe care le-a desfasurat.

3. Proiectul „Serviciile secrete in democratii constitutionale”

Avand in vedere evolutiile din ultimii ani, lipsa de interes a autoritatilor romane in vederea unei profunde transformari a acestui domeniu, APADOR-CH si-a propus sa dea preocuparilor sale sporadice din acest domeniu o noua anvergura. Un prim pas a fost facut prin colaborarea APADOR-CH la un proiect international pe aceasta tema.

Centrul de Studii privind Siguranta Nationala, cu sediul in Washington D.C. – organizatie neguvernamentala, nonprofit al carei scop este de a proteja drepturile omului in situatia in care se invoca apararea sigurantei nationale – si Fundatia Helsinki pentru Drepturile Omului din Polonia au initiat un proiect de monitorizare a activitatilor serviciilor secrete din tarile foste comuniste din Europa Centrala si de Est si din SUA, in parteneriat cu organizatii neguvernamentale din tarile respective. APADOR-CH este partenerul roman in acest proiect coordonat si administrat de cele doua organizatii initiatoare. Proiectul isi propune: sa examineze legislatia care reglementeaza activitatile acestor servicii; sa compare legislatia din domeniu a diferitelor tari; sa pregateasca unele propuneri de imbunatatire a cadrului legislativ etc.

In 1997, au avut loc doua intalniri ale tuturor partenerilor, care au prezentat rapoarte asupra a trei aspecte:

1. Cadrul legal pe baza caruia functioneaza serviciile secrete din fiecare tara;

2. Cadrul legal pentru interceptarea convorbirilor telefonice si supravegherea prin mijloace electronice, si

3. Dreptul la informatie.

A fost, de asemenea, pregatit un set de principii care ar trebui – dupa opinia organizatiilor neguvernamentale participante la acest proiect – sa fie in atentia parlamentelor din fiecare tara atunci cand adopta legi in domeniul sigurantei nationale si al serviciilor secrete.

Ca si in anii precedenti, APADOR-CH a continuat sa sustina necesitatea modificarii Legii de functionare a Consiliului Suprem de Aparare a Tarii, a Legii privind siguranta nationala, precum si a legilor ce decurg din aceasta si care privesc organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii si ale Serviciului de Informatii Externe (recent finalizata). APADOR-CH si-a exprimat rezervele fata de Legea privind Serviciul de Telecomunicatii Speciale care este, oficial, neinclus intre serviciile secrete dar este exceptat de la formele democratice de control (de exemplu, proiectul de lege privind secretul de stat). Asociatia a redactat comentarii scrise cu privire la proiectul de lege a Serviciului de Paza si Protectie, inca nediscutat in Parlament. APADOR-CH s-a pronuntat, in mod repetat, pentru limitarea numarului serviciilor secrete din ministere, precum si pentru definirea clara a atributiilor acestora si a organismelor abilitate sa le controleze.

4. Cazul capitanului Constantin Bucur

In 1996, capitanul Constantin Bucur, fost angajat al Serviciului Roman de Informatii, a dezvaluit opiniei publice procedeele ilegale de care se folosea institutia la care lucra pentru a intercepta convorbirile telefonice ale unor ziaristi si politicieni. Capitanul Bucur a fost anchetat de Parchetul militar si trimis in judecata pe baza Legii sigurantei nationale.

La inceputul anchetei impotriva capitanului Bucur, nici SRI, nici Parchetul General nu au pomenit de existenta unor mandate de interceptare a convorbirilor telefonice. Aceste mandate au aparut insa in dosar ulterior. Instanta de judecata are datoria sa ceara procurorului care a emis mandatele, indiferent in ce moment, sa-si argumenteze decizia. De asemenea, SRI-ul trebuie sa produca, in fata instantei, dovezile pe baza carora a solicitat mandatele de interceptare ale convorbirilor telefonice ale unor ziaristi si politicieni cunoscuti pentru atitudinile lor critice la adresa autoritatilor de la acea data. Nici una din aceste persoane supravegheate nu a fost trimisa in judecata pentru savarsirea vreunei infractiuni la siguranta nationala. Se poate, deci, presupune ca interceptarile aveau un alt scop decat protejarea sigurantei nationale.

Trebuie remarcat si faptul ca, in chiar anul in care se discuta intens despre modificarea Legii sigurantei nationale, care nu corespunde nici garantiilor constitutionale, nici standardelor internationale, Curtea Constitutionala a Romaniei nu a gasit nimic anticonstitutional in Legea 51/1991! Ca atare, exceptia de neconstitutionalitate ridicata de aparatorii capitanului Bucur a fost respinsa, iar dosarul sau fost repus pe rol.

APADOR-CH considera in continuare ca dezvaluirile capitanului Constantin Bucur sunt de interes public, interes care trebuie sa primeze asupra oricaror altor considerente. Pentru ca este de interes public faptul ca SRI poate intercepta convorbirile oricarui cetatean care se manifesta critic la adresa puterii – cu sau fara mandat –, lucru nepermis intr-o societate care, prin Constitutie, are obligatia de a respecta valorile democratiei si ale drepturilor omului.

VIII. ALTE ACTIVITATI

In 1997 APADOR-CH a continuat activitatile desfasurate in anii anteriori:

– oferirea de consultanta juridica gratuita in chestiuni privind incalcarea drepturilor omului;

– oferirea de asistenta celor care utilizeaza Centrul de documentare care functioneaza in cadrul Centrului pentru Drepturile Omului;

– editarea „Revistei romane de drepturile omului”.

De asemenea, in 1997, APADOR-CH a inceput un nou proiect, cu o durata de doi ani, al carui scop este sa revizuiasca intreaga legislatie din Romania care intereseaza sectorul neguvernamental, mai precis asociatiile si fundatiile si sa ofere proiecte de lege sau proiecte de amendare a cadrului normativ existent.

Activitatea APADOR-CH in 1997 a fost sprijinita financiar de:

– The German Marshall Fund of the United States

– The Open Society Institute

– Mensen in Nood/Caritas (Olanda)

– USAID Democracy Network prin intermediul World Learning Inc.

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Lyon, Franta)

– Programul Phare Democracy prin ARTICLE XIX

– Charles Stewart Mott Foundation (SUA)