Raportul de activitate al APADOR-CH – 1994

30.01.1994
Print Friendly, PDF & Email

ASPECTE PRIVIND EVOLUTIA SITUATIEI DREPTURILOR OMULUI IN ROMANIA SI ACTIVITATEA APADOR-CH

RAPORT 1994

CUPRINS:

I. Introducere

II. Promovarea drepturilor omului prin legislatie

III. Relatia politie – persoane fizice

IV. Minoritatile in Romania

V. Refugiatii in Romania

VI. Alte activitati:
– Centrul pentru drepturile omului
– Asistenta juridica
– Continuarea monitorizarii situatiei de le Tiraspol
– Seminarii si cursuri organizate de APADOR-CH

I. INTRODUCERE

Anul 1994 a fost pentru Romania, din punctul de vedere al drepturilor omului, de o extraordinara importanta: in luna mai a fost ratificata Conventia europeana pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale si Protocoalele aditionale, acceptandu-se totodata dreptul de plangere individuala si recunoscandu-se deplina jurisdictie a Curtii europene a drepturilor omului. Astfel, acest document si instrumentele adiacente au devenit parte a dreptului intern, putand fi invocate direct in fata oricarei autoritati din Romania, ceea ce a determinat APADOR-CH ca, in intreaga activitate desfasurata in cadrul programelor pe care le deruleaza, sa invoce apartenenta Romaniei la Consiliul Europei si prevederile Conventiei.

Dincolo de succesul legislativ amintit, si in ciuda unor eforturi facute pentru promovarea cunostintelor teoretice despre aceste concepte si importanta lor in actualul context european, situatia concreta a drepturilor omului in Romania a continuat sa prezinte si numeroase aspecte negative, prin presiunile de ordin legislativ care au fost exercitate, prin gravele violari ale drepturilor omului care au fost savarsite din partea executivului – in primul rand, de catre politisti -, ca si prin esecurile autoritatii judecatoresti, datorate fie neadministrarii justitiei, fie ineficientei sale.

De multe ori, actiunile APADOR-CH s-au constituit in reactii la aceste provocari, concretizate in efectuarea unor investigatii proprii, concluziile asociatiei fiind trimise autoritatilor in cauza si presei. In acelasi timp, APADOR-CH s-a implicat intr-o analiza teoretica si elaborare conceptuala in chestiunea minoritatilor nationale, domeniu in care un asemenea efort este absolut necesar pentru deblocarea dialogului dintre majoritate si minoritate prin intermediul factorilor de decizie politica. Totodata o parte importanta a activitatii asociatiei a reprezentat-o efortul de influentare a deciziei legislative in sensul promovarii respectului fata de valorile drepturilor omului.

Intreaga activitate a APADOR-CH, materializata in investigatii, analize, mese rotunde, oferirea de informatii in domeniu, s-a desfasurat (si se desfasoara) astfel incat sa contribuie la instaurarea statului de drept, deci a cadrului necesar respectarii drepturilor omului.

II. PROMOVAREA DREPTURILOR OMULUI PRIN LEGISLATIE

Continuand activitatea din 1993, APADOR-CH a avut in vedere doua obiective: asigurarea transparentei lucrarilor parlamentare si promovarea unei legislatii intemeiate pe drepturile omului.

In ceea ce priveste primul obiectiv, s-a incercat, impreuna cu alte organizatii neguvernamentale, constituirea unui birou al ONG-urilor, care sa functioneze in fiecare din cele doua camere. Din nefericire, diversi factori, printre care nu in ultimul rand cei birocratici, au impiedicat realizarea acestuia. Totusi, in prezent exista o procedura in baza careia presa acreditata la Camera Deputatilor si organizatiile neguvernamentale interesate beneficiaza de propriile lor „cutii postale”, intocmai ca parlamentarii, si primesc astfel materialele ce se difuzeaza si acestora.

Cel de-al doilea obiectiv a dat insa adevarata dimensiune activitatii a APADOR-CH in acest domeniu, caci accesul la informatie nu este un scop in sine, informatia trebuind sa fie utilizata pentru a produce rezultate. APADOR-CH a continuat sa analizeze acele proiecte de lege trimise celor doua camere care contin prevederi ce pot afecta procesul de instaurare a statului de drept si, implicit, respectarea drepturilor omului. Analiza, efectuata din perspectiva Constitutiei Romaniei si din cea a legislatiei internationale care reglementeaza aceasta materie, contine referiri la legislatii similare din alte tari si este insotita de extrase din jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului de la Strasbourg sau a Comitetului Drepturilor Omului din cadrul ONU.

Este necesar sa mentionam ca, in ciuda unei reticente initiale a parlamentarilor, cu timpul, aceste analize au fost bine primite (chiar solicitate pentru informatiile pe care le contin), recunoscandu-se deschis ca nu exista alte surse de informare; membri ai Comitetului Helsinki au fost invitati sa participe la unele din lucrarile Comisiilor de specialitate. De asemenea, reprezentanti ai mass-media au apreciat aceste analize ca foarte utile activitatii lor de constientizare si implicare a publicului in procesul de transformare a legislatiei.

*

a) Proiectul de lege pentru modificarea codului penal si a codului de procedura penala

Pe tot parcursul anului 1994 codul penal si codul de procedura penala au fost in atentia si dezbaterea Parlamentului Romaniei, mai intai la Senat, ulterior la Camera Deputatilor, in vederea efectuarii unor modificari. Actiunea a debutat in 1993, cand Guvernul a inaintat Senatului un proiect de lege pentru modificarea celor doua texte de baza ale dreptului penal. APADOR-CH a avut la acea data un schimb de opinii – inclusiv in scris – cu Comisia acestei camere. In luna februarie 1994 Senatul a votat legea de modificare in ansamblul sau. Considerand ca prin unele prevederi se impun restrictii inacceptabile unor drepturi fundamentale pentru functionarea unei societati democratice – in principal libertatii de exprimare -, APADOR-CH a elaborat un set de comentarii, difuzat tuturor parlamentarilor, in speranta unor modificari operate de Camera Deputatilor.

„COMENTARIILE APADOR-CH CU PRIVIRE LA MODIFICAREA CODULUI PENAL DE CATRE SENATUL ROMANIEI CARE ADUC ATINGERE LIBERTATII DE EXPRIMARE

(…)

Modificarile aduse de catre Senatul Romaniei prevederilor referitoare la infractiunile de „insulta”, „calomnie” si „ultraj”, ca si introducerea infractiunilor privind „comunicarea de informatii false” si „defaimarea tarii sau natiunii” reprezinta o restrangere severa a libertatii de exprimare in general, si a libertatii presei in special:

– au fost majorate pedepsele pentru insulta, calomnie si ultraj;

– s-au adaugat prevederi noi, care sanctioneaza aproape dublu savarsirea acelorasi fapte prin presa scrisa si audiovizuala;

– s-a acordat o protectie disproportionata functionarilor publici si oamenilor politici, atat in raport de felul in care sunt protejati cetatenii de rand (atunci cand sunt victime ale acelorasi fapte), cat si in raport de locul pe care functionarii publici si politicienii il ocupa intr-o societate democratica si care, prin el insusi, ii expune opiniei publice si ii obliga sa accepte o critica mult mai aspra, adesea necrutatoare;

– in capitolul privind infractiunile contra securitatii statului a aparut o noua infractiune, cu un continut vag, ambiguu – comunicarea de informatii false – ce lasa nepermis de mult loc interpretarilor rau intentionate;

– s-a incriminat o fapta al carei continut nu este definit, anume „defaimarea tarii sau natiunii”.

In ansamblul lor aceste modificari dovedesc esecul Senatului Romaniei in intelegerea rolului libertatii de exprimare in societate, mai ales al discursului politic (cu inevitabilele si necesarele accente critice) pentru existenta unei reale democratii. In acelasi timp ele reflecta teama fata de influenta pe care presa o are in formarea opiniei publice si, tocmai de aceea, dorinta de a o limita cat mai mult. Aceasta orientare a Senatului Romaniei este in flagranta contradictie cu opinia Consiliului Economic si Social al Organizatiei Natiunilor Unite, asa cum a fost ea reafirmata de curand: „Dreptul la libertatea de opinie si exprimare este mijlocul decisiv al transformarii sociale si ca atare va fi intotdeauna in centrul discursurilor si confruntarilor politice. Recentele schimbari din Europa de Est si Centrala, ca si din alte parti ale lumii, au confirmat inca o data aceasta importanta. Transformarile care vor fi necesare in viitor vor fi posibile numai daca libertatea de opinie si exprimare este pastrata si protejata in mod corespunzator: de aici relevanta discutiilor in forurile internationale, in special in cadrul Natiunilor Unite, ca parte a eforturilor mai largi de promovare si protejare a acestui drept”.

(…)

Protectia juridica internationala a dreptului la libertatea de opinie si exprimare este asigurata de prevederile art.19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, art.19 din Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice, art.10 al Conventiei Europene pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale, ca si de alte instrumente regionale. In acelasi timp Constitutiile statelor democratice consacra aceasta libertate si prevad garantiile respectarii sale. Constitutia Romaniei nu face exceptie. Dimpotriva, prin prevederile art. 11 si 20 ea inglobeaza in legislatia interna tratatele internationale ratificate conform legii si le acorda prioritate in interpretare si aplicare.

Art. 8 al Constitutiei prevede principiul general potrivit caruia:”Pluralismul in societatea romaneasca este o conditie si o garantie a democratiei constitutionale”, iar art. 30, care consacra libertatea de exprimare, si art. 31, privind dreptul la informatie, trebuie interpretate in concordanta cu principiul enuntat. Acesta presupune nu doar existenta mai multor partide politice, ci si pluralismul de idei, de opinii si informarea publicului privind comportamentul purtatorilor acestor idei. Informatia aceasta este de interes public, pentru ca ea ajuta la formarea opiniei publice. Pluralismul opiniilor presupune posibilitatea exprimarii lor si utilizarea neingradita, in acest scop, a presei scrise si audiovizuale. Orice incercare de restrangere a acestui drept trebuie vazuta ca o incercare de limitare a procesului democratic insusi.

INSULTA, CALOMNIA, ULTRAJUL

Prevederea ca agravanta a infractiunilor de insulta si calomnie comise prin presa este expresia intentiei de a ameninta presa, manifestata deja prin modificarile aduse infractiunii de ultraj. Daca amenintarea sau exercitarea de violente asupra unui functionar public sau politician constituie un real pericol atat pentru persoana respectiva cat si pentru activitatea sa si explica sanctionarea agresorului, nimic nu justifica incriminarea agravantei comiterii lor prin presa, sau a celei determinate de calitatea victimei, situatii in care maximul pedepsei este de 7 ani inchisoare (…) Intr-o adevarata democratie oamenii publici sunt mai expusi decat cetatenii de rand. Politicienii si functionarii publici, prin insusi faptul ca accepta sa devina persoane publice, renunta la multe din privilegiile oferite de dreptul la viata privata, si cu siguranta la cele care au legatura cu activitatea lor. Prin insasi pozitia pe care o au, ei sunt mai usor supusi tentatiei de a abuza de puterea lor, de a se lasa corupti, si de aceea trebuie sa dea socoteala, in permanenta, cetatenilor care i-au ales, sau celor care, prin plata impozitelor, fac posibila desfasurarea activitatilor publice. Intr-un regim democratic, presa este cea care indeplineste rolul de „caine de paza”, dar, pentru a-l putea exercita cu eficienta, ea trebuie sa fie libera de orice amenintare sau constrangere din partea autoritatilor.

„O presa libera, neincatusata de controlul guvernamental si de cenzura, este un element esential al unei societati libere; o presa libera, activa politic si publicata cu regularitate este in mod deosebit indispensabila intr-o democratie moderna. Daca cetatenii trebuie sa ia decizii politice, ei trebuie sa fie perfect informati; ei trebuie sa fie incunostintati de opiniile celorlalti, pentru a putea cantari alternativele. Presa este cea care insufleteste aceasta continua discutie; ea furnizeaza informatiile si ia pozitii cu privire la ele si astfel orienteaza dezbaterea publica” (Curtea Constitutionala a Republicii Federale Germane, 20.B Verf GE 162).

Imprejurarea ca exprimarea unor pareri poate uneori sa imbrace forme neplacute (si care pot fi calificate drept insulta) este pretul pe care oamenii publici sunt obligati sa-l plateasca pentru pozitia pe care o detin. Dar a considera, conform votului din Senatul Romaniei, ca in continutul infractiunii de ultraj intra „afirmarea ori imputarea in public a unei fapte determinate, privitoare la o persoana, care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara, ori dispretului public” inseamna a interzice orice critica privind activitatea functionarilor publici si a oamenilor politici. Inseamna un mandat in alb dat acestora pentru savarsirea oricaror abuzuri, inseamna impunitate, pentru ca faptele lor nu pot fi facute publice; inseamna totodata a cere electoratului roman sa renunte la dreptul sau constitutional de a fi informat cu privire la activitatea reprezentantilor sai (…)

DEFAIMAREA TARII SAU NATIUNII

De la adoptarea sa, Constitutia Romaniei a fost criticata pentru restrictiile excesive impuse libertatii de exprimare, prin art. 30 alin. (7). Prima din aceste restrictii se refera la „defaimarea tarii si a natiunii” (…) Noua infractiune, prevazuta de art. 236/1, defineste defaimarea tarii ori a natiunii drept „Defaimarea, prin orice mijloace, in public, a tarii sau a natiunii romane”. Evident, aceasta nu este decat o repetare a restrictiei din Constitutie, intrucat adaugarea elementului „public” si a expresiei „prin orice mijloace” nu raspunde de loc intrebarii firesti, ce anume exprimare poate fi considerata ca o defaimare a tarii sau a natiunii romane. Critica politicii guvernamentale intra intr-o asemenea categorie? Sau cea a activitatii Presedintelui? Afirmatia potrivit careia Senatul Romaniei nu intelege democratia reprezinta o defaimare a tarii? Cine reprezinta tara? Potrivit art. 2 din Constitutie, „suveranitatea nationala apartine poporului roman”; doar exercitarea acesteia se realizeaza prin organele sale reprezentative. Aceasta inseamna ca defaimarea tarii echivaleaza cu defaimarea poporului roman? (…) Nerezolvarea acestor aspecte va determina interpretarea textului de lege de catre fiecare dupa bunul sau plac: cetateanul roman nu va sti cum sa-l respecte pentru ca nu are nici un element care sa-l ajute in adoptarea unei anume atitudini; judecatorii vor actiona in functie de interesul lor: cei cu adevarat independenti vor fi extrem de circumspecti in a pedepsi pe cineva pentru comiterea acestei infractiuni, in vreme ce judecatorii suporteri ai unor grupari nationaliste, sau cei tributari vechilor mentalitati vor aplica maximum de pedeapsa, chiar si cand nu va fi cazul. Aceasta inseamna arbitrariu, adica opusul statului de drept.

Dar chiar daca legislativul ar reusi definirea precisa a continutului acestei infractiuni, ea tot nu ar trebui introdusa in lege, dat fiind ca este in contradictie cu toate documentele internationale referitoare la libertatea de exprimare:

– Declaratia Universala a Drepturilor Omului prevede in art. 19 doar dreptul la libertatea de opinie si exprimare si corolarul sau, dreptul de a primi si imparti informatii, fara nici o restrictie;

– Pactul International cu privire la Drepturile Civile si Politice prevede in art.19 pct. 3 posibilitatea restrangerii libertatii de exprimare: a) pentru respectul drepturilor si reputatiei altora; b) pentru protectia securitatii nationale, sau a ordinii publice, sau a sanatatii publice sau a bunelor moravuri.

Oricat de vaga ar fi definirea infractiunii de „defaimarea tarii sau natiunii”, ea tot nu s-ar putea incadra in nici una din aceste restrictii, iar nerespectarea acestor prevederi ar reprezenta o incalcare a art. 20 alin. (1) din Constitutie, potrivit caruia „Dispozitiile constitutionale privind drepturile si libertatile cetatenilor vor fi interpretate si aplicate in concordanta cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele si cu celelalte tratate la care Romania este parte”. Conventia Europeana pentru Protectia Drepturilor Omului si a Libertatilor Fundamentale mentioneaza, limitativ, situatiile in care este posibila restrangerea exercitarii libertatii de exprimare, dar nici una din ele nu are nimic in comun cu „defaimarea tarii sau natiunii”; si in orice caz alin. 2 al art. 10 cere ca restrictiile sa fie nu numai prescrise de lege, ci si „necesare intr-o societate democratica”. Este adevarat ca Romania, desi membra a Consiliului Europei, si desi a semnat Conventia, n-a ratificat-o inca, dar aceasta este deja doar o chestiune de timp, iar Guvernul Roman a exprimat in nenumarate ocazii dorinta integrarii europene a tarii si a respectarii art. 11 alin. (1) din Constitutie, anume indeplinirea „intocmai si cu buna-credinta [a] obligatiilor ce-i revin din tratatele la care este parte”. [1]

COMUNICAREA DE INFORMATII FALSE

Art.168/1 pedepseste cu inchisoare de la unu la 5 ani „comunicarea sau raspandirea, prin orice mijloace, de stiri, date sau informatii false ori de documente falsificate, daca fapta este de natura sa aduca atingere sigurantei statului ori relatiilor internationale ale Romaniei”. Textul, asa cum este el formulat in prezent este voit ambiguu si prin aceasta pasibil de interpretari din cele mai diferite. Cum va aprecia judecatorul daca o fapta este de natura sa aduca atingere:

– „sigurantei statului”? Aceasta formula apare pentru prima data; ea nu se regaseste nici in Constitutie si nici in legea nr. 51/1991, obiectul acesteia din urma constituindu-l „siguranta nationala” si nu „siguranta statului”. De altfel toate documentele internationale se refera de asemenea la „siguranta nationala”. Inseamna aceasta ca ceea ce-si propune Senatul Romaniei sa protejeze prin aceasta infractiune este doar statul roman, respectiv structurile sale de putere?

– „relatiilor internationale ale Romaniei”? Formula este atat de vaga, incat ea poate sa cuprinda orice, de la un contract de cumparare a unei tone de cereale, incheiat de o agentie guvernamentala, pana la aderarea tarii la Pactul Nord-Atlantic. Si daca cineva afirma, in mod fals, ca cerealele sunt infestate, aduce prin aceasta atingere relatiilor Romaniei si savirseste infractiunea pentru care este pasibil de pedeapsa cu inchisoarea pana la 5 ani? Dar daca se afirma ca Romania nu si-a indeplinit obligatiile asumate fata de FMI si tratativele nu vor mai continua? (Afirmatie facuta adesea in cursul anului 1993 si aspru criticata de catre Prim-Ministrul Romaniei, care in mod public a acuzat presa ca a actionat impotriva intereselor tarii!). Sunt relatiile internationale ale Romaniei atat de fragile incat sa poata fi puse in pericol de o asemenea stire, chiar publicata intr-un ziar? Textul art. 168/1 (situat in capitolul infractiunilor contra securitatii statului!) pune bazele unei politici de cautare a tapilor ispasitori.

APADOR-CH considera ca modificarile aduse Codului Penal, privind infractiunile amintite, reprezinta o violare a drepturilor si libertatilor fundamentale consacrate de Constitutia Romaniei, precum si a prevederilor referitoare la libertatea de exprimare si informare din legislatia internationala de drepturile omului, pe care Romania are obligatia legala sa le respecte. Adoptarea de catre Parlament a acestor modificari ar afecta insesi bazele democratiei in Romania.

Consiliul de conducere al APADOR-CH”

In urmatoarea etapa, reprezentantii APADOR-CH au avut un dialog constant cu membrii Comisiei juridice din Camera Deputatilor, avand in vedere ca modificarile codului penal urmau sa fie dezbatute in aceasta camera. Dat fiind ca intre timp Romania ratificase Conventia europeana, Comisiei i-au fost furnizate informatii privind jurisprudenta Comisiei si Curtii europene a drepturilor omului, privind libertatea de exprimare si respectul vietii private, acesta din urma in relatie cu incriminarea homosexualitatii. In ciuda unor minusuri existente pentru alte infractiuni sau proceduri, trebuie mentionat ca variantele referitoare la libertatea de exprimare si relatiile homosexuale adoptate de Comisia juridica a Camerei Deputatilor au fost mult imbunatatite.

Surprinzator, in dezbaterile din plenul Camerei, atunci cand s-a votat fiecare articol in parte, au avut castig de cauza vederile inguste, nationaliste, textele rezultate fiind de neacceptat. S-a mentinut incriminarea pentru „Comunicare de informatii false”, pentru „Defaimarea tarii si a natiunii”, s-a adaugat o noua modalitate de savarsire a infractiunii de „Ofensa adusa unor insemne”, s-au majorat pedepsele pentru comiterea infractiunii de „Ofensa adusa autoritatii”, careia i s-a adaugat o noua agravanta ce da posibilitatea sanctionarii cu 7 ani inchisoare: „atingerea adusa onoarei” presedintelui tarii, a unui parlamentar, ministru, judecator al Curtii Constitutionale sau al Curtii Supreme de Justitie! Dat fiind ca procedura presupune ca dupa votarea fiecarui articol in parte sa se voteze proiectul de lege in ansamblu, APADOR-CH a elaborat imediat o analiza a acestor texte, pe care a trimis-o deputatilor si presei, si care a fost publicata in mai multe cotidiane si saptamanale.

„COMENTARIILE APADOR-CH PRIVIND LIMITARILE ADUSE DE

PARLAMENTUL ROMANIEI LIBERTATII DE EXPRIMARE

(…)

Avand in vedere ca procesul de legiferare inca nu s-a incheiat, APADOR-CH adreseaza un nou apel Parlamentului Romaniei solicitand fie modificarea, fie chiar renuntarea la acele articole sau alineate care aduc o inadmisibila restrangere libertatii de exprimare, calificand drept infractiuni activitati absolut indispensabile pentru existenta unei societati pluraliste si democratice.

(…)

OFENSA ADUSA UNOR INSEMNE

Art. 236 lasa neschimbate prevederile alineatului 2 din actualul cod penal, conform carora se pedepseste cu inchisoare de la 3 luni la 1 an „Manifestarea prin care se exprima dispret pentru emblemele sau semnele de care se folosesc autoritatile”. In conditiile in care legea penala nu ofera nici cea mai vaga indicatie privind continutul notiunii de „dispret”, iar Dictionarul Explicativ al Limbii Romane precizeaza ca prin dispret se intelege un „sentiment de desconsiderare a cuiva sau a ceva”, „lipsa de consideratie, sau lipsa de stima”, ideea pedepsirii unei asemenea manifestari fata de emblemele sau semnele pe care le folosesc autoritatile nu poate fi acceptata. Aceste manifestari nu reprezinta altceva decat o exercitare a libertatii de exprimare, iar restrangerea acestui drept, prevazut de catre art. 30 din Constitutie, nu se poate face decat in conditiile alineatului (7) al aceluiasi articol, manifestarea de dispret fata de semnele si emblemele autoritatilor neincadrandu-se in aceste restrictii.

Introducerea acestei infractiuni in codul penal din 1969 avea drept scop protejarea autoritatilor statului comunist, orice fel de critica – sau manifestare de dispret – la adresa acestora fiind interzisa. O asemenea mentalitate este inacceptabila in conditiile actuale din Romania. Daca prevederile primului alineat, care pedepsesc manifestarea de dispret fata de insemnele Romaniei, pot fi justificate prin faptul ca aceste insemne simbolizeaza insusi statul si integritatea teritoriala a acestuia, incercarea de impunere a respectului fata de „autoritati” prin forta este in flagranta contradictie cu prevederile art. 10 ale Conventiei europene a drepturilor omului, care accepta restrangerea dreptului la exprimare doar „pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti.”

Un alineat nou aparut este cel de-al treilea al art. 236, referitor la „Arborarea drapelului si insemnelor altor state sau intonarea imnului national al acestora pe teritoriul Romaniei in alte conditii decat cele prevazute de legi”, infractiune care se pedepseste cu inchisoare de la 6 luni la 3 ani. Este de domeniul evidentei ca arborarea unui drapel, a unor insemne sau intonarea unui imn sunt forme de exercitare a dreptului la libertatea de exprimare. Exercitarea acestui drept este reglementata de art. 30 din Constitutie, ca si de art. 10 al Conventiei europene pentru apararea drepturilor omului, devenita, prin intermediul art. 11 al legii fundamentale parte a dreptului nostru intern si avand chiar prioritate in raport de acesta. Conform art. 10 alin. 2 al Conventiei europene, pentru ca restrangerea libertatii de exprimare (inclusiv cea manifestata prin arborarea de drapele sau intonarea de imnuri) sa fie justificata, trebuie ca aceasta masura sa fie necesara „intr-o societate democratica pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica.” Din felul in care este formulata noua infractiune rezulta clar ca se pedepseste simpla arborare a unui drapel sau intonare a unui imn al unui stat strain, desi aceste activitati/exprimari nu constituie nici un fel de amenintare la adresa securitatii, sigurantei nationale sau integritatii teritoriale. Aceasta inseamna ca libertatii de exprimare i se aduce o restrangere complet nejustificata. In acelasi timp formularea „pe teritoriul Romaniei” intra in conflict si cu prevederile art. 26 din Constitutie, care garanteaza respectul vietii private, intrucat in notiunea „teritoriul Romaniei” intra inclusiv proprietatile particulare, iar stabilirea limitelor libertatii de exprimare intr-un cadru privat este inadmisibila. O infractiune se pedepseste datorita pericolului social pe care il reprezinta. Arborarea oricarui drapel sau intonarea oricarui imn intr-o locuinta, de exemplu, constituie manifestari ale libertatii de exprimare care intra sub protectia nu numai a art. 30, dar si a art. 26 din Constitutie.

(…)

OFENSA ADUSA AUTORITATII

Infractiunea din art. 238 alin. 1 si 2 pastreaza intocmai continutul din actualul cod penal, majorand insa pedepsele astfel: pentru „atingerea adusa onoarei sau amenintarea, in public”, a unei persoane care indeplineste o activitate importanta de stat sau obsteasca (definitia din art. 160 cod penal), „in legatura cu activitatea acesteia si de natura sa aduca atingere autoritatii”, pedeapsa este inchisoare de la 6 luni la 5 ani, iar pentru lovirea sau exercitarea altor acte de violenta asupra unei asemenea persoane pedeapsa este inchisoare de la 2 la 7 ani. Recent Camera Deputatilor a mai adaugat un alineat, conform caruia „Daca faptele prevazute in alineatele precedente sunt savarsite impotriva Presedintelui Romaniei, a unui membru al Parlamentului Romaniei sau al Guvernului, ori a unui magistrat al Curtii Constitutionale sau al Curtii Supreme de Justitie, maximul pedepsei se majoreaza cu 2 ani.”

Intelegand gravitatea si dezaproband fapte precum amenintarea sau violenta, nu putem sa nu remarcam ca pedepsele prevazute sunt extraordinar de severe. In acelasi timp ni se pare incceptabil ca acelasi regim sa fie aplicat si „atingerii aduse onoarei”, mai exact spus criticii aduse unei persoane tocmai in legatura cu activitatea sa. Atingere aduce autoritatii nu critica, formulata intr-o forma mai insultatoare sau mai civilizata, ci insasi activitatea defectoasa – sau pagubitoare – pe care anumiti functionari publici sau demnitari o pot desfasura. A opri critica prin amenintarea cu inchisoarea inseamna a crea premisele unui regim totalitar, in care singura forma de exprimare permisa opiniei publice este aprobarea sau adularea. O asemenea tendinta dovedeste si alineatul 3, care creaza noi categorii de „egali intre egali”, in contradictie cu prevederile art. 16 din Constitutie.

(…)

CONCLUZII:

1. In privinta regimului sanctionator, este de notorietate ca Romania are unul din cele mai severe sisteme din Europa, nu numai fata de tarile Europei de Vest, dar chiar si in raport cu tarile foste comuniste. Majorarile de pedepse propuse prin actualele modificari sunt inacceptabile, Parlamentul Romaniei dovedind ca individul (chiar infractor) si viata acestuia nu valoreaza mai nimic, de vreme ce libertatea acestuia este „pretuita” in ani de inchisoare impartiti cu o usurinta inacceptabila, mai ales in cazul acelor infractiuni al caror scop il constituie restrangerea libertatii de exprimare si apararea reprezentantilor autoritatilor publice.

2. Intreg sistemul sanctionator acorda o protectie disproportionata functionarilor publici si oamenilor politici atat in raport cu felul in care sunt protejati cetatenii de rand (atunci cand sunt victime ale acelorasi fapte), cat si in raport cu locul pe care functionarii publici si politicienii il ocupa intr-o societate democratica si care, prin el insusi, ii expune opiniei publice si ii obliga sa accepte o critica mult mai aspra, adesea necrutatoare.

3. In legatura cu exercitarea dreptului la libertatea de exprimare, aceasta este drastic limitata prin actualele modificari, prin introducerea unor infractiuni vadit anticonstitutionale, al caror ansamblu se constituie intr-o adevarata tentativa de intimidare a presei si a criticii activitatii autoritatilor publice.

In ansamblul lor aceste modificari dovedesc esecul Parlamentului Romaniei in intelegerea rolului libertatii de exprimare in societate, mai ales al discursului politic (cu inevitabilele si necesarele accente critice) pentru existenta unei reale democratii. In acelasi timp ele reflecta teama fata de influenta pe care presa o are in formarea opiniei publice si, tocmai de aceea, dorinta de a o limita cat mai mult.

(…)

Consiliul de conducere al APADOR-CH

29 noiembrie 1994″

*

Un alt aspect foarte mult discutat din codul penal a vizat mentinerea incriminarii sau dezincriminarea relatiilor homosexuale liber consimtite care au loc intre persoane majore (art. 200 alin. 1). Chestiunea aceasta a fost si in atentia Consiliului Europei, liberalizarea relatiilor homosexuale fiind unul din angajamentele luate de Romania la admiterea sa in acest organism.

*

b) Legea privind organizarea si functionarea politie [2]

*

c) Doua proiecte de lege privind minoritatile nationale [3]

*

d) Proiectul legii privind apararea secretului de stat

La data de 23 noiembrie 1994, Directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat in Parlament Raportul de activitate al acestei institutii in perioada octombrie 1993 – septembrie 1994. Una din concluziile acestui raport a fost aceea ca inexistenta unei legi care sa reglementeze „secretul de stat” este o explicatie pentru cele mai multe din atingerile aduse sigurantei nationale a tarii in toate domeniile. S-a avansat ideea ca o asemenea lege ar trebui adoptata de urgenta, opinie impartasita de mai toti parlamentarii, indiferent de culoarea lor politica.

Este de necontestat ca o asemenea lege trebuie sa existe, si ea trebuie sa prevada nu numai categoriile de informatii care constituie secrete de stat, dar si obligatiile persoanelor care vin in contact cu asemenea informatii. Este insa absolut necesar ca aceste prevederi sa fie clare si, sub pretextul apararii secretului de stat, sa nu se aduca atingere drepturilor omului si libertatilor fundamentale. Din nefericire, in 1993 a fost trimis Senatului Romaniei un proiect de lege, initiativa legislativa a unui grup de 4 senatori, iar o alta varianta, a Guvernului, de exemplu, nu exista. In aceste conditii, este evident ca referirea la adoptarea „de urgenta” a unei legi privind apararea secretului de stat are in vedere proiectul deja existent. Considerand ca acesta este incompatibil cu prevederile Constitutiei si cu standardele internationale in materia dreptrilor omului, APADOR-CH a elaborat o analiza a acestuia, cu referiri si la legislatii similare din 8 tari, pe care a trimis-o Senatului Romaniei si presei.

„COMENTARIILE APADOR-CH REFERITOARE LA PROIECTUL

LEGII PRIVIND APARAREA SECRETULUI DE STAT

CONTEXTUL

Proiectul a fost introdus in Senat, in luna noiembrie 1993, ca intiativa legislativa a unui grup de patru senatori PDSR (Alexandru Radu Timofte, Ilie Platica-Vidovici, Dimitrie Popa si Doru Ioan Taracila), solicitandu-se dezbaterea lui in procedura de urgenta. La data de 23 noiembrie 1994 directorul Serviciului Roman de Informatii a prezentat Raportul privind activitatea acestei institutii in perioada octombrie 1993 – septembrie 1994, in cadrul caruia s-a invocat, ca un leit-motiv, lipsa unei legi pentru protectia secretului de stat. In consecinta, s-a solicitat ca proiectul existent sa fie dezbatut si aprobat in procedura de urgenta, numerosi parlamentari sustinand aceasta propunere.

Proiectul ar urma sa inlocuiasca legea nr. 23/1971, pe care desi cei patru autori o considera cazuta in desuetudine, ii pastreaza totusi spiritul. Aceasta deoarece se urmareste limitarea drastica a accesului la informatie, a liberei circulatii a informatiilor si reinstaurarea unui control centralizat, care ar urma sa fie exercitat de Serviciul Roman de Informatii.

INSTITUTII NESUPUSE CONTROLULUI SRI

Potrivit art. 2 alin. 2 nu sunt supuse controlului SRI: Parlamentul, Presedintia Romaniei, Consiliul Suprem de Aparare a Tarii, Ministerul Apararii Nationale, Ministerul de Interne, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza, Serviciul de Telecomunicatii Speciale si Directia Generala a Penitenciarelor din Ministerul Justitiei, care isi stabilesc structuri proprii pentru apararea secretului de stat.

Trebuie subliniat ca in timp ce activitatea SRI este supusa controlului unei Comisii parlamentare, iar SRI este obligat prin lege sa prezinte anual Parlamentului un raport de activitate, toate celelalte structuri constituite pentru apararea secretului de stat, in cadrul organismelor sus-mentionate, scapa unui control democratic (exercitat fie direct, fie indirect), ceea ce este inacceptabil.

Pericolul devine evident, daca ne referim la o declaratie facuta in Parlament de directorul SRI, care a afirmat ca SRI nu raspunde pentru activitatea altor sase servicii de informatii si ca nu are date despre implicarea acestora intr-o eventuala activitate de ascultare a convorbirilor telefonice sau de interceptare a corespondentei.

Un exemplu in acest sens este Serviciul de Telecomunicatii Speciale care a fost creat printr-o simpla hotarare a Guvernului in mai 1993, in timp ce in Parlament se discuta constituirea Comisiei de control asupra activitatii SRI. Cateva luni mai tarziu Guvernul a afirmat, fata de Secretarul general al Consiliului Europei, ca infiintarea acestui serviciu este o masura pur administrativa, iar sarcinile acestuia tin numai de domeniul administrativ (desi el are dreptul sa isi creeze, de exemplu, propriile societati comerciale). Si totusi, el apare in acest proiect de lege pe lista institutiilor exceptate de la controlul SRI. Abia dupa un an de activitate a STS, in Parlament a fost depus un proiect de lege care ar urma sa reglementeze situatia acestei institutii.

PROIECTUL DE LEGE

Primul articol din proiectul legii privind secretul de stat prevede ca: „Apararea secretului de stat constituie o obligatie legala si o indatorire morala a tuturor cetatenilor Romaniei, prin care se exprima fidelitatea fata de tara”. Exprimarea reia teza din Constitutie, potrivit careia „Fidelitatea fata de tara este sacra” si duce mai departe ideea exprimata in Legea privind siguranta nationala, conform careia, ca expresie a acestei fidelitati, „cetatenii romani au indatorirea morala de a contribui la realizarea sigurantei nationale”. Daca prevederea unei „indatoriri morale” intr-un text de lege este discutabila, dat fiind ca ea nu poate crea obligatii a caror nerespectare sa atraga aplicarea unei sanctiuni, prevederea unei obligatii legale are cu totul alte consecinte juridice. De aceea exprimarea vaga folosita in proiectul de lege, poate da nastere la interpretari abuzive. Ar trebui precizat ca obligatia de aparare a secretului de stat functioneaza in cadrul prevazut de proiectul de lege, iar acesta ar trebui sa stabileasca foarte clar conditiile aplicarii sanctiunilor.

*

Prin modul in care articolul 4 din proiectul de lege defineste secretul de stat se acopera, practic, toate domeniile de activitate: „Constituie secrete de stat informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile a caror divulgare, transmitere, sustragere, distrugere, alterare sau, dupa caz, pierdere poate pune in pericol siguranta nationala sau apararea tarii ori poate prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei” (subl. n.). Trebuie subliniat ca, potrivit Legii privind organizarea si functionarea SRI, acest organism desfasoara activitati necesare contracararii „oricaror actiuni care, constituie, potrivit legii, amenintari la adresa sigurantei nationale” (subl. n.) – art. 2 din legea nr. 14/1992). Este, deci, firesc ca legea sa se refere la siguranta nationala sau apararea tarii. Dar este inacceptabil ca SRI sa controleze activitati „care pot prejudicia interesele politice, economice, tehnico-stiintifice sau de alta natura ale Romaniei”, atat timp cat acestea nu ameninta siguranta nationala. De altfel este nu numai inadecvat, dar chiar inadmisibil ca intr-un text de lege sa se foloseasca formula atat de vaga „sau de alta natura” care permite orice interpretare.

*

Articolul 5, in cele 13 paragrafe ale sale, enumera „categoriile de informatii, date, documente, obiecte sau activitati ce constituie secrete de stat”. Proiectul prevede, firesc, unele categorii care, in mod evident, au caracterul de secret de stat. In afara de acestea insa, proiectul face referiri la documente si informatii (scheme, harti, planuri topografice la o anumita scara, etc.) care, in opinia APADOR-CH, nu pot avea caracter de secret de stat.

Trebuie mentionat in mod deosebit punctul j) „activitatile stiintifice, tehnologice sau economice, inclusiv investitiile ce au legatura cu siguranta sau apararea nationala ori prezinta importanta deosebita pentru interesele economice si tehnico-stiintifice ale Romaniei” (subl. n.). Este normal ca un text de lege care califica anumite date sau informatii drept secrete de stat sa le defineasca limitativ. In cazul de fata exprimarea este generalizatoare, astfel incat sunt permise interpretari abuzive. Pentru a realiza pericolul ce decurge din ambiguitatea textului, el trebuie corelat cu prevederea din art. 12 lit. j) care instituie posibilitatea exercitarii de catre SRI a unui control total, inclusiv in activitatea de cercetare si productie desfasurata de persoanele fizice si juridice de drept privat.

*

Art. 5, litera m) introduce o alta categorie de date, informatii, documente ce constituie secrete de stat, anume cele care se refera la „relatiile si activitatile externe de orice fel ale statului roman, in afara celor care pot si trebuie sa fie facute publice, conform legii” (subl. n.). Or, in absenta unei reglementari privind datele, informatiile, documentele care pot si trebuie sa fie facute publice si a unei legi cu privire la accesul la informatie in general (existand garantia constitutionala din art. 31), orice informatie cu privire la relatiile si activitatile externe poate fi blocata ca urmare a incidentei acestui text de lege.

*

Articolul 6 al Proiectului introduce o clasificare a secretelor de stat in trei categorii – „strict secrete de importanta deosebita”, „strict secrete” si „secrete” – al carei rol nu poate fi decat acela de a spori confuzia, de vreme ce aceste notiuni nu sunt definite in nici un fel, nu exista sanctiuni diferite pentru incalcarea lor si nici nu se prevad reguli diferite privind evidenta sau apararea lor.

*

Articolul 7 introduce notiunea de „secret de serviciu” definita astfel: „Informatiile, datele, documentele, obiectele si activitatile ce nu au caracter secret de stat, dar nu sunt destinate publicitatii, constituie „secrete de serviciu” iar divulgarea sau transmiterea lor, prin orice mijloace, este interzisa”. Mai multe observatii se impun in legatura cu acest text.

Trebuie notat ca in cadrul proiectului de lege nu se spune ce anume este secretul de serviciu. Singura precizare se refera la ceea ce el nu este, anume el „nu are caracter de secret de stat”, „dar nu este destinat publicitatii”. Logica juridica ce guverneaza statul de drept impune legii obligatia de a preciza continutul sau elementele constitutive ale unui termen folosit in cuprinsul ei. Dar in primul rand trebuie precizat ca reglementarea secretului de serviciu nu-si are locul intr-o lege a secretului de stat.

In al doilea rand, textul se refera nu numai la autoritatile publice si la agentiile guvernamentale, dar si la societatile comerciale, la organizatii neguvernamentale, fara nici un fel de diferentiere. De fapt fiecare categorie in parte are dreptul de a hotari ce anume este sau nu destinat publicitatii, ceea ce textul Proiectului omite sa precizeze, dand astfel impresia ca asemenea posibilitati de calificare a unor secrete ca „secrete de serviciu” – pentru toate categoriile enumerate mai sus – ar fi la indemana legislativului sau chiar a executivului.

In al treilea rand, in lipsa unei legi care sa reglementeze accesul la informatie, acest articol anuleaza de fapt orice posibilitate de a obtine informatii, indiferent de sursa, sub pretextul „secretului de serviciu”. Practic, tot ce nu intra in categoria secretului de stat, este acoperit de notiunea „secret de serviciu”, iar divulgarea sau transmiterea unor asemenea informatii este socotita fie infractiune, fie contraventie si se pedepseste cu inchisoare sau amenda. Este de fapt legalizarea lipsei de transparenta a activitatii autoritatilor publice.

Practica unui stat democratic presupune ca institutiile insesi sa emita pentru personalul lor eventuale instructiuni si liste cu ceea ce constituie secret de serviciu, mai exact spus cu informatiile pe care le considera a nu fi destinate publicitatii, in asa fel incat acestea sa nu afecteze accesul la informatie (garantat de Constitutie). De asemenea, este absolut necesar ca aceste categorii de secrete sa poata fi oricand atacate in justitie, pentru ca accesul la informatiile de interes public trebuie sa fie permis.

In al patrulea rand, pericolul pe care il reprezinta acest articol decurge din corelarea lui cu atributiile pe care, conform acestui Proiect de lege, le are SRI. Art. 12 lit. c) ii da posibilitatea, e drept ca la cererea conducatorilor institutiilor, de a efectua „investigatii, verificari” si de a oferi „date cu privire la persoanele care urmeaza sa fie incadrate in respectivele unitati, in functii ce presupun accesul la informatii sau activitati cu caracter secret de stat sau de serviciu” (subl. n.). Iar art. 12 lit. j) ii permite, tot la cerere, – contra cost – „sa acorde asistenta de specialitate pentru apararea secretelor aflate in posesia acestora (persoane fizice sau persoane juridice de drept privat – n.n.) – altele decat cele de stat -…” (subl. n.) Aceasta inseamna insa o flagranta incalcare a caracterului si atributiilor Serviciului Roman de Informatii, care, potrivit art. 1 al legii nr. 14/1992 „este organul de stat specializat in domeniul informatiilor privitoare la siguranta nationala a Romaniei, parte componenta a sistemului national de aparare…” (subl. n.)

*

Proiectul prevede in articolul 9 obligatia ca in toate institutiile si autoritatile publice, regiile autonome si societatile comerciale sa se organizeze compartimente speciale pentru asigurarea securitatii documentelor considerate secrete de stat (fostele B.D.S.). Conform art. 11 lit. d, conducatorul unitatii respective este obligat „sa solicite avizul SRI” pentru persoanele care urmeaza sa lucreze in cadrul compartimenelor speciale de documente secrete si „sa se conformeze avizului” (subl. n.). Aceste obligatii sunt in contradictie cu art. 4 din legea de organizare a SRI, potrivit caruia acesta ofera date in legatura cu cei care ar urma sa lucreze in compartimente ce presupun accesul la informatii cu caracter secret „la cererea conducatorului institutiei publice, regiei autonome sau societatii comerciale” (subl. n.), evident neinstituindu-se nici o obligatie de respectare a parerii SRI, responsabilitatea revenind, firesc, conducatorului acelei institutii.

In acelasi timp, art. 9 prevede obligatia constituirii in institutiile enumerate mai sus a unor „compartimente speciale de protocol pentru asigurarea respectarii normelor legale privind apararea secretului de stat pe timpul primirii de delegatii, purtarii de tratative ori efectuarii de vizite oficiale, precum si al desfasurarii altor asemenea activitati” (subl. n.). Dincolo de repetarea neconcordantelor dintre textele analizate mai sus din proiectul legii cu privire la secretul de stat si legea organica a SRI, trebuie subliniat ca ideea reinfiintarii compartimentelor speciale de protocol este inacceptabila. Oricarui conducator al unei institutii trebuie sa i se recunoasca dreptul si competenta de a lua masurile pe care le crede

de cuviinta pentru apararea secretelor de stat. Altfel, ar insemna ca se instituie o prezumtie fie de incompetenta, fie chiar de vinovatie, iar pentru inlaturarea cauzelor determinate de aceste prezumtii ar fi necesara prezenta unor reprezentanti ai SRI. Mai mult, crearea compartimentelor speciale de protocol ar limita drastic stabilirea contactelor umane si de serviciu, libertatea de exprimare si circulatia informatiei, libertatea de miscare.

*

Articolul 12, litera a) abiliteaza SRI sa verifice modul in care sunt respectate si aplicate normele legale privind apararea secretului de stat. Inseamna ca, practic, aceasta institutie se substituie justitiei, incalcand totodata principiul din art. 5 al legii 14/1992, potrivit caruia SRI acorda asistenta la cerere.

Conform art. 12 lit. h, SRI „avizeaza proiectele de acte care au implicatii” in ce priveste apararea secretului de stat. Avand in vedere ca, potrivit art. 5 din proiect, secretul de stat este definit ca raportandu-se la orice domeniu de activitate, concluzia este ca cea mai mare parte a legislatiei Romaniei va trebui sa primeasca avizul SRI, ceea ce, evident, este simbolul unui regim totalitar, si nu al statului de drept.

*

Capitolul V cuprinde obligatiile persoanelor fizice si juridice de drept privat.

Articolul 14 prevede la litera b) obligatia persoanelor fizice sau persoanelor juridice carora le-au fost incredintate secrete de stat sa permita efectuarea controalelor atat de unitatea care i le-a incredintat cat si de SRI. Aceasta prevedere permite SRI-ului sa intreprinda oricand controale la orice persoana fizica sau juridica sub pretextul ca ar detine secrete de stat. Proiectul de lege nu prevede vreo posibilitate pentru persoanele fizice sau juridice de a contesta in justitie eventualele abuzuri ale SRI.

*

Art. 20 alineatul 1 prevede obligatia salariatului „sa sesizeze de indata” conducatorul unitatii, SRI si organele de urmarire penala in situatia in care constata nerespectari ale celorlalte obligatii instituite in art. 15-19. Alineatul 2 al aceluiasi articol 20 instituie obligatia oricarei persoane „care, in afara atributiilor de serviciu, afla de continutul unor informatii, date, documente sau activitati ce constituie secrete de stat sau intra in posesia lor” de a anunta SRI. Avand in vedere ca de fapt nimeni nu poate sti precis care date, documente, informatii sunt secrete de stat, acest articol, in forma lui actuala, duce la incurajarea delatiunii si abuzurilor.

Practic, coreland prevederile art. 15-21 cu restul textelor din proiect prezumtia de nevinovatie devine inoperanta. Orice persoana este presupusa a cunoaste tot ce are caracter de secret de stat si daca afla de continutul unor asemenea date este obligata sa anunte SRI, organele de urmarire penala, etc. Aceasta, in conditiile in care fiecare institutie are obligatia sa elaboreze liste de documente, informatii, date, etc. considerate a fi secrete de stat, si deci este practic imposibil de stiut ce anume contin.

*

Prin articolul 29, guvernul este abilitat sa emita hotarari cu privire la clasificarea secretelor de stat, la evidenta, intocmirea, multiplicarea, manipularea si transportul informatiilor, datelor etc., la conditiile de acces la informatii, date si documente etc. In acest fel, executivul se substituie legislativului.

CONCLUZII

1. Proiectul de lege aduce o grava atingere unor drepturi si libertati, cum ar fi accesul la informatie, libera circulatie a acesteia, libertatea de exprimare, prezumtia de nevinovatie, etc. In acelasi timp el reprezinta o invitatie la delatiune, iar SRI devine un organ de control cu functii care depasesc atributiile stabilite prin legea privind organizarea si functionarea sa.

2. Legea nu prevede nici o modalitate de a contesta in justitie eventualele decizii abuzive ale SRI si, cu atat mai putin, cele ale organelor similare exceptate de la prezenta lege.

3. Proiectul de lege nu prevede nici posibilitatea – asigurata in legislatiile tarilor democratice – pentru cetateanul de rand de a invoca, in apararea sa, necunoasterea caracterului secret al unui document, date sau informatii.

4. Nu se face referire in nici unul din articole la ideea de „interes public” asa cum apare ea in aproape toate legile cu privire la secretul de stat din tarile cu traditie democratica, in sensul ca „interesul public” prevaleaza asupra secretului de stat.

(Urmeaza referiri la legislatia din Austria, Canada, Franta, Olanda, Spania, Suedia, SUA, Germania)

Consiliul de conducere al APADOR-CH”

*

In noiembrie 1994 Camera Deputatilor a luat in discutie proiectul pentru modificarea legii nr. 60/1991, privind demonstratiile publice[4]. In urma intensei campanii facute anul trecut de APADOR-CH si alte organizatii neguvernamentale, proiectul primise avize negative din partea Comisiei juridice, a Comisiei drepturilor omului si a Comisiei pentru aparare si siguranta nationala, dupa care a fost pastrat pe agenda Camerei, pana la data de 7 noiembrie 1994, cand a fost dezbatut si respins.

*
* *

III. RELATIA POLITIE – PERSOANE FIZICE

CONTEXT

In 1994 APADOR-CH a continuat programul inceput in aprilie 1993 al carui scop era supravegherea comportamentului politistilor in relatia lor cu persoanele fizice. Aceasta deoarece, desi dupa decembrie 1989, politia romana a trecut printr-o serie de transformari, totusi, procesul de democratizare a acestei institutii fundamentale a statului este de abia la inceput, cel mai dificil domeniu fiind schimbarea mentalitatii politistilor.

APADOR-CH a conceput acest program ca o incercare de a stabili un dialog cu Inspectoratul General al Politiei din cadrul Ministerului de Interne, cu alte cuvinte un dialog intre cei insarcinati cu aplicarea legii si un segment al societatii civile. Dat fiind ca timp de o jumatate de secol, activitatea militiei a avut, practic, un caracter secret, cetatenii nu au avut cum sa afle de abuzurile comise de militieni – altfel decat prin experienta directa – si, cu atat mai putin, de eventualele sanctiuni dictate impotriva lor. A aparut astfel ideea de impunitate a militienilor, iar dupa decembrie 1989, a politistilor.

Pe de alta parte, sistemul militarizat al politiei romane, perceptibil, in prezent, mai ales in modul de administrare a justitiei, atribuie exclusiv procurorilor militari si tribunalelor militare, investigarea si respectiv judecarea politistilor suspecti de a fi comis abuzuri. Or, de vreme ce justitia civila este regula iar cea militara, exceptia, perpetuarea exceptiei da nastere la suspiciuni.

In acelasi timp trebuie precizat ca in sistemul justitiei romane, nu exista procedura prin care victima sa se poata adresa unui tribunal independent si impartial pentru a contesta concluziile procurorului militar. Singura cale este aceea a plangerii la parchetul militar ierarhic superior. In cazul in care acesta dispune completarea investigatiei initiale, ea este efectuata, in general, de acelasi procuror militar care a avut initial cazul. Mai mult, in sistemul actual exista in politie ofiteri insarcinati cu investigarea propriilor colegi suspecti de a fi comis un abuz. Din lipsa de personal, de posibilitate de a se deplasa, de timp, etc. unii procurori militari isi bazeaza concluziile in principal pe informatiile transmise de acesti ofiteri de politie. Au existat situatii in care acestia din urma si-au acoperit colegii, determinand astfel procurorii militari sa decida neinceperea urmaririi penale.

Un alt aspect care a atras atentia APADOR-CH este obiceiul procurorilor militari de a trimite in judecata politisti numai daca probele pe care le au impotriva lor sunt suta la suta irefutabile, convingerea personala cu privire la vinovatie plasandu-se pe locul doi. In principiu o astfel de alegere este corecta, dar in felul acesta, in cele mai multe cazuri in care faptuitorii sunt politisti, nu i se mai da posibilitatea judecatorului de a se pronunta cu privire la vinovatie. Se ignora cu buna stiinta ca cele mai multe abuzuri se petrec chiar in sectiile de politie unde nu au cum sa se afle martori din afara, iar politistii prezenti, din spirit de solidaritate de breasla, nu depun marturie impotriva unui coleg reclamat de un civil. In afara de aceasta, sistemul de drept din Romania, nu ofera victimei unui abuz comis de un politist sansa de a se adresa cu succes instantei civile pentru a solicita macar despagubiri pentru daunele materiale si morale produse, daca Parchetul militar a decis neinceperea urmaririi penale impotriva politistului reclamat.

In privinta desfasurarii programului, APADOR-CH a avut in vedere atat aspectul teoretic, materializat in analiza documentelor ce reglementeaza activitatea politiei, promovarea standardelor internationale in materie, cat si cel practic, constand in efectuarea de investigatii extrajudiciare in cazurile individuale de incalcari ale drepturilor omului.

Prima actiune a APADOR-CH a fost de a tipari un afis care cuprinde extrase din Constitutia Romaniei si din documentele internationale privind drepturile omului care se refera la raportul dintre politisti si persoanele fizice. Printr-o intelegere cu Inspectoratul General al Politiei, o parte din aceste afise urmau sa fie distribuite in toata tara, in asa fel incat sa existe cate unul in fiecare sectie de politie. IGP a preluat pentru distribuire circa 5.500 de afise, ceea ce, dupa spusele reprezentantilor sai, ar fi fost suficient pentru toata tara. Cu o singura exceptie, nici membrii APADOR-CH, nici alte persoane cu care asociatia a venit in contact nu au vazut aceste afise in sectiile de politie din Bucuresti sau din tara.

Mesele rotunde cu reprezentantii Inspectoratelor Judetene de Politie au fost gandite in asa fel incat pornind de la cazuri individuale investigate de APADOR-CH sa se ajunga la concluzii generale cu privire la modul in care politistii respecta drepturile omului. Astfel de intalniri si discutii, uneori furtunoase, au avut loc la Inspectoratele judetene Galati, Bacau (cu participarea unui jurist american, expert in drepturile omului si profesor la academii de politie din SUA) si Botosani (cu participarea unor politisti francezi). Informatiile furnizate de invitatii straini in legatura cu sistemele politienesti din tarile lor au fost primite cu interes de participantii romani – ofiteri si subofiteri de politie. In schimb, reactiile fata de exemplele concrete de abuzuri ale unor politisti prezentate de APADOR-CH au fost extrem de vii si diverse. Lasand la o parte eforturile de a inlatura reticenta marii majoritati a politistilor fata de imprejurarea ca „niste civili” ar vrea sa-i „invete” cum sa procedeze sau ar indrazni sa puna la indoiala metodele folosite de ei, reprezentantii APADOR-CH au avut impresia ca se poate purta un dialog.

In luna ianuarie 1994, un film documentar realizat de Televiziunea romana, redactia „Probleme sociale”, in colaborare cu APADOR-CH, in legatura cu unele cazuri concrete de abuzuri comise de politisti a provocat o reactie vehementa din partea Ministerului de Interne sub forma unei „replici” la televiziune, in care s-au prezentat statistici cu privire la succesele politiei in lupta cu infractorii, la numarul politistilor decedati sau raniti in timpul misiunilor, dar nu s-a spus o vorba despre subiectele abordate de emisiunea incriminata. A urmat „inghetarea” relatiilor cu APADOR-CH, adica stoparea oricarei colaborari, situatie care exista si in prezent.

In aceste conditii, intrucat nu se punea problema abandonarii programului cu privire la politie, APADOR-CH si-a continuat investigatiile extrajudiciare si s-a orientat spre o colaborare mai stransa cu Sectia Parchetelor Militare din Parchetul General, careia a inceput sa-i transmita cu regularitate rapoartele sale privind cazurile individuale in care persoane fizice au fost victime ale unor abuzuri comise de politisti. In unele situatii, Sectia Parchetelor Militare a tinut cont de rezultatele investigatiilor efectuate de APADOR-CH si a dispus completarea cercetarilor. Dar, din acestea, putine au fost cele in care decizia initiala a procurorilor militari a fost schimbata in favoarea victimei.

*

In dorinta de a dezvolta colaborarea si cu alte institutii ale statului al caror obiect de activitate, desi diferit de cel al politiei, priveste totusi libertatea persoanei (in sensul strict al libertatii fizice), APADOR-CH si-a extins programul si asupra politiei de frontiera, care face parte tot din Ministerul de Interne. Aceasta noua abordare este strans legata de un alt program al APADOR-CH ce se refera la solicitantii de azil in Romania.

De asemenea, APADOR-CH a initiat o colaborare si cu Directia Generala a Penitenciarelor din cadrul Ministerului de Justitie. Principiul a fost acela al investigarii plangerilor individuale ale detinutilor sau rudelor acestora dar, cu ocazia vizitelor la diverse penitenciare, reprezentantii APADOR-CH au putut constata si conditiile de detentie, facand unele observatii si sugestii.

ASPECTE TEORETICE

Politia romana se afla in subordinea Ministerului de Interne si este structurata dupa cum urmeaza :

– Inspectoratul General al Politiei

– Directia generala de politie a municipiului Bucuresti

– inspectoratele de politie ale judetelor

– inspectoratele de politie pentru transporturi feroviare, aeriene si navale

– institutii de invatamant pentru pregatirea si specializarea politistilor

Se mai pot organiza sectii de politie pentru paza unor obiective economice si sociale, in functie de importanta acestora. Conform cifrelor aparute in presa, Ministerul de Interne are un numar de aproximativ 75.000 de angajati. APADOR-CH a solicitat ministerului sa-i comunice numarul politistilor activi dar acesta a raspuns ca nu poate comunica o cifra deoarece personalul ar fi „fluctuant”. O estimare bazata pe date neoficiale arata ca aproximativ 50.000 – 55.000 de politisti ar activa pe intreg teritoriul tarii, ceea ce ar insemna o medie de un politist la circa 440 de locuitori. Politistii isi desfasoara activitatea in circa 5.000 de sectii deci o sectie la aproximativ 4.600 de locuitori. APADOR-CH a constatat insa ca repartizarea politistilor in teritoriu este deficitara, ceea ce duce la imposibilitatea de a preveni sau controla infractionalitatea, mai ales in mediul rural. Intr-un oras mic ca Victoria (judetul Brasov), cu aproximativ 12.000 de locuitori, sectia de politie numara 18 politisti, in vreme ce comune de care apartin sase – sapte sate, cu sapte – opt mii de locuitori (de exemplu comuna Chetani, judetul Mures sau comuna Orasul Nou, judetul Satu Mare) au doar doi-trei subofiteri de politie. Pe langa numarul insuficient al politistilor din mediul rural si slaba dotare tehnica (in marea majoritate a sectiilor de politie, care acopera mai multe sate, politistii nu dispun de mijloace proprii de transport iar chemarea lor pentru interventii in situatii dificile este aproape imposibila din cauza numarului infim de posturi telefonice instalate in sate) trebuie mentionat si nivelul scazut al pregatirii lor profesionale. Din cele peste 30 de conflicte intre romani si/sau maghiari pe de o parte si romi, de cealalta, cele mai multe s-au petrecut in sate. Unul din motivele care au dus la acele stari conflictuale, multe cu urmari tragice, a fost neputinta politistilor de a le preveni sau de a le controla dupa izbucnirea lor.

*

Plecand de la ideea ca pentru a cere respectarea drepturilor omului este necesar sa existe si un cadru legislativ adecvat, APADOR-CH a analizat unele aspecte din legile ce reglementeaza activitatea politiei, pentru a vedea in ce masura ele corespund Constitutiei si documentelor internationale ratificate de Romania (in principal Conventiei Europene pentru apararea drepturilor omului si libertatilor fundamentale). Pana la adoptarea noii Legi a Politiei (Legea nr. 26/1994), in luna mai 1994, APADOR-CH s-a straduit – prin comentarii scrise si contacte cu parlamentarii – sa contribuie la imbunatatirea proiectului initial. Desi legiuitorul a eliminat din cuprinsul legii termenul „militar” ceea ce este un pas, fie el si formal, spre demilitarizarea politiei, totusi, pana cand politistii nu vor putea fi adusi in fata justitiei civile („civil” este folosit drept antonim al termenului „militar”), demilitarizarea ramane doar un deziderat. In acelasi timp exista diferente sensibile sau chiar neconcordante intre standardele romanesti si cele internationale.

a) Cazierul judiciar

Capitolul III articolul 15 litera p) din Legea nr. 26/1994 se refera la cazierul judiciar „pentru tinerea evidentei persoanelor condamnate ori impotriva carora s-au luat alte masuri cu caracter penal”. Din discutiile avute de reprezentantii APADOR-CH cu comandantul politiei din orasul Victoria, judetul Brasov, in 1994, a reiesit ca, dupa semnarea Acordului dintre ministerele de interne roman si german cu privire la expulzarea persoanelor romane si germane aflate ilegal pe teritoriul fiecareia din parti, ministrul roman de interne ar fi emis un ordin cu privire la o procedura speciala de luare in evidenta a cetatenilor romani returnati din Germania (fisare separata, amprente digitale, etc). Pe masura ce Romania a semnat acorduri similare cu alte state (Cehia, Polonia, Franta etc.), procedura speciala s-ar fi extins si la romanii returnati din aceste tari. Existenta acestui ordin nu a fost confirmata sau infirmata de Ministerul de Interne desi APADOR-CH a cerut precizari in legatura cu acest subiect printr-o scrisoare la care nu a primit nici un raspuns. Daca acest ordin este in vigoare, atunci este evident ca el contrazice exercitarea dreptului de a parasi propria tara sau de a reveni in statul de origine, drept al omului care nu poate fi asimilat unei infractiuni pentru care se intocmeste cazier.

b) Privarea de libertate

Capitolul IV din Legea 26/1994 se refera la drepturile si obligatiile politistului in exercitiul autoritatii publice.

Articolul 16 litera a) din Legea nr. 26/1994 prevede ca politistul are dreptul de a legitima si stabili „identitatea persoanelor care incalca dispozitiile legale ori sunt suspecte si sa ia masurile legale care se impun”. Asadar, litera a) da drept politistului de a hotari nu numai daca o persoana este suspecta, dar si daca ea a incalcat dispozitiile legale. Dar sintagma „dispozitii legale” acopera intreaga legislatie in vigoare de la Codul penal la cel civil, sau de la Codul muncii la cel al familiei. Or, politia are in competentele sale numai domeniul penal si cel contraventional.

Art. 16, lit. b) alin. 1 il autorizeaza pe politist „sa conduca la sediul politiei, in vederea luarii masurilor legale pe cei care prin actiunile lor pericliteaza ordinea publica, viata persoanelor sau alte valori sociale, precum si persoanele suspecte a caror identitate nu a putut fi stabilita (subl. n.)”, iar alineatul 2 permite politistului sa conduca la sediul politiei „persoanele suspecte … care refuza sa-si decline identitatea ori aceasta nu poate fi stabilita, … pentru clarificarea situatiei si dupa caz (subl. n.). prezentarea acestora, de indata, in fata organului de urmarire penala competent, activitati ce nu pot dura mai mult de 24 de ore”. Notiunea de „ordine publica” din art. 16 lit. b) alin. 1 nu este definita in nici un act legal, ceea ce poate da nastere la interpretari abuzive. Expresia „dupa caz” introdusa in alineatul 2 al literei b) inseamna de fapt ca aducerea persoanei retinute in fata autoritatii judiciare competente nu este o conditie obligatorie, ci este lasata la latitudinea politistului. Cu alte cuvinte, in virtutea literelor a) si b), un politist poate legitima orice persoana, poate priva orice persoana de libertate timp de 24 de ore, dupa care o poate pune in libertate fara nici o alta formalitate legala, deoarece el, politistul, a hotarat ca nu este cazul sa aduca persoana respectiva in fata organului de urmarire penala competent. Conventia europeana vorbeste in art. 5 paragraful 1 de „motive verosimile” iar Codul de procedura penala precizeaza necesitatea existentei unor „probe sau indicii temeinice” pentru a se lua masura retinerii (art. 143 c.p.p.). Or, a lasa la latitudinea politistilor sa stabileasca daca o persoana a incalcat dispozitiile legale ori este suspecta (art. 16 lit. a), sau a autoriza politistii sa conduca la sediul politiei „persoane suspecte…a caror identitate nu a putut fi stabilita…” (art. 16. lit.b) nu pot fi considerate nici motive verosimile si nici probe sau indicii temeinice. Mai mult, din modul cum sunt formulate prevederile de la litera b) – evitarea termenului retinere – se poate deduce ca pentru acest gen de actiuni, politistul nu are nevoie nici macar de ordonanta pe care organul insarcinat cu cercetarea penala – sau un magistrat – trebuie sa o emita in cazul retinerii.

Daca politistul poate „conduce” la sectia de politie persoana suspecta a carei identitate nu a putut fi stabilita si daca are la dispozitie, conform literei b) alin. 2, 24 de ore pentru a clarifica problema, intrebarea care se pune este ce semnificatie are acest interval de 24 de ore in care persoana „condusa” la sectie este, evident, privata de libertate? Este adevarat ca textul nu foloseste termenul de „retinere” in legatura cu aceste activitati, dar este clar ca, in fapt, persoana este „retinuta” in sectia de politie.

Paragraful d) al articolului 16 din legea analizata autorizeaza politistul „sa ia masura retinerii…. in cazurile si in conditiile prevazute de lege”. Dat fiind ca literele b) si d) autorizeaza fiecare o privare de libertate de cate 24 de ore, rezulta ca in virtutea legii politiei, o persoana poate fi retinuta 48 de ore fara mandat de arestare, ceea ce reprezinta o violare a Constitutiei care, in art. 23, paragraful 3 stipuleaza in mod clar ca „retinerea nu poate depasi 24 de ore”.

Din discutiile APADOR-CH cu avocati, procurori si judecatori a rezultat ca asemenea situatii – retineri de 48 de ore – s-au intamplat deja, ceea ce dovedeste ca interpretarea de mai sus nu este doar una teoretica.

Articolul 148 din codul de procedura penala se refera la situatiile in care se poate efectua arestarea preventiva. Desigur, acest lucru are loc numai pe baza unui mandat de arestare emis de un magistrat (un prim mandat de pana la 30 de zile emis de procuror, urmat de prelungiri de cate 30 de zile dispuse de instanta, prelungiri ce pot merge pana la jumatate din limita maxima a pedepsei prevazute pentru fapta presupusa a fi savarsita de inculpat). Desi politistul nu face decat sa puna in executare mandatul emis de procuror, totusi, dat fiind ca in majoritatea situatiilor de retineri, politistii inainteaza dosarul procurorului solicitandu-i emiterea unui mandat de arestare, o sumara analiza a articolului 148 c.p.p. nu este lipsita de interes. Acesta prevede situatiile in care se poate emite mandatul de arestare. Dintre acestea ridica probleme:

„a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor necesare”,

„d) sunt date suficiente ca inculpatul a incercat sa zadarniceasca aflarea adevarului, prin influentarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba sau prin alte asemenea fapte”

„f) inculpatul este recidivist”

„g) cand exista una din circumstantele agravante”

„h) inculpatul a savarsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa inchisorii mai mare de 2 ani, iar lasarea sa in libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publica”

Este evident ca „probele sau indiciile temeinice” (art. 143 din c.p.p.) trebuie sa existe inaintea emiterii unui mandat de arestare. Obligatia dovedirii infractiunii sau tentativei de a o comite apartine integral organelor de ancheta penala. Practica mult prea frecventa a arestarii preventive, in timpul careia se aduna probele pentru constituirea dosarului penal, contrazice tendinta generala din sistemele democratice – mentionata expres intr-un alt document international cu privire la drepturile omului, Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, art. 9 – de a considera ca detinerea sau retinerea unei persoane trebuie sa fie exceptia de la regula generala care este starea de libertate.

Art. 5 paragraful 1 din Conventia europeana nu face nici un fel de mentiune in privinta recidivistilor. Este evident ca si ei trebuie sa se bucure de aceeasi protectie in fazele premergatoare eventualului proces si este exclusiv responsabilitatea justitiei sa aprecieze daca si cu cat mai mare trebuie sa fie pedeapsa data unui recidivist. Nu este deloc in spiritul Conventiei ca o persoana, suspecta de a fi comis o infractiune, sa fie arestata automat pentru ca a mai avut o condamnare anterioara (lit f, art. 148 c.p.p.). Prezumtia de nevinovatie trebuie sa functioneze, la un loc cu toate celelalte modalitati de protectie a persoanei indiferent daca este vorba despre un recidivist sau o persoana aflata la prima presupusa infractiune.

De asemenea nici circumstantele agravante (art. 148, lit. g din c.p.p.) si nici limitele pedepselor (art. 148 lit. h din c.p.p) nu constituie, conform Conventiei europene, motive pentru privarea de libertate.

c) Perchezitia domiciliara

Articolul 16 literele f) si g) din Legea 26/1994 se refera la perchezitia efectuata atat „in orice incinta a unitatilor economice, a institutiilor publice ori particulare, a organizatiilor social-politice, indiferent de detinator, de proprietar sau de destinatia acesteia, la bordul navelor si aeronavelor romane, cu respectarea dispozitiilor legale” (litera f) cat si „in locuinta persoanelor fizice” (litera g). In situatia in care nu exista mandat de perchezitie, in prima ipoteza este nevoie de consimtamantul conducerii institutiei (fara a se preciza daca el trebuie sa fie scris sau oral), in cea de a doua, consimtamantul scris este obligatoriu.

Art. 27 paragraf (3) din Constitutia Romaniei precizeaza ca „perchezitiile pot fi ordonate exclusiv (subl. n.) de magistrat si pot fi efectuate numai in formele prevazute de lege”.

In legatura cu concordanta dintre prevederile art. 16 lit. f) si g) din legea 26/1994 si art. 27 paragraf (3) din Constitutie exista doua interpretari. Una considera ca in legea politiei se respecta prevederile constitutionale, in sensul in care perchezitia domiciliara poate fi efectuata fie pe baza unui mandat emis de magistrat, fie cu consimtamantul scris al persoanei. O alta interpretare sustine ca in art. 27 alin (3) exista doua conditii obligatorii pentru efectuarea unei perchezitii: ordinul magistratului si respectarea formelor prevazute de lege. Deci nimeni – inclusiv politia – nu poate avea initiativa unei perchezitii domiciliare fara ordinul prealabil al unui magistrat. In consecinta, literele f) si g) susmentionate intra in contradictie cu Constitutia Romaniei.

Literele f) si g) ale articolului 16 din Legea 26/1994 coroborate cu art. 103 din c.p.p. contrazic si paragraful 4 al articolului 27 din Constitutie care precizeaza ca „perchezitiile in timpul noptii sunt interzise, afara de cazul delictului flagrant”. Or, art. 103 din procedura penala, dupa ce limiteaza timpul de efectuare al perchezitiei domiciliare intre orele 6 – 20, anuleaza practic aceasta limitare prin precizarile ulterioare : „Perchezitia inceputa intre orele 6 – 20 poate continua si in timpul noptii”; „… perchezitia domiciliara se (poate) face de procuror, (precum si de organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale) si in timpul noptii” (subl.n.). Prima prevedere autorizeaza orice perchezitie in timpul noptii cu conditia ca ea sa inceapa intre orele 6.00 si 20.00. Iar a doua elimina chiar si aceasta pseudo-limitare, restrangand doar competentele. Ambele prevederi, si mai ales a doua, sunt neconstitutionale. Textul subliniat si pus intre paranteze din citatul de mai sus este preluat din lucrarea intitulata „Legea Politiei nr 26/1994 si alte acte normative utile pentru aplicarea acesteia”, ingrijita si adnotata de consilier juridic Radu Stancu si publicata de editura Romfel, Bucuresti, 1994. Este interesant de remarcat ca, desi articolul 205 din c.p.p. privind competentele „organelor de securitate” in materie penala a fost abrogat, articolul 103 a ramas nemodificat. Exact ca inainte de 1989, el prevede ca „organele de securitate” – si nu „organele cu atributii in domeniul sigurantei nationale” cum a fost actualizata denumirea de autorii lucrarii – au dreptul de a efectua perchezitii in timpul noptii. Se va replica, desigur, ca aceasta parte din articolul 103 este cazuta in desuetudine, avand in vedere Constitutia, Legea sigurantei nationale si Legea SRI, adoptate dupa 1989. Dar atunci de ce in lucrarea susamintita nu s-a facut macar o mentiune in acest sens?

In orice caz nu se explica lipsa unei initiative legislative pentru modificarea art. 103 in privinta perchezitiilor efectuate in timpul noptii chiar de procuror, text anticonstitutional.

d) Cercetarea penala in cazuri in care sunt implicati politisti

Art. 24 din Legea 26/1994 prevede ca „Prin ordin al inspectorului general al politiei sunt desemnati politistii care au calitate de organe de cercetare penala”.

Pe de o parte, este normal ca Ministerul de Interne sa isi investigheze proprii angajati suspecti de a fi violat legea. Ministerul hotaraste, in functie de rezultatele cercetarii, sanctiuni de genul amenda administrativa, mutare disciplinara, trecere in rezerva etc. Pe de alta parte, Parchetul Militar este autoritatea judiciara in competentele careia intra investigarea militarilor in general, inclusiv a politistilor. Procurorii militari isi desfasoara activitatea fara a tine cont de rezultatele cercetarilor intreprinse de organele Ministerului de Interne. Exista insa situatii in care, din lipsa de personal (cam 80 de procurori militari pentru intreg teritoriul tarii), procurorii militari solicita colaborarea organelor de cercetare MI pentru a ancheta politistii banuiti ca ar fi incalcat legea. Se alimenteaza in acest fel suspiciunea lipsei de obiectivitate in desfasurarea cercetarii.

Intr-una din discutiile purtate cu reprezentantii Parchetului General, APADOR-CH a fost informata ca printr-un Ordin din 31 martie 1994 al Procurorului General, in subordinea caruia se afla si procurorii militari, instrumentarea cazurilor in care politisti sunt suspecti de purtarea abuziva (art. 250 alin. 2 din codul penal) se va efectua exclusiv de Parchetele militare. In opinia APADOR-CH, urmatorul pas spre demilitarizarea reala a politiei ar trebui sa fie introducerea in lege a procedurii care sa dea victimei unui abuz comis de politisti, dreptul de a contesta in justitie deciziile Parchetului militar. Acest drept este de altfel garantat de Constitutia Romaniei in articolul 21: „1) Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. 2) Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.”

e) Tortura, pedepsele sau tratamentele inumane sau degradante

Art. 27 din Legea nr 26/1994 interzice politistului provocarea de „suferinte fizice sau psihice” unei persoane, cu scopul obtinerii unor informatii sau marturisiri, al pedepsirii, intimidarii sau exercitarii unor presiuni. Paragraful doi se refera la tortura care este interzisa in orice imprejurare „oricare ar fi ea” (stare de razboi sau amenintare cu razboiul, instabilitate politica interna etc). Conform articolului 3 din Conventia europeana, articol nederogabil, „nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante”. Or, paragraful 2 al articolului 27 nu mentioneaza decat tortura, desi pedepsele sau tratamentele inumane ori degradante trebuie, si ele, interzise indiferent de situatie.

f) Legea nr. 61/1991 (privind sanctionarea contraventiilor)

Un alt act normativ pe baza caruia actioneaza politia este Legea nr. 61 din 27 septembrie 1991 privind sanctionarea faptelor de incalcare a unor norme de convietuire sociala, a ordinii si linistii publice. Legea cuprinde la articolul 2 o lunga lista de contraventii (literele a – x) din care unele permit savarsirea unor abuzuri. De pilda litera a): „savarsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene….. de natura sa tulbure ordinea si linistea publica sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice”(subl. n.) Cum poate fi lezata demnitatea si onoarea unor institutii publice, fapta ce se pedepseste cu amenda, nu este deloc clar. La litera d) se pedepseste „portul, fara drept, al cutitului, sisului, boxului …ori altor asemenea obiecte fabricate sau confectionate anume pentru taiere, impungere sau lovire..” (subl. n.) Deci portul nu folosirea sau amenintarea cu folosirea lor se pedepseste cu inchisoare de la o luna la sase luni sau cu amenda. Intra oare in categoria obiectelor descrise la litera d) si o foarfeca sau un briceag sau un ac? Litera t) – refuzul persoanei de a se legitima sau de a se prezenta la sediul politiei „la cererea ori la invitatia justificata a organelor de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice” – este prevederea care a permis comiterea multor abuzuri din partea politiei. In primul rand pentru ca prin „act de identitate”, politistii continua sa inteleaga doar buletin de identitate sau cel mult pasaport. Nici un alt act, permis, adeverinta, dovada, chiar insotit de fotografie, nu este acceptat. In al doilea rand, pentru ca „cererea sau invitatia justificata” ca o persoana sa se prezinte la politie, s-a dovedit, de multe ori, abuziva, fiind, practic, o posibilitate de intimidare a persoanelor. La fel ca prevederea din litera u), care se refera la „impiedicarea sub orice forma” a politistilor sau organelor de urmarire penala de a legitima sau conduce la sediul politiei orice persoana.

In virtutea Legii 61/91, contestatia celui care se considera nedreptatit prin sanctiunea aplicata, trebuie depusa in termen de 15 zile, este judecata de un complet format dintr-un singur judecator iar, la o eventula reexaminare, ceruta fie de contravenient, fie de procuror, completul este format din doi judecatori ai aceleiasi instante. Sentinta este definitiva si executorie. Legea 61/91 nu prevede modalitatea de punere in executare a amenzii (a se vedea art. 40 din Legea 32/1968 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor), exceptand faptul ca ea trebuie achitata in termen de 30 de zile de la data la care sentinta ramane definitiva. Nu este inclusa executarea asupra veniturilor sau celorlalte bunuri ale contravenientului ci, direct, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala calculata prin impartirea sumei reprezentand amenda la 300 lei/zi inchisoare.

Neplata amenzii in 30 de zile, da dreptul organului de politie care a constatat contraventia sa solicite judecatoriei transformarea amenzii in inchisoare contraventionala. APADOR-CH are cunostinta de doua cazuri in care judecatoriile, la cererea politiei, au transformat amenzile in inchisoare, desi presupusii contravenienti contestasera procesele-verbale de contraventie in termen legal, iar procesele se aflau pe rol. Ulterior, justitia si-a corectat eroarea, persoanele respective fiind puse in libertate.

Conform legii, transformarea amenzii in inchisoare contraventionala se face prin impartirea cuantumului amenzii la 300 lei/zi de inchisoare, fara sa poata depasi 6 luni inchisoare contraventionala. Printr-o Ordonanta a Guvernului din august 1994, aprobata de Parlament prin legea nr. 129 din 21 decembrie 1994, cuantumul amenzilor a crescut de pana la 50 de ori, in vreme ce suma de 300 lei/zi inchisoare a ramas neschimbata. Intr-o atare situatie transformarea majoritatii amenzilor actuale in zile-inchisoare pe baza cuantumului de 300 lei/zi va avea drept rezultat condamnarea la maximum prevazut de Legea 61/1991.

In privinta dreptului la aparare, trebuie spus ca acesta nu poate fi exercitat de vreme ce, in cazul arestarii pe baza legii 61, contravenientul este trimis in judecata in 24 de ore (inclusiv zile nelucratoare) sau, in mod exceptional, in cinci zile, pe baza unui mandat de arestare emis de procuror. Ce se intampla cu retinutii/arestatii care nu cunosc nici un avocat? In termeni realisti, daca cineva este retinut/arestat vineri, sambata sau duminica, va trebui sa astepte pana luni sau marti cand baroul de avocati va putea da mandat unui avocat din oficiu. Nici in celelalte zile lucratoare situatia nu poate fi rezolvata mai devreme de 24 de ore. Altfel spus, dreptul de a avea un aparator este valabil doar in situatiile exceptionale in care procurorul emite mandatul de arestare de cinci zile ! De asemenea, termenul foarte scurt (24 de ore sau, in mod exceptional, cinci zile pentru prima instanta si 24 de ore pentru reexaminare) nu ofera posibilitatea pregatirii apararii contravenientului retinut/arestat fie ca se apara singur (ceea ce se intampla in majoritatea cazurilor) fie ca este reprezentat de un avocat. Nici reexaminarea (24 de ore) nu prezinta garantii cu privire la dreptul persoanei la recurs eficient.

Rezulta in mod clar ca Legea 61/91, care mentine o procedura de urgenta total nejustificata in contextul actual, ofera nenumarate posibilitati de incalcare a drepturilor prevazute de articolele 5 (libertatea persoanei) si 6 (dreptul la un proces corect) din Conventia europeana precum si a dreptului la aparare garantat de articolul 24 din Constitutia Romaniei.

*

Tot din punct de vedere al cadrului juridic in care actioneaza politia, exista o problema aflata in suspensie si anume Statutul politistului, document ce ar fi trebuit prezentat de Guvern Parlamentului in termen de 90 de zile de la adoptarea Legii nr 26/1994, adica cel tarziu pana in luna august 1994. La sfarsitul lui decembrie 1994, acest document care trebuie sa clarifice aspecte importante ale relatiei dintre Politie si cetatean nu fusese inca inaintat legislativului.

*

CAZURI INDIVIDUALE INVESTIGATE DE APADOR-CH

a) Cazuri incepute in 1993 si continuate in 1994

1. Cazul Comanesti (judetul Bacau)

La 22 noiembrie 1992 fratii Ciprian si Florin Banu din orasul Comanesti au fost impuscati mortal, in curtea casei lor, de politistii din localitate. Al treilea frate, Aurel Banu, impotriva caruia exista un mandat de arestare pentru o fapta comisa anterior, a reusit sa fuga fiind prins a doua zi. In incidentul respectiv a fost ranit prin impuscare si tatal fratilor Banu. In urma investigatiilor extrajudiciare efectuate, APADOR-CH a ajuns la concluzia ca interventia politiei a fost disproportionata fata de fapta comisa de frati (o altercatie intr-o discoteca, insotita de insulte, pahare sparte etc).

Ancheta intreprinsa de Parchetul militar Bacau s-a incheiat cu decizia de neincepere a urmaririi penale impotriva politistilor, motivul fiind legitima aparare. Subiectul folosirii excesive a fortei de catre politistii din Comanesti a fost adus in discutie la fiecare intalnire dintre reprezentanti ai APADOR-CH si ai Ministerului de Interne, Sectiei Parchetelor Militare din Bucuresti si Parchetului Militar Bacau. In timp ce Aurel Banu executa pedeapsa la care fusese condamnat anterior, Politia din Comanesti a solicitat trimiterea lui in judecata pentru ultraj savarsit impotriva politistilor in acea seara de 22 noiembrie 1992, cand politistii folosisera armele de foc. Dosarul sau a fost retrimis Parchetului de Judecatoria Onesti pentru completarea investigatiilor. In luna iunie 1994, Sectia Parchetelor Militare a informat APADOR-CH ca a cerut cele doua dosare ale cauzei pentru a analiza solutiile. Pana la sfarsitul lui decembrie 1994 asociatia nu a primit nici un raspuns.

2. Cazul Costel Covalciuc (Dorohoi)

Arestat la data de 29 iunie 1993, judecat in regim de urgenta si condamnat la 3 luni inchisoare pe baza Legii 61/91, Costel Covalciuc, tata a sase copii, a murit pe data de 4 iulie 1993 in arestul politiei sau in masina politiei in drum spre spital. Parchetul Militar a investigat cazul si a concluzionat ca arestatul a decedat in urma unui atac de cord si deci politistii din Dorohoi nu pot fi considerati responsabili.

Au existat suspiciuni in legatura cu acest deces atat din partea parintilor decedatului cat si din partea APADOR-CH care a intreprins trei vizite la Dorohoi. Conform unor declaratii ale parintilor, Costel Covalciuc avea vanatai pe piept, urme de lovituri la cap si rani la incheieturile mainilor care sugerau folosirea catuselor. Autopsia efectuata mai intai la Dorohoi, iar apoi, pe organe prelevate, la sectia de medicina legala de la Spitalul judetean Iasi, a stabilit drept cauza a mortii infarctul miocardic, fara a putea analiza si circumstantele care l-au provocat.

Parintii lui Costel Covalciuc au cerut deshumarea si reautopsierea cadavrului. Sectia Parchetelor Militare a dispus completarea investigatiilor dar a refuzat deshumarea. In cele din urma decizia initiala a fost confirmata, politistii din Dorohoi fiind complet scosi din cauza. Nu s-a retinut in sarcina lor nici macar faptul ca, fiind raspunzatori de integritatea fizica si psihica a detinutilor, ei nu au asigurat un control medical la data arestarii, lucru ce ar fi putut, eventual, ajuta la salvarea lui Costel Covalciuc, si nici ca o reactie prompta (chemarea imediata a medicului si transportarea urgenta la spital) din partea lor ar fi putut evita decesul. De altfel, ideea ca politia este raspunzatoare de integritatea fizica si psihica a celor aflati in custodia sa, este greu acceptata in randurile politistilor.

3. Cazul Dorel Dinca (Bors)

Pe data de 20 februarie 1993 Dorel Dinca, paznic la o parcare particulara din localitatea Bors, a fost batut de trei politisti. Dorel Dinca a avut nevoie de 12 zile ingrijiri medicale, dupa cum dovedesc certificatele medicale. In urma reclamatiilor depuse atat la Parchetul Militar cat si la Ministerul de Interne, s-au intreprins cercetari de catre Parchetul Militar Oradea, prima concluzie fiind „neinceperea urmaririi penale” impotriva politistilor vinovati. S-a admis insa ca il lovisera pe Dorel Dinca, lucru pentru care au primit amenzi administrative. In urma insistentelor APADOR-CH, Sectia Parchetelor Militare din Parchetul General a infirmat solutia in aprilie 1994, iar in iunie 1994 sublocotenentul Gheorghe Mihalcea si plutonierii Mihai Palcut si Carol Varodi au fost trimisi in judecata pentru infractiunea de purtare abuziva prevazuta de art. 250 alineat 2 Cod penal. Prima instanta, Tribunalul militar Timisoara, i-a condamnat la cate 150.000 lei amenda – o pedeapsa evident prea mica pentru fapta comisa si recunoscuta – dar Parchetul Militar a declarat recurs. Se asteapta sentinta Tribunalului militar ierarhic superior.

4. Cazul Andrei Zanopol (Galati)

Ziarist la publicatia locala „Impartial” si corespondent al unor ziare centrale („Ora”, „Ziua”), Andrei Zanopol a fost arestat pe data de 27 iunie 1993 sub acuzatia de „trafic de influenta” pentru o presupusa fapta savarsita in 1991. In momentul arestarii, doi politisti in civil, fara a avea asupra lor mandatul de arestare si catuse si fara a fi insotiti de masina politiei, l-au imobilizat pe Andrei Zanopol legandu-i mainile cu sarma de o bara de metal si l-au batut. Scena s-a petrecut in jurul orei 20.00, cand era inca zi, intr-un spatiu situat intre mai multe blocuri din cartierul Mazepa din Galati. Apoi a fost dus la sectia politiei din Galati unde, dupa afirmatiile arestatului, politistii au continuat sa-l loveasca. La cererea avocatului lui Andrei Zanopol, cerere sustinuta si de APADOR-CH, cazul sau a fost transferat la Bucuresti. Dupa o ancheta care a durat 21 de zile, timp in care Andrei Zanopol a ramas in arestul politiei, Directia I-a de cercetari penale din Parchetul General a stabilit nevinovatia invinuitului. Totusi, probabil pentru a exista o justificare pentru perioada in care a fost arestat, lui Andrei Zanopol i-a fost aplicata o amenda administrativa, pe care a contestat-o.

In legatura cu brutalitatea celor doi politisti din Galati care l-au arestat pe Andrei Zanopol -plt.maj. Ion Dima si plt. Costin Cotoranu – Parchetul Militar Iasi (de care tine judetul Galati) a intreprins cercetari si a decis neinceperea urmaririi penale. In urma insistentelor APADOR-CH, Sectia parchetelor militare a dispus completarea investigatiilor finalizate la data de 1 noiembrie 1994 cu urmatoarele precizari : „Intrucat cel in cauza (Andrei Zanopol n.n.) a opus rezistenta si, totodata, a proferat insulte si amenintari la adresa politistilor, acestia l-au imobilizat prin forta, legandu-i mainile de o bara metalica cu o sarma si o bucata de sfoara” (s.n.)…”In aceste imprejurari, asa cum reiese din probele administrate, inclusiv actele medico-legale, lui Zanopol Andrei i-au fost produse leziuni ce au necesitat 7-8 zile ingrijiri medicale”… „Retinand starea de fapt expusa, Parchetul Militar Iasi a apreciat ca pentru modul in care cei doi subofiteri au procedat, se impune sanctionarea lor administrativa cu amenda, conform art. 91 cod penal”. Asadar se recunoaste ca politistii au actionat cu brutalitate si ca victima a avut nevoie de ingrijiri medicale in urma tratamentului la care a fost supusa. Este clar ca numai „imobilizarea prin forta”, fie ea cu sarma si sfoara, nu putea provoca leziuni care sa necesite 7-8 zile de ingrijire medicala. In mod evident, cei doi politisti l-au lovit cu salbaticie. Totusi nu se considera ca ar fi necesara trimiterea lor in judecata.

In seara zilei de 9 noiembrie 1994, Andrei Zanopol, impreuna cu Sorin Titei si Viorica Caprita, consilier municipal, au fost agresati de cinci angajati ai unei firme particulare „Autobloc” (care blocheaza masinile parcate neregulamentar) in prezenta unor politisti care nu au intervenit in nici un fel. Andrei Zanopol si Sorin Titei se aflau acolo in calitatea lor de ziaristi la „Impartial”, incercand sa lamureasca un conflict iscat intre doamna consilier si lucratorii firmei respective. Cu ocazia incidentului, cei cinci agresori au distrus un aparat de fotografiat si un reportofon apartinand publicatiei galatene. Reclamatiile depuse la politia municipiului Galati nu au avut, pana la data redactarii acestui raport, nici o urmare. Andrei Zanopol si Sorin Titei au depus plangeri si la Parchetul militar Iasi cu privire la neinterventia politistilor prezenti pe toata durata agresiunii si sechestrarii de persoane de care se fac vinovati angajatii firmei „Autobloc” din Galati.

5. Cazul Ion Trifan (Bucuresti)

Ion Trifan a fost una din victimele mineriadei din 1990. In perioada 14 – 21 iunie 1990 el a fost „retinut” la unitatea militara Magurele, „pentru cercetari”. In momentul in care a fost adus i s-au confiscat toate bunurile pe care le avea asupra sa, inclusiv o suma de bani – importanta la acea vreme – destinata cumpararii unor bilete de tratament medical. Nu s-a incheiat nici un proces verbal si nu a mai recuperat nimic dupa ce a fost eliberat.

Ion Trifan s-a hotarat sa dea in judecata autoritatile romane, respectiv Ministerul Finantelor, Directia Juridica si Contencios, cerand despagubiri pentru daune morale si materiale. Dupa nenumarate amanari, Tribunalul Bucuresti, Sectia IV Civila, a pronuntat sentinta civila nr. 31 din 18 ianuarie 1994, prin care a respins cererea formulata de Ion Trifan privind despagubirile in valoare de 600.000 lei, motivul fiind ca nu a putut dovedi legatura dintre conditiile in care a fost „retinut” timp de opt zile – fara mandat! – si inrautatirea starii sanatatii sale, pe de o parte, iar pe de alta, ca nu au putut fi identificati cei care ii confiscasera lucrurile personale. Ca atare, inlaturand ca nejustificate pretentiile privind despagubiri materiale, au fost „uitate” si cele morale. Mai mult, Ion Trifan a trebuit sa faca dovada ca nu a existat nici un mandat de arestare pe numele lui care sa justifice detinerea la unitatea militara Magurele! Abia in luna noiembrie 1994, Sectia Parchetelor Militare si Parchetul de pe langa Tribunalul Municipiului Bucuresti au emis adrese prin care se confirma inexistenta unui asemenea mandat de arestare in cele doua dosare (rezultate din disjungerea cauzei) privitoare la Ion Trifan. Curtea de Apel, careia i s-a adresat Ion Trifan dupa respingerea actiunii la prima instanta, a refuzat sa primeasca noi acte la dosar si a respins din nou actiunea reclamantului. Ion Trifan a declarat recurs ce se va judeca in 1995.

Cazul Ion Trifan este clar: un om a fost tinut ilegal opt zile in arest, in conditii absolut inumane, fara sa fi comis nici un fel de infractiune. Exista dovada scoaterii lui de sub urmarire penala, exista doua adrese care atesta faptul ca nu s-a emis nici un mandat de arestare pe numele lui. Ion Trifan a fost deci retinut/arestat ilegal in iunie 1990. In mod evident, el are dreptul la despagubiri din partea statului, responsabil de modul in care actioneaza autoritatile sale publice. Justitia romana amana de aproape patru ani o decizie in acest caz.

*

b) Cazuri incepute in 1994

1. Cazul Ionel Buzoianu (Bucuresti)

La sfarsitul anului 1992 trei subofiteri ai Brigazii de Politie Rutiera din Bucuresti l-au arestat si condus la sediul unitatii lor pe Ionel Buzoianu. Politistii au revenit la locuinta arestatului si au efectuat, in prezenta concubinei lui, o perchezitie domiciliara. Au fost confiscate o serie de obiecte, restituite ulterior posesorului, si, dupa cum sustine el, o importanta suma de marci germane, nerecuperata. Ionel Buzoianu a sesizat Parchetul militar, acuzandu-i pe politisti de „purtare abuziva”. La 31 martie 1993 Parchetul militar Bucuresti a emis o citatie prin care l-a invitat pe Ionel Buzoianu sa se prezinte la sediul sau la 8 aprilie. Dar la 1 martie 1993, el fusese deja arestat si trimis in judecata pentru „savarsirea infractiunii de ofensa adusa autoritatii”. Inculparea lui Ionel Buzoianu avea in vedere faptul ca pe data de 27 februarie 1993 el scrisese cu vopsea pe masina fratelui sau, dupa ce o parcase intr-un loc public, „comandantul circulatiei impune subalternilor sa ia mita ca sa-si cumpere vila”.

De la data arestarii si pana la punerea in libertate la inceputul lunii septembrie 1994 a celui inculpat, deci timp de un an si jumatate, cauza in care el fusese acuzat de infractiunea prevazuta de articolul 238 Cod Penal, nu a fost solutionata. Detinerea in arest preventiv poate dura, conform legii, pana la jumatate din maximum pedepsei prevazute pentru infractiunea pe care acuzatul este presupus a o fi savarsit. In cazul lui Ionel Buzoianu, pedeapsa maxima prevazuta de Codul Penal este de trei ani. Instanta nu s-a pronuntat inca asupra acuzarii de „ofensa adusa autoritatilor” si nici Parchetul militar nu a facut-o in cazul plangerii privind comportarea abuziva a unor politisti, cu care Ionel Buzoianu l-a sesizat in urma cu mai bine de doi ani.

APADOR-CH a sesizat in repetate randuri Procurorul General al Romaniei, Sectia Parchetelor Militare si Ministerul Justitiei in legatura cu acest caz, iar in luna august l-a vizitat pe Ionel Buzoianu in penitenciarul Bucuresti. Ionel Buzoianu are mai multe condamnari la activ (pentru furt din avutul public sau particular). Detinerea sa in arest preventiv timp de un an si jumatate pentru ca este recidivist pe de o parte si pentru ca si-a exprimat o opinie pe de alta, este o incalcare a articolului 5 paragraful 1 din Conventia Europeana (libertatea persoanei) si respectiv a articolului 10 din aceeasi Conventie (libertatea de exprimare), exercitarea ambelor drepturi fiind garantata si de Constitutia Romaniei.

2. Cazul Emil si Virgil Macau (orasul Victoria)

In luna mai 1991 Emil Macau, impreuna cu sotia si cu cei cinci copii ai lor, au parasit Romania si, conform afirmatiilor lor, au obtinut, in august 1992, azil politic in Ungaria, invocand abuzuri ale puterii si incalcari ale drepturilor minoritatilor (familia Macau apartine minoritatii romilor). In luna aprilie 1993, membrii familiei Macau au fost returnati in Romania din Franta, unde fusesera gasiti de politia franceza doar cu pasapoartele romanesti fara viza, documentele emise de autoritatile maghiare fiindu-le furate, dupa afirmatiile lor, in timpul sederii in Franta.

La intoarcerea in tara, politia orasului Victoria l-a invitat la sediu pe Emil Macau pentru „a-l lua in evidenta”, potrivit unor reglementari interne recente, care se pare ca instituie evidente speciale pentru persoanele returnate. De teama, Emil Macau a refuzat sa se prezinte, imprejurare care i-a atras un sir de sicane si persecutii care continua si astazi. Astfel, Emil Macau a fost sanctionat contraventional in repetate randuri, in virtutea Legii 61/1991 pentru „refuzul de a veni la sectia de politie” (chiar in cazuri in care el adresase Primariei plangeri impotriva politiei) pentru „stare de ebrietate”, „tulburarea linistii publice” si „tulburarea linistii locuitorilor”. Desi a considerat amenzile nejustificate, pentru evitarea altor neplaceri cu politia, Emil Macau le-a achitat de fiecare data.

In luna martie 1994 politia locala a efectuat, potrivit declaratiilor sotiei lui Emil Macau, o perchezitie la domiciliul familiei, fara sa fi avut un mandat si fara sa se fi incheiat un proces verbal de perchezitie. Ministerul de Interne a negat efectuarea unei astfel de descinderi la domiciliu. In februarie 1994, Emil Macau avusese o altercatie cu un individ intr-un restaurant. Ulterior, respectivul a reclamat la politie ca Emil Macau l-ar fi agresat si ca i-ar fi fracturat un picior, necesitand 80 de zile de ingrijiri medicale. Parchetul din Fagaras a pornit investigatiile si l-a invitat pe Emil Macau sa dea declaratii. Acesta nu s-a prezentat si Parchetul din Fagaras a emis mandat de aducere.

In aprilie 1994, Emil Macau si fratele sau, Virgil Macau, aflati impreuna cu sotiile intr-un magazin din oras, au fost batuti si dusi cu forta la postul de politie, politistii invocand existenta acelui mandat de aducere la Parchetul din Fagaras. Conform legii, Emil Macau trebuia dus direct la Parchetul Fagaras si nu adus mai intai la sectia de politie. Cei doi frati afirma ca politistii au continuat sa-i loveasca chiar si in prezenta procurorului, sosit de la Fagaras, si ca au fost fortati sa semneze declaratii fara sa stie ce contin. Dupa circa o ora, fratii Macau au fost transportati la politia din Fagaras, fiind apoi judecati in regim de urgenta, pe baza Legii 61/1991 (impiedicarea organului de urmarire penala sau de mentinere a ordinii publice de a-si indeplini obligatiile de serviciu) si condamnati la 60 de zile inchisoare contraventionala Emil Macau si la 40 de zile, Virgil Macau. In arestul politiei din Fagaras, Emil Macau a fost vizitat de deputatul Imre Andras, vicepresedintele Comisiei pentru drepturile omului din Camera Deputatilor, care a confirmat ca acesta a fost supus unor violente fizice si ca, vazand dosarul fratilor Macau, a remarcat ca nu au avut avocat si nu au fost informati asupra dreptului pe care il aveau de a cere reexaminarea cazului.

Convingerea APADOR-CH ca in cazul fratilor Macau este intr-adevar vorba de o serie de incalcari ale drepturilor omului s-a format si in urma discutiilor reprezentantilor sai cu comandantul politiei orasului Victoria, maiorul Gheorghe Maftei. Acesta a sustinut mai intai ca atentia speciala pe care o dadea familiei Macau s-ar fi datorat faptului ca inca inainte de a fi parasit Romania, sotilor Emil si Maria Macau li s-ar fi aplicat o amenda pentru ca in anul 1992 au calatorit fara bilet pe tren, amenda care, fiind neplatita in termenul legal, a fost transformata in inchisoare contraventionala. Ulterior insa, in timpul discutiilor, s-a dovedit clar ca acea imprejurare nu avea de fapt nici o legatura cu seria de persecutii declansate dupa intoarcerea in tara a familiei Macau, pentru ca, intre timp, sanctiunea fusese prescrisa.

In ceea ce priveste retinerea din luna aprilie 1994, comandantul politiei Victoria a precizat ca ea s-a facut pe baza unui mandat de aducere al Parchetului Fagaras, sustinand ca, chiar daca in momentul retinerii lui Emil Macau data acelui mandat era depasita, el isi pastra totusi valabilitatea pana cand cel invitat la Parchet era gasit. O asemenea pozitie este in contradictie evidenta cu prevederile din Codul de procedura penala, potrivit carora un mandat de aducere trebuie sa aiba specificate ziua, ora si locul aducerii celui citat. Mai mult, comandantul sectiei de politie din orasul Victoria era absolut convins ca, in executarea unui mandat de aducere emis de Parchet, persoana convocata trebuia adusa mai intai la sectia de politie pentru a fi interogata si abia dupa acea la Parchetul care o convocase. Nici macar confirmarea din partea procurorului militar de la Brasov, prezent la discutie, nu l-a convins pe comandantul sectiei de politie din Victoria ca procurorul este cel care conduce o ancheta iar politistul este obligat sa i se subordoneze.

Aceasta atitudine a comandantului politiei din orasul Victoria a demonstrat reprezentantilor APADOR-CH cat de putin cunosc politistii din micile orase de provincie legile tarii si documentele internationale cu privire la drepturile omului semnate de Romania.

In urma sesizarilor Secretariatului General al organizatiei Amnesty International si a demersurilor APADOR-CH, in luna august 1994, Sectia Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General a dispus declansarea, de catre Parchetul militar Brasov, a unei anchete in acest caz. Pana la data redactarii acestui raport, APADOR-CH nu a primit nici un raspuns.

3. Cazul Ioan Epure (Lunca Pascani-Iasi)

In luna martie 1993 Ioan Epure a fost arestat de politia din Pascani sub invinuirea de a fi savarsit un omor. Acesta a sesizat APADOR-CH asupra faptului ca, pe timpul cercetarilor penale, politistii investiti cu cauza lui i-au luat declaratiile prin violenta: lovituri pe corpul gol cu bastoane din sarma si cauciuc si cu ciocanul intr-o scandura pusa pe piept. Din discutia avuta la penitenciar cu detinutul Epure a reiesit ca Parchetul Militar Iasi, sesizat asupra acestor abuzuri, dispusese neinceperea urmaririi penale impotriva politistilor. Adresandu-se Sectiei Parchetelor Militare din Parchetul General, APADOR-CH a fost instiintata, in luna aprilie 1994, ca cercetarile facute in cauza de Parchetul Militar Iasi au fost incomplete iar solutia de neincepere a urmaririi penale, netemeinica. Drept urmare s-a dispus infirmarea solutiei si inceperea urmaririi penale impotriva politistilor pentru savarsirea infractiunii de cercetare abuziva. Pana la sfarsitul anului 1994, cauza nu fusese solutionata.

4. Cazul Liviu-Petrisor Oprea (Campina)

Liviu-Petrisor Oprea, un tanar in varsta de 19 ani, a fost retinut, pe baza Legii 61/1991, in seara zilei de 11 aprilie 1993 de politia din Campina, in localul in care lucra ca barman si condus apoi la sectia de politie. Conform afirmatiilor facute de parintii sai, retinerea s-ar fi datorat refuzului lui Liviu-Petrisor Oprea de a-i mai da bautura pe credit unuia din subofiterii de politie care, in seara respectiva, voia sa ii „cinsteasca” pe o parte din consumatorii prezenti in local. In sediul politiei subofiterul l-a lovit pe tanar, potrivit declaratiilor acestuia, cu pumnii si cu un taburet in cap. Tatal tanarului, sosit la sectie, si-a gasit fiul cazut pe jos, cu urme clare de lovituri la cap, langa el aflandu-se resturile unui scaunel rupt. Alertat de starea grava a tanarului in urma violentelor comise asupra lui si la insistentele tatalui, ofiterul de serviciu din sectie a dispus transportarea imediata a acestuia, cu masina politiei si insotit de doi subofiteri, la spitalul din localitate. Aici, ca si in alte doua unitati spitalicesti, Spitalul numarul 9 si Spitalul Militar Central din Bucuresti, s-a stabilit ca diagnostic „traumatism cranian si cervical”.

Sesizat asupra acestui caz, in care intreg probatoriul, inclusiv numeroase documente medicale, indica o agresare a tanarului Liviu-Petrisor Oprea – care, potrivit aceluiasi probatoriu, nu s-a putut produce decat in timpul cat partea vatamata s-a aflat in retinerea politiei – Parchetul Militar Ploiesti a dispus, totusi, neinceperea urmaririi penale impotriva subofiterului de politie.

Procurorul militar insarcinat cu cercetarea cazului a ignorat toate certificatele medicale emise de medici specialisti, cerand o noua expertiza de la Institutul medico-legal din Bucuresti la noua luni dupa data incidentului. Evident, ultimul certificat de la IML nu mai continea diagnosticul anterior, neexcluzand, totusi, posibilitatea existentei unui traumatism cranian cu mai multe luni in urma. Pe baza acestui unic act, Parchetul militar Ploiesti a dat solutia de neincepere a urmaririi penale.

In urma investigatiilor pe care le-a intreprins, APADOR-CH a considerat solutia vadit netemeinica, sesizand Sectia Parchetelor Militare, care, in luna iulie 1994, a dispus infirmarea acelei solutii si completarea investigatiilor de catre un alt procuror. Pana la 31 decembrie 1994 APADOR-CH nu a fost informata asupra deciziei finale.

In opinia APADOR-CH, cazul Oprea este tipic pentru cat de dificil, daca nu chiar imposibil, este pentru victima sa probeze o agresiune petrecuta in sediul politiei. In acelasi timp, a nu se tine cont de obligatia politistilor de a asigura integritatea corporala si psihica a persoanelor aflate in custodia lor este cea mai buna dovada a perpetuarii vechilor mentalitati si obiceiuri.

5. Cazul Ioan Neagu (Brasov)

Ioan Neagu este o persoana bine cunoscuta in Brasov din cauza unui indelungat conflict de munca avut cu S.C.Fartec S.A. din localitate. Pe data de 30 septembrie 1994, Ioan Neagu se afla in zona unitatii ce urma a fi vizitata de presedintele Ion Iliescu. Doi paznici de la S.C.Fartec si un ofiter de politie i-au cerut sa paraseasca locul, dar Ioan Neagu le-a declarat ca nu avea nici o intentie de a-l aborda pe presedinte sau de a provoca scandal. Cateva minute mai tarziu, Neagu a fost inconjurat de un grup de politisti, lovit, impins intr-o masina a politiei si transportat la sectie. Aici a fost retinut aproape doua ore, dupa care a fost eliberat, fara a i se aduce vreo invinuire.

Certificatul medical eliberat atesta ca Ioan Neagu a fost lovit. Ioan Neagu a formulat plangere impotriva politistilor acuzati de comportare abuziva si a sesizat si APADOR-CH. Pana la data redactarii raportului nici asociatia, nici victima abuzului nu au primit vreo informatie in legatura cu stadiul investigatiilor.

6. Cazul Gabriela-Ioana Gavrila (Bucuresti)

Pe data de 4 iulie 1994, Gabriela-Ioana Gavrila a fost lovita de doi politisti pe holul din fata apartamentului in care locuieste. Apoi a fost tarata in lift, varata cu forta in masina politiei, amenintata permanent si insultata. A fost dusa la Parchetul de pe langa Judecatoria sectorului 3 (desi politistii erau din sectorul 1); dupa o serie de intrebari, i s-a permis sa plece. Gabriela-Ioana Gavrila s-a dus imediat la spital unde a obtinut un certificat medical atestand faptul ca fusese batuta si ca avea hemoragie ca urmare a loviturilor primite.

Gabriela-Ioana Gavrila a adresat Parchetului militar si Ministerului de Interne plangeri impotriva comportamentului abuziv al politistilor. Exista si un martor ocular al agresiunii comise, care a dat declaratie scrisa cu privire la cele petrecute.

APADOR-CH urmareste mersul investigatiilor in acest caz, asigurandu-i victimei si asistenta juridica necesara. Pana la 31 decembrie 1994 nu se primise nici un raspuns cu privire la cercetarile intreprinse.

*

c) Cazuri investigate de APADOR-CH in penitenciare

APADOR-CH a considerat, in urma unor plangeri individuale primite de la detinuti sau de la rudele acestora, ca este necesar sa-si extinda sfera preocuparilor si asupra locurilor de detentie. Aceasta cu atat mai mult cu cat Romania a ratificat, in 1994, Conventia europeana pentru prevenirea torturii ce va intra in vigoare in februarie 1995. Asociatia nu si-a propus sa analizeze conditiile de detentie in Romania decat prin prisma plangerilor individuale.

O prima constatare in relatia cu Directia Penitenciarelor din subordinea Ministerului de Justitie este ca exista o deschidere spre colaborarea cu organizatii reprezentand societatea civila, in ciuda tendintei de a invoca mereu, inclusiv in legatura cu regulamentul penitenciarelor, notiunea depasita a”secretului de stat”. Pentru a face o comparatie intre gradul de deschidere manifestat de diversele organe de stat abilitate sa aplice legea, este suficienta mentionarea faptului ca, in timp ce Ministerul Justitiei si Directia Generala a Penitenciarelor au autorizat toate vizitele cerute de APADOR-CH in penitenciare si au pus la dispozitia asociatiei regulamentul de functionare al penitenciarelor, este drept, doar pentru consultare la sediul lor, Ministerul de Interne a refuzat accesul la regulamentul privind aresturile politiei (diferit de cel al Penitenciarelor), precum si cererea APADOR-CH de a beneficia de un permis de intrare in aresturile politiei din Bucuresti (cererea respectiva avea in vedere accesul rapid si neanuntat in aresturile politiei din Bucuresti, tinand cont de regula celor 24 de ore de retinere fara mandat de arestare).

1. Cazul Radu-Daniel Achim (Bucuresti)

Radu-Daniel Achim, un tanar in varsta de 16 ani, a fost condamnat, in 1992, la 2 ani si sase luni internare in Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti, pentru comiterea infractiunii de furt. In august 1993 a fost internat in Spitalul penitenciar Jilava cu diagnosticul TBC pulmonar. La data de 14 ianuarie 1994 a fost transferat la Spitalul de ftiziologie Filaret din Bucuresti, unde, dupa o saptamana, a decedat. Din investigatiile reprezentantilor APADOR-CH a rezultat ca decesul tanarului Radu-Daniel Achim a avut drept cauze depistarea tardiva a bolii la Scoala Speciala de Munca si Reeducare de la Gaesti, si procedura birocatica, nepermis de lunga, de aprobare a transferarii bolnavului la Spitalul de Ftiziologie din Bucuresti. Aici, Radu-Daniel Achim a fost adus intr-o stare atat de grava incat practic nu mai exista nici o sansa de salvare: TBC la ambii plamani, insuficienta renala acuta si casexie. Potrivit opiniei specialistilor consultati de APADOR-CH, intre data la care bolnavul a solicitat intreruperea executarii pedepsei in vederea internarii intr-o clinica de specialitate (10 octombrie 1993) si data la care instanta judiciara a admis aceasta cerere (13 ianuarie 1994) s-a scurs un timp mult prea indelungat pentru starea in care se afla tanarul Achim .

APADOR-CH a sesizat Ministerul Justitiei care are in subordine locurile de detentie. De asemenea, Parchetul militar efectueaza investigatii cu privire la cauza decesului. Pana la data redactarii raportului, cercetarile nu se incheiasera.

2. Cazul Marian Tudorache (Penitenciarul Gherla)

Detinutul Marian Tudorache a sesizat APADOR-CH, in luna mai 1994, asupra relelor tratamente care i se aplicau in Penitenciarul Gherla. In urma investigatiilor intreprinse in penitenciar de reprezentanti ai APADOR-CH s-a confirmat cea mai mare parte a plangerilor detinutului. Astfel, acestuia i s-a refuzat in mod nelegal si nejustificat sa se casatoreasca cu concubina sa, aflata si ea, in detentie temporara, in Penitenciarul Gherla. Pe timpul investigatiilor s-au obtinut dovezi ca detinutul a fost supus unor violente fizice de catre unii subofiteri supraveghetori (gardieni). Pentru una din incercarile de a trimite asociatiei noastre o scrisoare Marian Tudorache a fost sever pedepsit iar scrisoarea i-a fost retinuta pentru ca ar fi continut „calomnii la adresa cadrelor”.

Asupra acestor nereguli, ca si a altora de ordin general din penitenciar, APADOR-CH a informat Directia Generala a Penitenciarelor. In acelasi timp, constatand atitudinea ostila a majoritatii ofiterilor si subofiterilor fata de Marian Tudorache, ca si cererea insistenta a lui de a fi mutat din aceasta unitate, s-a cerut si s-a obtinut transferarea detinutului in alt penitenciar.

3. Cazul Relu Axinte (Penitenciarul Gherla)

In luna august 1990 in Penitenciarul Gherla a avut loc o revolta a detinutilor. Relu Axinte, unul din participantii la revolta, a fost condamnat pentru fapta sa la cinci ani inchisoare, pe langa pedeapsa initiala. Detinutul a reclamat APADOR-CH tratamentele inumane la care a fost supus de catre personalul penitenciarului. Investigatiile facute de reprezentantii asociatiei in 1994, au confirmat in buna parte plangerile detinutului, in sensul ca timp de aproape doua luni de la inabusirea revoltei, participantii la ea au fost izolati intr-o cladire separata, tinuti legati cu mainile la spate si cu lanturi la picioare. Gardienii au admis ca, atunci, s-a recurs la acest gen de pedepse, ulterior interzise de Directia Generala a Penitenciarelor. Relu Axinte a mai afirmat ca li s-a ordonat sa stea in genunchi de la desteptare si pana la stingere, ca erau batuti zilnic si ca ratia de hrana le-a fost redusa la 6-7 linguri de mancare pe zi pe toata durata anchetei. Detinutul a declarat ca relele tratamente au continuat in ceea ce il priveste, lucru confirmat de mentiunile facute de medicul inchisorii in dosarul sau medical.

APADOR-CH a instiintat Directia Generala a Penitenciarelor despre aceasta situatie, precum si despre deficientele constatate in timpul vizitarii penitenciarului. Relu Axinte a fost transferat la un alt penitenciar.

4. Cazul Nicolae Gheorghe (Penitenciarul Bucuresti)

Detinutul Nicolae Gheorghe s-a plans APADOR-CH ca ar fi fost batut groaznic de un ofiter supraveghetor, ca ar fi fost dus la spital in stare de coma si ca ar avea partea stanga a corpului paralizata. De asemenea, a reclamat si faptul ca nu i s-a dat posibilitatea sa conteste o decizie a Judecatoriei de a nu fi pus in libertate conditionata. Reprezentantii APADOR-CH au constatat la fata locului ca afirmatiile detinutului erau, in mare parte, neadevarate: ofiterul acuzat nu fusese de serviciu in ziua respectiva, tranportarea la spital avusese loc mult dupa data precizata de detinut iar foaia de observatie nu mentiona nici un traumatism. Paralizia invocata de detinut era inexistenta. Pe de alta parte, dosarul medical al detinutului cuprindea o lista lunga de boli de la TBC pulmonar la spondiloza, este drept, stationare. Cu toate acestea, medicul penitenciarului scrisese mare, pe coperta dosarului medical, „simulant”. Argumentele doctorului se refereau la simularea unor atacuri de tuse insotite de expectorari cu sange ce ar fi provenit din taierea in gura cu lama. Scopul ar fi fost, dupa spusele medicului, internarea in spitalul penitenciar sub pretextul reactivarii TBC-ului pulmonar. Dupa ce reprezentantii APADOR-CH au vizitat spitalul penitenciar, singurul din tara, si au vazut ca unitatea era nu numai supraaglomerata, mai ales la sectia TBC, dar si mult sub standarde sub aspect hrana, exercitiu zilnic, igiena corporala, a devenit greu de inteles de ce un detinut ar fi dorit sa ajunga acolo.

In legatura cu refuzul autoritatilor penitenciarului de a-i oferi lui Nicolae Gheorghe posibilitatea de a contesta decizia judecatoreasca cu privire la respingerea punerii sale in libertate conditionata, explicatile au fost confuze de ambele parti. In cele din urma, la cererea detinutului, se luase hotararea transferarii sale la un alt penitenciar de unde, crede Nicolae Gheorghe, va avea mai multe sanse de eliberare inainte de ispasirea intregii pedepse.

La penitenciarul Bucuresti (care, exceptand invecinarea cu spitalul penitenciar Bucuresti, nu are nimic comun cu acesta din urma) reprezentantii APADOR-CH au ascultat aprecierile unui tanar ofiter in legatura cu cei aflati in arest preventiv. Dupa parerea lui, aceste persoane care asteapta sa fie judecate, trebuie sa treaca printr-o perioada de „pregatire”, de „adaptare la viata in penitenciar” timp de doua saptamani deoarece „toti sunt vinovati si deci vor fi condamnati la tribunal”. Tanarul ofiter a respins astfel insasi notiunea de prezumtie de nevinovatie. Penitenciarul Bucuresti, ca de altfel, multe asemenea institutii, nu face diferenta dintre cei condamnati definitiv si cei care asteapta sa fie judecati.

*

d) Reactia politiei locale in cazul conflictelor interetnice

1. Cazul Hadareni, comuna Chetani, judetul Mures

In ziua de 20 septembrie 1993, in urma unui incident violent intre doi romi, fratii Rupa Lupian si Pardalian Lacatus, si un roman, Craciun Chetan, acesta din urma a decedat in drum spre spital. Cei doi romi s-au refugiat in casa unei rude in vreme ce satenii au inconjurat casa si i-au dat foc pentru a-i determina pe cei doi romi sa iasa din ascunzatoare. Politistii din Chetani, ajunsi la fata locului, au incercat sa-i aresteze pe fratii Lacatus, dar au fost impiedicati de satenii furiosi. Romii au fost linsati de multime, casa a ars pana in temelii, iar dupa stingerea incendiului, printre ruine s-a mai gasit un cadavru, identificat ulterior ca apartinand unui alt rom, Mircea Zoltan. Timp de cateva ore dupa acest incident, in ciuda prezentei politistilor, satenii au incendiat alte 12 case locuite de romi.

Din cele prezentate mai sus, rezulta ca politistii nu au fost capabili sa-i protejeze pe cei doi romi de furia multimii si nici sa previna incendierea caselor. Mai mult, politia avea deja semnale in legatura cu situatia tensionata din Hadareni, ca rezultat al nemultumirii satenilor fata de modul in care autoritatile locale rezolvasera plangerile lor impotriva unor fapte antisociale comise de romi. Ar fi trebuit deci, sa se ia masuri de prevenire a conflictului, fie prin instalarea unui post temporar de politie la Hadareni, fie prin alertarea jandarmilor si politistilor de la Targu-Mures. Dupa declansarea incidentului interventia lor a fost ineficienta.

Singura masura luata in urma conflictului interetnic de la Hadareni pana la sfarsitul lui decembrie 1994 – deci timp de un an si trei luni – a fost demiterea colonelului Palade, seful Inspectoratului judetean de politie. Un reprezentant al Consiliului pentru Minoritatile Nationale a afirmat ca unul din politistii prezenti la Hadareni la primul incident ar fi fost arestat. Cu ocazia unui seminar care s-a desfasurat la Targu-Mures in noiembrie 1994, o reprezentanta a IGP a confirmat stirea. Ulterior, surse neguvernamentale de la Targu-Mures au infirmat aceste informatii.

2. Cazul Racsa, comuna Orasul Nou, judetul Satu Mare

Pe data de 26 mai 1994 doi tineri romi, ambii locuind intr-un alt sat din zona, au ucis si jefuit un cioban roman din Racsa. In mai putin de 24 de ore politia i-a prins pe faptasi si a restituit proprietarilor din Racsa 64 din cele 66 de oi furate.

Peste trei zile, in data de 29 mai, a avut loc inmormantarea victimei. Satenii participanti, infierbantati de alcool, s-au dus in zona locuita de romi, la 2 km de sat. Romii, preveniti de venirea satenilor, si-au abandonat in graba cele noua gospodarii, pe care agresorii le-au jefuit si incendiat. Un echipaj al politiei de la Negresti, aflat in zona, s-a deplasat rapid la Racsa, dar nu a putut decat sa constate ca toate casele romilor ardeau. Politia sustine ca nu putea risca o interventie, dat fiind numarul mic de politisti (trei), fata de multimea dezlantuita, de aproximativ 800-1.000 de oameni. Violentele au luat sfarsit numai la sosirea jandarmilor de la Satu Mare.

In urma anchetei intreprinse de Politia judeteana, Parchetul a emis mandate de arestare pentru un numar de 13 invinuiti, eliberati la scurt timp de Judecatoria Satu Mare. La 30 iunie 1994, prin rechizitoriul Parchetului de pe langa Judecatoria Satu Mare, s-a dispus trimiterea in judecata a celor 13 inculpati precum si a altor 25 de persoane. S-a retinut in sarcina lor savarsirea infractiunilor de furt calificat in dauna avutului privat, distrugere in dauna avutului privat (inclusiv distrugere prin incendiere), violare de domiciliu si ultraj contra bunelor moravuri. Primul termen a avut loc la 23 noiembrie 1994, dar, pentru ca o parte din inculpati nu aveau avocati, cauza s-a amanat pentru data de 18 ianuarie 1995.

In cazul Racsa, politia a actionat mult mai rapid si mai eficient decat in situatiile similare anterioare. Totusi, i se poate imputa faptul ca nu a anticipat reactiile violente ale satenilor, cu atat mai mult cu cat chiar in judetul Satu Mare mai avusesera loc cel putin doua asemenea incidente (la Turulung si Apa). Romii din Racsa au refuzat sa se mai intoarca in sat, cu toate insistentele autoritatilor judetene care obtinusera chiar si angajamentul satenilor ca vor recladi casele distruse. Motivul invocat de romi a fost acela ca politia din comuna Orasul Nou, aflata la circa 2 km de Racsa nu le-ar putea garanta ca incidentul nu se va mai repeta. Totusi, Inspectoratul judetean de politie a mai transferat inca un politist in comuna, sporind efectivele de la doi la trei subofiteri.

*

CONCLUZII

1. Inspectoratul General al Politiei a demonstrat ca nu este nici pregatit, nici dornic de a intra intr-un dialog cu o asociatie pentru apararea drepturilor omului. Punctele de vedere ale reprezentantilor IGP si ai APADOR-CH difera radical in privinta prioritatilor: primii considera ca politistii vinovati de abuzuri sunt exceptii si deci nu trebuie insistat asupra lor pentru a nu afecta imaginea publica a politiei, in vreme ce ultimii socotesc ca victimele acestor abuzuri trebuie aparate iar politistii vinovati trebuie trasi la raspundere, iar rezultatele facute publice. Dupa parerea APADOR-CH tocmai minimalizarea sau chiar musamalizarea acestor cazuri afecteaza reputatia institutiei in ansamblu.

2. Foarte multi politisti, mai ales din mediul rural sau din mici localitati urbane au cunostinte modeste in domeniul juridic, inclusiv Constitutia, codul penal si codul de procedura penala. In privinta drepturilor omului, ei nu pot admite ca persoanele pe care le retin sau aresteaza beneficiaza de prezumtia de nevinovatie pana la ramanerea definitiva a hotararii tribunalului. Desi tratamentele inumane sau degradante, inclusiv bataia, sunt interzise, exista destul de numeroase cazuri in care unii politisti recurg la asemenea metode pentru a smulge suspectului marturisirea ca a comis fapta imputata si chiar fapte anterioare, ramase pana atunci in faza de „autor necunoscut”. De multe ori, asemenea „tratamente” sunt aplicate cu motivarea ca natura infractiunii comise ii indigneaza (talharie, viol, relatii homosexuale etc).

3. Profesionalismul unor politisti, mai ales al celor care lucreaza in afara marilor orase, lasa de dorit, lucru evident daca se iau in considerare urmatoarele aspecte: lipsa de pregatire teoretica, oscilarea intre absenta oricarei reactii in unele situatii critice si recurgerea la metode brutale in altele, necunoasterea multiplelor tehnici de imobilizare a adversarului altfel decat prin folosirea, de multe ori excesiva, a fortei, nepriceperea in analizarea unor stari de spirit ale populatiei civile cu potential exploziv si in consecinta neputinta de a preveni incidente violente.

Nu pot fi contestate dificultatile obiective cu care se confrunta politia, inclusiv lipsa unor oameni bine pregatiti profesional. In sistemul actual de pregatire a viitorilor politisti se merge pe ideea superspecializarii prin studii aprofundate de natura teoretica. Fara indoiala ca acesti specialisti sunt absolut necesari in sistemul unei politii democratice, dar aceasta nu rezolva problema pregatirii politistilor din mediul rural sau din micile orase. Poate ca organizarea unor cursuri intensive de cateva luni pentru numerosii tineri dornici sa intre in politie ar contribui la reimprospatarea mai rapida a cadrelor din afara marilor orase.

4. Existenta si aplicarea unor legi cum ar fi Legea 61/1991 (adoptata inainte de intrarea in vigoare a Constitutiei) ofera politistilor posibilitatea legala desi neconstitutionala, de a incalca drepturile omului.

5. Demilitarizarea politiei ramane inca un deziderat, in ciuda eliminarii formale a termenului „militar” din Legea 26/1994. Statutul politistului, care ar fi putut clarifica multe probleme, nu a fost inca introdus in Parlament, desi Ministerul de Interne ar fi trebuit sa faca acest lucru inca din luna august 1994.

Atata vreme cat politistii acuzati de a fi comis un abuz sunt investigati de procurori militari, uneori cu colaborarea organelor de cercetare penala din Ministerul de Interne, atata vreme cat ei vor fi judecati de tribunale militare si, mai ales, atata vreme cat persoana ce se considera victima a abuzului nu va putea ataca in justitie deciziile Parchetului militar, nu se va putea vorbi de accesul liber la justitie, garantat tuturor persoanelor prin art.21 din Constitutia Romaniei.

6. Desi APADOR-CH este convinsa de necesitatea modificarii competentelor Parchetului militar in privinta cercetarii politistilor, aceasta institutie s-a dovedit mult mai deschisa si mai cooperanta decat Inspectoratul General al Politiei. Nu de putine ori, Sectia Parchetelor Militare a analizat cu seriozitate argumentele si probele aduse de asociatie in urma investigatiilor extrajudiciare intreprinse de reprezentantii sai in cazuri individuale in care civili au fost victime ale unor abuzuri ale politistilor. Au existat situatii in care Sectia Parchetelor Militare a infirmat decizii initiale de neincepere a urmaririi penale si, dupa completarea investigatiilor, s-a hotarat trimiterea in judecata a politistilor respectivi.

O mentiune speciala se cuvine pentru sprijinul acordat si activitatea desfasurata de Serviciul pentru drepturile omului din cadrul Parchetului General.

*
* *

Up

IV. MINORITATILE IN ROMANIA

A. SITUATIA MINORITATILOR NATIONALE

1. Contextul

Situatia minoritatilor nationale in Romania prezinta o problematica mai ampla decat violarea unor drepturi ale persoanelor care apartin acestor minoritati. Exista multe fapte care impun luarea in considerare a dimensiunii colective, de sistem, a problematicii. Romania are 18 minoritati nationale, recunoscute ca atare. Numarul persoanelor care le compun difera de la cateva mii, in cazul a 16 minoritati, pana la 409.723 in cazul romilor si 1.620.199 in cazul minoritatii maghiare (datele sunt luate din recensamantul din 7 ianuarie 1992). Problemele si necesitatile lor sunt diferite, in functie de manifestarea diferita a sentimentului apartenentei la o minoritate si de dorinta afirmarii identitatii nationale. Intr-un fel isi pune problema folosirii limbii materne si instruirii in limba materna o minoritate care numara 10-20.000 de oameni si altfel se prezinta lucrurile pentru 1.700.000 de etnici maghiari, pentru care propria comunitate este suficienta pentru a trai si munci numai in cadrul ei. De asemenea, romii se confrunta cu probleme grave (altele decat doar editarea unor ziare sau organizarea de spectacole) a caror rezolvare nu mai poate fi amanata.

In 1994 a continuat in presa propaganda sovina, xenofoba si antisemita. La Racsa, jud. Satu Mare, a avut loc un conflict in care s-a repetat schema din celelalte peste 30 de cazuri anterioare: distrugerea caselor romilor si alungarea lor din localitate. In paralel, la sfarsitul anului 1993 au fost trimise Camerei Deputatilor doua proiecte de lege privind drepturile minoritatilor nationale (al UDMR si al Consiliului pentru Minoritatile Nationale) si a fost formata o Comisie speciala pentru discutarea lor. Tot in 1994, in guvern au fost inclusi pentru prima data reprezentanti ai unui partid auto-definit drept nationalist: Partidul Unitatii Nationale a Romanilor (PUNR). Pe de alta parte Guvernul roman a inceput negocieri cu Guvernul maghiar, pentru incheierea unui tratat de buna vecinatate care, in principiu, ar urma sa cuprinda referiri la drepturile minoritatii maghiare.

Aceasta situatie complicata si complexa a determinat APADOR-CH sa actioneze pe doua planuri: pe de o parte sa initieze cercetari asupra principiilor care definesc statutul minoritatilor in Romania, iar pe de alta parte sa continue investigatiile in cazurile de violari ale drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor nationale si in particular, cele privind violentele impotriva etniei romilor.

*

2.1. Analiza proiectelor de lege privind minoritatile nationale

Atentia acordata de APADOR-CH statutului minoritatilor nationale si la nivel conceptual este in acord cu preocuparile forurilor internationale, iar motivele sunt cunoscute: recrudescenta tensiunilor etnice, conflictele din spatiul fostei Iugoslavii si cel al fostei Uniuni Sovietice, punerea in discutie a frontierelor stabilite in urma celui de-al doilea razboi mondial pe criteriul apartenentei etnice etc. Analizele au avut in vedere aspecte de ordin politico-juridic ridicate de statutul minoritatilor si au fost elaborate documente (sub egida Centrului pentru Drepturile Omului, sectiune tematica a APADOR-CH) care au stat la baza interventiei asociatiei pe langa institutii implicate direct sau indirect in problematica minoritatilor nationale.

*

APADOR-CH a decis ca, intr-o prima faza, sa discute cu reprezentantii minoritatii maghiare optiunile ei privind statutul minoritatilor nationale. Intalnirea membrilor APADOR-CH cu principalii autori ai proiectului de lege elaborat de UDMR a avut loc in luna mai 1994, la Tusnad Bai. Ulterior, in luna octombrie 1994, sub egida Centrului pentru Drepturile Omului a fost publicat, in romana si engleza, volumul „Conceptia UDMR privind drepturile minoritatilor nationale in Romania”, care face o analiza a conceptelor UDMR, asa cum rezulta ele din proiectul de lege trimis Parlamentului in noiembrie 1993.

Concluziile acestui studiu sunt urmatoarele. Proiectul de lege propus de catre UDMR este coerent si permite o interpretare fara ambiguitati a notiunilor folosite. Dar el propune conceptualizari care ridica importante intrebari de ordin politico-juridic, care cer, fiecare din ele, o analiza separata. Astfel, proiectul considera drepturile minoritatilor ca drepturi colective ce fac parte din categoria drepturilor omului, teorie care, desi amplu dezbatuta, nu si-a gasit, pana acum, consacrarea in legislatia internationala privind drepturile omului. De asemenea, se afirma ca o minoritate trebuie sa aiba dreptul de a se autodefini si organiza drept „comunitate autonoma”, aceasta fiind indreptatita la „autodeterminare interna” care se manifesta prin „autonomie personala”, „autonomie locala” si „autonomie regionala”. In fine, comunitatea autonoma este prezentata ca subiect politic, factor constitutiv al statului, si persoana juridica de drept public.

O prima observatie este aceea ca la baza acestor concepte sta in exclusivitate criteriul etnic. Din aceasta cauza exista posibilitatea interpretarii lor prin prisma conotatiilor pe care concepte similare le-au capatat in dreptul international si care justifica reticenta in acceptarea lor. Astfel, autodeterminarea interna, legata de o comunitate autonoma, constituita pe principiul etnic, in conditiile in care comunitatea poate fi considerata popor (iar literatura din domeniu lasa loc si pentru aceasta interpretare) isi poate pierde foarte usor conotatia interna, evoluand spre principiul autodeterminarii popoarelor ca atare, a carei finalitate poate fi inclusiv secesiunea. Trebuie precizat ca in limbajul international termenul de autodeterminare interna a patruns intr-un sens opus celui folosit de proiect, acest termen vizand pe toata lumea si nu numai un grup etnic sau o comunitate anume, caracterul civic fiind singurul avut in vedere.

A considera comunitatea autonoma – constituita exclusiv pe criterii etnice – subiect politic si juridic de drept public, factor constitutiv al statului, inseamna, in primul rand, a considera ca statul poate fi constituit din comunitati autonome, minoritati etnice sau religioase, majoritati nationale etc. Dar aceasta reprezinta o reinterpretare de anvergura a notiunii de stat, in raport cu sensul general acceptat, in terminologia actuala un stat fiind o organizatie juridica si politica, avand puterea de a cere supunere si loialitate cetatenilor sai si numai lor, relatia institutionalizata existand numai intre stat si cetateni, nu si intre stat si o comunitate etnica sau minoritate nationala ca atare. Pe de alta parte, aceasta reinterpretare presupune a accepta ca statul sa apara fragmentat si dezechilibrat intre „componentele” sale etnice (comunitati autonome, natiunea majoritara, minoritati), in conditiile in care comunitatile autonome si minoritatile devin subiect juridic, fara ca natiunea majoritara, in sens etnic, sa aiba acest statut.

A considera minoritatea nationala persoana de drept public, inseamna a institui, pentru ea si membrii care o alcatuiesc, o putere paralela celei statale, dreptul public corespunzand acelui tip de relatii sociale care se stabilesc intre persoanele care detin autoritatea si persoanele care se supun. Doua categorii de consecinte decurg din aceasta situatie: unele privesc raportul dintre minoritate si stat, altele raportul dintre minoritate si membrii sai. In primul caz apare problema instituirii unei eventuale competitii la nivelul functiilor – interne si externe – ale statului. Conferirea statutului de subiect de drept public (invocandu-se si dreptul la autodeterminare interna a unei comunitati autonome constituita pe criterii etnice) poate determina o fragmentare a suveranitatii statului si substituirea sa, in planul relatiilor internationale, de catre comunitatile autonome. In ceea ce priveste functia interna, pentru persoanele apartinand minoritatii nationale, comunitatea capata – intr-un subdomeniu specific, al identitatii, limbii etc. – prerogativele pe care statul le are pentru cetatenii sai. Dar proiectul de lege nu prevede remediile impotriva eventualelor abuzuri comise de comunitatea autonoma, ca subiect de drept. Persoana care apartine unei minoritati nationale apare mult mai putin protejata fata de comunitatea autonoma decat fata de stat, impotriva caruia exista un mecanism de plangere intern si international.

In acelasi timp, desi este evident ca descentralizarea si autonomia administrativa reprezinta modalitatea cea mai eficienta pentru asigurarea exercitarii drepturilor, introducerea in structura administrativa a statului a criteriului nationalismului etnic si trasarea unor granite administrativ-teritoriale pe criterii exclusiv etnice nu poate fi sustinuta.

In ceea ce priveste drepturile propriu-zise pe care le enumera proiectul de lege, unele se incadreaza in standardele internationale si sunt indispensabile pastrarii si afirmarii identitatii nationale. Exista altele care, desi comparative cu cele de care se bucura minoritatile din alte tari, par a nu avea un corespondent in vointa politica romaneasca, in special atunci cand se pune problema modificarii Constitutiei (cum este cazul folosirii limbii materne in justitie, sau alocarea unei cote de reprezentare a minoritatilor in institutiile publice si organele judecatoresti).

*

Un al doilea studiu a privit proiectul redactat de Consiliul pentru Minoritatile Nationale, trimis Parlamentului in decembrie 1993. El a fost publicat in volumul „Legislatia in tranzitie”, aparut in ianuarie 1995. Acest proiect este departe de a acoperi problematica drepturilor minoritatilor si de a se conforma cadrului international. Desi contine referiri la drepturile colective, el pare mai mult interesat sa garanteze siguranta financiara si anumite prerogative pentru organizatiile care reprezinta minoritatile. Chiar daca unele din drepturile individuale prevazute sunt firesti si necesare, abordarea intregii problematici a minoritatilor nationale prin prisma primelor doua observatii face ca intreg proiectul sa nu aiba substanta necesara unei legi de o asemenea importanta.

Dintre principalele observatii critice facute asupra acestui proiect de lege enumeram:

(a) Textul afirma si reafirma loialitatea minoritatilor nationale fata de statul roman. Se instituie astfel, cel putin implicit, o prezumtie de posibila activitate subversiva a organizatiilor minoritatilor nationale numai pentru ca apartin acestor minoritati.

(b) Accentul cade pe garantarea nu atat a drepturilor persoanelor apartinand minoritatilor (sau minoritatilor ca atare) cat a drepturilor organizatiilor care le reprezinta.

(c) Nu sunt prevazute garantii firesti, cum ar fi dreptul minoritatilor de a infiinta partide politice pe criterii etnice, recunoscut de Recomandarea 1201 a Consiliului Europei, pe care Romania s-a angajat sa o respecte.

(d) Intr-o lege interna ar fi trebuit trecuta o referinta precisa cu privire la ponderea minoritatilor intr-o regiune unde s-ar consacra dreptul persoanelor apartinand acestor minoritati de a se adresa autoritatilor publice in limba lor materna – si nu doar referirea la „proportii substantiale”.

(e) Nu poate fi acceptata ideea obligativitatii „tinerilor din randul minoritatilor nationale” de a invata limba oficiala – limba oficiala fiind aceea in care autoritatile se adreseaza cetatenilor si nu cea care ar trebui invatata de cetatenii tarii.

(f) Proiectul defineste mai multe infractiuni, pentru care nu se prevad pedepsele si nici nu se fac trimiteri la legea penala, dar unele din formulari aduc atingere libertatii de exprimare.

2.2. Elaborarea unui proiect de lege alternativ

Considerand ca, datorita motivelor expuse mai sus, nici unul dintre cele doua proiecte nu poate fi sustinut, si nu are sanse reale de a fi adoptat, socotind ca rezolvarea problematicii minoritatilor este o conditie a stabilitatii interne a Romaniei, Centrul pentru Drepturile Omului de sub egida APADOR-CH a elaborat propriul proiect de lege. Obiectivul acestei initiative este recunoasterea drepturilor ca atare si garantarea exercitarii lor, individual sau in comun, fara a recurge la conceptualizari pe care societatea si lumea politica romaneasca nu sunt pregatite sa le accepte. Raportarea la standardele internationale, obligatorii, a fost permanenta.

Cateva observatii se impun cu privire la acest proiect:

(a) S-a considerat ca identitatea nationala (care include folosirea limbii si specificitatea culturala) este un drept colectiv care face parte din drepturile omului.

(b) Este exprimata ideea ca dreptul la perpetuarea traditiilor proprii minoritatilor include si dreptul lor la pastrarea sau redobandirea institutiilor create de-a lungul timpului si care exprima aceste traditii, indiferent daca sunt de invatamant, de cult sau altele (una din problemele cele mai importante ale minoritatii maghiare din Romania fiind, din acest punct de vedere, cea a Universitatii Bolyai din Cluj).

(c) Referitor la folosirea limbii materne in administratie si inscriptionarea bi- sau multilingva, s-a optat pentru utilizarea lor in acele localitati in care persoanele apartinand minoritatilor nationale sunt intr-un procent de minimum 20%. Aceasta limita este peste cea propusa de UDMR (10%, si care oferea mai multe sanse tocmai minoritatilor mici), dar ea a avut in vedere traditiile din perioada interbelica si exemplele altor legislatii. Trebuie precizat ca procentul poate fi coborat prin decizia consiliilor locale.

(d) S-a optat pentru prevederi complementare Constitutiei, pornind de la realitatea politica din tara unde orice incercare de modificare a legii fundamentale este privita cu ostilitate. Aceasta inseamna ca orice proiect de lege care presupune o asemenea modificare este sortit esecului. Astfel, respectand prevederea constitutionala potrivit careia procedura judiciara se desfasoara numai in limba oficiala (care este limba romana), solutia proiectului de lege oferit de Centrul pentru Drepturile Omului a fost de folosire a limbii materne prin interpret, serviciile acestuia fiind gratuite in toate categoriile de cauze (in prezent ele functionand doar in cele penale). Este adevarat ca aceasta solutie nemultumeste, in primul rand, pe etnicii maghiari (Constitutia Romaniei din 1965 prevedea limba materna ca limba a procedurii judiciare), dar ea este in concordanta cu prevederile Cartei europene a limbilor regionale sau minoritare, pe care Romania, la admiterea sa in Consiliul Europei, s-a angajat sa o semneze.

Ulterior, asociatia a continuat aceasta initiativa printr-o activitate de dezbatere publica, de convingere a factorilor politici si guvernamentali, in scopul promovarii proiectului amintit fiind stabilite contacte cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale, cu lideri si parlamentari din diferite partide politice. Deschiderea sesiunii parlamentare, in februarie 1995, va fi si startul unui program de obtinere a sprijinului parlamentar pentru Proiectul de lege privind drepturile minoritatilor nationale, elaborat sub egida Centrului pentru Drepturile Omului.

*

3. Relatia cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale

In 1994 APADOR-CH a continuat colaborarea cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale (CMN), la ale carui sedinte participa din 1993 ca observator. Reprezentanti ai APADOR-CH au sustinut comunicari la Seminariile organizate de CMN, au oferit si au primit din partea CMN documente asupra problematicii minoritatilor si s-a stabilit chiar o colaborare de principiu in privinta promovarii unei legi privind drepturile minoritatilor nationale.

Strategia APADOR-CH in relatia sa cu Consiliul pentru Minoritatile Nationale are in vedere cateva observatii, rezultate din urmarirea atenta a activitatii CMN:

(a) Consiliul pentru Minoritatile Nationale s-a dovedit a fi o structura utila rezolvarii problematicii celor 16 mici grupuri etnice. Este importanta posibilitatea oferita acestora de a utiliza cadrul de exprimare si sustinere a intereselor lor care este CMN. Finantarea unor publicatii in limba minoritatilor nationale si a unor proiecte ale organizatiilor lor reprezentative constituie un real aport la prezervarea (sau, in multe cazuri, la revigorarea) identitatii si traditiilor acelor minoritati.

(b) Cu mijloacele de care dispune, CMN a intervenit in scopul limitarii consecintelor conflictului de la Racsa in care locuintele romilor au fost atacate, jefuite si distruse, iar ei alungati din sat; de asemenea CMN a incercat sa se implice in actiunea de reconstruire a caselor din Hadareni. Dar acest efort a ramas mai mult de ordin cosmetic (sume alocate pentru reconstruirea unor case distruse sau direct victimelor, incercarea de mediere intre parti), de vreme ce nu au fost depasiti factorii care determina aceste conflicte cu caracter etnic: (i) continuarea propagandei sovine/rasiale (inclusiv pe postul national de televiziune); (ii) lipsa de vointa, sau incapacitatea autoritatilor statului de a asigura protectia necesara, astfel ca populatia micilor localitati sa nu fie lasata fara aparare in fata delincventei si a violentelor; (iii) crearea unui sentiment de impunitate, prin neaplicarea justitiei, in cazul violentelor savarsite de grupuri de cetateni impotriva romilor. Mai mult, fiind o organizatie guvernamentala, CMN a incercat sa nege constant caracterul etnic al conflictelor in care victime au fost comunitatile de romi si responsabilitatea guvernului, in acest sens. De aceea, si pe buna dreptate, organizatiile romilor reproseaza CMN faptul ca nu are o pozitie corespunzatoare in privinta situatiei minoritatii romilor.

(c) Dar aspectul cel mai discutabil privind organizarea si functionarea CMN este pozitia sa de contrapondere la cererile UDMR, privind drepturile minoritatii maghiare. In 1993 UDMR si-a anuntat retragerea reprezentantilor din CMN, in semn de nemultumire fata de activitatea Consiliului. Este evident ca minoritatea maghiara nu poate fi tratata asa cum sunt tratate micile minoritati despre care am amintit si ca este o strategie periculoasa sa contrapui reclamatiilor ei actiunile pozitive ce privesc celelalte 16 mici minoritati.

In acest context, APADOR-CH considera ca este necesar un efort de mediere intre CMN si organizatiile romilor, respectiv, UDMR. APADOR-CH, aflata in contact cu toate partile implicate, a insistat, in spiritul drepturilor si libertatilor fundamentale, al principiilor de nediscriminare si toleranta, al documentelor internationale si al Constitutiei Romaniei, pentru un dialog real intre Guvern si cele doua „mari” minoritati – conditie a reducerii pericolului unor conflicte etnice, bucurandu-se de receptivitatea CMN, a UDMR si a unor organizatii ale romilor.

*

4. Violente impotriva romilor

In anul 1994, APADOR-CH a continuat sa monitorizeze situatia acelor cazuri in care segmente ale comunitatii romilor au fost victime ale agresiunii localnicilor. In urma unei analize atente, APADOR-CH a ajuns la concluzia, comunicata tuturor autoritatilor, ca aceste conflicte au avut si continua sa aiba, alaturi de un caracter social si unul interetnic. Din cazurile investigate si prezentate in continuare, rezulta ca modalitatea producerii lor a fost peste tot aceeasi: in anumite localitati a existat o stare de tensiune intre comunitatile de romani si/sau maghiari, pe de o parte, si de romi, pe de alta parte; determinata de comportamentul antisocial si chiar infractional al unor romi, starea aceasta s-a agravat ca urmare a nepedepsirii vinovatilor. In atare situatii, grupuri mari de localnici au decis sa aplice propria lor justitie, incendiind casele romilor, alungandu-i din sate, si, uneori, chiar omorand sau ranind mai multe persoane.

Evident aceasta reactie, in primele cazuri cand a avut loc, a avut un caracter social. Ceea ce s-a petrecut ulterior a determinat schimbarea acestuia: in loc sa actioneze cu maximum de operativitate pentru descoperirea si pedepsirea celor vinovati – statul de drept presupunand nu numai respectarea legii de catre toti, ci si aplicarea ei fara discriminare -, autoritatile au tergiversat cercetarile, atunci cand le-au declansat, pana cand cazurile au iesit din atentia opiniei publice. S-a creat astfel convingerea ca in acele situatii in care victimele sunt romi, agresorii romani sau maghiari raman nepedepsiti. Unele din aceste cazuri au fost intens mediatizate: s-a insistat mult, in special prin Televiziunea nationala, asupra caracterului social al acestor violente, de multe ori prezentarea fiind facuta astfel incat sa justifice actiunea satenilor. In acelasi timp, s-a evitat permanent orice referire la consecintele legale ale comiterii unor asemenea fapte. Aceasta a dat curaj locuitorilor din alte sate sa aplice aceeasi metoda si sa procedeze la „pedepsirea” consatenilor lor romi.

Bilantul celor peste 30 de cazuri de violente comise impotriva romilor este incredibil: de partea victimelor sute de case incendiate, din care doar cateva reconstruite, multi romi alungati din sate (inclusiv copii, batrani, femei), cativa omorati; de partea agresorilor nimeni arestat, si numai cativa condamnati pentru delicte minore. Tradus in termeni juridici aceasta inseamna impunitate. Asa se si explica faptul ca la Hadareni, o asemenea opinie a fost exprimata chiar in timpul unui miting de catre un lider politic local. Si tot astfel a fost posibil ca in cazul „Piata Rahova” Parchetul militar sa considere legitima aparare actiunea de „pedepsire” intreprinsa de un grup de militari impotriva unor romi. In fapt, cu doua zile inainte de aceasta actiune, un militar avusese un conflict individual cu un rom. Colegii sai, veniti de la propria unitate, in uniforme si cu bastoane, au procedat la devastarea pietei, distrugerea marfurilor si lovirea mai multor persoane.

Prin neadministrarea justitiei si neprotejarea victimelor, autoritatile statului insele au fost cele care, ulterior, au dat acestor conflicte o dimensiune interetnica.

4.1. Satul Racsa, comuna Orasul Nou, judetul Satu Mare

Singurul conflict cu caracter interetnic produs in 1994 a fost cel de la Racsa, judetul Satu Mare. Pe data de 26 mai, doi tineri romi care locuiau in alt sat, au ucis un cioban din Racsa si i-au furat oile. In mai putin de 24 de ore, politia i-a prins pe faptasi si a returnat proprietarilor 64 din cele 66 de oi furate. Pe 29 mai a avut loc inmormantarea ciobanului. Satenii din Racsa au hotarat sa dea o lectie romilor din satul lor, desi acestia nu aveau nici o legatura cu asasinii. Mai mult, pana la data incidentului nu se semnalase nici un conflict intre romani si romi. Cateva sute de oameni s-au dus in partea locuita de romi (la circa 2 km de sat) si au dat foc celor noua case, pe care locuitorii – avertizati de ce li se pregatea -le abandonasera. Un echipaj al politiei judetene, aflat intr-o alta misiune in zona, s-a deplasat la fata locului dar nu a putut interveni din cauza disproportiei intre numarul politistilor (trei) si numarul agresorilor (800 – 1.000 persoane). Satenii au incercat apoi sa incendieze si casa „patronului” rom Ioan Varga dar nu au reusit decat sa dea foc unei anexe, dupa ce au furat aparatura electrica si electronica. Violentele au luat sfarsit numai dupa sosirea jandarmilor de la Satu Mare.

Spre deosebire de conflictele anterioare, Inspectoratul judetean de politie Satu Mare – prin comandantul Fernea – si Parchetul Satu Mare au intreprins imediat cercetari, pe care le-au finalizat rapid. Parchetul a emis mandate de arestare pentru 13 persoane – puse ulterior in libertate de Judecatoria Satu Mare – alte 25 fiind trimise in judecata in stare de libertate. Capetele de acuzare sunt urmatoarele: instigare, distrugere (inclusiv prin incendiere), furt in dauna avutului privat, ultraj contra bunelor moravuri, ele fiind imputabile intregului grup de 38 de persoane. O prima infatisare a avut loc in noiembrie 1994. Pentru lipsa de aparare, s-a dat un nou termen pe 18 ianuarie 1995.

Romii din Racsa au refuzat sa se mai intoarca in sat, desi autoritatile judetene obtinusera promisiunea satenilor ca vor reconstrui casele incendiate. Refuzul lor se datoreaza lipsei garantiei ca asemenea incidente nu se vor mai repeta. Inspectoratul judetean de politie a suplimentat postul din comuna Orasul Nou cu inca un subofiter, efectivele ridicandu-se in prezent la trei politisti, dar romii au considerat ca masura este insuficienta pentru siguranta lor. Drept urmare, li s-a oferit un bloc intr-un cartier marginas al capitalei judetului.

Si in cazul Racsa APADOR-CH a facut doua investigatii si a trimis rapoartele sale institutiilor responsabile: Parchetul General, Ministerul de Interne, Consiliul pentru Minoritatile Nationale. A fost in contact luna de luna cu aceste institutii, dar si cu asociatiile romilor, prezentand opiniile sale privind modul de aplicare a justitiei. In ciuda promptitudinii de care a dat dovada politia dupa incidente, s-a dovedit din nou ca politistii din zona rurala nu sunt pregatiti sa faca fata unor situatii explozive, nu sunt dotati cu mijloace de transport si comunicatii, ceea ce are efect direct asupra eficacitatii unei interventii, si nu au capacitatea de a preveni asemenea conflicte. In judetul Satu Mare au mai avut loc cel putin doua incidente asemanatoare (la Turulung si Apa), iar cazul Hadareni era inca in actualitate. Existau deci precedente care ar fi trebuit sa puna in stare de alerta politia din comuna Orasul Nou in ziua inmormantarii ciobanului. Poate ca astfel s-ar fi evitat incidentul sau s-ar fi limitat daunele produse.

*

4.2. Evolutia situatiei principalelor cazuri de violente comise impotriva romilor in perioada 1990 – 1994

a) Cazuri investigate de APADOR-CH

In luna mai 1994, reprezentanti ai APADOR-CH si ai organizatiei internationale Human Rights Watch/Helsinki, au efectuat mai multe vizite in localitatile in care s-au petrecut cele mai violente actiuni impotriva romilor. S-a dorit, in principal, sa se cunoasca exact stadiul in care se aflau investigatiile desfasurate de parchete, precum si evolutia situatiei ca atare (reconstructia caselor, acceptarea sau neacceptarea romilor inapoi etc.). Informatiile au fost obtinute atat de la sateni (victime sau nu), cat si de la reprezentantii autoritatilor publice locale.

Comuna Turulung, Judetul Satu Mare, 11 ianuarie 1990

Pe fondul unor tensiuni datorate, dupa cum sustin unii dintre sateni, unor furturi comise de romi, precum si dezacordului exprimat de romi fata de schimbarea primarului din comuna, in noaptea de 10/11 ianuarie 1990 a avut loc unul din primele conflicte interetnice in care victime au fost romii. Au fost incendiate 41 de case ale romilor; 38 au ars complet, 3 partial. Pe 12 ianuarie, familia Stefan si Veronica Varga au anuntat disparitia fiului lor, Istvan Varga, in varsta de 3 ani. Romii s-au refugiat in orasul Satu Mare. Li s-au oferit despagubiri materiale (cinci mii de lei de copil si zece mii de adult) provenind din contul „Libertatea”, cu destinatia precisa de a-si reconstrui singuri casele. Ceea ce romii au facut, reconstruind 40 de case.

Victimele au depus plangeri la politie si parchet, dar dupa cum declara romii insisi, autoritatile locale le-au pretins sa isi retraga reclamatiile ca o conditie pentru a li se permite revenirea in sat.

In luna mai, 1994, reprezentanti ai parchetului de pe langa Tribunalul Satu Mare au declarat ca s-a dispus incetarea urmaririi penale, intrucat persoanele vatamate si-au retras plangerile. In iulie 1994, domnul Ioan Rusu, prim procuror al Parchetului de pe langa Tribunalul Satu Mare, a declarat reprezentantilor APADOR-CH ca dosarul nu este inca incheiat. Fapt este ca nimeni nu a fost arestat si judecat pentru incendierea caselor si izgonirea romilor. De asemeni nu s-a solutionat in nici un fel disparitia copilului Istvan Varga.

Sat Lunga, Judetul Covasna, 5 februarie 1990

Pe data de 5 februarie, in jurul orei 19:00, casele romilor au fost atacate si incendiate de 200-250 de sateni de nationalitate maghiara. Au fost arse si distruse 6 case si alte cladiri apartinand romilor. Dintre romii batuti de sateni in timpul conflictului, 4 au decedat.

Conform declaratiilor domnului Carol Fabian, procurorul care a anchetat cazul Lunga, intre martie si decembrie 1990, „totul s-a rezolvat”, satenii platind cu totii pentru ceea ce s-a distrus, in schimbul retragerii plangerilor romilor.

Au fost anchetati 180 de sateni, care, desi nu au refuzat sa se prezinte la procuratura, nu au acceptat sa dea informatii despre cei implicati direct. Dl. procuror Fabian sustine ca cei 4 romi au murit in urma a nenumarate lovituri aplicate cu diverse obiecte de cel putin 6 persoane, dar decesul s-a datorat cumulului acestor lovituri si nu se poate stabili care dintre lovituri, provenite de la care dintre sateni, au provocat moartea romilor. Procurorul Fabian considera ca nu poate fi arestat un grup asa de numeros (50-60 persoane), intrucat intr-un sat atat de mic aceasta ar avea urmari foarte serioase. Cazul este inca nefinalizat.

Orasul Huedin, Judetul Cluj, 20 august 1990

In urma unui incident intr-un restaurant, unde chelnerul a refuzat sa serveasca un grup de romi, aproximativ 100 de locuitori din Huedin s-au strans in oras, au batut si fugarit toti romii din zona. Doi romi au suferit leziuni corporale.

Cu toate ca toti romii cu care s-a stat de vorba au declarat ca doresc ca ancheta penala sa continue si cei care i-au atacat sa fie trasi la raspundere in justitie, Parchetul General a afirmat ca cercetarile penale au stabilit vinovatia a trei persoane (maghiari) pentru vatamarile corporale, dar, deoarece cei doi romi s-au impacat cu agresorii, s-a dispus neinceperea urmaririi penale.

Satul Mihail Kogalniceanu, Judetul Constanta, 9 octombrie 1990

Numeroase conflicte minore au dus la escaladarea tensiunilor dintre romi si celelalte comunitati din sat, in special macedoneni. Pe data de 9 octombrie satenii s-au strans in fata bisericii, chemati de bataia clopotului si au atacat, incendiat si distrus casele romilor. Au fost atacate 33 de case; 25 au fost complet arse, 8 case distruse. Aproximativ 200 de romi au ramas fara locuinta.

Unele case au fost reconstruite cu banii acordati ca despagubire de Guvernul Romaniei (10 milioane lei in 1991) si cu suma primita din Germania (9 milioane lei in 1991). Conform declaratiei dlui. Petre Anghel, lider local al romilor, mai este nevoie de inca 28 milioane de lei, suma pe care romii doresc sa o primeasca sub forma de despagubiri intr-un proces civil.

Conform declaratiilor doamnei Monica Alexandrescu, avocata romilor, 31 de victime au depus plangeri, pe care pana la 24 iunie 1994 nimeni nu le-a retras. Romii doresc sa fie despagubiti, iar procesul civil este inca nesolutionat.

Reprezentantii APADOR-CH si Human Rights Watch/Helsinki s-au intalnit pe 16 mai 1994 cu cativa procurori de la Parchetul de pe langa Tribunalul Constanta, care au declarat ca ancheta continua. Au fost identificate 13 persoane ca fiind autorii faptelor; o parte au fugit din sat si nu au mai revenit. Pana in prezent nimeni nu a fost arestat, unul din motive fiind, conform declaratiilor procurorilor cu care s-a discutat, acela ca ei insisi au fost amenintati ca daca ii aresteaza pe suspecti risca sa li se incendieze casele.

Satul Bolintin Deal, Judetul Giurgiu, 7 aprilie 1991

In noaptea de 6 aprilie 1991, in timpul unei altercatii, un rom a omorat un roman. Desi politia l-a arestat pe faptas cateva ore mai tarziu, pe 7 aprilie, la chemarea clopotelor, mii de sateni s-au strans si au atacat casele romilor seminomazi din Bolintin Deal, gonindu-i si incendiindu-le casele. Pe data de 7 mai, cativa dintre romi au incercat sa se intoarca in sat; din nou s-a tras clopotul, s-au strans localnicii si au dat foc la inca 5 case de romi care fusesera devastate, dar nu incendiate, pe 7 aprilie. In total au fost distruse 26 de case ale romilor: 21 pe 7 aprilie si 5 pe 7 mai.

Romii nu au mai fost reprimiti in sat, gasindu-si adapost in alte localitati. Nici o casa nu a fost reconstruita, multi dintre romi fiind siliti sa-si vanda proprietatile.

Din declaratiile politiei si parchetului din Giurgiu reiese ca in prima faza a anchetei nu s-a putut sta de vorba cu victimele, deoarece nu se stia unde s-au refugiat. Ancheta a trenat si a fost reluata in martie 1994; in doua luni de zile, pana la data vizitei efectuate de APADOR-CH si HRW/H in judetul Giurgiu, au fost audiate sute de persoane, dintre care 23 de victime si cel putin 12 dintre suspecti. Printre suspecti sunt anchetati primarul si preotul satului.

Satul Ogrezeni, Judetul Giurgiu, 17 mai 1991

Acest conflict pare sa fi fost provocat de o cearta in timpul careia un rom a injunghiat un roman. Ca urmare, intre 16 si 18 mai 1991, satul a fost scena unor atacuri violente din partea romanilor; atacurile au culminat cu incendierea caselor de romi si cu izgonirea acestora din Ogrezeni. Au fost incendiate si distruse complet 21 de case ale romilor. Toti romii au fost izgoniti din localitate.

Nici o casa nu a fost reconstruita, nici o familie de romi nu s-a intors in sat.

Din declaratiile politiei si parchetului Giurgiu reiese ca exista un numar de 11 suspecti care au fost trimisi in judecata, pe baza art. 192, alin. 2, art. 271, alin. 1, art. 321, alin. 2 din codul penal; toate aceste capete de acuzare reprezinta delicte minore.

Satul Bolintin Vale, Judetul Giurgiu, 18 mai 1991

Conflictul din Ogrezeni s-a intins si in satul alaturat, Bolintin Vale, unde satenii au atacat si incendiat casele romilor, iar pe acestia i-au gonit. Numarul caselor distruse si/sau incendiate este, conform declaratiei parchetului Giurgiu, fie 11, fie 13.

Nimeni nu a primit despagubiri pentru distrugeri. Unii romi s-au intors in sat si se adapostesc in locuinte improvizate, dupa cum reiese din declaratia dlui. Emilian Niculaie, unul dintre reprezentantii romilor din judetul Giurgiu.

Au fost trimise in judecata sase persoane, dintre care trei au fost condamnate la inchisoare pe 6 luni sau 1 an, cu suspendare, pentru delicte minore; in cazul a doi inculpati instanta inca nu s-a pronuntat, iar a sasea persoana fiind minora a fost scoasa de sub acuzatie.

Satul Gaiseni, Judetul Giurgiu, 5 iunie 1991

Si acest caz reprezinta o dilatare a conflictelor din satele apropiate. Satenii i-au gonit pe romi din Gaiseni si au distrus si incendiat 9 case.

O parte din romii izgoniti s-au intors in sat. Nu au fost reconstruite casele distruse si nimeni nu a primit nici un fel de despagubire pentru pagubele produse. Dupa o ancheta care a durat mai mult de 1 an, au fost trimise in judecata 25 de persoane. Procesul continua.

Satul Plaiesii de Sus, Judetul Harghita, 9 iunie 1991

Acest conflict intre romii si maghiarii din sat a fost urmarea injunghierii de catre un grup de romi a unui localnic maghiar, pe data de 6 iunie. In aceeasi noapte, o multime furioasa de sateni maghiari ataca doi romi care treceau cu caruta prin sat. Cei doi sunt batuti cu violenta; unul din ei este transportat in stare de coma la spital, unde moare din cauza loviturilor. Pe 8 iunie 1991 romii sunt somati de sateni sa paraseasca satul. Desi politia si primaria sunt informate de catre romi, nimeni nu ia masuri de prevenire a unui conflict violent. In noaptea de 9-10 iunie, satenii maghiari se strang si ataca locuintele care fusesera deja parasite de romi. Au fost incendiate 27 de case ale romilor.

Autoritatile locale au facut eforturi sa ii convinga pe satenii maghiari sa ii primeasca inapoi pe romi. Acestia au revenit in sat dupa cateva luni si au trait sub cerul liber pana s-au reconstruit cele mai multe dintre casele distruse.

Procurorul sef al judetului, doamna Maria Rusu, si adjunctul acesteia, domnul Ioan Mihaly, au declarat ca toate familiile de romi au depus plangeri si pana la data discutiei de la parchetul Harghita (12 mai 1994) nimeni nu isi retrasese plangerea. Au fost interogate aproximativ 450 persoane, dintre care 30 victime (romi) si vreo 400 de maghiari, dar cei din urma refuza sa dea informatii. Ancheta continua si in prezent.

Piata Rahova, Bucuresti, 3 iulie 1992

Pe 1 iulie 1992, un sergent a fost batut de un grup de romi in Piata Rahova. Dupa unele informatii, in seara aceleiasi zile, cativa romi ar fi incercat sa patrunda cu forta in locuinta unui alt sergent, apartinand aceleiasi unitati. Pe 3 iulie, colegii celor doi sergenti au hotarat sa se duca in Piata Rahova pentru a-i identifica pe romii vinovati si a-i da pe mana politiei. Aproximativ 40 de militari, in uniforma (si cu cagule pe cap, dupa cum declara unii romi, declaratie infirmata de reprezentantii Parchetului militar din Bucuresti) si avand asupra lor bastoane de cauciuc, s-au deplasat de la unitate in Piata Rahova in jurul orei 15:00. Intre romii care se aflau acolo si militari s-au produs ciocniri violente.

Trei dintre romii batuti au prezentat certificate medicale, iar noua romi au depus plangeri, desi numarul celor molestati a fost mult mai mare. Nimeni nu a primit nici o despagubire, nimeni nu a fost arestat.

Decizia Parchetului militar Bucuresti a fost neinceperea urmaririi penale, considerand ca militarii respectivi au actionat in legitima aparare.

Satul Hadareni, comuna Chetani, Judetul Mures, 20 septembrie 1993

Pe data de 20 septembrie 1993, dupa-amiaza, a izbucnit un conflict violent in satul Hadareni, care a pornit de la agresiunea a doi romi – fratii Rupa Lupian si Pardalian Lacatus – asupra unui roman, Craciun Chetan. Rupa Lupian l-a injunghiat pe Craciun Chetan care a decedat in drum spre spital. La putin timp dupa incident, cateva zeci de sateni, inarmati cu furci, coase, topoare s-au adunat la locul faptei. Cei doi romi, impreuna cu un var al lor, Mircea Zoltan s-au refugiat in locuinta unei rude. Satenii au inconjurat casa si i-au dat foc. Cel putin doi din cei patru politisti de la sectia de politie din comuna Chetani (situata la circa sase km. de Hadareni) au fost de fata in momentul incendierii. Cand fratii Lacatus au incercat sa fuga din casa in flacari, politistii au vrut sa-i aresteze dar au fost impiedicati de multimea agitata care i-a linsat pe cei doi romi. Cadavrul carbonizat al lui Mircea Zoltan a fost descoperit dupa stingerea incendiului. Dupa uciderea romilor, satenii furiosi au continuat sa incendieze si sa distruga casele romilor. Au fost incendiate 13 case ale romilor iar altele au fost distruse. Toti romii au fost alungati din sat si s-au refugiat in imprejurimi.

Cu exceptia a 4 familii care au ramas sa locuiasca in satele vecine, restul romilor s-au intors in sat la o saptamana dupa incidente.

La un miting popular tinut pe stadionul din Hadareni pe data de 5 octombrie 1993, satenii au adoptat o scrisoare deschisa catre presedintie, parlament si guvern prin care isi declarau intentia de a nu mai trai laolalta cu romii. Ei au invocat numeroasele fapte antisociale comise de romi in ultimii ani, cele mai multe ramase nepedepsite. (La Parchetul din Targu-Mures fusesera inregistrate sapte plangeri impotriva unor romi, concentrate in sase dosare din care doua au fost inchise prin impacarea partilor. Pe langa aceasta, saptesprezece romi din Hadareni au fost amendati in perioada 1990 – 1993) In discursurile tinute la miting s-a amintit de cazuri similare de conflicte interetnice (Kogalniceanu, Bolintin) in urma carora vinovatii de violente impotriva romilor nu au fost adusi in fata justitiei. S-a mai pomenit si de o presupusa promisiune a autoritatilor locale conform careia satenii din Hadareni nu vor fi trasi la raspundere penala pentru faptele comise pe 20 septembrie. Ulterior, satenii au decis si constituirea unui „sfat al batranilor” care urma sa alcatuiasca liste „negre” cu numele romilor considerati indezirabili.

In ciuda declaratiilor repetate ale autoritatilor privind rezolvarea rapida a problemei in conformitate cu legile tarii, pana la sfarsitul lui decembrie 1994 nici unul din participantii la uciderea fratilor Lacatus si a lui Mircea Zoltan si la incendierea locuintelor romilor nu fusese trimis in judecata. A existat o incercare de a aresta cateva din persoanele implicate, pe baza mandatelor emise de Parchet, dar sub pretextul ca, fiind vara, satenii erau in plin sezon de munci agricole, au fost eliberate dupa cateva ore. Desi in noiembrie 1993, dl. procuror Dan Petre de la parchetul de pe linga Tribunalul Mures a declarat reprezentantilor APADOR-CH si HRW/H ca ar putea emite chiar atunci mandate de arestare, nici pana la 11 mai 1994 nimeni nu fusese arestat pentru incendiere sau omor. Explicatia dlui. procuror Petre a fost, in noiembrie 1993 ca si in mai 1994, aceeasi: ca reprezentantii parchetului Mures doresc sa isi faca datoria, dar nu pot, deoarece asupra lor se exercita presiuni politice.

Singura masura luata ramane demiterea colonelului Palade, seful Inspectoratului judetean de politie Mures.

Pe de alta parte, Consiliul pentru Minoritatile Nationale a cerut – si obtinut – de la Guvern, fonduri pentru reconstruirea caselor distruse. Pana la sfarsitul anului 1994 au fost reparate sau reconstruite patru din cele treisprezece case incendiate.

Satul Racsa, comuna Orasul Nou, Judetul Satu Mare, 29 mai 1994

*

b) Cazuri in care datele provin de la Parchetul General si de la Parchetele locale care au efectuat anchete penale

Comuna Varghis, Judetul Covasna, decembrie 1989

Trei romi, aflati sub influenta alcoolului, au spart geamurile postului de politie din comuna si au amenintat cativa trecatori cu moartea. Pentru a nu fi prinsi, s-au refugiat in locuinta unei rude, fiind urmariti de aproximativ 200 de locuitori. Conflictul a avut ca urmare moartea unui rom, ranirea altora doi si degradarea a doua locuinte de romi. Nici unul nu a facut plangere penala sau civila.

Au fost trimisi in judecata 11 inculpati, dintre care doi in stare de arest, pentru infractiunile: omor, tentativa de omor si violare de domiciliu. Dintre inculpati 10 erau romani sau maghiari si unul rom. Cel din urma a fost trimis in judecata pentru ultraj la bunele moravuri si distrugere. Inculpatii au fost condamnati la pedepse cu inchisoare intre 5 luni si 3,6 ani.

Orasul Reghin, Judetul Mures, 29 ianuarie 1990

In timpul unui conflict dintre un grup de romi si 400-500 de locuitori ai orasului, au fost degradate 2 locuinte ale romilor si unele bunuri apartinand acestora. Conform unor informatii neconfirmate, primaria locala a oferit apartamente romilor ramasi fara locuinta.

La 31 ianuarie 1992, avand in vedere retragerea plangerii de catre persoanele vatamate, care fusesera despagubite, s-a dispus scoaterea de sub urmarire penala a agresorilor.

Satul Casinul Nou, judetul Harghita, 12 august 1990

Pe fondul unor conflicte mai vechi, peste 400 de locuitori maghiari au distrus si incendiat locuintele romilor din sat. Au fost incendiate 23 de locuinte si 150 de romi au ramas fara adapost. Toti romii au fugit din sat.

Desi satenii s-au opus vehement, autoritatile locale au sprijinit revenirea romilor in sat. La cateva saptamani dupa conflict romii s-au intors.

Locuintele au fost refacute cu sprijinul statului, iar familiile de romi au beneficiat si de ajutoare umanitare din strainatate.

In noiembrie 1990, procuratura judeteana hotaraste, prin decizia procurorului Andrei Gabriel Burjan, neinceperea urmaririi penale, sub motiv ca evenimentele s-au petrecut in interesul public al satului, produse de teama de un atac al romilor. Solutia a fost infirmata de Procuratura Generala la 22 februarie 1991; dosarul a fost trimis inapoi procuraturii judetene Harghita. Sunt suspectate 10-15 persoane, investigatiile continuand.

Satul Cuza Voda, judetul Constanta, 7 octombrie 1990

Pe fondul unor tensiuni acumulate in timp, a izbucnit un conflict violent intre localnici si unul din grupurile de romi din sat. Romanii au aruncat cu pietre, au spart ferestre si in final au incendiat locuintele romilor. Au fost arse 34 de locuinte ale romilor. Acestia au depus plangeri si au fost despagubiti de primarie.

Mai multe persoane, majoritatea romi, au fost amendate. Nimeni nu a fost acuzat pentru incendiere; procurorul care a anchetat cauza a considerat ca incendierea locuintelor de romi nu a reprezentat un pericol public pentru ca acelea erau „niste corturi si niste cocioabe”, nu case.

Comuna Carpinis, judetul Timis, 17 martie 1993

Cativa locuitori ai comunei au atacat si degradat 5 locuinte si diverse bunuri ale romilor.

Pe data de 9 iunie 1993, parchetul a dispus trimiterea in judecata a 23 de inculpati pentru ultraj contra bunelor moravuri, tulburarea linistii publice, distrugere si lovire.

Procesul este in curs de desfasurare la Judecatoria Timisoara.

*

B. SITUATIA MINORITATILOR SEXUALE

In 1994 APADOR-CH a continuat seria actiunilor anterioare de protest impotriva incriminarii in Codul penal a relatiilor homosexuale liber consimtite intre adulti (art. 200 alin. 1); de explicare a neconformitatii Codului penal romanesc cu documentele internationale la care Romania este parte si de asemenea, a caracterului sau neconstitutional. De aceasta data s-a avut in vedere: (a) existenta unei actiuni a Judecatoriei Sibiu, in care se reclama exceptia de neconstitutionalitate in procesele unor homosexuali; (b) dezbaterea de catre Parlamentul Romaniei a unor modificari ale Codului penal.

In urma discutiilor pe care reprezentantul APADOR-CH le-a avut la Curtea Constitutionala, in luna martie 1994, a rezultat importanta, pentru decizia acestei Curti, a analizelor si a luarilor de pozitie pe care organizatiile de drepturile omului din lume le-ar avea in privinta incriminarii relatiilor liber consimtite intre adulti. Ca urmare APADOR-CH a apelat la numeroase organizatii, lansand o campanie de scrisori catre Curtea Constitutionala, la care au raspuns: International Helsinki Federation for Human Rights, Amnesty International, Federation Internationale des Droits de l’Homme, Human Rights Watch/Helsinki, International Human Rights Law Group, International Commission of Jurists, International Lesbian and Gay Association s.a.

Prin decizia pronuntata in sedinta publica din 15 iulie 1994 Curtea Constitutionala a decis:

„1. Admite, in parte, exceptia de neconstitutionalitate privind art. 200 alin. 1 Cod penal, invocata de B.O.N., B.O., B.L., S.I.C., H.F.P. si N.G.C. in dosarele nr. 5298/1993, nr. 5711/1993 si nr. 5943/1993 ale Judecatoriei Sibiu si constata ca prevederile acestui aliniat sunt neconstitutionale, in masura in care se aplica relatiilor sexuale intre persoane majore de acelasi sex, liber consimtite, care nu sunt savarsite in public ori nu produc scandal public.

2. Respinge exceptia de neconstitutionalitate privind art. 200 alin. 2 din Codul penal, invocata de B.O.N. in dosarul nr. 5298/1993 si de B.L.in dosarul nr. 5711/1993, ale Judecatoriei Sibiu.”

(APADOR-CH a optat pentru folosirea initialelor persoanelor in cauza.)

APADOR-CH a apreciat ca hotararea Curtii Constitutionale este un pas inainte fata de prevederea anterioara din Codul penal, dar a criticat referirea la „scandalul public”, pentru care nu exista o definitie in legea penala, in doctrina sau in practica judiciara si care poate da nastere unor abuzuri. De altfel, decizia aceasta este identica formularii date de Senatul Romaniei art. 200 alin. 1, in primavara lui 1994.

*

APADOR-CH a acordat o atentie deosebita dezbaterilor care au avut loc in cele doua Camere ale Parlamentului privind modificarea art. 200. Dupa ce Senatul Romaniei a optat pentru pedepsirea relatiilor homosexuale atunci cand au loc in public sau produc scandal public, Comisia juridica a Camerei Deputatilor a renuntat la ideea „scandalului public”, categorie juridica nedefinita de codul nostru penal si care poate da nastere la abuzuri si a propus pedepsirea acestor relatii numai in cazul in care au loc in public. In mod surprinzator, in ziua de 25 octombrie 1994, Camera deputatilor in plenul sau a respins aceasta varianta si a votat o decizie surprinzatoare si grava, de pastrare a actualei prevederi a art. 200 din Codul penal, care pedepseste cu inchisoare de la 1 la 5 ani relatiile homosexuale liber consimtite intre adulti. Pe 26 octombrie 1994, APADOR-CH a trimis o scrisoare presedintelui Camerei, solicitand rediscutarea acestui articol, cu ocazia votarii legii in ansamblul ei. Textul ei a fost de asemenea inmanat membrilor Camerei Deputatilor.

„Domnului Adrian Nastase,

Presedintele Camerei Deputatilor

Asociatia pentru apararea drepturilor omului in Romania-Comitetul Helsinki, Amnesty International, Federatia Internationala Helsinki a Drepturilor Omului, Helsinki Watch si alte organizatii au semnalat inca din 1991 situatia anacronica, in raport cu actualele standarde internationale in materia drepturilor omului, reprezentata de mentinerea incriminarii relatiilor homosexuale. La momentul acceptarii Romaniei ca membru cu drepturi depline in Consiliul Europei am salutat angajamentele asumate de statul roman de a pune in acord legislatia sa interna cu prevederile Conventiei europene a drepturilor omului. Una din recomandarile Adunarii Parlamentare se referea expres la dezincriminarea relatiilor homosexuale liber consimtite intre adulti.

In luna martie 1994 Senatul Romaniei a adoptat Legea cu privire la modificare codului penal, iar art. 200 alin. 1 a capatat o noua formulare, potrivit careia asemenea relatii se pedepsesc numai in cazul in care „produc scandal public”. APADOR-CH si-a exprimat la acea data ingrijorarea fata de termenii foarte vagi in care erau incriminate relatiile homosexuale in noua formulare, dat fiind ca in dreptul penal romanesc nu exista o definitie a scandalului public, ceea ce putea permite interpretari diferite si eventuale abuzuri.

Ulterior, Comisia juridica a Camerei Deputatilor a modificat aceasta varianta, propunerea trimisa spre aprobare plenului Camerei vizand incriminarea doar a acelor relatii homosexuale care au loc „in public”, definitie compatibila cu prevederile Constitutiei Romaniei si cu standardele internationale de protectie a drepturilor omului.

La data de 25 octombrie 1994 Plenul Camerei Deputatilor a votat in favoarea mentinerii prevederilor actuale din codul penal, ceea ce inseamna pedepse cu inchisoare de la 1 la 5 ani pentru intretinerea de relatii homosexuale liber consimtite, chiar daca acest lucru se petrece in intimitate , incalcandu-se astfel articolul 8 din Conventia europeana, articolul 17 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice si Constitutia Romaniei, articolul 26, paragrafele (1) si (2).

APADOR-CH considera ca acest vot al Camerei Deputatilor reprezinta victoria a cel putin trei puncte de vedere inacceptabile pentru o societate care se doreste a fi considerata democratica si pentru un stat de drept:

1. Nerespectarea angajamentelor pe care Romania le-a luat fata de Consiliul Europei, organism in care ea a solicitat sa fie primita, poate fi considerata ca o perpetuare a traditiei nefericite pe care statul comunist roman o stabilise, de a semna, ratifica sau promite orice, in vederea obtinerii unor avantaje imediate, si de a nu respecta, constant, promisiunile facute. La data primirii in Consiliul Europei, nici unul din partidele politice reprezentate in Parlamentul Romaniei nu a facut obiectiuni cu privire la Recomandarile Adunarii Parlamentare. Mai mult, ratificarea Conventiei Europene a drepturilor omului, s-a facut cu doua rezerve foarte precise, nici una din ele nevizand articolul 8 din Conventie, referitor la respectul vietii private, si implicit jurisprudenta Curtii europene de drepturile omului in aceasta materie. Votul din Camera Deputatilor, dat in ziua in care la Bucuresti se gaseau Secretarul general al Consiliului Europei si alti patru inalti demnitari ai acestui organism, in vederea deschiderii Centrului de Informare si Documentare a Consiliului Europei, poate fi calificat, in cel mai bun caz, drept o ignorare a intereselor nationale.

2. Incriminarea relatiilor homosexuale liber consimtite intre persoane adulte reprezinta o continuare a traditiei statului totalitar de desconsiderare a vietii private a persoanelor, ceea ce este in flagranta contradictie cu prevederile Constitutiei Romaniei, care in art. 26 instituie obligatia autoritatilor publice de a respecta si ocroti viata intima, familiala si privata; de altfel Curtea Constitutionala, intr-una din spetele recent judecate, si-a exprimat opinia ca articolul 200, paragraful (1) este neconstitutional.

APADOR-CH isi exprima ingrijorarea fata de faptul ca Parlamentul Romaniei nu face distinctia intre „valorile morale traditionale” si amestecul brutal si inacceptabil al statului in viata intima a persoanelor, fata de pozitia exprimata de acesta, potrivit careia situatia Romaniei ar fi unica in Europa, fata de dispretul pe care forul legislativ il manifesta cu privire la individ si drepturile sale.

3. Discriminarea, bazata pe orientarea sexuala a persoanelor, pe care votul din Parlamentul Romaniei o instituie, este interzisa nu numai de Conventia europeana a drepturilor omului si jurisprudenta Curtii europene, ci si de deciziile Comitetului pentru drepturile omului din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite, pe baza prevederilor Pactului international cu privire la drepturile civile si politice, de asemenea ratificat de Romania.

APADOR-CH solicita Parlamentului Romaniei sa-si reconsidere pozitia si sa adopte o legislatie care sa dovedeasca respectul pentru drepturile omului, asa cum acesta a fost si este dovedit de celelalte state europene, membre ale Consiliului Europei.

Consiliul de conducere al APADOR-CH

26. 10. 1994″

Pe 1 noiembrie 1994, Camera Deputatilor a rediscutat art. 200 si, prin eforturile unor deputati, s-a adoptat urmatoarea forma a art. 200 alin 1: „Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex, savarsite in public sau in conditii care tulbura ordinea publica, se pedepsesc cu inchisoare de la unu la 5 ani”. Conform procedurii, la sfarsitul discutarii unui proiect de lege pe articole, Plenul Camerei trebuie sa voteze proiectul in ansamblul sau. Pe data de 13 decembrie 1994 Camera Deputatilor a votat impotriva proiectului de lege pentru modificarea codului penal si a codului de procedura penala. Constitutia Romaniei prevede, pentru o asemenea eventualitate, obligatia rediscutarii proiectului de lege de catre camera care le-a aprobat. Asadar, in cursul anului 1995 Senatul va trebui sa rediscute acest proiect. APADOR-CH isi propune sa aiba un dialog constant cu membrii acestei Camere, intentionand sa propuna chiar si alte modificari, vizand articole din cele doua coduri pe care actualul proiect le-a lasat neschimbate, si care contin prevederi incompatibile cu statul de drept si care constituie serioase amenintari la adresa drepturilor omlui.

*
* *

Up

V. REFUGIATII IN ROMANIA

ASPECTE DE ORDIN LEGISLATIV SI PROCEDURAL

Romania se afla in continuare pe pozitia de tara de origine a unor refugiati si, incepand cu 1990, de tara ce primeste refugiati din alte zone ale lumii. Noua pozitie de tara de azil nu a determinat autoritatile romane sa grabeasca adoptarea unei legi privind statutul solicitantilor de azil precum si al refugiatilor si procedurile premergatoare acordarii acestor statute.

Conventia ONU privind statutul refugiatilor (Geneva, 1951) si Protocolul sau aditional stabilesc un numar de obligatii privind refugiatii, pe care statul roman s-a angajat sa le respecte prin ratificarea acestor documente in 1991. Constitutia Romaniei, prin articolele 11 si 20, le incorporeaza in dreptul intern, conferindu-le prioritate fata de alte prevederi ale legislatiei interne cu care sunt in neconcordanta. Existenta cadrului general nu solutioneaza insa problemele de ordin juridic si social ale refugiatilor si solicitantilor de azil. O lege in acest scop este absolut necesara, dar este putin probabil ca ea sa fie adoptata intr-un viitor apropiat, avand in vedere pozitia pe care o are pe agenda Camerei Deputatilor.

Prin constituirea Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari (CRPM) – Hotararea Guvernului nr. 417/14.06.1991 – s-a dorit ca, in absenta legislatiei pertinente, sa se umple golul existent intre obligatiile in materie, asumate de statul roman, si fluxul de solicitanti de azil. Scopul declarat al constituirii CRPM este „coordonarea indeplinirii tuturor activitatilor pe plan intern si a celor ce rezulta din raporturile cu alte state si cu organismele internationale de profil, in legatura cu migrarile de persoane fizice in si din Romania” [art. 1 (1) din Hotarare]. In componenta acestui organism guvernamental intra reprezentanti, la nivel de secretar de stat sau subsecretar de stat, ai Ministerelor Muncii si Protectiei Sociale, Afacerilor Externe, de Interne, Justitiei, Economiei si Finantelor, Sanatatii, Invatamantului si Stiintei, Departamentul pentru Administratia Publica Locala din cadrul Secretariatului general al Guvernului. Aceeasi Hotarare prevede infiintarea Secretariatului Tehnic al CRPM, asigurat de Sectorul de munca si protectie sociala de la cabinetul ministrului de stat insarcinat cu calitatea vietii si protectia sociala, Directia Pasapoarte si a Politiei de Frontiera din Ministerul de Interne si Compartimentul pentru drepturile omului din Ministerul Afacerilor Externe.

Desi art. 3 (1) al Hotararii prevede ca una din atributiile principale ale CRPM este si facilitarea revenirii in tara si reintegrarea socio-profesionala a migrantilor romani, nici CRPM si nici Secretariatul sau tehnic nu au fost activi in aceasta privinta.

Mecanismul preluarii cererilor de azil si stabilirea statutului cetatenilor straini a fost definit prin Instructiunile elaborate pe 29.09.1992, de patru din ministerele membre ale CRPM: Munca si Protectie Sociala, Interne, Afacerile Externe si Justitie. Roluri importante in inregistrarea cererilor de azil au Secretariatul Tehnic al CRPM, Directia Pasapoarte si Politiei de Frontiera. Organele teritoriale ale acesteia din urma au obligatia ca la punctele de trecere a frontierei sa identifice solicitantii de azil, sa le permita sa dea o declaratie in acest sens, pe care sa o transmita apoi Secretariatului Tehnic al CRPM. Cererile de azil sunt apoi analizate de o Comisie in cadrul CRPM. Decizia luata in fiecare din cazurile analizate este comunicata in scris solicitantului. Acesta din urma are dreptul la reexaminare in cazul respingerii cererii de azil. Reexaminarea este facuta de acelasi organ care a decis in prima instanta. Daca cererea de azil a fost acceptata, Secretariatul Tehnic are indatorirea sa se ocupe de asistenta umanitara acordata refugiatilor si familiilor lor, precum si de statutul lor juridic.

*

ASISTENTA ACORDATA DE APADOR-CH PENTRU PROBLEME DE ORDIN JURIDIC

Inca din 1992 APADOR-CH a dezvoltat un program in cadrul caruia a acordat asistenta juridica solicitantilor de azil. In 1994 programul asociatiei a fost realizat in colaborare cu Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite. Intrucat practica internationala in materie si interesele solicitantilor de azil impun ca numele persoanelor ce constituie cazuri individuale sa ramana confidentiale, in cadrul acestui capitol numele persoanelor asistate apar cu initiale.

Avand in vedere cazurile individuale asistate in 1994, derularea acestui program a fost structurata astfel:

1. asistenta acordata in perioada premergatoare depunerii cererii de azil;

2. asistenta pana la luarea unei decizii, de catre CRPM, privind statutul solicitantului de azil si asistenta acordata acelora dintre ei carora li s-a acordat statutul de refugiat;

3. asistenta in procedura de apel, in cazul celor carora li s-a respins cererea de azil.

*

1. Instructiunile ministeriale din 29.09.1992, care stabilesc singura procedura in vigoare privind solicitantii de azil, nu sunt intotdeauna puse in practica si respectate. Desi politia de frontiera are obligatia sa permita accesul in tara tuturor celor care declara ca vor sa solicite azil in Romania, indiferent daca au sau nu documente de calatorie valabile, APADOR-CH a fost informata asupra unor cazuri de solicitanti de azil aflati in aeroportul Otopeni fara pasapoarte in regula sau fara viza si carora nu li se permitea sa patrunda in tara.

In luna martie 1994, cetateanul irakian H.A. a fost oprit la intrarea in tara pe aeroportul Otopeni de autoritatile romane de frontiera. Desi declarase ca intentioneaza sa ceara azil in Romania, el se afla, la data interventiei APADOR-CH, de 11 zile in aeroport. Autoritatile romane au considerat ca, intrucat cetateanul irakian venise din Iordania, considerata ca tara sigura, acesta trebuia trimis inapoi. Numai dupa contactarea de catre APADOR-CH a autoritatilor romane de frontiera, i s-a permis accesul pe teritoriul Romaniei, fiind indrumat catre Secretariatul Tehnic al CRPM. Tot in aceeasi perioada, un alt cetatean irakian M.A.H.M., a petrecut opt zile in zona de tranzit a aeroportului Otopeni desi isi declarase intentia de a solicita azil in Romania. Incidente similare s-au petrecut si in perioada mai-iunie: Q.M., cetatean pakistanez, a fost retinut circa o luna in aeroport in vederea trimiterii sale in tara de origine; S.D. si K.S., cetateni angolezi, au fost retinuti avand pasapoarte false. In urma demersurilor APADOR-CH si Biroului de la Bucuresti al Inaltului Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite celor retinuti li s-a permis formularea unei cereri de azil si intrarea in tara. Un grup de 91 de persoane, din care 30 din Bangladesh, s-au adresat APADOR-CH in luna februarie, acuzand unii politisti de frontiera de aplicarea de rele tratamente. Aceleasi rele tratamente au fost acuzate si de R.F.T. din Irak, mentionand si ca a fost refuzata la solicitarea de asistenta medicala.

Asa cum a rezultat din investigatiile intreprinse de APADOR-CH si la alte puncte de frontiera (a se vedea in continuare raportul), Instructiunile ministeriale sunt putin cunoscute chiar de cei chemati sa le aplice. Comportamentul politistilor din unele puncte de trecere a frontierei dovedeste uneori prea putina intelegere a situatiei celor care vor sa solicite azil si a prezentei lor in Romania. Desi Instructiunile subliniaza faptul ca autoritatile de frontiera si birourile teritoriale de pasapoarte nu au competenta sa se pronunte asupra motivelor invocate in sustinerea cererii de azil, aceleasi Instructiuni prevad ca strainul care se prezinta la una din formatiunile mentionate fara documente de calatorie, in vederea solicitarii azilului, trebuie sa declare in scris motivele pentru care nu are aceste documente de calatorie precum si justificarea faptului ca viata, integritatea corporala sau libertatea ii sunt iminent amenintate in tara sa de origine. Declaratiile false pot duce la respingerea cererii de azil, fara drept de apel (punctul 3 al capitolului privitor la Cererea protectiei statului roman din Instructiunile ministeriale). Instructiunile nu mentioneaza insa, ce urmeaza sa se intample cu solicitantul de azil dupa ce a dat declaratia. Faptul ca numai cei care nu poseda documente de calatorie trebuie sa dea aceasta declaratie la punctul de trecere a frontierei, naste temerea ca in practica aceasta procedura poate fi utilizata ca o preselectie a solicitantilor de azil, chiar de la intrarea in tara, folosindu-se criterii subiective.

De asemenea este ingrijorator faptul ca unii dintre cei carora li se refuza accesul in tara sunt trimisi in tara de origine. Astfel de cazuri apar in special in aeroportul Otopeni unde exista posibilitatea imbarcarii strainului pe un avion cu destinatia tarii de origine. In acest sens, autoritatile romane considera ca principiul non-refoulement s-ar aplica doar celor ce au solicitat azil, ori l-au si primit. Politia de frontiera ofera in general putine informatii strainilor cu care vine in contact asupra posibilitatii solicitarii de azil in Romania sau a procedurilor si institutiilor prevazute de Instructiuni. Documentele de calatorie ale celor care au solicitat azil la un punct de trecere a frontierei sau birou teritorial de pasapoarte sunt automat retinute, eliberandu-se in schimb un act care atesta retinerea precum si faptul ca posesorul este solicitant de azil. Totusi, unora dintre ei li se confisca pasapoartele, fiind false, iar ei sunt lasati sa patrunda in tara fara nici o dovada asupra lor din care sa rezulte ca ar fi cerut azil (cazul cetatenilor angolezi S.D. si K.S.).

Inaintea intrarii in procedura de azil, o parte a solicitantilor de azil sunt considerati imigranti ilegali. Ei pot fi arestati si condamnati pentru infractiuni privind regimul frontierei (art. 65-68 din Legea 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei) sau falsul material in inscrisuri oficiale (art. 288 cod penal) uzul de fals (art. 291 cod penal) ori falsul privind identitatea (art. 293 cod penal). In astfel de situatii li se aplica uneori chiar „procedura retrimiterii” in tara vecina Romaniei, din care au venit, inainte de a avea posibilitatea sa formuleze o cerere de azil.

APADOR-CH a acordat asistenta si in privinta declansarii procedurii de azil. Astfel, solicitanti de azil au fost sprijiniti in redactarea unor cereri de azil coerente si indrumati spre Secretariatul Tehnic al CRPM. Este cazul cetateanului angolez S.D., al cetatenilor irakieni A.K.D., M.H.M. si R.F.T., al cetateanului sri lankez M.S.N., al cetateanului pakistanez M.H.S., al cetateanului iranian S.S., al unui strain provenind din Mauritania, B.M.S.

2. Solicitantii de azil si cei ce au primit statutul de refugiat au beneficiat de consultanta, din partea programului APADOR-CH, privind proceduri legale stabilite de legea romana pentru chestiuni cum ar fi: casatoria cu un cetatean roman, obtinerea de acte de identitate in locul celor pierdute, inregistrarea nasterii copiilor, contracte de inchiriere privind locuinte, prelungirea vizelor de sedere etc. In 1994 s-a acordat consultanta juridica unor cetateni provenind din Somalia, Bangladesh, Pakistan, Iran, Irak, Angola, Sri Lanka, Sudan, Mauritania.

3. Conform Instructiunilor ministeriale, competenta luarii unei decizii privind acordarea ori neacordarea statutului de refugiat revine unei Comisii a CRPM, care trebuie sa se pronunte intr-un interval de pana la 30 de zile. In practica insa, aceste prevederi nu sunt respectate, intervalul de timp ajungand chiar pana la 2 ani. Este unul din factorii care contribuie, alaturi de altii, la inrautatirea situatiei materiale si sociale a solicitantilor de azil: unii traiesc in conditii mizere, altii se implica in activitati ilegale, iar altii incearca sa plece spre occident, chiar trecand fraudulos granita sau folosind pasapoarte false.

Desi Instructiunile ministeriale au fost adoptate in vederea punerii in aplicare a Conventiei privind statutul refugiatilor pe teritoriul Romaniei, ele nu prevad criteriile de acordare a statutului de refugiat si nici alte detalii legate de selectia persoanelor indreptatite la a primi acest statut.

Punctul 9 din capitolul Solutionarea cererilor de azil al Instructiunilor prevede ca decizia Comisiei CRPM este comunicata in scris solicitantului de azil. Contestarea acestei decizii se face „in scris la Tribunalul Bucuresti in intervalul de cinci zile de la data cand i s-a adus la cunostinta refuzul. Pana la intrarea in vigoare a Legii privind statutul si regimul refugiatilor in Romania, sarcina instantei de apel revine Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari”(subl. n.). Aceasta inseamna ca acelasi organism guvernamental actioneaza in calitate de prima instanta si instanta de apel. In felul acesta accesul in justitie este blocat, ceea ce contravine art. 21 din Constitutia Romaniei, conform caruia orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Este adevarat ca aceste instructiuni sunt pentru o perioada de „tranzitie”, pana la adoptarea legii, dar sunt deja trei ani de cand ele se aplica, si nu se stie cat mai poate dura acest provizorat.

De multe ori, in cazul respingerii cererii de azil, raspunsul scris pe care solicitantii de azil il primesc de la CRPM fie omite motivele care au stat la baza luarii deciziei de catre Comisie, fie contine formulari extrem de vagi. Se invoca „neincadrarea motivelor in prevederile Conventiei de la Geneva”, „nerespectarea procedurilor prevazute in Conventia de la Geneva din 1951 privind statutul refugiatilor”, sau se mentioneaza ca „se adauga motive procedurale ce nu pot fi schimbate” ori ca solicitantul „nu s-a incadrat in termenii de procedura”. Lipsa unei motivari clare ingreuneaza formularea unei contestatii coerente de catre solicitantii de azil si organizatiile neguvernamentale care ii asista.

In cazul cetatenilor pakistanezi M.F. si M.S. precum si al altor cetateni pakistanezi, contestatia a fost respinsa pe motivul schimbarii situatiei politice din Pakistan in urma evenimentelor din 1993, fara nici o referire la motivele particulare invocate de fiecare solicitant. Cererea unui alt cetatean pakistanez, A.A., intemeiata pe motive de ordin religios, a fost respinsa „intrucat nu s-a incadrat in termenii de procedura”.

*

MISIUNE DE DOCUMENTARE EFECTUATA DE APADOR-CH IN PATRU ZONE DE FRONTIERA

In perioada iulie-august 1994 reprezentanti ai APADOR-CH au efectuat o misiune de documentare in patru zone de frontiera, considerate cheie pentru patrunderea in tara a potentialilor solicitanti de azil. Initiativa organizarii investigatiilor a avut ca fundament necesitatea cunoasterii realitatii din teren, dat fiind ca procedurile de admitere in tara a solicitantilor de azil sunt neclare, iar practica autoritatilor romane de frontiera, necunoscuta.

1. Scopul misiunii

Misiunea si-a propus doar sa identifice problemele existente si sa realizeze un inventar preliminar al acestora, in functie de locurile in care au aparut, de institutiile implicate si de procedurile aplicate:

– investigarea procedurilor si a practicii autoritatilor de frontiera legate de tratamentul cetatenilor straini, care trec granita fara documente sau cu documente false;

– identificarea solicitantilor de azil la fiecare punct de frontiera, si aflarea numarului de cetateni straini care sunt retinuti, arestati, trimisi in judecata si condamnati pentru infractiuni privind regimul frontierei;

– obtinerea accesului la solicitantii de azil si strainii retinuti sau arestati pentru incercarea de trecere ilegala a frontierei;

– stabilirea unui dialog cu acesti cetateni straini despre conditiile de detentie, despre accesul pe care il au la procedura de cerere de azil, la asistenta juridica si la un interpret.

2. Aspecte teoretice si procedurale

Politia de Frontiera si Comandamentul National al Granicerilor sunt institutiile guvernamentale care controleaza granitele Romaniei. Punctele de frontiera, special desemnate pentru trecerea granitei, de pe aeropoarte, sosele si trasee de cale ferata, sunt administrate de Politia de Frontiera. Comandamentul National al Granicerilor controleaza lungile portiuni de frontiera, cuprinse intre punctele de tranzit, portiuni pe unde, in general, nu se trece granita. Ministerul de Interne administreaza atat Politia de Frontiera cat si Comandamentul National al Granicerilor, institutii care coopereaza intre ele. Deseori, patru graniceri patruleaza in zona limita a fiecarui punct de trecere a frontierei (numit PCTF) controlat de Politia de Frontiera.

Dupa cum au declarat persoanele oficiale cu care au discutat reprezentantii APADOR-CH, Politia de Frontiera este organizata in sase Centre Zonale de administrare regionala: Arad, Bucuresti, Constanta, Iasi, Oradea si Timisoara. Personalul fiecarui centru supravegheaza cateva puncte de trecere a frontierei.

* PCTF („Punctul de Control pentru Trecerea Frontierei”) este un punct oficial de trecere a granitei, unde se desfasoara diversele operatiuni ale reprezentantilor diferitelor institutii ce se ocupa de trecerea frontierei. In afara Politiei de Frontiera, pot efectua controale la punctele de trecere a frontierei reprezentanti ai Ministerului Transporturilor sau ai Ministerului Sanatatii.

* PPF („Postul Politia de Frontiera”) este postul propriu-zis al Politiei de Frontiera intr-un PCTF.

Comandamentul National al Granicerilor are sase brigazi administrative: Constanta, Giurgiu, Iasi, Oradea, Timisoara si Turnu Severin, fiecare brigada fiind impartita in unitati. Granicerii controleaza intrarile mai putin importante, desemnate in general pentru traficul de cetateni romani si din tarile vecine.

Administratia frontierelor trece in prezent printr-un proces de transformare, initiat de autoritatile centrale. Se formeaza noi Centre Zonale, se maresc PCTF-urile, iar unele puncte desemnate inainte pentru traficul regional se dechid traficului international. Se pare ca autoritatile centrale se afla in procesul de formulare, organizare si modernizare a regulilor, politicii, administrarii si sistemului de comunicare al Politiei de Frontiera si al Granicerilor.

*

Unul din fenomenele majore identificate de reprezentantii APADOR-CH a fost traficul ilegal cu oameni. Reprezentanti ai autoritatilor de pe tot teritoriul Romaniei s-au plans ca indivizi din Rusia si Ucraina depisteaza familii vulnerabile si deseori analfabete, care parasesc Moscova sau alte orase cu intentia de a se indrepta catre Europa Occidentala. Ei pretind de la aceste persoane sume mari de bani (de multe ori reprezentand economii de o viata), promitandu-le ajutorul la trecerea frontierelor. Conform declaratiilor autoritatilor romane, multi cetateni straini prinsi la granita descriu experientele pe care le-au avut cu acesti infractori, care coopereaza cu parteneri romani. Cetatenii straini sustin ca traficantii pretind sume de pana la 20.000 D.M. si pasapoartele celor care vor sa plece, cu promisiunea returnarii documentelor la trecerea granitei, ceea ce, evident, nu se intampla. Strainii in aceasta situatie, depistati de autoritatile romane, nu au documente, nu au mijloace financiare sa se intretina si sunt complet debusolati.

Desfasurarea misiunii de documentare a presupus vizite in cele patru puncte de frontiera si discutii cu reprezentantii autoritatilor si solicitantii de azil.

a) Centrul zonal Constanta

In ceea ce priveste retinerea sau arestarea pentru trecerea ilegala a granitei, mai multi reprezentanti ai autoritatilor au declarat ca exista un singur loc pentru detentie temporara -sediul politiei Constanta. Totusi, procurori din Constanta au sustinut ca si la sediul politiei Mangalia pot fi retinuti temporar straini care au trecut granita romana. Pedepsele cu inchisoare sunt efectuate la penitenciarul Poarta Alba, care se afla la aproximativ 30 km la vest de Constanta.

Reprezentantii APADOR-CH au vizitat 3 tipuri de puncte de frontiera: portul Constanta, granita rutiera Vama Veche si aeroportul Kogalniceanu si au discutat cu functionari de la Directia Pasapoarte a Judetului Constanta, de la Parchet si Judecatorie. In plus, s-a incercat stabilirea unui contact cu membri ai Comitetului Local (judetean) pentru Probleme de Migrari, dar nu s-a reusit.

b) Centrul Zonal Iasi

Persoanele invinuite sunt retinute la sediul politiei judetene Iasi, iar cei acuzati si condamnati, la penitenciarul Iasi.

Punctele vizitate au fost Albita (granita rutiera principala pentru Centrul Zonal Iasi), statia de cale ferata Iasi, Directia Pasapoarte a judetului Iasi, inspectoratul de politie, penitenciarul, sediul granicerilor. De asemenea s-a discutat cu un procuror si un judecator.

c) Centrul Zonal Arad

Invinuitii sunt detinuti la sediul politiei judetene, iar cei acuzati si condamnati, la penitenciarul Arad.

Au fost vizitate PCTF Nadlac, penitenciarul Arad, Directia Pasapoarte a judetului Arad, judecatoria, PCTF aeroportul Arad, si s-a discutat cu prim procurorul de la Parchetul de pe langa Tribunalul judetean Arad. Incercarea de a discuta cu un reprezentant al inspectoratului judetean de politie a esuat.

d) PCTF Giurgiu:

Au fost vizitate PCTF Giurgiu rutier si Inspectoratul judetean de politie. S-a discutat cu un judecator, un procuror, cu reprezentanti ai Directiei Pasapoarte si ai granicerilor.

3. Probleme identificate

a) Solicitantii de azil

Constanta

In ultimul an si jumatate, trei cetateni straini au depus cereri de azil la Directia de Pasapoarte a judetului Constanta: in 1994 I.V.S., cetatean ucrainian si in 1993 J.K.M. si A.I.R., cetateni iranieni. A.I.R. a fost condamnat pentru trecere ilegala a frontierei. Dupa ce a fost condamnat si a efectuat o parte din pedeapsa, a fost eliberat pentru a putea sa depuna cererea de azil. La Constanta vin foarte putini solicitanti de azil, majoritatea preferand sa se deplaseze la Bucuresti. Un reprezentant al autoritatilor a declarat ca Directia Pasapoarte este autorizata sa dea solicitantilor de azil un act temporar de identitate, valabil 2 luni. Acestia au posibilitatea sa depuna o cerere de azil la Constanta, cerere pe care Directia Pasapoarte a Judetului Constanta o transmite apoi la Directia Pasapoarte din Bucuresti. La randul ei, Directia Pasapoarte trebuie sa transmita cererea Comitetului Roman pentru Probleme de Migrari (CRPM). Cand CRPM decide in legatura cu una din cereri, Directia Pasapoarte Constanta poate comunica rezultatul solicitantului de azil.

Iasi

La Directia Pasapoarte a judetului Iasi reprezentantii APADOR-CH au fost informati ca in 1990, patru solicitanti de azil, care locuiau in zona Iasi, au depus cereri in acest sens. CRPM Bucuresti i-a indreptat pe solicitanti spre biroul Iasi. Aceste cereri erau inca nesolutionate in iulie 1994. CRPM Bucuresti cere Directiei Pasapoarte a Judetului Iasi sa elibereze solicitantilor de azil acte de identitate cu valabilitate de 2 luni.

Gara Internationala Nicolina: Comandantul Centrului Zonal Iasi a declarat ca in 1992 si 1993 nimeni nu a facut cerere de azil in zona Iasi. Cetatenii straini care trec frontiera vin prin Republica Moldova. Unii au fost condamnati pentru trecerea ilegala a frontierei.

Dupa cum a declarat comandantul adjunct al Brigazii de graniceri Iasi, granicerii pot identifica un strain care a trecut ilegal granita in 24 de ore. Ei nu se ocupa de solicitantii de azil, ci doar accepta cereri speciale de azil pe care le includ in rapoartele lor care sunt trimise procurorului. Cererile speciale pot fi verbale sau in scris. O declaratie scrisa, pe o simpla foaie alba, poate fi atasata dosarului care se trimite parchetului. Una din problemele cu care se confrunta autoritatile de frontiera este aceea a strainilor care intra in tara legal si apoi isi distrug documentele de identitate, sau carora le expira pasapoartele. Ei fac cerere de azil dupa ce descopera ca nu isi pot continua drumul spre vest. Granicerii nu au competenta de a se ocupa de solicitantii de azil, drept care sunt obligati sa transfere cazurile parchetului, indiferent daca persoana este un cetatean strain care a trecut granita ilegal, sau este un solicitant de azil.

Arad

Seful Directiei Pasapoarte a judetului Arad a declarat ca Aradul are cele mai multe probleme cu solicitantii de azil si statutul lor. Grupurile cele mai numeroase provin din Sri Lanka, urmate de Bangladesh, India si Pakistan. Cei mai multi dintre ei tranziteaza Romania ilegal, venind de la Moscova. Acolo ei intalnesc traficanti de oameni care le promit sa ii conduca in occident. La Arad nimeni nu a facut vreodata cerere de azil; parerea sefului serviciului pasapoarte este ca, in general, aceste persoane se duc la Bucuresti la Ministerul Muncii, ceea ce reprezinta un mod de a castiga timp, care le permite apoi sa paraseasca Romania ilegal, dupa ce au obtinut documente de identitate temporare. In 1994, autoritatile au descoperit peste 300 de astfel de persoane, organizate in grupuri care asteptau sa paraseasca Romania ilegal. Ei inchiriaza apartamente in cartierele mai modeste din Arad. Tot seful serviciului pasapoarte Arad a declarat ca serviciul de care raspunde face investigatii si ii gaseste pe acesti straini, deoarece personalul serviciului doreste ca strainii sa stea in Romania legal. Multi dintre ei au vizele sau pasapoartele expirate, iar unii nu poseda nici un fel de documente. Acesti oameni platesc sume mari traficantilor, care profita de ei; de asemeni, ei locuiesc in conditii oribile si nu au posibilitati de asistenta materiala. Seful serviciului pasapoarte Arad ar dori sa se gaseasca o solutie pentru acesti oameni si considera necesara crearea unui lagar pentru refugiati.

Giurgiu

La Directia de Pasapoarte a judetului Giurgiu reprezentantilor APADOR-CH li s-a spus ca daca o persoana nu isi manifesta dorinta de a face cerere de azil, Directia de Pasapoarte nu are contacte cu aceasta. Cei de la acest serviciu au contact cu strainii care au intrat in tara ilegal, numai dupa ce acestia au fost prinsi de graniceri sau de politia de frontiera. Acesti straini sunt retrimisi in Bulgaria. 50% din strainii care intra in tara ilegal nu admit ca pasapoartele lor sunt false. Ceilalti 50% recunosc falsul si spun ca ei doresc sa ajunga la alta destinatie cu scopul de a munci sau sa se intalneasca cu o ruda care se afla deja in occident.

b) Trecerea ilegala a frontierei de catre cetateni straini sau apatrizi

Constanta

Dupa cum a declarat vicepresedintele Tribunalului judetean Constanta, exista foarte putine cazuri de straini care trec granita ilegal, maximum zece pe an. In 1994 au fost numai doi sau trei astfel de cazuri, precizand ca inca nu au fost solutionate de instante, situatie valabila si pentru cazurile din 1993. Cu acordul vicepresedintelui tribunalului, reprezentantilor APADOR-CH li s-a permis sa vada dosare ale Judecatoriei Constanta; unul dintre acestea privea un grup de straini care au trecut frontiera ilegal in 1994, intregul grup fiind trimis in Bulgaria.

Iasi

Gara Internationala Nicolina: Comandantul Centrului Zonal Iasi a declarat ca cei care incearca sa treaca granita ilegal sunt de obicei din Sri Lanka, India, Bangladesh si Pakistan, calatoresc de regula in grupuri si sunt victime ale traficantilor de oameni din Moscova.

Comandantul Directiei Pasapoarte a Judetului Iasi a declarat ca nu cunoaste nici un caz in care un strain acuzat de trecere ilegala a frontierei sa fi fost detinut in penitenciarul Iasi. In general, cei capturati pe fasia dintre doua PCTF sunt returnati in ultima tara de tranzit.

Comandantul PCTF Albita a declarat ca, la Albita, strainii incearca sa treaca granita ilegal, fara documente sau cu documente false, dar aceasta este mai mult o problema a granicerilor decat a Politiei de Frontiera. De asemenea s-a precizat ca un grup de „Afro-asiatici” au venit la Albita cu autobuzul; nu aveau nici un fel de documente si au fost trimisi inapoi in Republica Moldova. La acest PCTF nu este detinut nici un strain pentru trecere ilegala de frontiera.

Datele primite de la comandantul PCTF Albita in legatura cu treceri ilegale de frontiera de catre straini sunt:

1993: – nici un caz de trecere fara documente;

– 118 persoane au avut probleme cu documentele, incluzand aici si pe cei care ar fi comis si alte infractiuni, inclusiv trecerea frauduloasa a frontierei;

– 6.633 persoane au avut probleme cu vama;

1994, primul semestru:

– nici un caz de trecere fara documente;

– 63 de cazuri de documente false sau expirate;

– pentru 851 persoane s-a interzis accesul in Romania;

Comandantul Penitenciarului Iasi a declarat reprezentantilor APADOR-CH ca in penitenciar se gaseau 7 barbati pakistanezi, care ar fi venit in Romania din Republica Moldova. Acestia au fost detinuti initial de graniceri si dupa aceea au fost trimisi la politie, care i-a adus la penitenciar. Dupa toate acestea, procurorul a emis mandate de arestare. Ni s-a spus ca cineva de la Ambasada Pakistanului ar fi venit la penitenciar si ar fi preluat cazul. Cei 7 nu au explicat motivele pentru care au venit in Romania. Conform spuselor comandantului, nici un alt strain nu a mai fost detinut vreodata in penitenciarul Iasi pentru trecerea ilegala a frontierei.

Comandantul Brigazii de Graniceri Iasi a declarat ca, in general, Unitatea de graniceri rezolva problemele local – nu la nivel de brigada – si trimite rapoartele la parchetul judetean. Cei prinsi sunt detinuti maxim 24 de ore si hraniti in sediul granicerilor, unde nu exista incaperi speciale, ci li se face loc intr-una, doua camere. De asemenea au fost mentionate dificultatile pe care le are politia judeteana in legatura cu retinerea acestor persoane in numar mare, datorita lipsei personalului medical adecvat, hranei sau inlesnirilor pentru curatenie.

Din spusele comandantului brigazii de graniceri a reiesit ca, dupa decembrie 1989, a fost o explozie de straini care au trecut granita ilegal. Comandantul a furnizat urmatoarele cifre aproximative, reprezentand numarul de straini prinsi de Brigada de Graniceri Iasi:

1990…………………100

1991…………………100

1992…………………885

1993…………………350

1994 primul semestru…..200 din care 140 din Asia, iar 60 din fosta URSS

La Parchetul Iasi reprezentantii APADOR-CH au primit urmatoarele informatii:

– 12 cetateni pakistanezi au fost condamnati pentru trecerea ilegala a frontierei; dosarul penal a fost intocmit in luna august 1993, au fost judecati in mai 1994 si condamnati fiecare la un an inchisoare cu suspendarea executarii pedepsei;

– 2 cetateni pakistanezi, M.A.A. si M.A.B., au fost, de asemenea, condamnati pentru trecerea ilegala a frontierei; dosarul penal a fost intocmit in septembrie 1993; au fost judecati in februarie 1994 si condamnati la un an si trei luni inchisoare, cu suspendarea executarii pedepsei.

Comandantul Inspectoratului judetean de politie a declarat ca el nu a avut nici un contact cu solicitanti de azil, si ca in 1994, spre deosebire de 1993, nu au existat multe cazuri de straini care sa treaca frontiera ilegal. Comandantul a descris problemele legate de refugiati, de solicitantii de azil si de strainii care comit infractiuni la trecerea frontierei:

– cetateni din Comunitatea Statelor Independente deseori tranziteaza Romania in drum spre Europa Occidentala. Cand sunt arestati, cei mai multi nu au documente, deoarece acestea le-au fost luate de traficantii de oameni;

– victimele nu pot sau nu vor sa dea informatii despre traficanti;

– victimele au foarte putini bani sau de loc;

– politia nu este echipata pentru a face fata nevoilor de hrana si de adapost ale acestor oameni.

Dupa cum ne-a declarat comandantul, politia nu investigheaza aceste cazuri, pentru ca victimele tipice au o educatie redusa si au suferit din multe cauze in tarile lor de origine. Traficantii lasa victimele langa granita romana, spun ca vor reveni si nu se mai intorc niciodata. Aceasta problema nu a existat in 1990-1991. Ea a aparut in 1992 si a continuat in 1993. In 1994, judetele Vaslui si Galati au avut probleme de acest fel. Strainii prinsi ca au violat granita pot fi trimisi inapoi, in ultima tara de tranzit. Arestul inspectoratului de politie poate adaposti 100 de persoane; 90 dintre ele erau detinute de la mijlocul lunii iulie. In 1992, au fost detinuti 16 straini pentru violari ale granitei, iar in 1993, 26. Atunci cand cetatenii straini sunt prinsi ca trec granita ilegal, dosarele lor sunt trimise parchetului.

Tot comandantul politiei a spus ca acesti straini prinsi la granita lasa o impresie extrem de apasatoare asupra autoritatilor romane, datorita dramatismului situatiei lor. In trecut, cand strainii nu erau organizati in grupuri, si cand romanii nu erau implicati in acest trafic, cei prinsi erau pusi in libertate, dupa plata unei amenzi simbolice. Cu toate acestea, in cazuri de violari ale frontierei comise in grup, politia trebuie sa recurga la lege. Ca rezultat al anchetelor efectuate de politie in 1993, acum traficantii vin noaptea prin Republica Moldova si sunt ajutati de contacte din Romania.

Arad

Comandantul PCTF Nadlac a declarat ca Nadlacul este un punct important de trecere ilegala a frontierei si a identificat doua categorii de infractiuni comise aici:

– infractiuni din Codul penal, art. 288 (falsul material in inscrisuri oficiale), art. 291 (uzul de fals), art. 293 (falsul privind identitatea);

– infractiuni prevazute in Legea 56/1992 privind frontiera de stat a Romaniei, numarul acestora din urma (150 in primul semestru al anului 1994) fiind dublu fata de numarul violarilor codului penal (76 in aceeasi perioada de timp).

Strainii care trec granita ilegal, o fac deseori ascunzandu-se in camioane sau autobuze. Numarul acestui tip de cazuri este in crestere. Dupa parerea comandantului PCTF Nadlac, strainii care violeaza granita romana s-ar imparti in doua categorii, in functie de motivele pe care le au:

– politice: kurzi din Turcia, Iran si Irak si dezertori din razboiul din Golf;

– economic: persoane din „lumea a treia” in cautare de lucru, de exemplu asiatici si africani, in special din Sri Lanka, Senegal, Nigeria, Ghana, Bangladesh, Afganistan si Pakistan.

Reprezentantilor APADOR-CH li s-a mai spus ca in ianuarie 1994, 100 de persoane (familii cu copii) s-au ascuns intr-un singur camion international de marfa si au trecut granita ilegal. 15 erau din Irak si 85 din Turcia. Autoritatile sustin ca acesti straini au folosit diverse contacte pentru a ajunge in Romania, unele legale, altele ilegale. Autoritatile maghiare de frontiera i-au descoperit, au trimis un raport autoritatilor de la Nadlac si au intocmit un dosar penal pentru ancheta. Strainii au fost trimisi la Politia judeteana Arad, de unde, mai apoi, unii au fost eliberati, unii arestati, iar altii condamnati si trimisi sa isi efectueze pedeapsa. Cativa au fost returnati in tara de origine, pe cheltuiala guvernului roman. Dintre pasapoartele lor, pe 4 s-a stampilat indicatia interdictiei iesirii din Romania.

Tot comandantul politiei a mai declarat ca cetatenii straini incearca deseori sa iasa ilegal din Romania, cu documente false, sunt prinsi, eliberati si incearca din nou. Atunci cand ancheta unui caz dureaza putin timp, invinuitii sunt detinuti in arestul politiei, pe cand in cazurile in care ancheta dureaza mult, ei sunt detinuti la penitenciar.

Comandantul Penitenciarului Arad a declarat ca strainii care intra legal si incearca sa iasa ilegal din Romania reprezinta problema cea mai serioasa. Autoritatile iau in considerare circumstantele internationale atunci cand judeca un caz. La data efectuarii acestei misiuni de documentare, 22 de cetateni straini erau detinuti in penitenciar; 17 erau in arest preventiv, 5 fusesera condamnati. Toti cei condamnati prin sentinta definitiva pentru violarea Legii 56/1992, art. 68 lit. (b) – trecerea frauduloasa a frontierei de persoane inarmate sau constituite in grup – sunt din Turcia.

Dupa cum a declarat comandantul penitenciarului, in 1993, 173 de straini au fost detinuti sau au ispasit pedepse la penitenciarul Arad, pentru trecere ilegala a frontierei. Dintre acestia, 166 au fost deja eliberati. El a mai adaugat ca in general pedepsele sunt mici, 3-6 luni, iar pentru cam jumatate dintre condamnati, executarea pedepsei este suspendata. Inculpatii pot fi eliberati pe cautiune. Cele mai grele pedepse se dau traficantilor.

Comandantul penitenciarului a mai spus ca penitenciarul este supraaglomerat (capacitatea fiind de 600 de locuri, la momentul vizitei APADOR-CH erau 1.400 detinuti). De asemenea a mentionat ca penitenciarul are probleme cu hrana detinutilor in functie de tara de origine: se serveste des carne de porc, al carei consum este interzis musulmanilor.

Aceeasi sursa a mai declarat ca foarte probabila trecerea granitei ilegal la Timisoara sau Oradea.

La Penitenciarul Arad reprezentantii APADOR-CH au stat de vorba cu mai multi straini. Unul dintre detinuti, C.D., a declarat ca este musulman turc, sofer de camion in cautare de lucru. A fost prins la punctul de frontiera Varsand, in Ungaria, pe 13 ianuarie 1993, la ora 8 dimineata, in timp ce se ascundea intr-un camion, cu documente asupra lui (avea pasaport turcesc), dupa ce a fost adus de traficanti pana la granita. Dupa ce a fost prins de autoritatile maghiare fara viza pentru Ungaria, a fost returnat in Romania. El a mai sustinut ca la inceput a fost dus la arestul politiei din Arad, unde a stat o luna, fiind tinut de autoritati intr-o celula mica, unde nu era aer, unde mai erau 15 sau 16 persoane; nu a putut sa se hraneasca, deoarece se servea numai carne de porc, care lui ii este interzisa de obiceiurile musulmane. Nu i s-a prezentat nici un mandat de arestare dupa primele 24 de ore de detentie. El sustine ca a platit, in sediul politiei Arad, suma de 600 D.M. unui avocat pe care apoi nu l-a mai vazut. Avocatul ii ceruse acesti bani pentru „cautiune”, dar nu i-a oferit nici un fel de asistenta juridica. El mai spune ca, dupa ce a platit, politia i-a aratat o chitanta, pe care apoi a luat-o, promitand sa o aduca inapoi, ceea ce nu s-a mai intamplat niciodata. Timp de 29 de zile, nu i s-a spus ce se intampla. Apoi, a fost dus in biroul procurorului si ulterior la penitenciar. Detinutul a sustinut ca nimeni nu i-a tradus nimic, si a fost condamnat la 5 ani inchisoare desi nu a fost niciodata prezent in instanta si nu cunoaste pentru care fapta. Pe data de 16 sau 17 ianuarie 1993, a mai fost dus inca o data la politie. In iunie 1993 a facut cerere de recurs, dar inca nu primise nici un raspuns. Detinutul a mai declarat ca nu poate trimite sau primi corespondenta, nici macar de la familie.

S.R.G., cetatean afgan aflat, de asemenea, in detentie, a declarat ca si-a parasit casa din Afganistan din cauza razboiului si a imixtiunii rusilor; sora si fratele sau fusesera ucisi. El a fost prins de autoritatile maghiare in dimineata zilei de 28 iulie 1993, intre orele 8:00-10:00, in punctul de frontiera Varsand. El platise cuiva sa ii falsifice un pasaport frantuzesc, cu fotografia schimbata, pasaport pe care il avea asupra lui in momentul cand a fost prins. Autoritatile maghiare l-au predat Politiei romane de Frontiera, de unde a fost dus direct in arest preventiv la sediul politiei Arad. El sustine ca a platit 200 D.M. direct unui avocat, pentru „cautiune”, posibil pe data de 29 iulie, dar nu a primit chitanta, iar avocatul nu s-a pezentat la proces. A ramas in arest preventiv la politie timp de 36 de zile. Locul de detentie nu avea fereastra, iar in celula cu o capacitate de 8 locuri se gaseau 16 detinuti. Politistii nu au discutat cu el asa cum ar fi trebuit, dar a avut traducator si nu a fost maltratat. Din arestul politiei a fost dus la procuror si ulterior la penitenciar. Pe 17 ianuarie 1994 a fost dus ultima data in instanta, posibil la tribunalul judetean. A depus cerere de recurs, dar nu isi aminteste la ce data. El a mai spus ca pe 17 martie 1994 a primit o scrisoare prin care i se comunica faptul ca a fost condamnat.

La Judecatoria Arad reprezentantii APADOR-CH au fost informati ca de la inceputul anului 1994 si pana la 26 iulie 1994, la Judecatoria Arad au fost inaintate 45 de dosare privind 248 de invinuiti si inculpati care au comis doua categorii de infractiuni:

– au trecut granita intre punctele de trecere a frontierei;

– au trecut granita prin punctul de trecere a frontierei cu documente false, reprezentand un concurs de infractiuni (art. 291, 293 c.p. si art. 65, 68 lit.(b) din legea 56/1992).

Din informatiile primite rezulta ca 90% dintre strainii condamnati primesc sentinte cu suspendarea executarii pedepsei. Aproximativ 10% dintre ei sunt eliberati pe cautiune, nu se prezinta la proces si sunt arestati.

Datele statistice primite de la Parchetul Arad, privind trecerea ilegala a frontierei, arata urmatoarea dinamica:

* 1990 – 63 dosare;

* 1991 – nici un dosar, cu motivatia lipsei legislatiei necesare;

* 1992 – 87 dosare vizand 236 invinuiti, din care 176 au fost arestati, 35 au fost trimisi in judecata si eliberati pe cautiune, 17 au fost eliberati din inchisoare si au platit amenzi. Din cei 236, sub 10 persoane erau cetateni romani.

* 1993 – 210 dosare vizand 504 invinuiti, din care 185 au fost arestati, 36 au fost eliberati pe cautiune, in 19 cazuri au platit amenzi, conform art.181, cod penal;

* 1994 primul semestru – 42 dosare vizand 261 invinuiti, din care 35 au fost arestati, 12 au fost eliberati pe cautiune, 4 au fost eliberati dupa ce au platit o amenda.

Prim procurorul Parchetului de pe langa Tribunalul Arad a declarat ca autoritatile incaseaza intotdeauna cautiunea maxima de 100.000 lei (minimul este de 10.000 lei). In acelasi timp el a afirmat ca arestul politiei este insuficient. Pe 26 iulie 1994, acolo se aflau, pentru infractiuni comise la frontiera, 14 straini, din urmatoarele tari: Turcia (2), Algeria, Maroc, Angola (4), Nigeria (2), Rwanda, Somalia, plus inca 2 detinuti straini a caror cetatenie nu a fost specificata.

Giurgiu

Adjunctul sefului PCTF rutier Giurgiu a declarat ca la acest punct de frontiera nu au existat solicitanti de azil. Totusi, aproape zilnic, 1-2 cetateni straini incearca sa treaca granita ilegal. De asemenea, el a estimat ca in fieare an 300-400 cetateni straini sunt prinsi trecand sau incercand sa treaca granita ilegal. 5-6 straini pretind in fiecare an ca ar fi intrat in tara pe la vama Giurgiu. Dupa cum sustine adjunctul sefului PCTF, Politia de Frontiera nu ii pedepseste in mod formal pe cetatenii straini care incearca sa intre in Romania ilegal, ci percepe o amenda. De asemenea se percepe amenda pentru incercarea de iesire ilegala. S-a precizat ca autoritatile de frontiera elibereaza chitante persoanelor care au platit amenda, dupa care acestea sunt returnate in Bulgaria. Aceeasi sursa a mai afirmat ca, in general, pentru a intra ilegal in Romania, cetatenii straini se ascund in autobuze sau camioane, sau folosesc acte false.

90-95% dintre cetatenii straini care intra ilegal in Romania provin din Turcia, Siria, Iordania, Orientul Apropiat si Africa. Unii vin din fosta Iugoslavie, pentru a evita conflictul, iar dintre turci, cei mai multi sunt de origine kurda. Deseori, cetatenii straini nu-si declara intentiile si nu spun ca sunt refugiati, deoarece le este frica. Chiar dupa ce unii dintre ei sunt prinsi cu documente false, ei refuza sa admita ca pasapoartele pe care le-au folosit sunt false. In asemenea cazuri, Politia de Frontiera aplica o amenda usoara de 1.000 lei.

c) Dreptul de a avea un interpret

Iasi

La Brigada de Graniceri Iasi, adjunctul comandantului brigazii a declarat ca printre grupurile de straini prinsi la granita, aproape intotdeauna exista un vorbitor de limba engleza. Daca nu, granicerii apeleaza la studentii de la facultatile de limbi straine de la Iasi, carora le platesc ca sa traduca. Procurorul nu primeste dosarul unui detinut daca traducerea nu este disponibila. Exista inca o veche politica bugetara a guvernului care acopera traducerile din si in limba rusa si care este disproportionat de mare in raport cu celelalte limbi.

Comandantul Inspectoratului judetean de Politie a informat reprezentantii APADOR-CH ca unele dintre problemele care apar intre politie si strainii care sunt prinsi la granita romana se datoreaza:

* imposibilitatii comunicarii cu persoanele arestate;

* dificultatii de a gasi interpreti, de exemplu pentru cei provenind din Sri Lanka;

* dificultatii strangerii de informatii necesare pentru ancheta politiei;

* imposibilitatii comunicarii cu detinutii in legatura cu hrana si alte necesitati.

Arad

In legatura cu grupul numeros de cetateni turci recent prins la granita, comandantul PCTF a spus ca reprezentantii autoritatilor si strainii care au fost prinsi au comunicat destul de greu in engleza, dupa care autoritatile au adus traducatori de limba turca.

d) Asistenta juridica

Iasi

Conform declaratiilor prim procurorului adjunct al Parchetului de pe langa Curtea de Apel, guvernul roman acopera cheltuielile de asistenta juridica pentru cetatenii straini care sunt lipsiti de mijloace financiare. In timpul anchetei penale, procurorul solicita baroului de avocati sa trimita un avocat din oficiu. Pentru acoperirea acestui tip de asistenta juridica din oficiu exista un buget special. Procurorul nu va investiga daca avocatul nu este prezent, iar instanta nu va da sentinta daca cel acuzat nu beneficiaza de asistenta unui avocat.

Arad

Comandantul PCTF a declarat ca strainii au drept la asistenta juridica numai daca fac o cerere scrisa.

4. Concluzii

In cele 4 zone de frontiera vizitate, numarul refugiatilor, al solicitantilor de azil si al strainilor acuzati si/sau condamnati pentru trecerea ilegala a granitei a fost foarte redus. Din acest motiv, reprezentantii APADOR-CH au avut oarecum impresia ca unele dintre informatii au fost cenzurate, desi autoritatile de frontiera au fost, in general, cooperante.

Politia de Frontiera nu ii informeaza pe cetatenii straini in legatura cu dreptul lor de a cere azil. Strainii prinsi fara documente sau cu documente false sunt returnati in ultima tara de tranzit (datorita acordurilor bilaterale de returnare pe care Romania le-a semnat cu majoritatea vecinilor sai) sau in tara de origine. Conform declaratiilor primite, reprezentantii autoritatilor ii trateaza pe toti strainii la fel, ca simpli straini, indiferent daca unii dintre acestia reprezinta cazuri posibile de solicitanti de azil sau de refugiati. Chiar in cazurile in care se stia ca strainilor respectivi le era frica de persecutiile din tara lor de origine, autoritatile tot nu i-au informat ca procedura solicitarii azilului poate sa le ofere un remediu pentru situatia in care se gasesc. Autoritatile de frontiera sustin ca multi dintre acesti straini nu au cunostinta despre notiunea de azil, sunt foarte saraci, inculti si usor de pacalit de catre traficantii de oameni din fosta URSS, traficanti care colaboreaza la granite cu parteneri romani. Activitatea acestor traficanti pare a fi un factor major in aducerea in Romania a unor persoane vulnerabile, care ulterior sunt fortate sa se ascunda si sa locuiasca in conditii precare. Evident, unii dintre ei sunt prinsi de autoritatile de frontiera si isi incheie calatoria in inchisoare.

Ofiteri de la Politia de Frontiera si de la Centrele Zonale au declarat ca strainii si solicitantii de azil in occident trec granita ilegal, ocolind PCTF care este controlat de Comandamentul National al Granicerilor, ai carui soldati sunt, in general, tineri care isi satisfac serviciul militar obligatoriu. Din informatiile pe care le detinem, reiese ca numarul strainilor, solicitanti de azil si refugiati, care travereaza frontiera ilegal este mai mare decat al celor care intra in tara pe la PCTF. Asa incat, rolul granicerilor este cu deosebire important in monitorizarea tratamentului strainilor care au nevoie de protectie impotriva „returnarii”. De asemeni, schimbarea soldatilor din trupele de graniceri la termenele de incheiere a stagiului militar conduce la nevoia constanta de a instrui noi recruti. Din aceste motive, Comandamentul National al Granicerilor este un prim candidat pentru pregatire de specialitate in domeniul juridic si procedural care trateaza problematica solicitantilor de azil si a refugiatilor; in aceeasi situatie se afla si Politia de Frontiera si cea locala in zonele critice ale frontierei, ca de exemplu in zona Arad si Iasi.

Informatiile obtinute de APADOR-CH arata ca Aradul este zona cea mai dificila, unde ar trebui dezvoltate programe pentru protectia refugiatilor si a solicitantilor de azil in Romania. Investigarea cazurilor de straini arestati, detinuti si condamnati in zona Arad trebuie continuata. Detinutii sustin ca avocatii din Arad au perceput de la ei sume de sute de marci germane, promitand asistenta juridica, ca apoi sa dispara pentru totdeauna. Detinutii cu condamnare definitiva de la penitenciarul Arad sustin si ei ca sunt retinuti fara mandat, condamnati fara proces si obligati sa treaca prin proceduri legale fara a avea asistenta juridica. Reprezentantii APADOR-CH nu avut posibilitatea de a verifica veridicitatea acestor afirmatii. Una dintre explicatiile pentru cifra oficiala scazuta a solicitantilor de azil este aceea ca multi straini, desi constienti de accesul pe care il au la procedura de azil, decid sa nu ceara azil in Romania deoarece nu aceasta este destinatia lor finala. Multi dintre ei doresc sa depuna cereri de azil in tari din Europa occidentala. Acest fapt face ca Romania sa fie considerata tara „de tranzit”.

*

Desi autoritatile s-au aratat in multe locuri deschise dialogului cu reprezentantii APADOR-CH si cooperante, trebuie semnalate si dificultatile intampinate in pregatirea si desfasurarea misiunii de documentare:

* Pentru a solicita informatii detinute de autoritati, APADOR-CH a trebuit sa ceara in scris, la nivel de ministere, aprobari pentru intalnirile planificate, precum si pentru obtinerea de informatii. Ca atare, s-a investit mai mult timp in obtinerea accesului la informatii, decat in obtinerea informatiilor;

* Inexistenta unui sistem informational ingreuneaza accesul autoritatilor la documentele instantelor si ale altor institutii. Aceasta a dus la complicatii logistice in culegerea de date, in special a celor provenind de la instante.

* Nu s-a putut discuta cu nimeni la politia din Arad. Reprezentantul Serviciului de Presa, care a refuzat sa stea de vorba cu reprezentantii asociatiei sau sa stabileasca o intilnire, a declarat: „Nu stiu cine sunteti, ce doriti si ar dura o multime sa ma interesez in legatura cu Dvs. Trebuie sa aveti aprobare de la Ministerul de Interne.”

*

REFUGIATI ROMANI IN ALTE TARI

In 1994 APADOR-CH a continuat sa primesca numeroase cereri de la organisme guvernamentale si organizatii neguvernamentale din strainatate, atat cu privire la cazurile unor cetateni romani, solicitanti de azil politic cat si cu privire la legislatia din Romania, inainte si dupa 1989. Aceasta activitate a presupus efectuarea unor investigatii, elaborarea unor rapoarte, colaborarile cele mai substantiale fiind cu Immigration and Refugee Board din Ottawa, Canada, cu Commission Permanente de Recours des Refugiés din Bruxelles, precum si cu organizatii din Elvetia, Franta, Norvegia etc.

Referitor la aspectele ce tin de cadrul legal, trebuie mentionat ca, in vreme ce informatiile solicitate in legatura cu legislatia anterioara lui 1989 au vizat dreptul de proprietate, in privinta legislatiei post-revolutionare au suscitat interes deosebit problemele legate de incriminarea relatiilor homosexuale, libertatea si activitatea sindicala, serviciul civil alternativ celui militar.

*
* *

Up

VI. ALTE ACTIVITATI

CENTRUL PENTRU DREPTURILE OMULUI

Centrul de documentare si informare

A achizitionat un numar mare de carti si documente, in domeniul drepturilor omului, al dreptului comparat, al relatiilor internationale. Centrul a functionat si functioneaza nu numai ca biblioteca, ci si ca centru de informare. El dirijeaza permanent fluxul informatiei de la sursa catre beneficiari, fie ei din cadrul asociatiei, fie din afara ei. In situatiile in care sunt necesare informatii intr-un anumit domeniu, iar acestea nu sunt disponibile in fondul de documente deja existent, centrul identifica sursele care le pot furniza si le solicita.

In functie de cererile carora trebuie sa le raspunda centrul functioneaza ca:

– centru de documentare si informare pentru specialisti, la dispozitia carora pune colectia de carti, periodice, documente oficiale ale unor organizatii interguvernamentale, jurisprudenta unor tribunale internationale;

– centru de informare privind cazuri individuale sau actiuni declansate in vederea protejarii victimelor unor violari ale drepturilor omului; in acest sens dezvolta permanent colectia de rapoarte periodice sau ocazionale ale APADOR-CH si ale altor organizatii, interne sau internationale, neguvernamentale si guvernamentale, privind Romania si alte tari.

Astfel, el pune la dispozitie:

– informatii de ordin juridic si referinte bibliografice, in vederea sustinerii programelor si campaniilor in derulare ale APADOR-CH si ale altor organizatii de drepturile omului, pe directii bine delimitate;

– suportul necesar inregistrarii cazurilor de violari ale drepturilor omului si regasirea prompta si selectiva a informatiilor continute in acest gen de dosare, servind atat nevoilor APADOR-CH cat si presei, unor persoane interesate etc.;

– referinte bibliografice, informatii, date, toate cu caracter general sau educational, adresate specialistilor si nespecialistilor.

Domeniile de interes sau tipul documentatiei continute in colectiile CDO au variat in functie de cererile exprimate de cei care fac apel la centru, de activitatea APADOR-CH.

A luat fiinta o noua sectiune tematica in cadrul colectiei bibliografice (Sectiunea relatiilor internationale), in vreme ce Sectiunea Drept s-a largit prin achizitionarea de lucrari de drept international si drept constitutional. In vederea mai bunei asistari a solicitantilor de azil in procesul de determinare a statutului de refugiat, s-au stabilit noi contacte cu organizatii guvernamentale si neguvernamentale ce editeaza rapoarte privind situatia drepturilor omului in diverse tari.

Pentru gestionarea eficienta a informatiei existente, centrul dezvolta baze de date computerizate. Formatele utilizate pentru inregistrare sunt formatele standard HURIDOCS (Human Rights Information and Documentation Systems). Ele inlesnesc si schimbul de informatii intre APADOR-CH si organizatii din diferite parti ale lumii. In prezent este disponibila baza de date privind materialele bibliografice (carti, periodice, documente, rapoarte) aflate deja in centru. Baza de date privind cazurile de violari ale drepturilor omului aflate in atentia APADOR-CH se afla in studiu.

Beneficiarii informatiilor privind cazurile de violari ale drepturilor omului sunt membrii APADOR-CH, organizatiile de drepturile omului interne si internationale, solicitantii de azil in Romania ce s-au adresat APADOR-CH, si chiar victimele care solicita asistenta.

Cererile de carti, referinte bibliografice vin insa si din partea avocatilor, profesorilor, studentilor. Acestia solicita informatii privind jurisprudenta unor tribunale internationale, pentru a fi invocate in procese aflate pe rolul instantelor din tara, studii academice in vederea pregatirii unor lucrari sau a predarii unor cursuri de drepturile omului.

Materiale cu caracter educativ sunt solicitate de cei care nu poseda prea multe cunostinte in domeniu dar sunt dornici sa se informeze.

Numarul si tipul de beneficiari ai activitatii centrului, directi sau indirecti, felul in care acestia se adreseaza centrului, personal, in scris, telefonic etc., ca si felul de intrebari adresate sau genul de informatii solicitate, sunt decisive pentru alcatuirea si structurarea colectiilor, forma de alcatuire, gradul de incarcare al centrului.

Mesele rotunde si anchetele CDO

In 1994 aceste activitati au continuat sa aiba ca subiecte chestiuni de maxima importanta legate de drepturile omului. La masa rotunda „Cooperarea in domeniul drepturilor omului” au participat atat reprezentanti din organizatii neguvernamentale de drepturile omului, cat si din departamente cu acest specific ale unor institutii importante ale statului (Ministerul Public-Parchetul General, Ministerul de Interne, Ministerul de Externe, Academia Romana, Consiliul pentru Minoritatile Nationale etc). Discutiile au avut drept scop explicarea mecanismelor concrete de functionare a acestor organizatii sau departamente, eficienta lor in actiunea concreta de aparare a drepturilor omului sau de schimbare a mentalitatii functionarilor statului si a comportamentului institutiilor.

Ancheta CDO „Efectele ratificarii Conventiei europene a drepturilor omului si libertatilor fundamentale asupra dreptului intern roman” si-a propus sa afle opiniile unor inalti demnitari si ale unor judecatori in legatura cu ratificarea Conventiei europene. Au raspuns, insistand asupra primordialitatii acestui document fata de legislatia interna, judecatori ai Curtii Consitutionale, Ministrul de Interne, Ministrul Apararii Nationale, Presedintele Camerei Deputatilor etc.

Atat mesele rotunde cat si anchetele au fost prezentate pe larg in Revista romana de drepturile omului.

Revista romana de drepturile omului si suplimentele sale

A continuat sa apara revista trimestriala, care a analizat aspecte ale legislatiei interne si compatibilitatea acesteia cu standardele internationale in materie, a prezentat cazuri concrete de incalcari ale drepturilor omului si consecintele legale – daca au fost – ale acestor fapte, si a facut cunoscute activitati si pozitii ale organizatiilor interne si internationale de drepturile omului.

In 1994 au fost editate doua suplimente ale RRDO:

– „Conceptia UDMR privind drepturile minoritatilor nationale” a analizat pe larg proiectul de lege propus de UDMR, elaborarile conceptuale propuse si compatibilitatea lor cu tendintele internationale actuale in aceasta chestiune. Lucrarea a aparut ca o editie bilingva – romana si engleza -, fiind tiparita in 1.200 exemplare.

– „Legislatia in tranzitie” este rezultatul colaborarii dintre APADOR-CH si Comitetul Helsinki din Olanda. Experti romani si olandezi au analizat cateva capitole ale legislatiei romane, din perspectiva documentelor internationale de drepturile omului: dreptul constitutional si separarea puterilor in stat, independenta judecatoreasca, contenciosul administrativ, drepturile omului in contextul dreptului muncii, dreptul penal roman, drepturile minoritatilor nationale. Lucrarea a fost tiparita numai in limba romana, intr-un tiraj de 1.200 exemplare.

*
* *

ASISTENTA JURIDICA

Ca si in anii anteriori, in 1994 programul de asistenta juridica al APADOR-CH a avut doua componente: pe de o parte acordarea de consultatii juridice, pe de alta parte asistenta avocatiala in tribunale a unor persoane ale caror drepturi au fost incalcate.

Consultatii juridice gratuite

Plecand de la experienta pozitiva a anului 1993, APADOR-CH a continuat aceasta activitate. Saptamanal, la sediul asociatiei s-au acordat si se acorda consultatii juridice gratuite unor persoane care, fara a fi victime ale unor incalcari ale drepturilor omului, se gasesc in situatii delicate si au nevoie de un sfat juridic.

Scopul acestor consultatii este de a invata aceste persoane cum sa lupte pentru drepturile pe care le reclama, asociatia neputandu-se substitui lor. Astfel, persoanele in cauza au fost indrumate sa apeleze la justitie, au fost invatate cum sa se adrese autoritatilor, si caror autoritati anume, in functie de specificul situatiei etc. Unele din cazurile descoperite in cadrul acestei activitati au fost preluate de programul de asistenta juridica si au beneficiat de ajutorul asociatiei.

In 1994 numarul total al consultatiilor juridice acordate a fost de 274, din care 144 au fost cazuri noi, iar 130 au fost reveniri. In functie de categoriile de probleme ridicate, cazurile s-au prezentat astfel: 134 din domeniul dreptului civil, al familiei si al dreptului muncii; 15 penale; 25 privind persoane persecutate politic de regimul comunist; restul au vizat sfaturi privind emigrarea, consecintele neefectuarii serviciului militar din motive religioase etc.

Asistenta acordata in cazuri individuale

STROESCU Nicolae

Victima a abuzului psihiatric in timpul regimului comunist (aceasta fiind o modalitate de persecutie pentru motive de ordin politic), reclamantul a inaintat o cerere pentru a i se recunoaste aceasta calitate conform Decretului-Lege nr.ll8 din 1990. Din sustinerile reclamantului, ca si din actele prezentate, reiese ca acesta a fost internat ca bolnav psihic in anii 1951-1956, 1961, 1973, si ca a fost arestat in perioadele 1948-1951, 1960-1961 si 1962, ulterior avand domiciliu obligatoriu. Stroescu Nicolae a fost condamnat pentru fapte cu caracter politic, asa cum rezulta din hotararile judecatoresti depuse la dosarul cauzei. De asemenea, din probele cauzei rezulta ca organele militiei si cele ale securitatii au facut perchezitii la domiciliul sau, confiscandu-i-se manuscrise in care exprima opozitia sa fata de regimul comunist.

Cazul domnului Stroescu a fost preluat, dupa parcurgerea unui ciclu procesual complet (inclusiv Curtea Suprema de Justitie), in faza de apel a celui de al doilea ciclu procesual – dosar civil nr. 649/l994 al Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a 4-a Civila. Apelul a fost admis si s-a dispus casarea sentintei apelate si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instanta (Tribunalul Municipiului Bucuresti, Sectia a 4- a Civila, unde a fost inregistrata in fond dupa casare sub nr. 5584/l994). Cauza are termen de judecata la data de 20 ianuarie 1995, termen acordat la solicitarea reclamantului, pentru a se prezenta solutia data cererii sale de stramutare a cauzei.

TRIFAN Ion

Este reclamant intr-o actiune in pretentii, in contradictoriu cu statul roman, reprezentat prin Ministerul Finantelor, pentru obtinerea de despagubiri pentru daunele materiale si morale, ca urmare a arestarii nelegale si tratamentelor inumane la care a fost supus in perioada arestarii – 14 – 21 iunie l990. A fost preluat in faza procesuala a apelului declarat de catre reclamant impotriva sentintei T.M.B., Sectia a 4- a Civila, prin care i-a fost respinsa ca nefondata actiunea (dosar civil nr. 534/1994 al Curtii de Apel Bucuresti, Sectia a 3- a Civila). In apel, desi acesta este o cale de atac in care se judeca si in fapt, deci legea permite refacerea si completarea probelor, toate probele propuse de catre reclamantul-apelant au fost respinse, cu unica „motivare” ca ar fi inutile cauzei, deci s-ar face un exces de probatoriu. Apelul a fost respins ca nefondat, cu o motivare calchiata dupa cea a primei instante, ignorandu-se dispozitiile specifice in materia drepturilor omului, dispozitii citate si invocate pe tot parcursul judecarii apelului si care fac parte din dreptul intern si prevaleaza asupra normelor nationale cu care vin in contradictie. S-a declarat recurs motivat in cauza, care urmeaza a fi inaintat, impreuna cu dosarul cauzei, spre competenta solutionare, Curtii Supreme de Justitie – Sectia Civila.

CARSTEA Rodica si GRECU Veronica

Un litigiu de munca, avand ca obiect contestatia celor doua ziariste impotriva ordinului prin care Agentia de Presa ROMPRES a dispus desfacerea disciplinara a contractelor lor de munca, ordin prin care au fost sanctionate, asa cum rezulta din sustinerile lor, ca si din probele cauzei, pentru ca si-au exprimat opinii contrare celor ale unor persoane din conducerea agentiei. In acest fel, s-a incalcat libertatea de exprimare a celor doua contestatoare, fiind infrante dispozitiile art. 30 din Constitutia Romaniei si ale art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Cazul a fost preluat in faza procesuala a apelului, in al doilea ciclu procesual, dupa ce s-a parcurs un prim ciclu procesual (inclusiv recursul la Curtea de Apel Bucuresti) – dosar civil nr. 7867/1994 aflat pe rolul T.M.B., Sectia a 4- a Civila (s-au redactat motivele de apel), cu termen la data de 18 ianuarie 1995.

Din probele aflate la dosarul cauzei rezulta ca ancheta disciplinara prealabila desfacerii contractului de munca nu a fost practic efectuata, fiind incalcate dispozitiile specifice ale legislatiei muncii, principiile constitutionale aplicabile, ca si normele conventiilor internationale in materia drepturilor omului, care fac parte din dreptul intern. De asemenea, se poate afirma ca modul de desfasurare a procesului, mai ales in fond dupa casare, contravine dispozitiilor art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

GORBANESCU Adela

Un litigiu de munca, avand ca obiect contestatiile impotriva deciziilor Institutului Politehnic Bucuresti (actualmente Universitatea Politehnica Bucuresti), de schimbare a locului si felului muncii contestatoarei si de desfacere disciplinara a contractului sau de munca; cauza reala care a determinat aceste masuri, astfel cum sustine contestatoarea si rezulta din actele depuse la dosarul cauzei, este aceea ca, in calitatea sa de lider sindical, a militat cu consecventa pentru apararea drepturilor salariatilor si pentru descoperirea si sanctionarea celor care au furat importante bunuri si valori din patrimoniul institutiei, unii din acestia fiind chiar persoane cu functii de conducere in institutie. Cazul a fost preluat din prima faza procesuala (dosar civil nr.4808/1992 – Judecatoria Sectorului 6).

Ambele contestatii au fost respinse ca nefondate; s-a declarat apel in cauza, inregistrat sub nr. 6341/1993 pe rolul T.M.B., Sectia a 4-a Civila, cu termen de judecata la data de 30 ianuarie 1995.

Atat modalitatea de luare a deciziilor contestate, cat si modul de desfasurare a procesului pana in prezent, contravin dispozitiilor legislatiei nationale, ca si normelor specifice in materia drepturilor omului (prin incalcarea dispozitiilor art. 37 alin. (1) din Constitutia Romaniei si art. 6 si ll din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

G.S.

Este autorul unei plangeri penale impotriva unor rude care, dupa afirmatia sa, au antrenat-o pe fetita sa minora, de la varsta de 3 ani si pana la 6 ani, in practici sexuale, cu consecinte nefaste in dezvoltarea psihica a copilei – consecinte constatate de catre medici specialisti. G.S. acuza tergiversarea nejustificata a anchetei penale, ca si influentele exercitate de unele din persoanele vizate in plangerea sa, pentru zadarnicirea bunului mers al cercetarilor si a aflarii adevarului. De asemenea, a acuzat in mod direct pe procurorul insarcinat cu solutionarea cazului, de purtare abuziva impotriva sa si a sotiei sale (mama vitrega a fetitei), inclusiv de obtinerea unor declaratii prin exercitarea de presiuni.

Ca urmare a implicarii APADOR-CH in cauza si sugestiei facute, s-a dispus atribuirea cazului unui alt procuror. In prezent, dosarul cauzei se afla la politie (Sectia 1), unde, in afara unor declaratii ale autorilor plangerii si ale minorei, nu s-a mai instrumentat nici un alt act procedural, deci ancheta treneaza din nou.

*
* *

CONTINUAREA MONITORIZARII SITUATIEI DE LA TIRASPOL

(capitala auto-proclamatei Republici Moldovenesti Nistrene)

Situatia celor condamnati in „Procesul de la Tiraspol”

In anul 1993, in perioada in care s-a desfasurat procesul lui Ilie Ilascu, Andrei Ivantoc, Tudor Petrov-Popa, Alexandru Lesco, Petru Godiac, APADOR-CH a semnalat organismelor internationale gravele incalcari ale drepturilor omului care s-au produs pe parcursul desfasurarii procesului. Cei 5 nu au beneficiat de un proces echitabil in fata unui tribunal independent, asa cum cer documentele internationale de drepturile omului. Totodata au fost facute publice torturile la care au fost supusi si tratamentele inumane care le-au fost aplicate. Ulterior condamnarii (la 9 decembrie 1993 Ilie Ilascu a fost condamnat la moarte, iar ceilalti la pedepse intre 2 si 15 ani temnita grea), reprezentanti ai asociatiei s-au deplasat la Tiraspol, pentru a lua legatura cu cei 5 condamnati si a afla care sunt conditiile de detentie.

O prima vizita la Tiraspol a avut loc in perioada 26-29 iunie 1994, cand patru din cei cinci condamnati se mai aflau in inchisoare:

„Comunicat de presa

(…)

Delegatia Comitetului Helsinki din Romania s-a adresat prin fax ministerului de interne (de facto) de la Tiraspol pentru a obtine permisiunea de a-i vizita pe cei 4 arestati. Ministrul Fucidji a respins cererea delegatiei CHR, motivand ca inchisoarea se afla in carantina, si nu a fost disponibil pentru alte discutii. In schimb, delegatia s-a intalnit cu unul dintre adjunctii sai, dl. Zaharov, care a declarat ca vizitarea detinutilor nu a putut fi aprobata deoarece autoritatile de la Tiraspol nu au avut timpul necesar pentru a lua o decizie, dar ca nu exista nici o dificultate de principiu pentru luarea unei decizii pozitive. Asadar, o asemenea decizie urmeaza sa fie comunicata CHR in viitorul apropiat.

Delegatia CHR s-a adresat apoi Sovietului Suprem (de facto) de la Tiraspol, pentru a afla pozitia autoritatilor locale fata de recomandarile CSCE privind rejudecarea procesului intr-o tara neutra, de catre un tribunal international. Victor Cebotari, adjunct al sefului Comisiei pentru politica externa a Sovietului Suprem de la Tiraspol, a declarat ca autoritatile locale accepta rejudecarea procesului de catre un tribunal international, cu conditia ca judecata sa aiba loc pe teritoriul Transnistriei. De asemenea, dl. Cebotari a reamintit ca, printr-o declaratie facuta in luna aprilie de catre Grigore Maracuta, presedintele Sovietului Suprem de la Tiraspol, executarea pedepsei cu moartea in cazul lui Ilie Ilascu este exclusa.

(…)”

Dat fiind ca la acea data unul dintre condamnati, Petru Godiac, executase pedeapsa la care fusese condamnat si era deja liber, reprezentantii APADOR-CH s-au intalnit cu el, informandu-se astfel despre conditiile de detentie pe care le-a avut: ultimile 6 luni de pedeapsa le-a efectuat intr-o carcera de 1,5 m x 1,5 m, in care nu avea voie sa stea jos decat intre orele 24 si 5 dimineata si in care ardea permanent un bec de 36 W. In toata aceasta perioada nu a fost scos la aer decat de 3 ori, in schimb a fost batut in repetate randuri, in special atunci cand solicita medicamente, iar hrana a fost sub orice critica. Urmare acestor conditii s-a imbolnavit grav, astfel ca la eliberarea din inchisoare a trebuit sa fie internat in spital si operat.

Ulterior, in zilele de 22 si 23 noiembrie 1994, reprezentanti ai APADOR-CH au revenit la Tiraspol, pentru a-i vizita pe cei condamnati. De aceasta data, desi cererea de vizitare fusese aprobata inca din luna iunie 1994, autoritatile de facto de la Tiraspol au refuzat reprezentantilor asociatiei accesul la cei patru detinuti, actiune in vadita contradictie cu documentele internationale in materia drepturilor omului.

Situatia invatamantului in limba romana la Tiraspol

Cu ocazia vizitei din zilele de 22 si 23 noiembrie 1994, reprezentantii APADOR-CH s-au documentat in legatura cu felul in care autoritatile de la Tiraspol respecta dreptul la invatamant in limba romana. Concluziile acestei documentari sunt:

– in 1993 Directia pentru invatamant din Tiraspol a elaborat programul de trecere treptata de la grafia latina la cea chirilica; imediat a inceput o adevarata campanie de intimidare a profesorilor care au refuzat sa dea curs acestei masuri;

– urmare acestei campanii de intimidare, manifestata inclusiv prin destituirea directorilor recalcitranti, Scoala nr. 20 din Tiraspol a fost in greva pasiva timp de 3 saptamani, iar parintii copiilor interogati in legatura cu grafia pentru care opteaza;

– in ciuda optiunii pentru grafia latina, in luna august 1994, Alexandru Caraman, vice-presedintele Sovietului Suprem al Republicii Moldovenesti Nistrene a declarat la Conferinta invatatorilor din Transnistria ca scolile cu predare in limba romana pot functiona doar ca scoli particulare;

– un mars pasnic de protest al profesorilor, elevilor si parintilor de la Scoala 20 din Tiraspol si Scoala 19 din Tighina (aflata intr-o situatie similara) a fost oprit cu brutalitate de militia din Tiraspol;

– in seara zilei de 24-25 octombrie 1994, Scoala nr. 20 din Tiraspol a fost atacata de grup de 20-30 de persoane care au afirmat ca sunt studenti la „universitatea corporativa”; ei au imobilizat paznicul scolii si l-au sechestrat intr-o incapere, au distrus dosare si materiale didactice, au furat din safe-ul scolii cupoanele si banii existenti, au furat cateva minicalculatoare si 30 de litri de benzina; lucratorii de militie care au sosit nu au legitimat si nu au arestat pe nimeni; situatia a revenit la normal dupa 24 de ore;

– s-a intensificat campania (inclusiv televizata) ostila invatamantului in limba romana si folosirii grafiei latine.

*
* *

SEMINARII SI CURSURI ORGANIZATE DE APADOR-CH

In anul 1994 membri ai APADOR-CH au participat la numeroase conferinte si simpozioane, organizate atat in tara cat si in strainatate, pe teme privind libertatea de exprimare, drepturile minoritatilor, transparenta parlamentara, abuzurile politiei, acordarea asistentei juridice etc. La aceste seminarii (organizate de Consiliul Europei, de Centrul pentru Drepturile Omului din cadrul ONU, de Federatia Internationala Helsinki pentru Drepturile Omului, Comitetele Helsinki din Olanda, Bulgaria, Albania, Centrul de Studii Europene al Institutul pentru Studii Est-Vest, Consiliul pentru Minoritatile Nationale, Liga Pro-Europa, Asociatia Pro-Democratia, Fundatia Internationala pentru Sisteme Electorale etc.), reprezentantii APADOR-CH au fost solicitati – datorita expertizei pe care o au – sa conferentieze pe tematici specifice.

*

Distinct de aceasta, asociatia a fost co-organizator al unor seminarii si cursuri, care au fost considerate ca adevarate reusite in domeniu.

„Drepturile minoritatilor nationale”

Seminarul a fost organizat in perioada 21-23 martie 1994, impreuna cu Fundatia Humanitas si Ambasada Suediei la Bucuresti.

La el au participat experti ONU, membri ai Parlamentului Romaniei, membri ai Guvernului, reprezentanti ai unor partide politice, ai unor organizatii neguvernamentale, judecatori, membri ai unor ambasade.

A fost discutata problematica protectiei minoritatilor in contextul international, cu trimiteri directe la documentele din cadrul ONU si la cele ale Consiliul Europei.

De asemenea au fost abordate aspecte concrete privind situatia minoritatilor nationale din Romania, in special a celei maghiare si a romilor, participantii admitand ca numai dupa recunoasterea existentei problemelor se pot cauta si gasi solutii pentru rezolvarea lor.

„Pledoarie pentru drepturile omului si democratie”

Cursul a fost organizat in perioada 1-13 august 1994, in cadrul Scolii de Vara a Universitatii Marii Negre. Unul din membrii APADOR-CH a asigurat pregatirea partii teoretice a acestui curs, in sensul alcatuirii tematicii care a fost prezentate, precum si al conducerii efective a cursului.

Au participat 25 de cursanti, din Romania, Albania si Danemarca, cei mai multi dintre ei studenti la drept, dar si la sociologie, politologie, ziaristi, precum si membri ai unor organizatii neguvernamentale de drepturile omului.

Au fost invitati, pentru a conferentia, profesori din Statele Unite ale Americii si personalitati ale vietii politice si civice din Romania.

Modalitatea de desfasurare a cursurilor a fost aceea a dezbaterilor, a proceselor simulate, studentii fiind astfel foarte implicati si participand activ la discutarea fiecarei teme. De un real interes s-a bucurat prezentarea unor aspecte concrete ale activitatii organizatiilor neguvernamentale. Multi dintre studenti au pastrat legatura cu APADOR-CH, exprimand dorinta unei eventuale colaborari.

„Protectia internationala a drepturilor omului si sistemele juridice interne”

Cursul a fost organizat impreuna cu Comitetul Helsinki din Olanda si s-a desfasurat in Palatul Pacii de la Haga, in perioada 31 octombrie – 18 noiembrie 1994.

Cei 30 de cursanti din Romania au reprezentat, in special, profesiuni juridice, judecatori, avocati, procurori, membri si experti ai Parlamentului, profesori de drept, membri ai unor organizatii neguvernamentale de drepturile omului.

Au fost invitati sa conferentieze experti si profesori de prestigiu din universitati olandeze, expozeurile lor fiind extrem de apreciate.

Reprezentantii APADOR-CH au organizat si au condus atelierele de lucru, legand chestiunile teoretice, prezentate de profesorii olandezi, de cele practice, ale legislatiei romane, care a fost supusa unei analize serioase si critice.

*
* *

In 1994 activitatea APADOR-CH a fost finantata de:

– The German Marshall Fund of the United States;

– Guvernul Olandei, prin intermediul Comitetului Helsinki din Olanda;

– Agir Ensemble pour les Droits de l’Homme (Franta);

– Inaltul Comisariat pentru Refugiati al Natiunilor Unite;

– Institute for Democracy in Eastern Europe (SUA);

– Guvernul Flamand prin intermediul Facultatii de drept al Vrije Universiteit Brussels.

Acest raport a fost realizat cu sprijinul financiar al fundatiei The German Marshall Fund of the United States.

[1] Transmiterea instrumentelor de ratificare a avut loc în luna iunie 1994, dup_ difuzarea acestor comentarii ale APADOR-CH.

[2] Vezi capitolul „Relatii politie – persoane fizice”

[3] Vezi capitolul „Minoritatile în România”.

[4] Pentru amanunte vezi „Aspecte privind evolutia situatiei drepturilor omului în România si reactiile APADOR-CH – Raport 1993”.

[5] Pentru explicatii privind caracterul interetnic al acestor conflicte si pentru alte detalii, vezi capitolul „Minoritatile în România”.