Raportul de activitate al APADOR-CH – 2003

30.01.2003
Print Friendly, PDF & Email

INTRODUCERE

Anul 2003 a însemnat, din punctul de vedere al drepturilor civile, recunoaşterea oficială a discrepanţelor dintre legea penală românească şi standardele europene statuate de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale completată cu Protocoalele adiţionale şi interpretate de Curtea europeană a drepturilor omului de la Strasbourg. Aceasta din urmă a condamnat statul român pentru violarea mai multor drepturi garantate de Convenţie în cazul Pantea v. România şi a declarat admisibilă o altă plângere în care victima este un minor din Tg.Mureş, pentru încălcări similare. Hotărârea CEDO a constituit ultimul – şi cel mai puternic – impuls pentru modificarea de substanţă a legii penale, cerută insistent de-a lungul anilor de organizaţii neguvernamentale interne şi internaţionale precum şi de instituţii guvernamentale şi interguvernamentale din Europa. A fost, în sfârşit, modificat Codul de procedură penală, în mare măsură în sensul apropierii de standardele europene. Insă modul în care a fost adoptat şi, mai ales, pus în aplicare, vorbeşte de la sine despre „brambureala” din sistemul legislativ românesc. După primele amendări importante din 1996 (din păcate, mai toate cu impact negativ asupra drepturilor civile ale omului) a fost nevoie de nu mai puţin de 5 legi şi 5 ordonanţe de urgenţă în decurs de numai 3 ani (2000-2003) pentru a se ajunge la varianta actuală. Mai mult, Legea nr.281/2003 (de modificare a C.p.p.) a fost pusă în aplicare în mai multe „tranşe”, inclusiv prin două ordonanţe de urgenţă, ceea ce a creat confuzii şi erori.

In paralel, istoria, cel puţin la fel de complicată, a Codului penal, nu s-a încheiat nici până la sfârşitul anului 2003. După repetate încercări – unele reuşite, altele nu – de menţinere a unor prevederi ce fac din Codul penal românesc una din cele mai restrictive legi din Europa sau de simplă cosmetizare, Ministerul Justiţiei şi Guvernul au fost nevoite să cedeze, cel puţin parţial, în faţa presiunilor interne şi internaţionale de a aduce Codul penal la nivelul standardelor europene. Dezbaterile începute în Parlament pe acest text esenţial pentru respectarea drepturilor civile au fost întrerupte din cauza adoptării noii Constituţii a cărei intrare în vigoare presupune noi amendamente la proiectul de lege pentru modificarea Codului penal.

Trebuie, de asemenea, amendate drastic şi alte legi, cu impact direct asupra drepturilor civile. Dintre acestea se detaşează Legea privind siguranţa naţională (în vigoare din 1991) şi Legea informaţiilor clasificate (din 2002) care, în forma actuală, conţin ameninţări concrete la adresa unor drepturi civile cum sunt dreptul la respectarea vieţii private şi liberul acces la informaţiile publice. Dacă în privinţa celei dintâi nimeni nu mai are dubii asupra necesităţii modificării (există câteva iniţiative legislative, au avut loc dezbateri publice, s-au exprimat opinii pro sau contra), despre cea de a doua nu se discută deloc, deşi organizaţii precum APADOR-CH au atras insistent atenţia asupra deficienţelor din această lege. Mai mult, persoanele fizice sau juridice care au recurs la Legea liberului acces la informaţiile de interes public au putut constata, din experienţe proprii, cât de restrictive şi nedemocratice sunt unele din prevederile Legii informaţiilor clasificate.

Respectarea vieţii private este serios ameninţată şi de Hotărârea Guvernului nr.952/2003 prin care s-a „operaţionalizat” (practic, s-a constituit) Sistemul informatic integrat, instituţie nebuloasă care adună şi gestionează toate datele privind toate persoanele fizice şi juridice din România. Sub pretextul apărării siguranţei naţionale, SII capătă puteri depline pe care şi le exercită fără nici un control şi în absenţa unor garanţii rezonabile cu privire la respectarea vieţii private. Mai mult, în opinia APADOR-CH, HG nr.952 a fost emisă cu ignorarea normelor constituţionale ce prevăd că un astfel de act normativ trebuie dat numai în aplicarea legii. In cazul în discuţie, nu există nici o lege care să reglementeze existenţa şi funcţionarea unui Serviciu informatic integrat. Decizia Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, pe care se bazează HG nu poate ţine loc de lege.

Independenţa reală a puterii judecătoreşti rămâne încă un deziderat atâta vreme cât Ministerul Justiţiei continuă să controleze instanţele de judecată prin atribuţiile ministrului şi ale corpului său de inspectori. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul judecătorilor, aflate în dezbaterea Parlamentului, nu aduc decât îmbunătăţiri minore sistemului actual, fără a rezolva problema de fond deşi tocmai lipsa independenţei judecătorilor este criticată constant de Uniunea Europeană şi de Consiliul Europei.

2003 a fost şi anul în care s-au accentuat două tendinţe vizibile încă din 2001: instaurarea controlului partidului de guvernământ asupra tuturor domeniilor de activitate şi neaplicarea – sau aplicarea defectuoasă – a multora dintre legile adoptate.

„Cine controlează presa are puterea” pare a fi lozinca guvernanţilor. Televiziunea şi radioul publice sunt total aservite puterii care, în câteva rânduri, a intervenit pe faţă în politicile posturilor. Cazul cel mai elocvent este cel al emisiunii TVR „Maşina de tocat” a realizatorului Stelian Tănase, singura în care îşi mai găseau loc, la televiziunea publică opinii critice la adresa guvernanţilor. La insistenţele PSD, emisiunea a fost „amânată” în câteva rânduri şi, în cele din urmă, scoasă din grila de programe. Nici cu posturile de televiziune private – cu puţine excepţii – lucrurile nu stau mai bine. Indiferent de natura presiunilor exercitate de guvernanţi asupra acestora, rezultatele sunt vizibile: prezenţă masivă a reprezentanţilor puterii, în primul rând a primului ministru, coroborată cu puţinele apariţii ale opoziţiei politice dar şi ale oricui ar avea alte păreri decât cele „oficiale”; ponderea excesivă a emisiunilor de divertisment în dauna celor de dezbateri care sunt fie programate la ore târzii, fie au dispărut complet. Situaţia este, în mare, aceeaşi şi pentru posturile de radio private, din nou cu câteva excepţii. Reducerea substanţială a rolului postului de radio BBC – secţia română şi desfiinţarea postului „Europa Liberă” (chiar dacă suspiciunile privind „contribuţia” PSD la aceste involuţii ar fi neîntemeiate) nu pot fi decât descurajante pentru toţi cei care lucrează în domeniul audio din România.

Singurele care au mai reuşit, cu mari eforturi, să-şi îndeplinească rolul de „câine de pază al democraţiei” sunt câteva cotidiene şi săptămânale centrale, presa scrisă locală fiind, practic, integral sub controlul reprezentanţilor puterii în teritoriu. Cele mai clare exemple în această ultimă privinţă sunt cele din judeţele Vrancea, Gorj şi Bacău unde „baronii” PSD locali au reuşit să elimine, uneori chiar cu forţa, de pe piaţă, publicaţiile „incomode”. Mai grav este că s-au înmulţit cazurile de agresiuni fizice asupra unor ziarişti (în 2003, s-au semnalat 16 astfel de cazuri) „vinovaţi” de investigarea unor ilegalităţi comise de oameni ai puterii. Poliţia a reacţionat lent sau deloc pentru a-i depista şi trage la răspundere penală pe făptaşi, fie din lipsă de profesionalism, fie în urma unor „comenzi politice”.

Mai trebuie adăugat şi faptul că, în ciuda nenumăratelor angajamente ale autorităţilor de a modifica legea penală privind „delictele de opinie”, Codul penal ce incriminează acest gen de „infracţiuni” era încă în vigoare la sfârşitul anului 2003. Sutele de procese intentate jurnaliştilor şi/sau publicaţiilor respective pentru insultă şi calomnie au continuat, unele fiind finalizate cu amenzi penale şi despăgubiri disproporţionat de mari.

APADOR-CH consideră că toate aceste semnale negative, vizibil accentuate în 2003, constituie tot atâtea ameninţări extrem de grave la adresa libertăţii de exprimare.

Un alt segment vizat de guvernanţi în 2003 este cel al asociaţiilor şi fundaţiilor neguvernamentale. In perioada 1990-2000, acestea s-au înfiinţat pe baza unei reglementări foarte vechi (Legea 21 din 1924). In 2000, guvernul a emis Ordonanţa nr.26 care a simplificat procedurile de înregistrare şi funcţionare şi a eliminat o serie de prevederi fie inutile, fie chiar nocive. Conform legii, Ordonanţa 26/2000 urma să fie dezbătută în Parlament, lucru ce nu s-a întâmplat nici până la sfârşitul anului 2002. In schimb, în ianuarie 2003, guvernul a dat o nouă Ordonanţă (nr.37) care, practic, instituie controlul autorităţilor asupra vieţii asociative prin două pârghii: 1) reintroducerea „avizului organului de resort” la înfiinţarea unei asociaţii sau fundaţii şi 2) acordarea de către guvern a statutului de asociaţie/fundaţie „de utilitate publică”. Numai organizaţiile cu acest statut urmează să beneficieze de fondurile pe care Uniunea Europeană le pune la dispoziţia României, prin intermediul guvernului. Cu alte cuvinte, fondurile respective, destinate democratizării tuturor domeniilor, vor ajunge numai la asociaţiile şi fundaţiile agreate de guvern. Ordonanţa a stârnit un val de proteste din partea mai multor asociaţii şi fundaţii, proteste susţinute şi de reprezentanţi ai unor partide politice parlamentare. Cu toate acestea, Ordonanţa 37 (discutată împreună cu cea din 2000) a fost votată de Camera Deputaţilor, cu singura modificare notabilă a eliminării „avizului organului de resort”.

APADOR-CH consideră că, prin Ordonanţa 37/2003, coroborată cu un anteproiect de lege vizând viaţa asociativă (din fericire nefinalizat), guvernanţii urmăresc, prin constrângeri administrativ-financiare, fie aservirea „neguvernamentalilor” fie eliminarea lor din viaţa publică, mai ales a celor „incomozi”. Prin urmare, însăşi libertatea de asociere este pusă în pericol.

In privinţa tendinţei de a nu aplica – sau a aplica restrictiv şi selectiv – unele prevederi legale, exemplul cel mai concludent este Legea 544/2001 a liberului acces la informaţiile de interes public. Incercările unor persoane fizice sau juridice (inclusiv APADOR-CH) de a obţine informaţii publice s-au lovit de mentalităţi învechite ale reprezentanţilor autorităţilor/instituţiilor publice, manifestate prin refuz sau furnizare parţială, de cele mai multe ori fără nici o motivaţie. Sau se ridică obstacole de tot felul pentru împiedicarea accesului la informaţii, edificator în acest sens fiind cazul de la Şelimbăr (judeţul Sibiu) unde consiliul local a impus costuri prohibitive (de 10 ori mai mari decât cele curente) pentru fotocopierea documentelor solicitate. Practic, se blochează accesul la acele informaţii, făcând Legea 544 inoperantă. Nu mai puţin importantă este şi teama funcţionarilor publici de Legea informaţiilor clasificate, care acoperă nu numai secretele de stat ci şi cele de serviciu. Au existat destule cazuri în care „lupta” pentru obţinerea informaţiilor publice a ajuns în faţa instanţelor de judecată. Dar chiar şi după ce au câştigat prin hotărâri irevocabile, persoanele fizice sau juridice interesate s-au lovit, în continuare, de refuzul autorităţilor de a pune în aplicare deciziile judecătoreşti, ceea ce înseamnă că statul de drept, în care respectarea legii este o prioritate absolută, nu funcţionează în România.

Nici mult aşteptata demilitarizare a poliţiei, înfăptuită în 2002, nu a avut efectele benefice sperate. In afara schimbărilor de ordin pur formal (grade, uniforme), nu s-a remarcat nici o evoluţie în mentalitatea poliţiştilor şi, la fel de grav, în cea a autorităţilor datoare să investigheze eventualele abuzuri. Poate că decizia de admisibilitate dată de Curtea europeană în cazul minorului din Tg.Mureş, decizie ce se referă exclusiv la abuzurile poliţiei şi la modul inacceptabil în care se desfăşoară anchetele Parchetului în aceste situaţii va contribui la modificarea de substanţă a comportamentului poliţiştilor în raporturile cu persoanele.

Marile probleme ale sistemului penitenciar au continuat să existe. Ele rezultă din menţinerea în vigoare a unei legi depăşite (Legea regimului executării pedepselor datează din 1969) şi a legii penale extrem de severe ce duce la supraaglomerarea închisorilor, din slăbiciunea instituţiilor ce trebuie să asigure alternative la încarcerare dar şi din bugetul prea mic faţă de nevoile reale ale sistemului. Cele trei condamnări ale statului român de către Curtea europeană de la Strasbourg (Pantea v. România, Petra v. România şi Cotleţ v. România) au confirmat, dacă mai era nevoie, că micii paşi pozitivi făcuţi de Direcţia Generală a Penitenciarelor sau chiar de Ministerul Justiţiei şi de Guvern (vezi OUG nr.56/2003 privind unele drepturi ale deţinuţilor) nu sunt suficienţi pentru alinierea la standardele europene în materie penitenciară.

In 2003, nu s-a realizat nici cadrul legislativ necesar pentru o protecţie reală a minorităţilor. Nu există proiecte de lege privind minorităţile naţionale sau libertatea de religie. Sau dacă există, ele nu au ajuns pe agenda Parlamentului. Legea împotriva discriminării, considerată, în esenţă, o reglementare binevenită s-a dovedit insuficientă. Un grup de organizaţii neguvernamentale, inclusiv APADOR-CH, au redactat o serie de propuneri de amendare a legii prin care s-ar remedia carenţele identificate mai ales în procesul de aplicare şi s-ar asigura o mai mare independenţă a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Nici în 2003 nu a fost rezolvată problema de maximă importanţă a independenţei reale a justiţiei. Imixtiunile puterii executive, deci al politicului, în activităţile puterii judecătoreşti au fost evidente. Câtă vreme Ministerul Justiţiei deţine controlul direct (sistemul de promovare a judecătorilor, “delegări temporare” ale unor preşedinţi de instanţe, corpul de inspectori ai MJ, etc.) sau indirect (salarizare, buget, dotări, etc.) iar procurorii – parte a executivului – vor continua să fie asimilaţi cu judecătorii şi situaţi pe picior de egalitate cu aceştia, nu se poate asigura independenţa justiţiei, cerinţă invocată insistent şi constant de organismele europene (UE şi CE) şi de organizaţiile neguvernamentale din ţară şi de peste hotare. Propunerile legislative privind modificarea Legii de organizare judiciară şi a Legii privind statutul magistraţilor, aflate în dezbaterea Parlamentului dar nefinalizate până la sfârşitul anului 2003, nu rezolvă problema decât parţial.

APADOR-CH constată că, dacă sub aspect legislativ, în 2003 s-au realizat unele progrese, România este încă departe de standardele europene în domeniul drepturilor civile. Din punctul de vedere al asociaţiei, cea mai serioasă şi din ce în ce mai vizibilă problemă este cea a discrepanţei dintre teorie şi practică. Mai concret, între ce prevăd legile şi cum sunt aplicate şi respectate aceste prevederi.

I. CADRUL LEGISLATIV PRIVIND DREPTURILE OMULUI

1. Proiectul noului Cod penal

Codul penal a constituit un subiect de preocupare majoră pentru APADOR-CH încă din 1993. Repetatele modificări ale legii penale, dintre care cele mai substanţiale s-au înregistrat în 1996, au menţinut atât spiritul cât şi litera codului comunist, cu singura excepţie a dezincriminării relaţiilor sexuale dintre persoane de acelaşi sex (abia în 2001). Dintre prevederile, încă în vigoare, care au atras critici repetate din partea organismelor internaţionale (vezi decizia Curţii europene a drepturilor omului în cazul Dalban v. România şi rapoartele anuale ale Departamentului de Stat al SUA şi ale Uniunii Europene) şi a organizaţiilor naţionale şi internaţionale pentru apărarea drepturilor omului trebuie menţionate cele care ameninţă libertatea de exprimare (insulta, calomnia, ofensa adusă autorităţilor, răspândirea de ştiri false etc.). Alte prevederi criticate se referă mai ales la Codul de procedură penală (arestarea preventivă, desfăşurarea unui proces echitabil, tratamentul minorilor etc.).

Rezistenţa înverşunată a puterilor legislativă şi executivă faţă de alinierea legii penale la standardele internaţionale a început să cedeze în faţa presiunilor venite din interiorul şi, mai ales, din exteriorul ţării abia în 2003 şi într-un mod destul de surprinzător. La sfârşitul anului 2002, încă se mai aştepta dezbaterea finală în Parlament a unui text de lege (pe care preşedintele României refuzase să îl promulge) prin care doar se micşorau pedepsele pentru insultă, calomnie şi ultraj, eliminându-se numai infracţiunea de „ofensă adusă autorităţilor”. La începutul lunii ianuarie 2003, Ministerul Justiţiei a dat publicităţii un proiect de lege (472 de articole) care se dorea un nou cod penal ce ar fi corespuns normelor internaţionale în materie. In fapt, în afara unor îmbunătăţiri reale (extinderea alternativei amenzii, definirea clară a alternativelor la pedepsele cu încarcerarea, concentrarea într-un singur act normativ a infracţiunilor prevăzute în alte acte normative etc.), proiectul de lege a păstrat vechea filozofie a priorităţii mijloacelor de drept penal în detrimentul celor nepenale (civile, administrative), a incriminat fapte noi şi a menţinut majoritatea vechilor infracţiuni, chiar şi cele îndelung criticate. Toate „delictele de opinie” (mai puţin ofensa adusă autorităţii) deja existente erau, în continuare sancţionate penal, adăugându-li-se şi altele noi (de pildă, propaganda în favoarea… războiului sau articolele vizând protecţia exagerată a … statelor străine).

APADOR-CH a trimis ministerului comentariile şi sugestiile sale, pe care le-a susţinut şi verbal în cursul uneia din consultările organizate de acesta cu reprezentanţi ai unor asociaţii şi fundaţii neguvernamentale. Cu toate că proiectul de lege era extrem de dens şi că termenul pentru primirea observaţiilor a fost foarte scurt (o săptămână), trebuie remarcată deschiderea de care a dat dovadă Ministerul Justiţiei faţă de opiniile „societăţii civile”, atât de des invocată de putere atunci când doreşte să lase impresia unei „largi consultări” cu „masele”. In cazul Codului penal, ministerul a ţinut totuşi cont de unele critici, eliminând sau amendând unele articole (dezincriminarea insultei, renunţarea la transformarea unei amenzi neplătite în zile de închisoare în cazul calomniei, renunţarea la suprimarea publicaţiilor ca sancţiune extremă în cazul persoanelor juridice din mass media, eliminarea unora din „infracţiunile” împotriva statelor străine şi altele).

La 30 mai 2003, guvernul a înaintat Camerei Deputaţilor proiectul noului Cod penal. Discuţiile pe marginea textului au fost întrerupte din cauza amendării Constituţiei prin referendumul din noiembrie 2003 şi nu vor fi reluate până la modificarea corespunzătoare a proiectului. Cum acest lucru nu s-a întâmplat până la sfârşitul anului 2003, rezultă că acelaşi Cod penal din timpul regimului comunist – cu amendamentele nesemnificative de după decembrie 1989 – este încă în vigoare.

APADOR-CH a transmis Camerei Deputaţilor opiniile sale cu privire la varianta înaintată de guvern. Urmează extrase din comentariile asociaţiei, cu precizarea că ele nu mai conţin referiri la faptele dezincriminate şi la articolele din proiect modificate mulţumitor faţă de versiunea iniţială a Ministerului Justiţiei.

Comentariile APADOR-CH cu privire la proiectul noului COD PENAL

înaintat Camerei Deputaţilor de către Guvern la data de 30 mai 2003

(extrase)

A. CHESTIUNI DE PRINCIPIU

Proiectul face dese referiri la Legea regimului executării pedepselor. Or, în prezent este încă în vigoare Legea 23/1969, o lege evident depăşită şi imposibil de corelat cu prevederile noului Cod penal. Este absolut necesară adoptarea, simultan cu noul Cod penal, a unei legi noi privind regimul executării pedepselor. Este de asemenea necesar ca bugetul penitenciarelor să crească. In condiţiile actuale este greu de crezut că penitenciarele vor putea asigura „regimul deschis” prevăzut de noul Cod penal pentru infracţiuni mai puţin grave. Nici „regimul semi-deschis” nu este, încă, pus la punct.

Este de asemenea necesar să se dezvolte serviciile de reintegrare socială şi supraveghere. Ele funcţionează în prezent doar la nivel de judeţ (nici măcar în toate judeţele), cu personal redus şi cu dotări minime. Dacă nu se dezvoltă aceste servicii, prevederile privind lăsarea minorilor în libertate sub supraveghere strictă nu vor putea fi aplicate.

Proiectul reglementează (art.401-405) regimul armelor şi muniţiilor. In paralel, există o iniţiativă legislativă cu privire la acelaşi subiect dar cu abordare de principiu diferită. Este deci necesară o armonizare a celor două proiecte de lege.

B. REMARCI GENERALE

Cu toate îmbunătăţirile aduse articolelor care se referă la libertatea de exprimare, în general, şi a presei în mod special, noul Cod penal conţine încă unele prevederi ce ameninţă acest drept (de exemplu: art.220 – calomnia, art.271 şi 273 privind răspândirea de ştiri false).

Există disproporţii între pedepsele stabilite pentru unele fapte. Astfel tortura se pedepseşte cu închisoare strictă de la 2 la 7 ani iar furtul, de la unu la 7 ani. Evident că aceste două infracţiuni nu sunt comparabile, prima fiind una din cele mai grave încălcări ale drepturilor omului.

Unele fapte (ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, nepărăsirea unei adunări publice după a treia somaţie a organelor de ordine etc.) sunt în continuare incriminate, cu toate că acestea sunt mai degrabă contravenţii decât infracţiuni.

Perioada de conducere a unei persoane la sediul poliţiei, cu durata maximă de 24 de ore („reţinerea administrativă”) – care este o formă de privare de libertate distinctă de reţinerea prevăzută de Codul de procedură penală- nu se scade din pedeapsa definitivă. Codul penal nu menţionează decât reţinerea şi arestarea preventivă. Prin aceasta, Codul penal intră în contradicţie cu Codul de procedură penală, care, după ce a fost modificat prin Legea nr.281/2003, prevede în articolul 144 că din durata reţinerii se deduce perioada privării de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei.

Proiectul menţine ca infracţiuni prostituţia şi sustragerea de la recrutare, deşi există deja proiecte de lege prin care prostituţia este dezincriminată şi, respectiv, stagiul militar obligatoriu este eliminat.

C. MODIFICĂRI PE CARE APADOR-CH LE CONSIDERĂ NECESARE

1. La articolul 106 din proiect, privind computarea reţinerii şi a arestării preventive, APADOR-CH solicită să se prevadă ca din durata pedepsei privative de libertate sau a zilelor amendă să se scadă şi durata „reţinerii administrative”, adică timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei prevăzută în articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002, privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.

„Reţinerea administrativă” prevăzută de articolul 31 lit.b din Legea nr.218/2002 este distinctă de reţinerea prevăzută în articolele 143-144 din Codul de procedură penală.

Trebuie computată şi „reţinerea administrativă” întrucât şi aceasta reprezintă o măsură cu aceleaşi consecinţe (privarea de libertate) ca şi reţinerea „penală” sau arestarea preventivă.

In acest sens, invocăm Protocolul opţional la Convenţia împotriva torturii şi a altor tratamente sau pedepse crude, inumane sau degradante, adoptat de Adunarea Generală a ONU la data de 18 decembrie 2002 şi semnat deja de România.

La articolul 4 alineatul 2 din acest Protocol este definită privarea de libertate astfel: „…privarea de libertate înseamnă orice formă de detenţie sau încarcerare ori plasarea unei persoane în custodia unei instituţii publice sau private, pe baza unei dispoziţii emise de o autoritate judiciară, administrativă sau de altă natură, pe care acea persoană nu o poate părăsi atunci când doreşte”.

Computarea „reţinerii administrative” a fost deja introdusă în articolul 144 din Codul de procedură penală, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003 şi acestei dispoziţii procedurale trebuie să-i corespundă o prevedere similară în Codul penal, pentru a nu se ajunge la contradicţii între cele două legi.

2. Articolul 204 din proiect, privind încălcarea dreptului la viaţă privată, trebuie eliminat. Este o nouă infracţiune, introdusă –inutil- prin proiect.

APADOR-CH solicită eliminarea articolului 204 întrucât aşa cum este redactat, restrânge libertatea de exprimare şi punerea în discuţie a chestiunilor de interes public.

Practic, infracţiunea poate fi reţinută şi atunci când un ziarist fotografiază vila unui demnitar, fără acordul acestuia. Pentru că vila se află în curte, desigur, şi că fotografiatul a ceea ce se află în curtea demnitarului îi încalcă dreptul la viaţă privată.

Trebuie subliniat că, în mod constant, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a dat prioritate dreptului de a dezbate chestiunile de interes public, atunci când a trebuit să aleagă între protecţia vieţii private a demnitarului şi protejarea dreptului de a pune liber, neinhibat, în discuţia colectivităţii chestiuni de interes public (de exemplu, posibila corupţie a demnitarului). Astfel, Curtea a afirmat: [politicienii] se supun în mod inevitabil şi conştient unui control strict al fiecărui cuvânt şi al fiecărei fapte exercitat atât de jurnalist cât şi de marele public şi trebuie să arate un grad mai mare de toleranţă. Desigur că un politician este îndreptăţit la protecţia reputaţiei sale, chiar şi atunci când nu acţionează în capacitatea sa privată, dar necesitatea acestei protecţii trebuie cântărită cu interesele discuţiei libere a chestiunilor politice. (între altele, Oberschlick 1, 3 c. Austria, Dichand şi alţii c. Austria).

Incriminarea din articolul 204 din proiect este un regres şi faţă de reglementarea din materia audiovizualului. Astfel, în vechea lege a audiovizualului (Legea nr.48/1992) era considerată infracţiune şi lezarea vieţii particulare a persoanei, fiind sancţionată cu închisoare de la 6 luni la 5 ani (art.39 lit.a rap. la art.2 al.1 din Legea 48/1992).

Noua lege a audiovizualului (legea 504/2002) nu a mai prevăzut ca infracţiune lezarea vieţii particulare, deci fapta a fost dezincriminată.

Iată cum progresul realizat, sub acest aspect, de legea audiovizualului în 2002 a fost anulat prin proiectul de Cod penal din anul următor, 2003.

Desigur, neprevederea ca infracţiuni a acestor fapte nu înseamnă că ar fi lăsată fără protecţie viaţa privată. Insă ea trebuie protejată prin alte mijloace, de natură civilă, iar nu prin mijloace penale.

Dacă nu există voinţă politică pentru înlăturarea acestei incriminări, este necesar ca măcar textul să sufere modificări prin introducerea unei dispoziţii prin care să se prevadă că fapta nu constituie infracţiune dacă se referă la aspecte ale vieţii private ale unei persoane care afectează capacitatea acesteia de exercitare a unei funcţii publice.

3. Articolul 220 din proiect incriminează calomnia, care este pedepsită numai cu amendă penală (sub forma zilelor amendă) între 2.000.000 lei şi 120.000.000 lei. Amenzile care se pot dispune între aceste limite pot uşor ajunge la sume disproporţionate cu veniturile ziariştilor (evident, şi cu veniturile medii pe economie), conducând la autocenzură din partea acestora şi implicit, la limitarea independenţei editoriale şi, în general la inhibarea presei. In plus, amenzile penale atrag constituirea de cazier judiciar.

Reglementarea legală a calomniei este vitală pentru libertatea presei în România întrucât larga majoritate a jurnaliştilor români sunt sancţionaţi – penal şi civil – pe baza acestei dispoziţii.

APADOR-CH cere în primul rând eliminarea incriminării calomniei din Codul penal, pentru că demnitatea şi onoarea unei persoane pot fi « reparate » pe calea unor acţiuni civile. In acest context, este important de reţinut – ca şi în cazul argumentelor pentru dezincriminarea insultei- că demnitatea, onoarea şi dreptul la propria imagine a unei persoane nu sunt garantate distinct de nici unul din tratatele internaţionale ratificate de România, în schimb libertatea de exprimare este.

Alternativ, dacă nu există voinţă politică pentru eliminarea calomniei din Codul penal, este neapărat necesară modificarea definiţiei acesteia, prin introducerea condiţiei ca o condamnare să fie « necesară într-o societate democratică ». Această condiţie este prevăzută de articolul 10 paragraful 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ar oferi textului flexibilitatea conferită de aplicarea principiului proporţionalităţii şi a cerinţei existenţei unei « nevoi sociale imperioase, de neînlăturat » în sensul condamnării.

Aceste propuneri ale asociaţiei privind reglementarea defăimării ar permite formularea de critici în chestiuni de interes public, când scopul urmărit de autorul afirmaţiilor este punerea în dezbaterea comunităţii a unor chestiuni de interes general, chiar cu riscul ca –din acest motiv- demnitatea sau onoarea unor persoane să fie lezată.

4. Articolul 271, privind răspândirea de ştiri false în scopul provocării unui război, a fost introdus –în mod inutil- în proiect. El pare a rezulta din „prelucrarea” articolului 356 din actualul Cod penal, privind propaganda pentru război.

Asociaţia cere eliminarea acestui articol deoarece este anacronic. In secolul 21, care este şi al liberei circulaţii a informaţiilor, este cel puţin ridicol să poţi crede că o persoană oarecare poate declanşa un război prin lansarea sau transmiterea un zvon.

Declanşarea unui război presupune analize amănunţite şi decizii luate de conducerea unui stat. Care, se presupune, întâi verifică informaţiile şi apoi decide.

Poate că o incriminare de acest gen îşi avea importanţă reală în secolele 11 sau 12, când era posibil ca un sol mincinos să ajungă într-o cetate izolată, să lanseze un zvon care nu putea fi verificat şi să-l determine pe stăpânul castelului să declare război. Dar viaţa actuală se desfăşoară într-un alt secol.

Dacă se doreşte menţinerea acestei incriminări, este necesară cel puţin o nuanţare privind calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului.

5. Articolul 273 din proiect, privind comunicarea de informaţii false, reproduce articolul 168/1 din actualul Cod penal, la care s-a adăugat sintagma „cu ştiinţă”. Inaintea oricărui comentariu, reamintim că un astfel de text nu a existat nici în perioada dictaturii comuniste; el a fost introdus în Codul penal în 1996 la propunerea fostului PUNR şi a fost folosit, în mod arbitrar şi abuziv, în cazul cunoscut sub numele “Armaghedon 2”.

APADOR-CH cere, în primul rând, eliminarea din proiectul Codului penal a acestui articol, a cărui prezenţă nu are altă motivaţie decât excesul de reglementare.

Capitolul privind siguranţa naţională din proiect cuprinde suficiente (prea multe) prevederi menite să protejeze siguranţa naţională. Iar “relaţiile internaţionale ale României” sunt un concept pur politic şi astfel subiectiv, al cărui loc nu este în Codul penal şi care, în plus, nu poate fi protejat prin prevederi penale, ci numai printr-o bună politică externă.

In situaţia în care nu există voinţă politică de a se elimina acest articol, APADOR-CH solicită modificarea acestuia, după cum urmează.

In primul rând,consecinţa constând în posibilitatea lezării „relaţiilor internaţionale ale României” trebuie eliminată. Relaţiile internaţionale ale unei ţări sunt un concept esenţialmente politic, deci schimbător şi, de multe ori, imprevizibil datorită schimbării politicii externe a României ori a unui alt stat sau a configuraţiei raporturilor internaţionale. Relaţiile internaţionale sunt parte a politicii externe, deci parte a unui program de guvernare care, evident, se poate schimba de la un guvern la altul sau chiar în cadrul aceleiaşi guvernări. Ca atare, nu există un standard permanent şi obiectiv al relaţiilor internaţionale “bune”, la care să poată fi raportată o eventuală lezare a acestora. Prin urmare, nu există un criteriu obiectiv, observabil şi verificabil, de evaluare a relaţiilor internaţionale. Or, este cel puţin excesiv a supune o persoană privării de libertate şi pedepsei penale pentru că a creat o stare de pericol faţă de o noţiune pur politică şi schimbătoare, care depinde de gruparea politică aflată, la un moment dat, la putere şi de alţi factori politici din plan internaţional. Ca principiu general, răspunderea penală nu trebuie să depindă în nici o măsură, nici măcar extrem de redusă, de schimbările politice inerente într-o societate democratică. In consecinţă, această expresie referitoare la “relaţiile internaţionale ale României” nu are ce căuta într-o incriminare penală.

In al doilea rând, expresia „de natură să aducă atingere…” este vagă, ambiguă şi trebuie înlocuită cu aceea a producerii unui pericol efectiv, observabil şi demonstrabil. In formularea actuală, nu este necesară o “atingere” ci numai o stare de pericol pentru una din cele două valori protejate (siguranţa statului sau relaţiile internaţionale). Nu este necesar ca “răspândirea” sau “comunicarea” informaţiilor ori documentelor să fi dus la vreun rezultat observabil şi verificabil, respectiv la o stare de pericol. Practic, textul sancţionează simpla exprimare sau răspândire de idei ori documente dacă autorităţile statului cred că această activitate ar putea să prejudicieze una din cele două valori. Este greu de imaginat cum se poate dovedi această stare difuză care, fără a crea un pericol anume, este considerată (de cine?) că ar putea crea un pericol care, nefiind definit, practic nu există în realitate.

In al treilea rând, este necesară cel puţin o modificare a textului cu privire la calitatea subiectului activ, în sensul că acesta să nu poată fi orice persoană, ci doar şeful statului şi membrii Guvernului. Aceasta deoarece, având în vedere şi cele expuse la punctul precedent al comentariilor, este greu de crezut că o persoană oarecare poate să pună în pericol real siguranţa naţională (apărată de autorităţi) sau politica externă a unei ţări prin lansarea sau transmiterea unui zvon. Este elementar că, pentru a fi luată în serios de autorităţile unui stat, orice informaţie este mai întâi verificată. Or, dacă autorităţile unui stat nu pot distinge un simplu zvon de o informaţie adevărată, rezultă că doar incompetenţa lor creează probleme siguranţei naţionale şi nicidecum altcineva.

6. La articolul 274 din proiect, privind actele ostile contra unui stat străin, expresia „acte ostile” este prea generală şi, prin aceasta, ambiguă. „Actele ostile” nu sunt enumerate şi nici măcar exemplificate.

Trebuie precizat că la infracţiunea prevăzută de articolul 269 din proiect, legiuitorul a definit „acţiunile ostile contra statului român” (ele constau în faptele prevăzute în articolele 266 şi 268 din proiect, privind trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului, săvârşite de un străin).

In mod logic, legiuitorul trebuie să definească la articolul 274 alineat 1 şi care sunt „actele ostile contra unui stat străin”, eventual prin adaptarea corespunzătoare (simetrică) a definiţiei pe care a dat-o acţiunilor ostile statului român.

De asemenea, legiuitorul trebuie să definească şi expresia de la articolul 274 alineat 2, „actele ostile contra siguranţei unui stat străin”. Cu această ocazie va trebui să explice care este diferenţa specifică dintre expresiile „acte ostile contra unui stat străin”(articolul 274 alineat 1) şi „acte ostile contra siguranţei unui stat străin”(articolul 274 alineat 2).

Este inadmisibil ca expresii („acte ostile contra unui stat străin”, „acte ostile contra siguranţei unui stat străin”) care determină condamnarea unei persoane la 7 – 10 ani închisoare să nu fie definite în lege. Aceste omisiuni permit excese de zel ale anchetatorilor sau ale judecătorilor prin care şi un simplu discurs critic la adresa politicii unui stat sau la adresa unui oficial al unui stat să fie calificat ca act ostil, deci infracţiune.

Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene, prevederea legală pe care se bazează o condamnare trebuie să îndeplinească anumite calităţi, respectiv să fie “accesibilă persoanei în cauză şi să fie previzibilă sub aspectul consecinţelor sale. […] Curtea reaminteşte că o dispoziţie legală este ‘previzibilă’ dacă este formulată cu suficientă precizie pentru a permite oricărei persoane –dacă este necesar, cu asistenţă juridică corespunzătoare- să îşi adapteze comportamenul.” (între altele, hotărârea Rotaru c. României – In această hotărâre, Curtea a decis că Legea nr. 14/1992 privind organizarea şi funcţionarea SRI nu are calităţile unei legi, lipsindu-i previzibilitatea.).

In plus, chiar legislaţia internă impune o astfel de cerinţă; articolul 7 din Legea 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative prevede: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23, „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.” Aceste cerinţe sunt cu atât mai imperioase atunci când este vorba de prevederi ale legii penale, a căror încălcare atrage maximul de sancţionare, respectiv pedepsele penale.

Din aceste motive, APADOR-CH consideră că textul articolului 274 din proiect este lipsit de previzibilitate.

7. La articolul 280 din proiect, privind actele de diversiune, expresia „de natură să aducă atingere…” este ambiguă şi lipseşte textul legal de previzibilitate. Expresia amintită trebuie înlocuită cu o alta care să se refere la producerea unui pericol cert, real, observabil, verificabil şi demonstrabil.

8. La articolul 285 din proiect, privind divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională, trebuie eliminată orice referire la „secretele de serviciu” şi să se păstreze în text doar „secretele de stat”.

Aceasta pentru că informaţiile pe care le deţine o persoană juridică de drept public sau privat şi care interesează siguranţa naţională, nu pot fi simple „secrete de serviciu”, ci intră în categoria informaţiilor secrete de stat. Prin urmare, includerea secretelor de serviciu în alineatul 1 este total nejustificată şi trebuie eliminată.

Pentru aceleaşi motive, alineatul 3, care se referă la secrete de serviciu, este nejustificat şi trebuie eliminat. Dacă secretele de serviciu interesează siguranţa naţională, atunci sunt secrete de stat şi ele fac obiectul alineatului 1.

De asemenea, alineatul 2 trebuie eliminat, ca inutil, întrucât prin el nu este incriminată altceva decât tentativa faptei de la alineatul 1. Dacă se doreşte păstrarea acestui alineat, este necesar să se precizeze – aşa cum s-a făcut la alin.1 – că „deţinerea în afara îndatoririlor de serviciu a unui document ce constituie secret de stat” are în vedere numai pe „cel care (le) cunoaşte datorită atribuţiilor de serviciu”. Din formularea actuală rezultă că orice persoană care ar intra întâmplător în posesia unui astfel de document, fără să ştie că este secret de stat, ar putea răspunde penal, ceea ce este inacceptabil.

Aceasta deoarece din formularea articolului 16 din Legea nr.182/2002, privind protecţia informaţiilor clasificate, rezultă că obligaţia de a proteja informaţiile secrete de stat nu mai revine „tuturor cetăţenilor”, ci numai „persoanelor autorizate”. Intrucât „simplii cetăţeni” (inclusiv ziariştii), nu intră în sfera persoanelor autorizate la care se referă articolul 16, rezultă că pentru aceştia nu mai există obligaţia de a proteja informaţiile secrete se stat.

Intrucât Legea nr.182/2002 este legea cadru în materia protecţiei informaţiilor secrete de stat, ea constituie un punct de referinţă pentru toate infracţiunile prin care se urmăreşte protejarea acestor informaţii, deci şi pentru infracţiunea din articolul 285 din proiect.

Există şi o logică a unei astfel de abordări. Odată ce o informaţie a ieşit din sfera secretă –fapt împlinit în momentul în care datele/informaţiile au intrat în posesia presei, de exemplu- informaţia îşi pierde caracterul secret, iar acesta nu mai poate fi re-obţinut. Acest principiu a fost afirmat de Curtea Europeană (între altele, în cazurile Sunday Times vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Observer şi Guardian vs. Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord; Vereniging Weekblad Bluf! vs. Olanda).

9. La articolul 286, privind propaganda în favoarea statului totalitar, expresia „stat totalitar” este ambiguă şi este necesar să fie definită în lege.

Definiţia oferită de DEX –dictatura unei minorităţi şi lipsa de drepturi a majorităţii- nu are previzibilitatea cerută, neindicând expres şi limitativ care sunt regimurile totalitare ori, cel puţin, caracteristicile care să poată conduce la identificarea clară şi exactă a unui astfel de regim. De aceea, destinatarii normei juridice nu-şi pot adapta comportamentul aşa încât să evite încălcarea normei. Mai mult, lipsa unei definiţii clare şi unanim acceptate afectează atât conţinutul cât şi consecvenţa deciziilor organelor de urmărire penală şi ale instanţelor de judecată, fiecare interpretând în propriul fel această noţiune.

Definiţia oferită noţiunii de “propagandă” de alineatul 2 al articolului 286 –răspândirea sistematică sau apologia unor idei, concepţii sau doctrine cu intenţia de a convinge şi de a atrage noi adepţi- contribuie şi ea la ambiguitatea incriminării penale şi sporeşte riscul abuzurilor. Sensul şi scopul oricărei exprimări private sau publice (discurs, articol, etc) sunt tocmai convingerea şi atragerea altor persoane de partea ideilor expuse. Or, având în vedere definiţia din text a propagandei, există riscul ca discursuri/articole coerente şi convingătoare să fie calificate ca „propagandă”.

Riscurile interpretării şi aplicării abuzive ale acestui text sunt sporite şi de împrejurarea că redactarea sa permite sancţionarea simplei opinii politice, fără a exista condiţia demonstrării unui pericol real pentru starea de democraţie.

10. La articolul 338 din proiect, privind arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă, regimul sancţionator pentru alineatul 1 a fost atenuat (!) prin introducerea amenzii (zile amendă) ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani. In prezent, faptele prevăzute în alineatul 1 al articolului 338 din proiect se pedepsesc mai aspru şi numai cu închisoare (de la 6 luni – 3 ani, potrivit articolului 266 alineatul 1 din actualul Cod penal).

Pentru faptele prevăzute la alineatele 2 şi 3 ale articolului 338 din proiect au fost menţinute pedepsele actuale: 1-5 ani închisoare, prevăzute în articolul 266 alineatele 2 şi 3 din actualul Cod penal.

Având în vedere gravitatea infracţiunilor prevăzute în articolul 338 din proiect, se impune o agravare, iar nu o atenuare a regimului sancţionator, observaţie valabilă pentru toate alineatele din acest articol. Astfel, maximele speciale actuale ale pedepselor (3 şi, respectiv, 5 ani închisoare) trebuie să devină minimele speciale ale pedepselor prevăzute în alineatele 1-3 ale articolului 338 din proiect.

11. Articolul 339 din proiect, privind tortura, sancţionează una din cele mai grave forme de încălcare a drepturilor omului, tortura, cu o pedeapsă practic egală cu cea prevăzută pentru… furt (2-7 ani pentru tortură, 1-7 ani pentru furt). Sancţiunea pentru tortură ar trebui să plece de la cel puţin 10 ani închisoare, ajungând, aşa cum se prevede la alin 3, până la detenţiunea pe viaţă.

12. Situaţia este aceeaşi şi la articolul 342 din proiect, privind supunerea la rele tratamente, pedeapsa de la unu la 5 ani fiind disproporţionat de mică faţă de gravitatea faptei. APADOR-CH cere ca supunerea la rele tratamente să fie pedepsită cu închisoare strictă de la 5 la 10 ani.

13. La articolul 343 din proiect, privind reţinerea sau distrugerea de înscrisuri, este necesară eliminarea expresiei „când astfel de înscrisuri sunt necesare soluţionării unei cauze”.

Aceasta deoarece prin menţinerea expresiei se lasă, în continuare, posibilitatea poliţiei şi parchetului de a lua declaraţii nenumărate de la acuzat şi de a prezenta apoi numai declaraţia care convine acuzării, păstrându-le, eventual, pe celelalte la „urma dosarului” sau la „dosarul de casă” (dosar care conţine acte ce rămân la poliţie sau la parchet şi nu se trimit la instanţă), sub pretextul că ele nu ar fi necesare soluţionării cauzei.

14. La articolul 351 din proiect, privind definirea grupului infracţional organizat şi al infracţiunii grave, alineatul 2 trebuie modificat, în sensul că „infracţiune gravă” nu este aceea al cărei maxim special este de cel puţin 5 ani, ci al cărei maxim special este –măcar- de peste 5 ani închisoare.

Altfel, există riscul ca o organizaţie neguvernamentală care critică Guvernul să fie calificată drept grup infracţional organizat care acţionează în scopul comiterii de infracţiuni grave (critica Guvernului poate fi asimilată –de procurori zeloşi- cu răspândirea de ştiri false, pedepsită cu maximum 5 ani închisoare, deci o infracţiune gravă).

15. Articolul 358 din proiect, privind propaganda naţionalist-şovină, trebuie corelat cu articolele din Ordonanţa de urgenţă nr.31/2002, privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.214 din 28 martie 2002.

In special, articolul 358 din proiect trebuie corelat cu articolul 5 teza II, privind promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe şi cu articolul 2 lit.a, în care se prezintă, exemplificativ, categorii de idei, concepţii sau doctrine care au caracter fascist, rasist sau xenofob, ambele din Ordonanţa de urgenţă menţionată.

16. Articolul 414 din proiect, privind furnizarea de date confidenţiale privind patrimoniul cultural naţional mobil, trebuie eliminat, întrucât valorile sociale avute în vedere pot fi ocrotite eficient şi numai prin mijloace nepenale.

In plus, fiind vorba despre un patrimoniu şi cultural şi naţional, este de presupus ca acesta să nu fie asociat cu termenul secret sau cu derivatele sale semantice.

Există riscul ca purtarea unor discuţii despre patrimoniul cultural naţional să fie calificată ca infracţiune. Ceea ce conduce la concluzia unui exces de reglementare în materie.

17. Articolul 490 din proiect, privind instigarea militarilor la nerespectarea obligaţiilor, este nou introdus şi trebuie să fie eliminat, întrucât reprezintă un exces de reglementare.

Articolul incriminează „Instigarea prin orice mijloace a militarilor de a nu se supune legilor sau de a-şi călca jurământul sau obligaţiile militare”, incriminare care este extinsă în alineatul 3 şi la instigarea personalului civil.

Această nouă incriminare nu se justifică în raport de antecedentele existente. Singurul caz în care se poate vorbi despre o „instigare a militarilor” s-a petrecut cu ocazia Revoluţiei din 1989, când militarii au fost „instigaţi” de manifestanţi să nu tragă în ei şi să treacă de partea Revoluţiei.

Nu rezultă ce necesitate actuală a determinat legiuitorul să introducă această incriminare. Care, în lipsa unei utilităţi reale, îşi poate găsi o alta şi anume limitarea libertăţii de exprimare: expunerea unor idei critice la adresa autorităţilor într-o întâlnire la care participă şi reprezentanţi ai armatei va putea fi calificată, de procurori sau judecători cu exces de zel, ca instigare a militarilor.

APADOR-CH consideră că articolul 490 din proiect creează un pericol suplimentar pentru libertatea de exprimare, motiv pentru care trebuie eliminat.

18. Articolele 496 şi 497 din proiect, privind sustragerea de la recrutare şi, respectiv, neprezentarea la incorporare sau concentrare, nu se mai justifică, fiind caduce, de vreme ce noua Constituţie a României (adoptată prin referendum în noiembrie 2003) statuează eliminarea serviciului militar obligatoriu.

2. Proiectele de lege privind siguranţa naţională

Legea Siguranţei Naţionale (nr.51/1991) a intrat în vigoare în august 1991, înainte de adoptarea primei Constituţii de după 1989. Pe lângă neconstituţionalitatea, devenită imediat evidentă, a unora dintre prevederile legii (în principal absenţa oricărei protecţii a persoanelor faţă de posibilele abuzuri ale „serviciilor secrete”, lipsa unui control real şi eficace asupra activităţilor acestor servicii precum şi învăluirea într-un mister total a informaţiilor de orice natură privind acţiunile lor) eforturile constante de armonizare a legislaţiei române cu standardele europene au reliefat discrepanţe substanţiale faţă de acestea din urmă în domeniul apărării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. S-a vorbit mult despre necesitatea modificării legii 51/1991 dar iniţiativele concrete au început să apară abia în 1997 iar materializarea lor sub forma unor proiecte de lege s-a petrecut abia în 2001 şi 2002. Patru astfel de proiecte (dintre care numai cel introdus de un deputat PNL şi un deputat PD se apropie de standardele europene) fuseseră depuse la Parlament până în martie 2003, când guvernul a prezentat propria variantă de modificare a legii siguranţei naţionale. Cum aceasta nu aducea progresul aşteptat şi nici nu se conforma normelor europene, APADOR-CH a protestat public împotriva proiectului. Protestul a apărut în presa centrală şi a provocat interesul unor posturi de radio. In plus, Federaţia Internaţională Helsinki (la care asociaţia este afiliată) a susţinut public poziţia APADOR-CH. Argumentele din protest au fost apoi dezvoltate într-un comentariu, redat mai jos, trimis membrilor comisiilor de specialitate din Camera Deputaţilor.

Poziţia APADOR-CH cu privire la

Proiectul Legii Siguranţei Naţionale a României

(introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003)

Modificarea substanţială a actualei Legi a Siguranţei Naţionale (Legea nr.51/1991, adoptată înaintea Constituţiei) este cerută insistent de câţiva ani de organizaţii neguvernamentale care sunt preocupate de apărarea drepturilor civile.

Proiectul noii legi introdus de Guvern la Camera Deputaţilor pe data de 5 martie 2003 conţine unele îmbunătăţiri faţă de actul normativ în vigoare cum sunt: limitarea duratei autorizaţiei de supraveghere a persoanelor de către serviciile de informaţii şi structurile departamentale de informaţii la maximum un an (prima autorizaţie are durata de valabilitate de maximum şase luni cu posibilitatea a două prelungiri de câte trei luni fiecare), posibilitatea declasificării unor secrete de stat „pentru nevoile justiţiei”, menţionarea accesului liber la justiţie a persoanei care se consideră vătămată de activităţile serviciilor şi structurilor de informaţii etc.

Din păcate, proiectul preia întocmai principiile din Legea 51/1991, iniţiatorii ignorând atât prevederile Constituţiei cât şi standardele europene actuale, inclusiv Recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei cu privire la controlul asupra serviciilor secrete interne. La fel de grav, iniţiatorii au încălcat hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Rotaru vs. România[1], în ceea ce priveşte controlul activităţii SRI (evident, constatările Curţii Europene sunt valabile şi pentru celelalte servicii/structuri de informaţii din România).

1. Activitatea de informaţii din domeniul siguranţei naţionale rămâne sub controlul puterii executive, deoarece autorizaţia de supraveghere a persoanelor de către serviciile/structurile de informaţii este eliberată de un procuror fără nici un fel de control din partea puterii judecătoreşti. In sistemul juridic din România, Parchetul, aflat în directa subordine a ministrului justiţiei, face parte din executiv şi nu îndeplineşte condiţia de independenţă impusă de Convenţia Europeană (vezi, între altele, cazurile Vasilescu, Brumărescu şi Nasta vs. România).

Conform Recomandării 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, supravegherea persoanelor (interceptarea comunicărilor, fotografierea, filmarea, înregistrarea audio-video, şi alte activităţi) se poate efectua numai pe baza „unei autorizaţii speciale emise a priori de puterea judecătorească. In mod normal, legea trebuie să stabilească parametrii pe care judecătorii sau magistraţii trebuie să-i aibă în vedere, iar aceştia (judecătorii şi magistraţii) trebuie să fie la dispoziţie 24 de ore din 24 astfel încât cererea de autorizare să fie analizată în maximum câteva ore, înainte de declanşarea unor activităţi operaţionale cum ar fi percheziţia” (punctul Balin.ii). Recomandarea precizează în mod expres că „autorizaţia… trebuie limitată în timp (la maximum trei luni). La terminarea supravegherii….persoana vizată trebuie să fie informată asupra măsurilor luate” (punctul B, alin.ii final).

Or, proiectul legii stabileşte durata perioadei de supraveghere la maximum un an şi nu menţionează nicăieri obligaţia structurilor/serviciilor de informaţii de a anunţa persoana vizată că a făcut obiectul supravegherii.

APADOR-CH cere limitarea valabilităţii autorizaţiei de supraveghere la maximum trei luni.

In plus, chiar dacă proiectul de lege include unele garanţii (art.29 alin.2 – accesul liber la justiţie, sesizări la Avocatul Poporului sau la comisiile parlamentare) acestea pot fi eficiente numai dacă, la încheierea activităţilor de supraveghere, autorităţile care le-au executat vor comunica persoanei vizate că a făcut obiectul unei astfel de supravegheri.

APADOR-CH cere obligarea prin lege a serviciilor/structurilor departamentale de informaţii ca, la încetarea autorizaţiei, să comunice persoanelor vizate că au făcut obiectul supravegherii.

In hotărârea Rotaru vs. România , Curtea Europeană precizează că trebuie să existe „garanţii adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, întrucât un sistem de supraveghere secretă menit să protejeze siguranţa naţională implică riscul subminării sau chiar al distrugerii democraţiei sub pretextul apărării acesteia”…. „Procedurile de supervizare (a activităţilor serviciilor de informaţii) trebuie să urmeze cât mai aproape posibil valorile societăţii democratice, în special principiul supremaţiei legii…..(care) presupune, între altele, ca amestecul autorităţilor publice cu drepturile unei persoane să fie supus unui control efectiv care în mod normal trebuie să fie exercitat de puterea judecătorească…”……”Curtea observă că sistemul românesc de culegere şi arhivare a informaţiilor nu conţine astfel de garanţii….”

In aceeaşi hotărâre, Curtea europeană repetă argumentele sale din alte cazuri (Malone vs. Marea Britanie şi Amann vs. Elveţia) cu privire la aplicarea măsurilor de supraveghere secretă a persoanelor : „….Intrucât aplicarea în practică a măsurilor de supraveghere secretă….nu este deschisă scrutinului persoanelor interesate sau publicului, ar fi contrar principiului supremaţiei legii ca puterea legală discreţionară acordată executivului să fie exprimată în termenii unei puteri nerestricţionate”. (subl.n.).”Prin urmare, având în vedere scopul legitim al măsurii în discuţie, legea trebuie să indice cu suficientă claritate întinderea oricărei astfel de puteri discreţionare… precum şi modalitatea în care se exercită această putere şi să acorde fiecărei persoane o protecţie adecvată împotriva interferenţelor arbitrare.” (subl.n.)

APADOR-CH cere ca toate autorizaţiile de supraveghere să fie eliberate exclusiv de judecători de la secţiile penale ale Curţilor de Apel şi Curţii Supreme de Justiţie. Judecătorii vor avea acces – cu obligaţia păstrării confidenţialităţii – la toate informaţiile pe care serviciile/structurile le deţin cu privire la persoana pentru care solicită autorizaţia de supraveghere. Prin urmare, asociaţia cere modificarea tuturor articolelor din proiectul legii care se referă la „autorizarea şi efectuarea activităţilor de informaţii care implică restrângerea exerciţiului unor drepturi…” (Secţiunea a 2-a, art.23, 24, 27 şi 28) în sensul ca judecătorul – şi nu procurorul – să aprobe sau să respingă cererile înaintate de serviciile/structurile de informaţii. In plus, în lege trebuie prevăzute obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a-i informa periodic pe judecătorii care au emis autorizaţiile respective asupra progreselor înregistrate şi posibilitatea judecătorilor de a anula autorizaţia în situaţia în care nu se constată progrese.

In afară de controlul a priori, puterea judecătorească trebuie să exercite şi controlul post factum. „Principiul esenţial al controlului post factum se referă la faptul că persoanele care se consideră vătămate în drepturile lor prin acţiuni (sau omisiuni) ale organelor de siguranţă trebuie să aibă posibilitatea de a cere remedierea situaţiei în faţa instanţelor de judecată sau a altor organe judiciare. Aceste instanţe trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă activităţile reclamate sunt conforme cu puterile şi funcţiile serviciilor de informaţii interne. Astfel, instanţa trebuie să aibă competenţa de a stabili dacă a fost vorba de o hărţuire nejustificată a persoanei sau de un abuz de putere discreţionară administrativă.” (Recomandarea 1402, punctul C alin.iii).

2. „Cetăţenii României”, „persoanele juridice de drept public şi privat” nu pot avea nici un fel de obligaţii în domeniul „realizării siguranţei naţionale” (art.4, 7 şi 8 din Capitolul II al proiectului). Această sarcină revine exclusiv serviciilor de informaţii şi structurilor departamentale de informaţii. Este absurd să se ceară altora să „contribuie” la activităţi care, fiind secrete, nu pot fi cunoscute de cetăţeni sau de persoane juridice de drept public şi privat.

APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a articolului 4 (care se referă la contribuţia cetăţenilor la realizarea siguranţei naţionale) precum şi a articolelor 7 şi 8 (privind contribuţia şi răspunderile persoanelor juridice de drept public sau privat). De asemenea cere eliminarea părţii din art.17 referitoare la „persoanele juridice, publice sau private” de la care serviciile/structurile de informaţii ar urma „să solicite şi să primească” date, informaţii şi documente, necesare îndeplinirii atribuţiilor prevăzute de lege.

3. Proiectul de lege abundă în exprimări vagi de tipul „de natură să ” sau „orice alte acţiuni nedemocratice” sau „alte fapte de această natură”, neîndeplinind astfel una din condiţiile repetate în întreaga jurisprudenţă a Curţii europene şi anume previzibilitatea legilor. Aceasta înseamnă că o lege trebuie să fie suficient de clară pentru a fi înţeleasă de orice persoană şi a-i permite să-şi adapteze comportamentul.

Curtea europeană a insistat în marea majoritate a cazurilor judecate – inclusiv Rotaru vs. România – asupra acestei cerinţe : „….Curtea europeană reaminteşte că o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în aşa fel încât să permită oricărei persoane – care, la nevoie, poate apela la consultanţă de specialitate – să îşi corecteze conduita. Curtea a subliniat importanţa acestui concept mai ales atunci când este vorba despre o supraveghere secretă.”

APADOR-CH cere reformularea tuturor articolelor din proiect care conţin expresii generale, ce pot fi interpretate după cum doresc autorităţile şi împiedică publicul să-şi facă o imagine clară asupra legii.

4. Controlul parlamentar asupra activităţilor serviciilor/structurilor de informaţii (art.38 din proiectul de lege) este lipsit de eficienţă, deoarece alin.2 prevede că „activităţile referitoare la procedurile specifice utilizate, sursele de informaţii şi acţiunile aflate în desfăşurare nu pot fi supuse controlului comisiilor parlamentare”.(subl.n.) Prin urmare, controlul parlamentar este numai post factum.

In opinia APADOR-CH, controlul parlamentar trebuie efectuat şi cu privire la acţiunile aflate în desfăşurare, tocmai pentru a putea preveni sau curma abuzurile.

5. Proiectul legii menţine structura militară a serviciilor/structurilor de informaţii (art.49 alin.1), cu toate că Recomandarea 1402 precizează la punctul A alin.iv: „Este preferabil ca serviciile secrete interne să nu fie organizate ca structuri militare. Nici serviciile de informaţii civile nu trebuie organizate pe sistem militar sau semi-militar.”

Prin urmare, APADOR-CH solicită demilitarizarea integrală a serviciilor/structurilor de informaţii (cu excepţia structurilor de informaţii ale Ministerului Apărării Naţionale).

6. Proiectul legii clasifică drept „ameninţare la adresa siguranţei naţionale”, „accesarea, exploatarea, modificarea sau distrugerea, fără drept, a informaţiilor şi sistemelor informatice ale autorităţilor publice, persoanelor juridice de drept public sau privat ori ale persoanelor fizice” (art.10 punctul k). Asociaţia consideră că extinderea protecţiei, sub pretextul siguranţei naţionale şi la persoane juridice de drept public sau privat şi fizice este nejustificată. Prin urmare APADOR-CH cere eliminarea părţii finale a punctului k din art.10 (de la „….. persoanelor juridice…”).

7. Proiectul prevede în art.45 alin.1 că „informaţiile privind viaţa particulară……cunoscute incidental în cadrul obţinerii datelor…. nu pot fi făcute publice.”APADOR-CH cere ca informaţiile privind viaţa privată, obţinute incidental, indiferent prin ce mijloace, în cadrul activităţilor specifice realizării siguranţei naţionale să fie distruse. Simpla interdicţie de a face publice asemenea informaţii nu reprezintă o garanţie eficientă pentru protecţia vieţii private. De asemenea, conţinutul alineatului 2 (sancţiuni) trebuie modificat în mod corespunzător.

Pe 24 martie, la mai puţin de trei săptămâni după introducerea în Parlament a acestui criticat proiect de lege, preşedintele Comisiei pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională din Camera Deputaţilor a prezentat o altă propunere legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale. Deoarece şi acest text intra în contradicţie cu normele europene, APADOR-CH a redactat şi distribuit comentariile ce urmează.

Propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale

Opinia APADOR-CH

Propunerea legislativă a fost depusă la Camera Deputaţilor pe data de 24 martie 2003, dată la care comisiile de specialitate (apărare, ordine publică şi siguranţă naţională şi respectiv juridică) hotărâseră deja începerea dezbaterilor pe marginea celor cinci proiecte de lege privind siguranţa naţională.

1. APADOR-CH consideră că reglementarea protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale trebuie inclusă în legea privind siguranţa naţională. Aceasta trebuie să fie o lege unitară şi completă, pe baza ei urmând a fi modificate celelalte legi de organizare şi funcţionare a diverselor servicii/structuri de informaţii.

Adoptarea unei legi distincte cu privire la supravegherea persoanelor de către autorităţile statului ar impieta asupra caracterului unitar şi previzibil al legii privind siguranţa naţională.

2. Propunerea legislativă ignoră principiul, consacrat de Legea nr.182/2002, potrivit căruia realizarea siguranţei naţionale este exclusiv în sarcina autorităţilor.

Principiu din care derivă consecinţa că o lege privind restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi „în activităţile de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale” trebuie să vizeze strict relaţia dintre autorităţile răspunzătoare de siguranţa naţională şi persoane.

Proiectul de legedepăşeşte însă sfera de reglementare declarată în titlu („securitatea, apărarea şi siguranţa naţională”), intrând atât în domeniul „ordinii publice” (art.11 al.1 lit.b din proiect), al infracţiunilor de „drept comun”, fără legătură cu siguranţa naţională (de exemplu, infracţiunile contra vieţii, libertăţii şi drepturilor persoanei la care se referă art.6 al.1 lit.b din proiect) sau al activităţilor unor instituţii ce nu au legătură cu siguranţa naţională (pompieri, salvare etc.) cât şi în sfera privată (activităţile unor detectivi).

O primă observaţie se referă la includerea organelor de anchetă penală (poliţie, parchet) în proiectul legii. In opinia asociaţiei, problema reglementării supravegherii persoanelor bănuite de infracţiuni sancţionate de Codul penal trebuie rezolvată în totalitate de Codul de procedură penală. Cum toate operaţiunile de interceptare ar urma să fie realizate de o structură unica (Centrul Tehnic de Siguranţă Naţională) există riscul ca informaţiile adunate la solicitarea autorizată a unui serviciu de informaţii să fie accesate/folosite şi de alte servicii, inclusiv poliţia, care nu au obţinut autorizaţie. (Garanţiile oferite de art.46 şi 47 sunt cu totul insuficiente). De altfel, recomandarea 1402 (1999) 1 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează la lit.A alin ii că „Obiectivele economice sau lupta împotriva crimei organizate per se nu trebuie date în atribuţiile serviciilor secrete interne. Acestea trebuie să se ocupe de obiective economice sau de crima organizată numai dacă prezintă un pericol clar şi actual pentru siguranţa naţională” (subl.n.). Iar la alin.iii APCE cere „evitarea duplicării activităţilor tradiţionale ale poliţiei”.

Aşadar, propunerea legislativă în discuţie ar trebui să definească extrem de clar numai situaţiile în care serviciile/structurile de informaţii sunt autorizate să supravegheze persoanele.

O a doua observaţie se referă la atribuţia „autorităţii desemnate de CSAT” de a emite autorizaţia de interceptare, „în situaţii excepţionale determinate de stări de război, de asediu ori de urgenţă” (art.4 alin.2 din proiect) sau cu avizul Procurorului General – pe o perioadă de maximum un an – dacă este vorba despre „puteri sau organizaţii străine inamice ori agenţi ai acestora” (art.22 din proiect). APADOR-CH reiterează principiul conform căruia numai puterea judecătorească poate şi trebuie să deţină controlul atât anterior cât şi posterior asupra măsurilor de supraveghere a persoanelor. In consecinţă, asociaţia cere eliminarea acestor atribuţii ale „autorităţii desemnate de CSAT”, care, evident, aparţine puterii executive. In aceeaşi ordine de idei, asociaţia insistă asupra eliminării rolului de „filtru”/control atribuit procurorilor (art.12 alin.2-4, art.14, art.22 alin.3,4, art.25, art.29 alin.2, art.33 alin.2). In sistemul juridic românesc, Parchetul este subordonat ministrului justiţiei şi, prin urmare, face parte din executiv. Prin prevederile din această iniţiativă legislativă, procurorii analizează cererile serviciilor secrete cu privire la emiterea autorizaţiei de supraveghere şi decid dacă le vor supune aprobării judecătorilor sau nu, ceea ce echivalează cu încălcarea autorităţii judecătoreşti.

O a treia observaţie are în vedere art.12 alin.1 („Ordinul … se emite de judecători special desemnaţi de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie” – subl.n.). APADOR-CH cere ca orice judecător de la secţiile penale de la nivel de tribunal în sus să poată emite – în deplină cunoştinţă de cauză şi cu obligaţia păstrării confidenţialităţii – autorizaţiile de supraveghere. Aceasta cu atât mai mult cu cât R 1402 precizează la lit.B alin ii că „judecătorii…trebuie să fie disponibili .. 24 de ore din 24” pentru emiterea autorizaţiei ce trebuie să preceadă „activităţile operaţionale” ale serviciilor secrete. Prin urmare, este nevoie de un număr cât mai mare de judecători abilitaţi să aprobe – sau să respingă – cererile serviciilor/structurilor de informaţii privind autorizaţiile de supraveghere.

In plus, prin crearea unei categorii speciale de judecători „anume desemnaţi” se instituie o ierarhizare străină sistemului judecătoresc. Atâta vreme cât orice judecător de la tribunal sau, după caz, de la curtea de apel are competenţa legală de a judeca un dosar privind o infracţiune legată de siguranţa naţională, este logic ca orice judecător şi nu doar unul anume desemnat să emită sau nu autorizaţia de supraveghere. Desigur, obligaţia păstrării confidenţialităţii va exista pentru fiecare dintre judecători.

De asemenea, având în vedere competenţa legală a judecătorilor de la tribunal saude la curtea de apel de a judeca dosare penale privind siguranţa naţională (art.27 pct.1 lit.c; art.28/1 pct.1 lit.a din Codul de procedură penală), se impune caasupracererilor de autorizare să aibă competenţa de a se pronunţa nu doar judecătorii de la Curtea Supremă de Justiţie, ci şi judecătorii de la tribunal sau de la curtea de apel.

3. Conform iniţiativei legislative, durata de valabilitate a autorizaţiei este de cel mult şase luni cu o posibilă prelungire de trei luni. R 1402 precizează clar la lit. B alin ii că durata de valabilitate poate fi de maximum trei luni, fără menţionarea vreunei posibilităţi de prelungire. De altfel, chiar iniţiatorul proiectului afirmă la art.19 că „… prima treime (deci primele două luni) constituie perioada relevantă. Dacă… nu se obţin elemente informative concordante scopului autorizării, interceptarea încetează…”. Prin urmare termenul de şase luni nu se justifică. Cu atât mai puţin se justifică prevederea art.18 alin.3 din proiect care instituie o durată de valabilitate nelimitată pentru unele situaţii inclusiv „… pentru prevenirea fraudelor informatice, protecţia informaţiilor clasificate ori identificarea unor persoane urmărite pentru infracţiuni grave..”. Protecţia informaţiilor clasificate este exclusiv în sarcina deţinătorului informaţiilor (vezi Legea 182/2002) şi prin urmare nu poate constitui motiv pentru emiterea autorizaţiei de supraveghere faţă de persoane care nu au nimic comun cu aceste informaţii. Ideea de protejare a informaţiilor clasificate revine şi la art.6 alin.2 lit.d şi trebuie, de asemenea, eliminată.

Pe lângă toate acestea, expresia „prevenirea fraudelor informatice” permite ca orice posesor al unui calculator să poată fi considerat suspect de intenţii de fraudă de către serviciile/structurile de informaţii şi deci supus supravegherii pe o perioadă nedeterminată. Aceasta pentru că activitatea de „prevenire” priveşte înlăturarea unei consecinţe incerte ca producere (care s-ar putea să se producă sau nu) şi dispensează pe solicitantul autorizaţiei de supraveghere de obligaţia de a proba existenţa unui pericol real, observabil şi măsurabil. Pericolul real este înlocuit astfel cu pericolul virtual. Cât despre „infracţiuni grave”, ele pot însemna orice, de la un furt minor la omucidere.

In consecinţă, APADOR-CH cere ca durata de valabilitate a autorizaţiei de supraveghere să fie de maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura faptei de care este bănuită o persoană.

De asemenea, APADOR-CH cere excluderea termenului „prevenire” din formularea motivelor care pot justifica supravegherea unei persoane. Prin ambiguitatea pe care o creează în expresiile în care este folosit, acest termen face ca legea să fie lipsită de previzibilitate.

4. Toate articolele din proiect privind interceptările ce nu au nevoie de autorizaţie sunt inadmisibile. „Experimentarea echipamentelor”, „realizarea unor studii”, „scopuri de serviciu ale poştei” (art.5), „ascultarea de către un angajat al Inspectoratului General al Comunicaţiilor… pentru controlul normelor de transmisie prin cablu, radio… în scopul furnizării de servicii sau al testării echipamentelor specifice”, „testarea echipamentelor tehnice”,”instruirea personalului informativ” (art.27 alin.1 lit.d şi alin.2) precum şi întreg articolul 28 (aviaţia, pompierii, salvarea, protecţia fizică (?), din nou „protecţia informaţiilor”, toate urmate de „..şi altele care impun înregistrarea comunicaţiilor dintre diverse persoane..”) dau practic „mână liberă” unei multitudini de autorităţi/instituţii publice, indiferent dacă au sau nu vreo legătură cu siguranţa naţională, să intercepteze oricând, pe oricine fără autorizaţia judecătorului.

APADOR-CH cere eliminarea tuturor acestor prevederi. Totodată, asociaţia cere introducerea unei precizări exprese în Legea Siguranţei Naţionale, conform căreia „în absenţa autorizaţiei emise de judecător, orice acţiune de supraveghere a unei persoane, indiferent de metodele folosite şi de durata operaţiunilor, ESTE ILEGALĂ”.

5. APADOR-CH observă că nici această iniţiativă legislativă care se doreşte a proteja drepturile şi libertăţile fundamentale nu include obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii (nemaivorbind de restul autorităţilor/instituţiilor incluse la „excepţii”) de a comunica persoanei, la încheierea operaţiunilor, că a făcut obiectul supravegherii, cu precizarea perioadei şi a metodelor folosite. In absenţa acestei obligaţii, persoana supravegheată este lipsită de orice posibilitate de a obţine remedii legale. Art.12 din proiectul legii prevede o posibilitate de anunţare a persoanelor vizate dar numai „dacă nu există vreun pericol pentru scopul acţiunii” ceea ce va fi, desigur, un pretext general valabil pentru refuzul autorităţilor de a transmite acest gen de informaţii.

In contradicţie cu sine însuşi, iniţiatorul prevede la art.36 alin.2 că „persoana vizată poate combate probele obţinute prin interceptare dacă obţinerea informaţiilor s-a efectuat ilegal sau a fost realizată cu încălcarea procedurilor prevăzute de lege” iar la art.48, că „Informaţia procesată cu aplicarea art.46 şi art.47 nu poate fi contestată. Contestarea acesteia cu rea credinţă sau formalism procedural se pedepseşte conform legii”.

Capitolul V – drepturile persoanelor – debutează cu ridicolul art.50 alin 1: „Cetăţeanul român…..se bucură pe deplin de prezumţia de nevinovăţie, motiv pentru care…nu este informat despre măsurile luate în baza mandatului atâta timp cât scopul acestuia ar putea fi periclitat” (subl.n.). Urmează, evident în absenţa obligaţiei de a informa persoana care a fost supravegheată, o serie de indicaţii cel puţin ciudate: „dacă măsurile întreprinse ajung la cunoştinţa persoanei…” (art.50 alin.2) sau dacă „ulterior s-a dovedit că acţiunea era nejustificată” (art.51 alin.1) atunci persoana respectivă poate face plângere. Cum ajung măsurile la cunoştinţa persoanei sau cum „s-a dovedit” că acţiunea a fost nejustificată este complet neclar.

In plus, art.50 este un exemplu tipic al modului în care un drept fundamental al persoanei (prezumţia de nevinovăţie) este folosit de către stat ca justificare pentru încălcarea altor drepturi: pentru dreptul de a fi considerat nevinovat, cetăţeanul trebuie să „plătească” la schimb cu drepturile de a fi informat şi de a obţine remedii în legătură cu încălcarea vieţii private. Deci, urmând acest „raţionament” perfect ilogic din art.50, dacă un cetăţean beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, el nu mai are dreptul la protecţia vieţii private.

CONCLUZII:

– APADOR-CH cere iniţiatorului să-şi retragă propunerea legislativă introdusă pe 24 martie 2003 cu privire la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale în activitatea de realizare a securităţii, apărării şi siguranţei naţionale;

– Asociaţia cere celor două comisii de specialitate din cadrul Camerei Deputaţilor includerea în textul Legii privind siguranţa naţională a unor articole care să stabilească echilibrul necesar între nevoia de apărare a siguranţei naţionale şi drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi care să aibă în vedere:

– emiterea autorizaţiei exclusiv de către judecători;

– obligaţia serviciilor/structurilor de informaţii de a comunica, la încheierea operaţiilor, persoanei vizate faptul că a format obiectul supravegherii, perioada de timp şi metodele folosite;

– limitarea duratei valabilităţii autorizaţiei la maximum trei luni, fără posibilitate de prelungire, indiferent de natura acuzaţiilor;

– eliminarea rolului intermediar al Parchetului;

– declararea drept ILEGALĂ a oricărei operaţiuni de supraveghere, indiferent de autoritatea/instituţia care o efectuează, dacă nu există o autorizaţie emisă de un judecător.

Până la sfârşitul anului 2003, nici unul din cele cinci proiecte de modificare a legii siguranţei naţionale şi nici propunerea legislativă privind protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale nu fuseseră finalizate de comisiile de specialitate. APADOR-CH speră că, în lumina prevederilor din noua Constituţie, adoptată prin referendum în noiembrie 2003, şi în urma presiunilor interne şi externe de aliniere a legislaţiei la normele europene, Parlamentul va vota în final o lege cu adevărat democratică în acest domeniu, prin care să se limiteze drastic puterea „serviciilor secrete” şi să se asigure o protecţie reală a persoanelor.

3. Hotărârea Guvernului nr.952 din 14 august 2003 privind Sistemul

informatic integrat

Publicată în Monitorul Oficial nr.631 din 3 septembrie, HG nr.952 a stârnit îngrijorarea APADOR-CH şi mass media sub două aspecte principale: legalitatea în sine a actului normativ şi ameninţările la adresa unor drepturi fundamentale ale omului (în principal dreptul la protejarea vieţii private).

APADOR-CH a trimis guvernului o reclamaţie administrativă, pe baza art.5 dinLegea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ prin care semnala nelegalitatea HG şi încălcarea dreptului la viaţă privată şi solicita retragerea/anularea actului normativ. Urmează textul reclamaţiei.

Către,

GUVERNUL ROMÂNIEI

Bucureşti, Piaţa Victoriei nr.1, sector 1

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România – Comitetul Helsinki (APADOR-CH), cu sediul în Bucureşti, str. Nicolae Tonitza nr.8, sector 3,

în temeiul articolului 5 din Legea nr.29/1990 privind contenciosul administrativ, formulăm prezenta

RECLAMAŢIE ADMINISTRATIVĂ

prin care vă solicităm revocarea/anularea Hotărârii nr.952 din 14 august 2003privind aprobarea normelor şi procedurilor în vederea operaţionalizării Sistemului informatic integrat, componentă a Sistemului Electronic Naţional, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 631 din 3 septembrie 2003.

Hotărârea amintită este nelegală şi reprezintă o încălcare a dreptului la viaţă privată şi a principiilor democratice pentru următoarele motive:

1. HG 952/2003 reglementează funcţionarea unei structuri (Sistemul informatic integrat) care nu a fost înfiinţată prin lege, nefiind prevăzută în Legea 161/2003 sau în alt act normativ. Mai mult, Sistemul informatic integrat este inexistent din punct de vedere juridic, întrucât -dacă a fost înfiinţat- actul de înfiinţare nu a fost publicat şi deci nu este accesibil în nici un mod publicului. Or, sistemul constituţional actual nu îngăduie funcţionarea unor instituţii/structuri publice „fantomă”.

HG nr. 952/2003 este nelegală pentru că nu a fost emisă pentru executarea unei legi, deşi articolul 107 din Constituţie prevede că Guvernul poate emite hotărâri numai „pentru organizarea executării legilor”.

HG nr. 952/2003 invocă în preambul, pur formal, două legi pentru a căror executare a fost emisă : Legea nr.415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării şi Legea 161/2003, însă nici una dintre ele nu prevede înfiinţarea Sistemului informatic integrat. Deci, HG 952/2003 nu a fost emisă pentru executarea vreuneia dintre cele două legi.

Este posibil ca Sistemul informatic integrat să fi fost înfiinţat printr-o hotărâre „secretă” a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării (CSAT). In acest caz, HG 952/2003 este vădit nelegală (încalcă legea fundamentală a ţării) întrucât nu a fost emis pentru executarea unei legi, ci a unei hotărâri a CSAT, care nu constituie lege. CSAT nu este un al doilea Parlament. In plus, o hotărâre nepublicată de înfiinţare a unei instituţii/structuri publice nu poate să aibă nici o putere. Prin urmare, acea instituţie/structură nu există.

2. HG 952/2003 obligă toate instituţiile care deţin baze de date să transmită copii acestui nou creat Sistem informatic integrat, ce va deveni astfel o supra-putere în stat, lucru extrem de periculos şi care creează premisele dictaturii. HG nr. 952/2003 nu precizează nici din cine va fi constituit acest organism mamut, nici cui se subordonează, nici faţă de cine răspunde şi nici cum.

HG nr. 952/2003 nu prevede absolut nici o garanţie cu privire la protecţia datelor personale. Persoanele fizice sau juridice nu au nici o posibilitate de a afla cum se folosesc datele care le privesc şi nici de a contracara eventualele abuzuri.

Prin urmare Sistemul informatic integrat este în afara oricărui control, controlând însă viaţa tuturor.

3. O dispoziţie cel puţin bizară este obligarea MAI de a preda Sistemului informatic integrat copia de pe baza sa de date până la 1 februarie 2004. Este singura instituţie pentru care se stabileşte un termen precis, ceea ce naşte -cel puţin- suspiciunea unei legături cu evenimentele electorale ce vor avea loc în 2004 şi 2005.

4. Textul HG nr. 952/2003 este redactat într-un limbaj criptic, ininteligibil cu numeroşi termeni calchiaţi din limba engleză care pun în dificultate chiar şi experţi în domeniu.

Şi din acest motiv, HG nr. 952/2003 încalcă legea. Este vorba de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă, care prevede în articolul 7 că: „textul legislativ trebuie să fie formulat clar, fluent şi inteligibil, fără dificultăţi sintactice şi pasaje obscure sau echivoce…”; potrivit articolului 23 „…trebuie să se realizeze o configurare explicită a conceptelor şi noţiunilor folosite în noua reglementare, care au un alt înţeles decât cel comun, pentru a se asigura astfel înţelegerea lor corectă şi a se evita interpretările greşite”; şi, potrivit articolului 33 al aceleiaşi legi „actele normative trebuie redactate într-un stil concis, sobru, clar şi precis, care să excludă orice echivoc…Redactarea este subordonată dezideratului înţelegerii cu uşurinţă a textului de către destinatarii acestuia.”

Din toate aceste motive, rezultă că HG 952/2003,

-care nu este emisă pentru organizarea executării unei legi, ci -eventual- a unei hotărâri a CSAT,

-care este lipsită de previzibilitate şi de orice garanţii reale de protecţie a vieţii private,

a încălcat în mod grav dreptul subiectiv la viaţă privată al membrilor APADOR-CH (ca şi al celorlalte persoane), drept garantat prin articolul 26 din Constituţie şi prin articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

De aceea, vă solicităm să revocaţi/anulaţi HG 952/2003. In caz contrar, ne vom adresa instanţei de judecată pentru anularea acestei hotărâri.

Răspunsul guvernului a fost negativ la toate obiecţiile ridicate de APADOR-CH. In consecinţă, asociaţia ca persoană juridică şi doi membri ai săi ca persoane fizice s-au plâns instanţei de judecată, prima înfăţişare fiind programată în ianuarie 2004.

4. Proiectele de lege privind organizarea judiciară şi statutul magistraţilor

Cele două proiecte au fost iniţiate de Ministerul Justiţiei şi supuse dezbaterii publice. In luna iulie, APADOR-CH a trimis iniţiatorului observaţiile sale care, în rezumat, privesc următoarele aspecte:

– ambele proiecte ar trebui să se refere exclusiv la instanţele de judecată şi la judecători. Organizarea Ministerului public şi a Parchetului Naţional Anticorupţie, precum şi statutul procurorilor urmând să facă obiectul unor legi separate. Aceasta deoarece potrivit Convenţiei europene şi jurisprudenţei Curţii europene (vezi, între altele, hotărârile în cazurile Vasilescu v. România sau Pantea v. România) există diferenţe esenţiale între judecători şi procurori. In timp ce primii fac parte din puterea judecătorească şi sunt independenţi, ultimii aparţin sferei puterii executive şi sunt subordonaţi atât procurorului general cât şi ministrului justiţiei. Existenţa unui act normativ comun pentru judecători şi procurori induce ideea falsă a independenţei procurorilor.

Proiectul de lege privind organizarea judiciară

– trebuie eliminat dreptul ministrului justiţiei de a trimite „în control” la instanţe inspectori generali şi judecători inspectori. Altfel, se creează, pe de o parte, riscul ca aceştia să intimideze şi influenţeze judecătorii iar, pe de alta, posibilitatea unor ingerinţe ale executivului în activitatea judecătorilor. Dacă nu se doreşte renunţarea la control, cel puţin acesta să fie trecut la Consiliul Superior al Magistraturii;

– este necesară precizarea expresă că transferul unui judecător de la o secţie la alta nu poate fi efectuat decât cu consimţământul acestuia. In absenţa unei astfel de precizări, inamovibilitatea judecătorilor este pusă sub semnul întrebării;

– repartizarea cauzelor pe complete de judecată trebuie făcută exclusiv pe baza sistemului informatizat. Numai în acest fel se pot elimina suspiciunile legate de „culisele” presupuse ale actului de justiţie. Din aceleaşi motive trebuie reglementate, în mod clar şi restrictiv, condiţiile în care o cauză poate fi trecută de la completul la care a fost repartizată, la un altul;

– sunt absolut necesare atât sporirea substanţială a numărului de judecători de la Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie (care a preluat toate recursurile în cauze civile) cât şi dotarea cu sisteme informatizate a tuturor instanţelor de judecată din ţară, indiferent de grad;

– fiecare instanţă trebuie să aibă libertatea de a-şi întocmi singură proiectul de buget pe care să-l înainteze, cu avizul CSM, Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. ICCJ – şi nu Ministerul Justiţiei – urmează să prezinte Parlamentului bugetul general al instanţelor. Independenţa financiară reală este esenţială pentru independenţa justiţiei.

Statutul magistraţilor

– pe lângă observaţiile anterioare privind eliminarea procurorilor din rândul magistraţilor şi trecerea inspectorilor în subordinea Consiliului Superior al Magistraturii, se adaugă:

– eliminarea atribuţiilor ministrului justiţiei privind exercitarea acţiunii disciplinare şi dispunerea cercetării prealabile pentru abaterile disciplinare ale judecătorilor;

– dreptul judecătorului de a ataca hotărârile secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii la ICCJ (şi nu la plenul CSM).

Nici unul din cele două proiecte de lege nu fusese finalizat de Parlament până la sfârşitul anului 2003. Ambele au fost adoptate de Senat şi urmează să fie dezbătute de Camera Deputaţilor.

5. Dezbateri cu privire la necesitatea unei legi a activităţii de lobby

La începutul anului 2003 o organizaţie neguvernamentală din Timişoara a organizat o dezbatere publică pe tema unei eventuale reglementări legale a activităţilor de lobby (acele activităţi prin care se urmăreşte influenţarea unor decizii ale executivului sau legislativului), ca posibil instrument de luptă împotriva corupţiei. Participanţii şi-au prezentat opiniile pro sau contra, în scris şi oral. Opinia APADOR-CH a fost următoarea:

1. Dintre ţările cu sisteme democratice solide, numai SUA au reglementat legal activităţile de lobby. Nici una din ţările europene nu a considerat necesar să adopte legi în acest domeniu, deşi lobby-ul se practică şi este acceptat în majoritatea acestor ţări (cu excepţia Franţei). De altminteri, există destule voci autorizate care susţin că o lege privind lobby-ul nu ar putea contribui la diminuarea sau, în mod ideal, la eliminarea corupţiei. O astfel de reglementare – cred susţinătorii săi – ar scoate la vedere şi interesele unui grup sau unor grupuri în adoptarea/neadoptarea/modificarea unor legi/decizii/hotărâri, şi mijloacele de influenţă folosite (prin lobbişti acreditaţi, ale căror activităţi ar urma să fie perfect transparente) şi „ţintele” (parlamentari, membri ai guvernului, membri ai consiliilor judeţene, municipale, comunale, conducerile unor agenţii naţionale etc.).

Argumentul celor care nu cred în eficienţa unei legi a lobby-ului este că nimic nu garantează eliminarea practicilor ilegale, în paralel cu cele legale.

APADOR-CH se raliază celor care nu cred în eficienţa unei legi privind lobby-ul în lupta împotriva corupţiei.

2. Trebuie făcută o separare clară între advocacy (care se referă la activităţi generale de susţinere a unor puncte de vedere/proiecte de legi/decizii/hotărâri etc. în interesul public, fără vreun beneficiu material al susţinătorilor) şi lobby (care are în vedere anumite interese ale unor anumite grupuri, interese ce vizează câştiguri financiare).

Dacă oamenii de afaceri din România vor considera că au nevoie de intermediari legali care ar fi lobbiştii, APADOR-CH ar putea fi de acord cu reglementarea acestui gen de activitate dar strict limitată la domeniul economico-financiar. Ar fi inadmisibilă o reglementare legală care să oblige toate formele vieţii asociative (organizaţii neguvernamentale, fundaţii, sindicate etc.), chiar dacă acestea nu au nici o legătură cu sectorul economico-financiar, să recurgă la lobbişti (contra cost, fireşte).

3. APADOR-CH consideră că, mult mai important în lupta împotriva corupţiei este adoptarea legii privind conflictul de interese, aplicarea unor legi deja în vigoare (Legea accesului la informaţiile de interes public, Legea transparenţei decizionale în administraţia publică) şi, mai ales, aplicarea legii penale.

In concluzie, în opinia APADOR-CH, nu este necesară o lege care să reglementeze activitatea de lobby. O astfel de lege ar reprezenta o ameninţare la adresa libertăţii de asociere, prin limitarea posibilităţilor organizaţiilor, fundaţiilor, sindicatelor etc. de a acţiona în vederea promovării scopurilor pentru care au fost constituite.

6. Ordonanţa Guvernului nr.37/2003 privind asociaţiile şi fundaţiile

Ordonanţa Guvernului nr.37/2003 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei Guvernului nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii introduce noi concepte şi proceduri care au ca rezultat limitarea dreptului la libera asociere, impunând restricţii în domeniul înfiinţării, organizării şi funcţionării asociaţiilor. Ordonanţa a provocat reacţia unui grup de asociaţii şi fundaţii, inclusiv APADOR-CH, care au cerut fie abrogarea OG nr.37 fie respingerea sa de către Parlament. Pe lângă obiecţiile cuprinse în scrisoarea comună a asociaţiilor, referitoare la îngreunarea procedurilor de înregistrare a asociaţiilor (restricţii cu privire la denumire, reintroducerea avizului ministerului sau organului de resort), APADOR-CH a considerat ca deosebit de periculoasă modificarea reglementărilor privind asociaţiile şi fundaţiile de utilitate publică. In primul rând este foarte grav că OG nr.37/2003 prevede că numai asemenea asociaţii şi fundaţii au dreptul la resurse provenite din bugetul de stat şi din bugetele locale (art.41 lit.b), faţă de reglementarea anterioară care stabilea numai un drept de preferinţă. Deşi această nouă reglementare poate apărea în primă instanţă justificată – banii publici trebuie să slujească un interes de asemenea public, nu unul personal, iar folosirea lor trebuie supusă unui control adecvat –, caracterul său excesiv apare în mod evident la o analiză atentă a modului în care o asociaţie/fundaţie de utilitate publică îşi desfăşoară activitatea. Astfel, potrivit art.412 lit.d (de asemenea introdus prin OG nr.37/2003), un organ de specialitate al Guvernului “analizează anual activitatea asociaţiilor şi fundaţiilor recunoscute ca fiind de utilitate publică”, deci întreaga activitate a acestora, nu numai cea legată de fondurile bugetare primite. In acelaşi timp, acelaşi organ “promovează şi evaluează politicile guvernamentale în domeniul vieţii asociative şi formulează recomandări cu privire la acestea” (lit. a a aceluiaşi articol). In acest mod se realizează o subordonare a activităţii asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică faţă de politicile guvernamentale în domeniul vieţii asociative, respectivele forme de asociere pierzându-şi astfel rolul primordial. Ele sunt chemate să slujească interesul public, iar nu anumite politici guvernamentale cu care pot veni în conflict la un moment dat.

Faptul că, în contextul acestor noi reglementări, accesul la fondurile publice este acordat numai asociaţiilor şi fundaţiilor “agreate” la nivel guvernamental este subliniat şi de introducerea unei alte cerinţe excesive pentru obţinerea statutului de utilitate publică. Astfel, lit.e a art.39, alin. 11 prevede că cererea de obţinere a statutului de utilitate publică trebuie însoţită de “numele şi adresa persoanelor fizice, respectiv denumirea şi sediul persoanelor juridice cu care asociaţia sau fundaţia colaborează în mod frecvent în vederea realizării obiectului său de activitate pentru care aceasta solicită recunoaşterea statutului de utilitate publică”. Bineînţeles că o verificare a respectării cerinţelor pentru obţinerea statutului de utilitate publică se impune, însă aceasta se poate face prin prezentarea unor recomandări/referinţe din partea unor persoane fizice/juridice, cu acordul acestora, şi a căror veridicitate poate fi verificată în cadrul procedurilor administrative prevăzute la art.40 alin.1. Insă extinderea controlului guvernamental şi asupra colaboratorilor asociaţiilor/fundaţiilor, care la rândul lor pot fi “agreaţi” sau nu, apare ca excesivă.

In consecinţă, întreaga reglementare a asociaţiilor/fundaţiilor de utilitate publică introdusă de OG nr.37/2003 pune în lumină dorinţa de a subordona mediul asociativ politicii guvernamentale. Tendinţa aceasta a devenit şi mai evidentă în momentul în care, simultan cu dezbaterea OG 37, a mai circulat şi un anteproiect ce ar fi urmat să devină o nouă „lege-cadru” a asociaţiilor şi fundaţiilor. Textul respectiv, extrem de stufos, lipsit de temei legal şi chiar logic, ar fi transformat întregul sistem asociativ într-o „anexă” a puterii. Din fericire, textul cu o circulaţie restrânsă nu s-a materializat, cel puţin până la sfârşitul anului 2003, într-o iniţiativă legislativă. Pe de altă parte, OG 37 a fost votată de Camera Deputaţilor cu amendamente pe care APADOR-CH le consideră neimportante de vreme ce nu ating problema asociaţiilor şi fundaţiilor de utilitate publică. Urmează ca Senatul să se pronunţe asupra acestui act normativ.

7. Iniţiativa legislativă de modificare a Legii Jandarmeriei (nr.116/1998)

In iulie 2003, Inspectoratul general al Jandarmeriei din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a pus pe site-ul său o iniţiativă legislativă de modificare a Legii nr.116. Dat fiind că textul acorda puteri exagerate Jandarmeriei, APADOR-CH a trimis IGJ următoarele critici:

1. Propunerea legislativă cuprinde unele prevederi noi faţă de legea în vigoare pe care APADOR-CH le consideră o ameninţare serioasă la adresa drepturilor omului, în principal cu privire la privarea de libertate. Punctul 41 din proiect (care se referă la modificarea art.32 alin.2 din legea în vigoare) cuprinde cinci alineate noi, toate – cu excepţia lit.e-1 – punând în pericol real aceste drepturi, încălcând legile în vigoare şi standardele europene.

Astfel:

a) „invitarea la sediul unităţii de jandarmi” a persoanelor „a căror prezenţă este necesară pentru îndeplinirea atribuţiilor jandarmeriei” este complet nejustificată. Atribuţiile jandarmeriei privesc asigurarea ordinii publice şi paza, ceea ce presupune executarea unor dispoziţii şi nu efectuarea unor cercetări sau investigaţii proprii.

„Invitarea” în scris a unei persoane intră în atribuţiile organelor de cercetare penală. Jandarmeria nu face parte dintre acestea;

b) „conducerea” persoanelor „la sediul unităţii de jandarmi sau al poliţiei” este o prevedere inacceptabilă. „Conducere” înseamnă privare de libertate, deoarece persoana „condusă” nu este liberă să părăsească locul respectiv când şi cum doreşte (a se vedea definiţia privării de libertate din Protocolul opţional, semnat de România, la Convenţia ONU împotriva torturii). Noul Cod de procedură penală prevede că durata „conducerii” şi/sau reţinerii se deduce din mandatul de arestare preventivă de maximum 3 zile pe care procurorul are dreptul să-l emită. Aceasta înseamnă recunoaşterea faptului că măsura conducerii unei persoane la sediu reprezintă privare de libertate.

Jandarmeria nu poate şi nu trebuie să se substituie organelor de cercetare penală, singurele abilitate să ia măsuri privative de libertate. In Legea 116/1998 se prevede clar că obligaţia jandarmilor este de a preda făptuitorul celei mai apropiate secţii de poliţie.

In plus, propunerea legislativă nu prevede nimic nici în legătură cu durata „conducerii” şi cu drepturile persoanei conduse, nici în privinţa urmărilor legale ale acestui gen de acţiune pentru persoana respectivă sau a posibilităţii de a le contesta.

c) dreptul de a efectua percheziţii domiciliare şi corporale, controlul bagajelor, al vehiculelor „atunci când există date certe cu privire la săvârşirea unor infracţiuni” ce ar urma să fie acordat jandarmilor se suprapune peste atribuţiile date în prezent organelor de cercetare penală. APADOR-CH repetă că Jandarmeria nu face parte dintre acestea. In plus, nu este deloc clar cum ar putea deţine jandarmii „date certe” cu privire la săvârşirea unor infracţiuni.

Comentariul este valabil şi pentru noua prevedere referitoare la dreptul jandarmilor de a pătrunde „în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori particulare….”.

In aceeaşi ordine de idei, trebuie menţionat şi punctul 46 din propunere (modificarea art.34) care la lit.a) prevede că jandarmii pot folosi armamentul din dotare „împotriva acelor persoane din cadrul grupurilor care, deşi se manifestă organizat şi non-violent, săvârşesc acte şi fapte care pregătesc, în mod evident, acţiuni de natură să tulbure ordinea publică…” (subl.n.). Pe de o parte se dă posibilitatea jandarmilor de a interveni împotriva unor manifestanţi paşnici dacă ei consideră că aceştia pregătesc acţiuni violente, chiar dacă acestea nu sunt concretizate. După ştiinţa asociaţiei, jandarmii din ţările democratice intervin doar în momentul declanşării unor acţiuni violente. Pe de altă parte, formula „de natură să tulbure ordinea publică” este vagă şi poate acoperi orice, de la înălţarea unor bannere până la strigarea unor sloganuri. APADOR-CH consideră că prin această prevedere se aduce atingere libertăţii întrunirilor, consacrată de art.36 din Constituţie.

De asemenea, punctul 47 din propunerea legislativă (modificare a art.34 prin introducerea lit.d) care dă dreptul jandarmilor de a reţine persoane sau grupuri de persoane. „Reţinerea” este o procedură exclusiv de competenţa Poliţiei.

2. Propunerea legislativă acordă un grad de independenţă nejustificat de mare instituţiei Jandarmeriei în raport cu celelalte autorităţi din domeniul asigurării liniştii şi ordinei publice.

Astfel:

a) Punctul 23 din propunere (care modifică art.20 din legea în vigoare) elimină controlul ministrului de interne asupra extinderii acţiunilor jandarmilor în alte zone decât cele de responsabilitate permanentă. Această decizie ar reveni comandantului Jandarmeriei Române, deşi Jandarmeria este subordonată Ministerului de Interne;

b) Punctul 24 (care modifică art.21) dă posibilitate jandarmilor să execute independent sau în cooperare cu alte forţe (alin.2 şi 3)misiuni de menţinere a ordinii publice, definiţie vagă ce poate acoperi orice eveniment, indiferent de gradul de periculozitate sau de lipsa acestuia.

In opinia APADOR-CH, astfel de iniţiative trebuie să aparţină autorităţilor publice centrale şi locale sau organelor de cercetare penală.

Tot la punctul 24, alin.8 dă Jandarmeriei dreptul de a organiza şi conduce „acţiunea de intervenţie pentru restabilirea ordinii publice când aceasta a fost tulburată prin orice fel de acţiuni sau fapte care contravin legilor în vigoare” (subl.n.). Pe lângă faptul că iniţierea unor astfel de acţiuni îi revine în exclusivitate, Jandarmeria nu poate – şi nu trebuie – să stabilească ce acţiuni sau fapte ale unor persoane contravin legii. Aceste atribuţii revin organelor de cercetare penală (Parchetul şi Poliţia). Conform Legii 116/1998 şi alin.14 din propunerea legislativă, jandarmii pot constata şi sancţiona numai contravenţiile, ceea ce creează oricum un paralelism cu activităţile Poliţiei, dar este inacceptabil ca Jandarmeria să devină, practic, organ de cercetare penală.

Alin.19 din propunere prevede dreptul Jandarmeriei de a închiria contra cost arme de foc şi muniţii. Or controlul integral asupra armelor şi muniţiilor revine prin lege (Legea 17/1996) exclusiv Poliţiei şi aşa este normal să fie. Jandarmeria, organ al statului, nu trebuie să furnizeze arme de foc – fie chiar şi închiriindu-le – unor persoane juridice de drept privat cum este cazul societăţilor de pază şi protecţie.

3. Punctul 75 din propunerea legislativă modifică art.65 în sensul exonerării jandarmilor de „răspunderea penală sau civilă pentru faptele săvârşite în cadrul exercitării cu bună credinţă şi în limitele legii a atribuţiilor de serviciu” ceea ce echivalează cu impunitatea, lucru inadmisibil într-un stat de drept şi care contravine Constituţiei României („Nimeni nu este mai presus de lege” stipulează art.16 al.2 din Constituţie).

APADOR-CH consideră că prin suprapunerea atribuţiilor jandarmeriei cu cele ale poliţiei, jandarmeria este transformată într-o poliţie paralelă. Această situaţie va crea confuzie, chiar în cadrul celor două instituţii, şi, datorită ambiguităţilor generate, va favoriza încălcarea drepturilor omului.

De aceea, APADOR-CH solicită retragerea proiectului de modificare a actualei legi a jandarmeriei.

Guvernul a introdus în Parlament un proiect de modificare a Legii Jandarmeriei. Nu este clar dacă este vorba de iniţiativa IGJ iar dacă aceasta este situaţia, în ce măsură a fost amendată. Cert este că, până la sfârşitul anului 2003, începuseră deja dezbaterile în comisiile de specialitate.

II. ACCESUL LA INFORMAŢIILE DE INTERES PUBLIC

Legea 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public a devenit aplicabilă din martie 2002. Considerând-o drept un instrument important în lupta împotriva corupţiei şi abuzurilor şi, totodată, un mijloc eficient de a obliga autorităţile şi instituţiile statului la o transparenţă reală a activităţilor lor, APADOR-CH a declanşat imediat o serie de activităţi concrete al căror scop era pe de o parte obţinerea unor informaţii de interes public iar pe de alta, verificarea modului în care legea era aplicată şi respectată. Aproape toate au fost finalizate în 2003 prin acţiuni în justiţie. Tot în 2003, asociaţia a început un program de informare a avocaţilor asupra procedurilor ce trebuie urmate în situaţia în care petenţii nemulţumiţi de răspunsurile primite de la autorităţi doresc să se plângă instanţelor de judecată. De asemenea, la sfârşitul anului era în curs de finalizare un ghid pe înţelesul oricărei persoane interesate de Legea 544.

1. Cereri de informaţii şi plângeri în justiţie pe baza Legii nr.544/2001

1.1. Proceduri iniţiate în 2002 şi continuate în 2003

In anul 2002, APADOR-CH ca persoană juridică a înaintat cereri de informaţii către mai multe instituţii/autorităţi publice. SRI, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie şi Ministerul Finanţelor Publice au refuzat să comunice informaţiile solicitate, astfel încât asociaţia s-a plâns împotriva refuzului la Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ.

De la Ministerul Finanţelor Publice APADOR-CH a solicitat informaţii statistice legate de scutirile acordate la plata taxei judiciare de timbru. Tribunalul Bucureşti, ca instanţă de fond, a obligat Ministerul Finanţelor Publice să comunice asociaţiei aceste informaţii de interes public în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti. Ministerul Finanţelor Publice a declarat recurs împotriva hotărârii tribunalului, motivând că cererea de informaţii a asociaţiei este prea complexă şi imposibil de rezolvat în termenul legal de 30 de zile. In plus, informaţiile solicitate se referă la cereri de scutire formulate de persoane determinate, astfel încât nu se încadrează în categoria informaţiilor de interes public. In februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a respins recursul Ministerului Finanţelor Publice şi a dat câştig de cauză asociaţiei. Deoarece ministerul nu a executat hotărârea instanţei şi nu a comunicat informaţiile solicitate în termenul stabilit, APADOR-CH a dat în judecată MFP şi pe ministrul finanţelor publice pentru a se constata că au încălcat Legea contenciosului administrativ şi pentru obligarea lor la plata de daune pentru întârziere până la executarea hotărârii. Asociaţia a mai solicitat şi sancţionarea cu amendă civilă către stat a ministrului finanţelor pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii. Plângerea asociaţiei este în curs de judecată. Intre timp, în mai 2003, MFP a comunicat asociaţiei majoritatea informaţiilor solicitate.

Informaţiile cerute SRI s-au referit la date statistice privitoare la autorizaţiile solicitate de această instituţie de la parchet pentru supravegherea membrilor partidelor politice şi ai asociaţiilor civice, precum şi a ziariştilor, pe perioada 1991-2002, defalcate pe ani şi categorii vizate. Asociaţia a mai cerut şi date cu privire la societăţile comerciale deţinute de SRI, la veniturile realizate şi la destinaţia acestora. APADOR-CH a pierdut procesul iniţiat împotriva refuzului SRI de a comunica aceste informaţii, atât în primă instanţă, la Tribunalul Bucureşti, cât şi în recurs, la Curtea de Apel Bucureşti. Hotărârea Curţii de Apel Bucureşti este definitivă şi irevocabilă.

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie i s-au solicitat informaţii statistice legate de autorizaţiile de efectuare a unor acte de culegere de informaţii şi de înregistrare a convorbirilor telefonice solicitate în baza Legii siguranţei naţionale şi a Codului de procedură penală, pe perioada 1991-2002 şi respectiv 1996-2002. Tribunalul Bucureşti a dat câştig de cauză APADOR-CH, obligând Parchetul la comunicarea informaţiilor solicitate. Curtea de Apel Bucureşti a menţinut această sentinţă şi în recurs, considerând că informaţiile cerute sunt de interes public. Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie nu s-a conformat hotărârii judecătoreşti, astfel că asociaţia a formulat o plângere la instanţa administrativă împotriva instituţiei şi a procurorului general Tănase Joiţa pentru neexecutarea hotărârii şi plata de daune pentru întârziere, precum şi amendarea sa. După patru zile de la depunerea acestei plângeri, procurorul general Tănase Joiţa a declarat recurs în anulare împotriva hotărârii judecătoreşti irevocabile care obliga parchetul la comunicarea informaţiilor de interes public solicitate. In noiembrie 2003, Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul în anulare. In august 2003, ca urmare a numirii noului procuror general, Ilie Botoş, APADOR-CH a formulat o plângere şi împotriva acestuia pentru neexecutarea hotărârii prin care parchetul trebuia să comunice informaţiile de interes public solicitate. In decembrie 2003, Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a pronunţat o sentinţă prin care l-a obligat pe procurorul general la plata amenzii civile către stat de 500 lei pentru fiecare zi de întârziere în executarea hotărârii, dar a respins cererea asociaţiei referitoare la daune de întârziere. APADOR-CH a atacat această hotărâre cu recurs.

La 12 decembrie 2003, Parchetul de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat parţial informaţiile solicitate de asociaţie, lucru considerat de către APADOR-CH ca o continuare a refuzului de a executa o hotărâre judecătorească.

Procesul a fost larg mediatizat pe întreaga sa durată iar datele furnizate în cele din urmă de parchet au dus la concluzia – bănuită de la început – că numărul persoanelor supravegheate a fost nejustificat de mare şi, în majoritatea cazurilor, autorizaţiile au fost lipsite de temei. Asociaţia mai semnalează şi următoarele aspecte:

– informaţiile furnizate până la urmă de parchet conţin numai cifra totală, pe fiecare an, a autorizaţiilor emise pe baza Legii Siguranţei Naţionale (adică în beneficiul serviciilor secrete). Nici un alt detaliu din cele cerute de asociaţie (durată maximă, număr de prelungiri şi, mai ales, numărul persoanelor trimise în judecată şi condamnate pe baza materialului obţinut prin supraveghere) nu figurează în răspunsul parchetului. In schimb, datele cu privire la supravegherea conformă cu Codul de procedură penală (deci pentru presupuse infracţiuni „obişnuite”) sunt complete. Prin urmare, parchetul s-a menţinut pe linia secretizării totale a activităţilor serviciilor secrete. Surprinzător, la puţin timp după aceea, însuşi SRI a dat publicităţii informaţiile pe care le refuzase anterior asociaţiei şi pe care parchetul a încercat să le protejeze până la capăt. Varianta SRI este însă prezentată într-o manieră confuzionantă, imposibil de confruntat cu puţinele date furnizate de parchet;

– în procesele intentate de APADOR-CH celor doi procurori generali (Joiţa şi Botoş) şi Parchetului general pentru nerespectarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile – lucru incredibil într-un stat de drept – SRI s-a implicat direct prin cererea de intervenţie în favoarea reclamaţilor.

Cele două aspecte de mai sus demonstrează, în opinia asociaţiei, relaţia de subordonare ce există între parchet şi SRI, confirmând astfel din nou lipsa de independenţă a procurorilor.

1.2. Cazuri noi

In 2003, APADOR-CH a solicitat informaţii de interes public Ministerului Afacerilor Externe (stadiul adoptării de către România a unor acte internaţionale), Ministerului de Interne (date statistice referitoare la trimiterea în judecată a unor persoane returnate din străinătate), Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie (date statistice referitoare la recursurile în anulare în materie civilă şi penală, precum şi la deplasările în străinătate ale procurorilor). Instituţiile/autorităţile publice vizate au răspuns, în mare măsură, solicitărilor de informaţii de interes public adresate de asociaţie.

De asemenea, APADOR-CH a intervenit, împreună cu alte patru organizaţii neguvernamentale, în situaţia inacceptabilă creată la Şelimbăr, unde Consiliul local a mărit preţul fotocopiilor solicitate pe baza Legii nr.544/2001 la 100.000 lei pentru fiecare pagină. Această mărire a survenit după ce o persoană ceruse să i se comunice copii ale tuturor hotărârilor adoptate de Consiliul local Şelimbăr. APADOR-CH, împreună cu celelalte organizaţii, a depus la parchetul de pe lângă judecătoria Sibiu o plângere penală împotriva primarului şi consiliului local pentru abuz în serviciu. Soluţia parchetului a fost de neîncepere a urmăririi penale. Pentru a face plângere împotriva soluţiei, organizaţiile implicate au solicitat comunicarea actelor din dosarul întocmit de parchet. In urma refuzului de a comunica copii ale actelor respective, s-a revenit cu o cerere pe baza Legii nr.544/2001 având acelaşi obiect. Comunicarea informaţiilor a fost refuzată, astfel încât APADOR-CH şi celelalte organizaţii implicate au depus o plângere la Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ. Procesul este în curs de desfăşurare.

O altă cerere de informaţii a fost adresată de către APADOR-CH Guvernului României, în vederea comunicării tuturor actelor ce au stat la baza numirii fostului procuror general, Tănase Joiţa, în funcţia de consul general la Strasbourg, inclusiv a actelor medicale. Potrivit legii, pentru a ocupa o funcţie consulară, o persoană trebuie să dovedească o stare de sănătate bună, prin acte medicale. Or numirea lui Tănase Joiţa în funcţia de consul general a survenit a doua zi după demisia sa din funcţia de procuror general pe motive de sănătate. Guvernul României a comunicat asociaţiei numai nota de fundamentare a Ministerului Afacerilor Externe, prin care propunea numirea lui Tănase Joiţa în funcţia de consul general. APADOR-CH a considerat insuficient acest răspuns şi a acţionat în judecată Guvernul României, pe baza Legii nr.544/2001. Tribunalul Bucureşti – Secţia contencios administrativ a respins plângerea asociaţiei. APADOR-CH aşteaptă motivarea sentinţei pentru a o ataca cu recurs.

2. Alte activităţi legate de Legea accesului la informaţiile de interes public

In anul 2003, APADOR-CH a organizat 8 seminarii cu avocaţi, pentru informarea acestora cu privire la prevederile şi aplicarea Legii nr.544/2001. Intâlnirile au avut loc la Timişoara, Craiova, Galaţi, Bacău, Sibiu, Bucureşti, Zalău şi Eforie Nord. Au participat aproximativ 200 de avocaţi din aproape toate barourile din ţară. La întâlniri au fost prezentate prevederile legale interne şi standardele europene în materie, dificultăţile apărute în aplicarea legii şi strategiile posibile în preluarea de cazuri bazate pe Legea nr.544/2001 de către avocaţii din ţară. Unii dintre participanţi au promovat cereri de informaţii, majoritatea aflându-se în faza administrativă. In funcţie de răspunsul primit de la autorităţile/instituţiile publice vizate, APADOR-CH se va implica în susţinerea cazurilor care vor ajunge pe rolul instanţelor de judecată.

Pe baza experienţei proprii, APADOR-CH a redactat un Ghid practic pentru cetăţeni, în care se explică şi exemplifică etapele administrative şi eventual judiciare ce trebuie parcurse de o persoană interesată de aflarea unor informaţii de interes public. Urmează publicarea şi distribuirea broşurii.

III. DETENŢIA, REEDUCAREA ŞI REINTEGRAREA SOCIALĂ A DEŢINUŢILOR

Monitorizarea condiţiilor de detenţie din penitenciare a continuat şi pe parcursul anului 2003. Incepând din partea a doua a anului, APADOR-CH a apreciat că se impune o atenţie în plus monitorizării condiţiilor asigurate minorilor şi tinerilor condamnaţi la închisoare sau faţă de care s-a dispus măsura internării într-un centru de reeducare.

APADOR-CH constată că nici în cursul acestui an nu a fost adoptată o nouă Lege a executării pedepselor privative de libertate. Deşi amendată succesiv – şi în mod absolut necesar – prin ordine ale ministrului justiţiei şi ale directorului general al Direcţiei Generale a Penitenciarelor (DGP), Legea nr.23/1969 este în continuare în vigoare. De asemenea, este încă în vigoare şi Decretul Preşedintelui Republicii Socialiste România nr.545/1972 privind executarea măsurii educative a internării minorilor infractori într-un centru de reeducare. Nu au fost adoptate noi reglementări nici cu privire la statutul personalului din sistemul penitenciar (acest personal este în continuare militarizat).

Prin Ordonanţa de urgenţă nr.56/25 iunie 2003, au fost introduse un număr de reglementări de natură să amelioreze „drepturile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate” (interzicerea torturii, tratamentelor inumane sau degradante ori a altor rele tratamente; exercitarea dreptului la informaţie; dreptul la petiţionare şi corespondenţă; dreptul la asistenţa medicală, la vizite şi la primirea de bunuri).

Trebuie menţionat faptul că Ordonanţa de urgenţă nr.56/2003 a fost emisă la scurt timp după ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis în cazul Cotleţ v. România că statul român s-a făcut vinovat de violarea dreptului la viaţă privată, în speţă de nerespectarea confidenţialităţii corespondenţei unui deţinut. Este al doilea proces de acest gen – primul fiind Petra v. România în 2000 – pierdut de statul român la Strasbourg. Deşi a fost nevoie de trei ani şi două condamnări la Curtea Europeană pentru modificarea reglementărilor, APADOR-CH consideră că adoptarea acestei ordonanţe reprezintă un pas important în direcţia apropierii legislaţiei privind sistemul penitenciar de standardele europene. Un aspect ce trebuie menţionat se referă la consultarea asociaţiei de către experţii Ministerului Justiţiei înainte de finalizarea textului ordonanţei şi la includerea multora dintre sugestiile APADOR-CH.

In executarea Ordonanţei de urgenţă nr.56/2003, ministrul justiţiei a emis Ordinul nr.3.131/C/29 octombrie 2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor cu alimente, precum şi bunurile care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate. La data de 13 noiembrie 2003, a fost emis Ordinul ministrului justiţiei nr. 3.352/C privind obligaţiile şi interdicţiile persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate şi măsurile disciplinare aplicate în cazul săvârşirii de abateri disciplinare. Cu unele excepţii care vor fi menţionate în continuare, APADOR-CH apreciază că noile reglementări sunt de natură să apropie condiţiile de detenţie din sistemul penitenciar românesc de standardele europene şi ONU în materie.

Colaborarea APADOR-CH cu responsabilii DGP a fost bună şi pe parcursul acestui an. Reprezentanţii asociaţiei au avut acces neîngrădit în unităţile Direcţiei, în toate spaţiile de deţinere, precum şi la toate informaţiile pe care le-au solicitat cu privire la condiţiile de detenţie. Rapoartele întocmite în urma fiecărei vizite au fost înaintate conducerii DGP, aceasta manifestând receptivitate faţă de concluziile şi recomandările făcute de reprezentaţii APADOR-CH. Conducerea DGP a răspuns în general cu solicitudine sesizărilor şi cererilor cu care unii deţinuţi s-au adresat asociaţiei şi care ţineau de competenţele legale ale Direcţiei.

Reprezentanţii asociaţiei au avut de asemenea o colaborare bună cu Direcţia de reintegrare socială şi supraveghere din cadrul Ministerului Justiţiei.

Din păcate, Ministerul Justiţiei a avut şi o iniţiativă negativă din punctul de vedere al APADOR-CH. In august 2003, prin ordin comun al acestui minister şi al Ministerului Sănătăţii, s-a hotărât înfiinţarea unei comisii mixte de analiză a deceselor din sistemul penitenciar. Comisia urma să facă publică numai cauzele deceselor, în vreme ce partea referitoare la îngrijirile medicale acordate anterior decesului a fost clasificată „secret de serviciu”. Prin urmare nimeni, nici măcar familiile deţinuţilor decedaţi, nu ar mai fi avut acces la aceste informaţii. Scopul evident a fost acela de a se elimina orice posibilitate de contestare a calităţii asistenţei medicale anterioare decesului. Considerând inacceptabilăaceastă prevedere, APADOR-CH a demarat procedura de declasificare prevăzută de Legea nr.182/2002 privind informaţiile clasificate. Deoarece contestaţia administrativă nu a avut nici un rezultat, APADOR-CH a atacat prevederea respectivă la Tribunalul Bucureşti, Secţia contencios administrativ. La sfârşitul anului 2003, cauza se afla pe rol, primul termen de judecată fiind stabilit în ianuarie 2004.

In cursul anului 2003, reprezentanţii asociaţiei au vizitat Penitenciarele Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Colibaşi, Bacău, Poarta Albă, Spitalul penitenciar Colibaşi, Centrul de reeducare a minorilor Găeşti, Penitenciarul pentru minori şi tineri de la Tichileşti, precum şi Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) de pe lângă Tribunalele Dâmboviţa şi Brăila. In cadrul raportului, principalele constatări în urma vizitelor la cele două SRSS şi la Centrul Găeşti şi Penitenciarul Tichileşti vor fi menţionate în capitole distincte. Cu ocazia vizitelor la penitenciarul Bucureşti-Rahova, reprezentanţii asociaţiei s-au interesat inclusiv de cazul deţinutului Marian Predică (de 20 de ani, decedat la data de 5 octombrie 2003) şi al deţinutului Dan Bejinaru, care a reclamat că la data de 25 septembrie 2003 a fost bătut de „grupa de intervenţie” a unităţii (cele două cazuri sunt descrise separat).

Aprecierea generală a APADOR-CH este că în anul 2003 situaţia din penitenciare a continuat să se amelioreze. Suprapopularea, insuficienţa fondurilor şi o anumită inerţie care încă mai persistă în mentalitatea şi activitatea unor cadre din unităţile subordonate DGP sunt principalele cauze care au făcut ca evoluţiile să nu fie mai semnificative. Activitatea serviciilor de reintegrare socială şi supraveghere a căpătat mai multă concreteţe şi a fost într-o mai mare măsură utilă atât celor cărora le este destinată prin lege cât şi instanţelor de judecată, în special pentru stabilirea de “alternative la încarcerare” şi pentru individualizarea cât mai adecvată a măsurilor şi pedepselor prevăzute de legea penală.

1. Principalele constatări făcute la Penitenciarele Bacău, Bucureşti-Jilava, Bucureşti-Rahova, Colibaşi şi Poarta Albă şi la Spitalul penitenciar Colibaşi

a) Suprapopularea

O statistică oficială a DGP (făcută publică la 16 iunie 2003, prin documentul „Starea şi perspectivele sistemului penitenciar”) arăta ca la data de 1 iunie 2003 în unităţile subordonate Direcţiei se găseau 47.070 de persoane. Dintre acestea, 46.703 (44.652 de bărbaţi şi 2.051 de femei) se aflau în penitenciare iar 367 (355 de băieţi şi 12 fete) se găseau în centrele de reeducare. La aceeaşi dată, sistemul penitenciar dispunea de o „capacitate legală de cazare, la 6 m.c./persoană” de 37.995 de locuri. Potrivit cifrelor DGP, la nivelul întregului sistem penitenciar suprapopularea, deşi încă serioasă, ar putea să pară că nu reprezintă o problemă gravă a sistemului.

In cursul anilor 2002 şi 2003, Ministerul Justiţiei şi DGP au întreprins măsuri pentru atenuarea supraaglomerării. In anul 2002, în special prin construirea de noi spaţii de cazare şi prin modernizarea celor existente, au fost create un număr de 4.760 de noi locuri de cazare. Cu toate acestea, APADOR-CH apreciază că supraaglomerarea continuă să constituie o problemă gravă a sistemului penitenciar.

Cazul cel mai serios pe care reprezentaţii asociaţiei l-au constatat în cursul anului 2003 a fost cel al penitenciarului din Bacău. La data vizitei în unitate erau instalate 1.031 de paturi. Suprafaţa spaţiilor de cazare era de 1.868 mp, ceea ce la un număr total de 1.604 deţinuţi şi o suprafaţă “normată” de deţinere de cel puţin 4,5 mp/deţinut dădea un grad de ocupare de 400%. Suprafaţa de cel puţin 4,5 m.p./persoană a fost recomandată de Comitetul european pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (CPT), în Raportul pe 1999 privind România, şi este necesar ca această normă să fie luată în calcul la nivelul întregului sistem penitenciar. Supraaglomerarea se accentuase în perioada de dinaintea vizitei întrucât în urma lucrărilor de modernizare a camerelor capacitatea de cazare scăzuse cu circa 200 de locuri. Pe timpul vizitei în unele din camerele cele mai aglomerate reprezentanţii asociaţiei au constatat că în spaţiile respective traiul deţinuţilor era infernal. Aerul era încins şi practic irespirabil iar deţinuţii plin de transpiraţie, livizi şi cu ochii înroşiţi. Tratamentul suportat de deţinuţi era inuman şi degradant.

In cazul penitenciarului din Bacău (dar şi al altora care se confruntă cu problema supraaglomerării), faptul acesta este cu atât mai regretabil cu cât se pot găsi soluţii pentru diminuarea supraaglomerării. La Bacău, de exemplu, faţă în faţă cu penitenciarul se afla o clădire (P+3), aparţinând MApN, care fusese folosită la cazarea militarilor şi care la data vizitei era nefolosită. Pe latura de nord a penitenciarului, se afla de asemenea o cazarmă (circa 12 ha şi multe clădiri) în care înainte de restructurarea armatei erau cazaţi circa 3.000 de militari (la data vizitei în unitate mai erau în jur de 50 de militari). O soluţie pe care APADOR-CH a sugerat-o conducerii DGP şi a Ministerului Justiţiei a fost şi aceea a cedării de către MApN a unor spaţii şi clădiri din municipiul Roman, în care a funcţionat Şcoala de şoferi şi mecanici conductori. Asociaţia a sugerat DGP şi Ministerul Justiţiei să ia în calcul inclusiv înfiinţarea unui penitenciar pentru judeţul Neamţ (lucrul acesta se impunea şi datorită faptului că aproape jumătate din cei 1604 de deţinuţi din penitenciarul Bacău erau din judeţul Neamţ).

Un penitenciar de asemenea supraaglomerat era şi Bucureşti-Jilava. La data vizitei, 15 aprilie 2003, în unitate erau cazate 3.187 de persoane în 2.551 de paturi.

La nivelul întregului penitenciar Poarta Albă, supraaglomerarea părea să nu constituie o problemă prea serioasă (la data vizitei, 3 decembrie 2003, în unitate se aflau 1966 de deţinuţi la o suprafaţă totală a spaţiilor de deţinere de 7.307 m.p., ceea ce însemna cam 3,7 m.p./persoană, oarecum apropiat de normele recomandate de CPT). Cu toate acestea, în unitate existau şi camere extrem de aglomerate. La Secţia a VI-a, de exemplu, în camera 5 (de aproximativ 5,5 x 10,5m), se aflau 56 de deţinuţi, „staţionari”, în 50 de paturi. Raportând numărul de deţinuţi la suprafaţa camerei, reiese că gradul de ocupare al camerei era de 1 deţinut pe metru pătrat, cu mult sub minimul impus de standardele CPT. Din cauza marii aglomerări din cameră, aerul era irespirabil.

Două unităţi care nu au avut probleme cu suprapopularea (sau unde aceste probleme au fost mai puţin semnificative) au fost Spitalul penitenciar Colibaşi şi Penitenciarul din aceeaşi localitate. In primul caz, la 15 iulie 2003, existau 350 de paturi aprobate, dintre care „funcţionale” erau 250, iar numărul deţinuţilor internaţi era de 221. In cel de-al doilea, numărul total al deţinuţilor era de 1.133, cel al paturilor instalate era de 1.198, la o capacitate normată de 1.037 de locuri.

b) Disciplina şi pedepsele disciplinare

Prin Ordinul nr.3.352/C/13 noiembrie 2003 al ministrului justiţiei au fost reglementate mai precis şi mai apropiat de normele internaţionale în materie măsurile şi procedurile disciplinare. Au fost stabilite inclusiv căi de atac mai eficiente la dispoziţia deţinuţilor pentru contestarea măsurilor dispuse împotriva lor. Un exemplu este posibilitatea dată deţinuţilor de a contesta măsurile disciplinare luate împotriva lor inclusiv în justiţie (pe calea „plângerii la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul”). Un pas înainte este şi obligaţia pe care comisia de disciplină o are de a audia toţi deţinuţii, indiferent de gravitatea pedepsei preconizate a li se aplica.

Cu toate acestea, în opinia asociaţiei, au rămas încă un număr de probleme nerezolvate. Un exemplu este cel al măsurii disciplinare cu regim restrictiv. In Raportul CPT pe 1999 privind România este criticat faptul că această măsură este o pedeapsă disciplinară (ea ar putea fi acceptată ca măsură necesară ordinii şi siguranţei locurilor de deţinere). De asemenea, este considerată ca excesiv de mare durata pentru care poate fi luată măsura – până la 1 an. Excesiv este de asemenea şi faptul că deţinuţilor pedepsiţi astfel li se poate suprima dreptul la vizite, precum şi că împotriva acestei măsuri nu există cale de atac. Ordinul MJ nr.3.352/C/2003 menţine interdicţia ca deţinuţii de la „restrictiv” să „păstreze şi să folosească în camere aparatură audiovizuală”. Asociaţia consideră că interdicţia impusă unui deţinut, care poate dura chiar şi un an, de a audia/viziona emisiunile radio/tv este evident excesivă şi dăunătoare deţinuţilor. La Penitenciarul Colibaşi a existat un caz în care reprezentanţii asociaţiei au aflat de la deţinutul de la “restrictiv” că îi era interzis să doarmă pe timp de zi (responsabilii unităţii au precizat că există în acest sens un ordin al DGP). APADOR-CH apreciază că o asemenea practică, “reglementată” sau nu prin ordine interne este cu totul inacceptabilă faţă de nişte oameni obligaţi să trăiască în asemenea condiţii chiar şi 12 luni.

APADOR-CH consideră că trebuie revăzute şi condiţiile stabilite pentru deţinuţii pedepsiţi cu „izolare severă”. In aceste camere paturile sunt în cele mai multe cazuri din ciment, iar deţinuţilor le sunt ridicate, pe toată durata zilei, de la deşteptare până la stingere, lenjeria de pat şi cazarmamentul (aceste reguli au fost menţinute prin Ordinul MJ nr.3.352/C/2003). In cele mai multe dintre cazuri, WC-urile nu sunt despărţite de restul încăperii decât printr-un perete de circa 1,20 m. Aceste condiţii echivalează cu tratamente inumane şi degradante, unele din ele punând în pericol sănătatea deţinuţilor.

In penitenciarele vizitate în anul 2003, reprezentanţii asociaţiei nu au constatat cazuri de folosire a lanţurilor ca mijloc disciplinar sau de imobilizare a deţinuţilor, cu excepţia cazului deţinutului grec Passaris (penitenciarul Bucureşti-Jilava), inculpat într-un caz de omor deosebit de grav şi considerat de penitenciar deosebit de periculos. Reprezentanţii asociaţiei au considerat că şi în acest caz folosirea lanţurilor este nepermisă, dat fiind că lanţurile sunt interzise necondiţionat atât prin normele ONU cât şi prin cele europene în materie penitenciară.

In anul 2003, APADOR-CH a constatat un număr îngrijorător de cazuri în care „grupele de intervenţie” din penitenciare au agresat deţinuţii. Mai mult decât în oricare alt an de până acum, reprezentanţii asociaţiei au constatat aproape peste tot în penitenciarele vizitate prezenţa „mascaţilor”, tot mai numeroşi, mai agresivi şi generând tot mai multe plângeri din partea deţinuţilor. Ei sunt omniprezenţi în unităţi, ceea ce întreţine o atmosferă tensionată în rândul deţinuţilor, date fiind misiunile “speciale” (represive) pe care ei le au, comportamentul abuziv, echipamentul de culoare neagră, cu cagule acoperind complet faţa, armamentul sofisticat şi alte mijloace speciale de intervenţie şi imobilizare (toate purtate cu intenţia clară de a impresiona şi intimida).

Aproape toate cazurile în care deţinuţii au reclamat tratamente abuzive au vizat „grupele de intervenţie”. APADOR-CH a solicitat în mai multe rânduri conducerii DGP să ia măsurile care se impun pentru ca acţiunile personalului „grupelor de intervenţie” să se înscrie în timpul cel mai scurt în limitele legii. Cazurile Dan Bejinaru şi Marian Predică, care vor fi menţionate în continuare, sunt numai două în care există indicii despre comportamentul abuziv al „mascaţilor” (un alt caz le-a fost semnalat reprezentanţilor APADOR-CH de către doi deţinuţi din penitenciarul Poarta Albă, victime ale agresiunilor membrilor „grupei de intervenţie”) .

Cu ocazia vizitelor din acest an, reprezentanţii APADOR-CH au constatat că sunt cazuri în care deţinuţii nu sunt convocaţi în faţa comisiei de liberare condiţionată a unităţii. Asociaţia solicită conducerii DGP introducerea obligativităţii invitării deţinuţilor la lucrările comisiei, în special în cazurile în care se preconizează respingerea cererilor lor. Deciziile comisiilor de liberare condiţionată sunt de o prea mare importanţă cu privire la situaţia deţinuţilor pentru ca aceştia să fie lipsiţi de posibilitatea participării la judecarea situaţiei proprii.

c) Ocuparea timpului liber

Lipsa de activitate a deţinuţilor a continuat să fie o problemă serioasă a sistemului penitenciar. Faptul acesta are ca principale explicaţii efectivele mari, lipsa de personal dar şi o preocupare insuficientă în acest sens a personalului existent. APADOR-CH a constatat şi în 2003 că situaţia cea mai grea este cea a deţinuţilor cu pedepse mari şi care nu sunt scoşi la muncă. Sunt în continuare numeroase cazurile în care zece, cincisprezece sau chiar mai mulţi ani din viaţa unor deţinuţi înseamnă în jur de 20 de ore petrecute zilnic, nemişcat, în pat. Iar inactivitatea şi stresul prelungit nu au cum să nu fie abrutizante şi dăunătoare sănătăţii. Reprezentaţii CPT au subliniat constant că a ţine deţinuţii închişi aproape tot timpul în locuri supraaglomerate şi adesea insalubre, fără a li se propune preocupări veritabile, fără ca măcar să poată conta în fiecare zi pe o mişcare reală în aer liber, nu poate fi decât o experienţă abrutizantă şi că obiectivul care trebuie atins este acela de a asigura ca toţi deţinuţii să poată petrece o parte rezonabilă a zilei, adică cel puţin 8 ore, în afara celulei, ocupaţi cu activităţi variate şi motivante.

Sunt penitenciare în care simpla prelungire a programului de televizor ar putea ameliora situaţia ocupării timpului liber (un exemplu este cel al penitenciarului din Tichileşti). Este necesar ca responsabilii penitenciarelor să trateze cu mai multă solicitudine cererile în acest sens ale deţinuţilor, în special ale celor „staţionari”, care, uneori, în afara unei ore zilnice de plimbare, nu mai au aproape nici o preocupare.

Cu ocazia vizitei la penitenciarul din Colibaşi, reprezentanţii APADOR-CH au întâlnit o situaţie reprezentativă pentru sistemul penitenciar. Posibilităţile de a-i scoate pe deţinuţi la muncă erau destul de reduse, media deţinuţilor folosiţi la muncă pe primul semestru al anului 2003 fiind de 69 (în special în construcţii şi agricultură). Conducerea penitenciarului a admis că situaţia era necorespunzătoare şi că ar exista anumite posibilităţi de ameliorare a ei. O soluţie pe care reprezentanţii APADOR-CH au sugerat-o constant ar fi aceea ca DGP să fie de acord ca penitenciarele să poată folosi deţinuţi la muncă şi în condiţiile în care veniturile ar fi cu ceva mai mici decât cele stabilite în prezent, corespunzătoare cel puţin salariului minim pe economie. Responsabilii penitenciarului Colibaşi au precizat că ar putea găsi beneficiari care să-i plătească pe deţinuţi cu circa 14-15.000 de lei pe oră, ceea ce, dacă DGP ar aproba, ar fi atât în beneficiul unităţii (veniturile realizate din munca deţinuţilor), cât şi al deţinuţilor înşişi (care nu ar mai sta luni şi ani întregi în camere, fără să desfăşoare nici o activitate şi ar şi realiza câştiguri în zile deduse din pedeapsă şi venituri băneşti). Responsabilii penitenciarului au precizat că ar putea organiza în aşa fel efectivele de cadre de la „operativ” încât să asigure paza corespunzătoare a detaşamentelor de muncă.

Cu ocazia vizitelor în penitenciare, reprezentanţii asociaţiei au constatat că sunt cazuri în care deţinuţilor „care contribuie cu informaţii de interes pentru sistem” li se acordă „zile de muncă” deductibile din pedeapsă (li se consideră 3 zile executate pentru 2 zile efectiv executate). O asemenea practică este „legalizată” prin „Normele metodologice privind determinarea părţii din pedeapsă care poate fi considerată executată pe baza muncii prestate de către deţinuţi şi remunerarea activităţilor lucrative desfăşurate de aceştia”, norme emise de conducerea DGP şi aprobate de ministrul justiţiei prin Ordinul nr.1.704/C/18 iulie 2002. O asemenea practică poate avea consecinţe grave nu doar de ordin etic, ci şi practic (deţinuţii denunţaţi putându-se răzbuna pe delatorii lor). APADOR-CH a solicitat şi solicită conducerii Ministerului Justiţiei şi DGP să renunţe la practica şi reglementările amintite.

d) Legătura cu exteriorul

APADOR-CH apreciază că Ordonanţa de urgenţă nr.56/2003 privind unele drepturi ale persoanelor aflate în executarea pedepselor privative de libertate şi Ordinul ministrului justiţiei nr.3.131/C/2003 privind durata şi periodicitatea vizitelor, numărul şi greutatea pachetelor şi bunurile care pot fi primite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate au adus ameliorări semnificative condiţiilor de detenţie ale deţinuţilor. Cu ocazia vizitelor făcute, reprezentanţii asociaţiei au constatat că aceste drepturi sunt în general respectate.

Posibilitatea de a da telefon şi de a trimite scrisori fără teama cenzurii a fost înlesnită şi mai mult prin montarea de noi posturi telefonice în cele mai multe din penitenciare şi prin instalarea de cutii poştale de către Compania Naţională „Poşta Română”.

Este necesar ca DGP şi responsabilii penitenciarelor să acorde o mai mare atenţie asigurării confidenţialităţii convorbirilor telefonice ale deţinuţilor (în majoritatea penitenciarelor, acest drept nu este asigurat deţinuţilor). Intâlnirile deţinuţilor cu avocaţii lor trebuie să fie de asemenea confidenţiale. Un caz în care lucrul acesta nu se întâmpla a fost cel al Penitenciarului Bucureşti-Jilava. In pavilionul pentru vizite era amenajată o cameră destinată discuţiilor deţinuţilor cu avocaţii lor. In momentul vizitei reprezentanţilor asociaţiei, în cameră avea loc o întâlnire a unui deţinut cu cei doi avocaţi ai săi. Discuţia era supravegheată de un subofiţer (femeie), care a precizat reprezentanţilor APADOR-CH că are dispoziţie să „asculte ce se vorbeşte şi să nu permită ca deţinuţii să primească de la avocaţi droguri, bani etc”.

Pe baza regulilor europene şi ale ONU în materie penitenciară, asociaţia a solicitat responsabililor sistemului penitenciar ca deţinuţilor necondamnaţi definitiv să li se asigure dreptul de a purta, în toate ocaziile, inclusiv la vizite şi la instanţe, hainele proprii.

e) Hrănirea şi asistenţa medicală

Dintre deficienţele de la acest capitol persistă mai ales lipsa cărnii din hrana deţinuţilor. APADOR-CH a solicitat în mod constant conducerii DGP intervenţii decise pentru ca deţinuţilor să le fie asigurate în toate cazurile normele de hrană stabilite prin lege. Cu ocazia celor mai multe din vizitele făcute în acest an, reprezentanţii asociaţiei au constatat diferenţe evidente mai ales între cantităţile de carne înscrise în evidenţele contabile şi cele existente efectiv în porţiile deţinuţilor.

In privinţa activităţii compartimentelor medicale, este necesară o implicare mai substanţială a acestora în menţinerea unei mai bune stări igienico-sanitare în spaţiile de deţinere. Numărul mare de boli de piele, de exemplu, este un fapt imputabil mai ales personalului medico-sanitar din penitenciare. In două dintre penitenciare, Tichileşti şi Colibaşi, reprezentanţii APADOR-CH au constatat mai multe cazuri de scabie. La Colibaşi, la momentul vizitei, erau în jur de 10 cazuri de scabie (la tineri, mai ales), medicii prezenţi susţinând că faptul acesta nu ar constitui o problemă deosebită. Reprezentanţii asociaţiei au considerat că, dimpotrivă, această situaţie este una cât se poate de serioasă şi că se cerea tratată cu maximă atenţie de către serviciul medical. In plus, explicaţia că scabia a apărut din cauză că unii deţinuţi „nu vor să se spele” nu poate fi acceptată întrucât în asemenea cazuri – în care deţinuţii ar refuza să respecte regulile de igienă individuală şi colectivă, punând astfel în pericol nu doar propria sănătate ci şi pe aceea a colegilor lor – administraţia penitenciarului şi mai ales serviciul medical au obligaţia să intervină cu fermitate.

2. Principalele constatări făcute cu ocazia vizitei la Centrul de reeducare a minorilor Găeşti (9 octombrie 2003)

La data vizitei, în Centru se aflau 117 minori (101 băieţi şi 16 fete) faţă de care instanţele de judecată au dispus, în conformitate cu dispoziţiile art. 104 din Codul penal, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare. In comparaţie cu anii precedenţi, numărul celor internaţi în Centru s-a redus substanţial (în anul 1999, de exemplu, aici erau internaţi peste 500 de minori).

Condiţiile în care trăiau şi învăţau minorii erau mai bune decât în anii trecuţi, pe de o parte pentru că numărul celor internaţi aici era acum mai mic iar pe de altă parte pentru că în cursul anilor 2002 şi 2003 au fost făcute unele investiţii în modernizarea spaţiilor pentru cazare şi şcoală. Dormitoarele minorilor, în care înainte erau cazate câte 20 sau chiar 30 de persoane au fost reamenajate şi modernizate, în prezent în fiecare din ele dormind 4 sau 6 minori.

Personalul Centrului, numărând 247 de cadre, era în general acoperitor atât din punct de vedere numeric cât şi al specializării.

Şcoala care funcţionează în cadrul Centrului se numeşte “Şcoala specială cu clasele I-VIII nr. 5 Găeşti”. In cadrul şcolii existau 5 clase de învăţământ primar, 4 de gimnaziu pentru băieţi şi una de gimnaziu „fără frecvenţă” pentru fete. Există şi o „şcoală de arte şi meserii”, cu durata de 2 ani, pentru băieţii care au absolvit 8 clase şi care se pregătesc ca lăcătuşi, mecanici şi pentru construcţii-structuri. Şcoala este planificată între orele 8.00 şi 12.00, iar activităţile educativ-sportive şi recreative între 14.00 şi 18.00 (între orele 12.00 şi 14.00 se ia masa de prânz şi este „timp la dispoziţia minorilor”).

In vara anului 2003, Centrul a reuşit organizarea a 4 tabere şcolare: la Costineşti (au mers 10 minori), la Timişoara, în colaborare cu Fundaţia „Keros” (7 minori), la Vânătoru, judeţul Dâmboviţa (8 minori) şi la Siriu, judeţul Buzău (12 minori). Reprezentanţii asociaţiei au apreciat faptul că 37 de minori, practic o treime din total, au beneficiat de taberele şcolare (cei 37 de minori au fost în tabere împreună cu copii de vârsta lor din afara sistemului penitenciar). Selecţia pentru tabere s-a făcut mai ales pe baza rezultatelor la învăţătură şi comportamentului minorilor.

In cadrul programului „Acces comunitar”, în colaborare cu Primăria Găeşti, cu Casa de cultură, Clubul copiilor şi elevilor şi cu stadionul din oraş, sunt organizate periodic, în afara Centrului, activităţi cultural-educative şi sportive. O dată pe semestru sunt organizate excursii la Piteşti, Curtea de Argeş şi Târgovişte.

Minorilor le era asigurată o asistenţă medicală corespunzătoare. Un fapt pozitiv era că minorii nu sunt încătuşaţi pe timpul internării în spitale.

Dormitoarele minorilor erau modernizate, cu geamuri termopan, având şi utilităţi precum şifoniere, scaune şi noptiere din lemn. Grupurile sanitare aveau cabine cu WC turcesc, chiuvete cu oglinzi şi duşuri proprii. Minorii făceau baie de două ori pe săptămână.

Din discuţiile cu ei a reieşit că se întâmplă foarte rar să nu se facă orele de clasă. Ei au semnalat în schimb că nu sunt mulţumiţi de calitatea mâncării, în special pentru că de cele mai multe ori carnea înseamnă mai mult grăsime şi slănină. De altfel, acest lucru a putut fi constatat şi de către reprezentanţii asociaţiei cu ocazia vizitei. Masa se servea în săli de mese modernizate şi funcţionale, situate la fiecare nivel al clădirilor.

Intr-una din sălile de cursuri pentru clasele I – IV se aflau 10 elevi împreună cu învăţătorul lor (la clasa I erau 4 elevi, la a II-a 2, la a III-a 3 iar la a IV-a 1). Reprezentanţii asociaţiei au constatat că pregătirea elevilor se situa, în general, la nivelul claselor în care erau.

Toţi minorii aveau haine de acasă, pe care puteau să le poarte în toate ocaziile. In cazul în care ar exista minori care să nu aibă haine proprii, Centrul le putea asigura îmbrăcăminte şi încălţăminte adecvate anotimpului.

Reprezentanţii asociaţiei au constatat că în Centru pedepsele disciplinare, în special cele cu “separarea de colectiv”, se aplică cu destulă uşurinţă (responsabilii Centrului au recunoscut, între altele, că majoritatea fetelor “au fost la izolare”).

3. Principalele constatări făcute cu ocazia vizitei la penitenciarul de minori şi tineri Tichileşti (3 decembrie 2003)

Incepând din luna noiembrie 2002, Centrul pentru reeducarea minorilor Tichileşti s-a transformat în Penitenciar pentru minori şi tineri. Unitatea primeşte minori şi tineri din municipiul Bucureşti şi din 20 de judeţe din Moldova, Dobrogea şi Muntenia (celelalte judeţe sunt arondate unităţii similare de la Craiova). La data vizitei, în penitenciar se aflau 198 de minori şi tineri.

Pentru anul 2004 unitatea avea în plan o investiţie constând din: construirea a două pavilioane pentru cazare, reabilitarea sistemului de canalizare şi construirea unui puţ pentru alimentarea cu apă potabilă (în prezent apa potabilă este asigurată, calitativ corespunzătoare, prin termocentrala din apropiere). Din anul 2002, penitenciarul s-a racordat la reţeaua de gaze naturale şi a reuşi modernizarea centralei termice.

Programul zilnic al minorilor era următorul: 6:00 deşteptarea, 6:00 – 6:30 program administrativ, 7:00 – 8:00 masa de dimineaţă, 8:00 – 13:00 şcoală, 13:30 – 14:30 masa de prânz, 14:30 – 19:30 program de după amiază (2 zile activităţi de instruire profesională cu maiştrii iar restul zilelor, inclusiv sâmbăta şi duminica activităţi educative sub coordonarea educatorilor).

Deţinuţii iau masa în cele două săli cu mese ale blocului alimentar (la momentul vizitei cele două feluri pentru prânz erau împărţite în farfurii, deţinuţii urmând să vină la sălile cu mese). Reprezentanţii APADOR-CH au constatat că în circa o treime dintre porţiile felului doi exista foarte puţină carne sau chiar deloc.

Asistenţa medicală era asigurată, în general, în condiţii corespunzătoare. Medicii lucrau, prin rotaţie, între orele 7.30 şi 19.30, iar asistenţii medicali timp de 24 de ore din 24. Pe parcursul unei zile erau acordate în jur de 40 de consultaţii şi tratamente. In unitate se înregistraseră mai multe cazuri de scabie, datorită, în principal, stării proaste şi neîngrijite a cazarmamentului.

Colaborarea cu Spitalul judeţean Brăila era constant bună. Un fapt pozitiv remarcat de reprezentanţii asociaţiei a fost că bolnavii internaţi în Spitalul judeţean nu erau încătuşaţi, ci doar escortaţi de doi subofiţeri.

Reprezentanţii APADOR-CH au constatat mai multe cazuri în care, pe timpul cât s-au aflat la poliţie, minorii au fost filmaţi şi fotografiaţi fără acordul lor, iar imaginea şi numele lor au apărut în ziare sau la televizor (de exemplu, B.U. şi M.-G. O., pe timpul cât se aflau la Poliţia Municipiului Iaşi, iar S.T. la Poliţia Câmpina). Asociaţia a solicitat DGP să iniţieze demersuri pe lângă Ministerul de Interne pentru interzicerea acestei practici, contrară Ansamblului regulilor minime ONU cu privire la administrarea justiţiei pentru minori (“Regulile de la Beijing”).

Deşi nu constituiau o practică extinsă, s-au semnalat totuşi cazuri de lovire a minorilor de către personal. APADOR-CH a cerut conducerii unităţii şi a DGP să acţioneze cu severitate maximă pentru sancţionarea unor asemenea purtări abuzive. De asemenea, APADOR-CH a dezavuat în termenii cei mai categorici cazurile în care minorii au fost legaţi – chiar şi câte o zi şi o noapte – cu cătuşele de paturi.

Arestaţii preventiv putea să meargă la vizite în hainele de acasă, însă la sala de vizite erau obligaţi să îmbrace un halat („pentru a nu se confunda cu vizitatorii şi a nu putea să evadeze”, au explicat cadrele). APADOR-CH repetă că potrivit normelor europene în materie penitenciară, arestaţii preventivi au dreptul să poarte hainele proprii în toate ocaziile. Obligarea minorilor să poarte peste hainele proprii un halat de la penitenciar echivalează practic cu anularea dreptului pe care ei îl au. De asemenea împotriva normelor europene era şi practica întâlnită aici ca minorii „preventivi” să meargă la instanţe în hainele de la penitenciar.

Principalul obiectiv al şcolii din penitenciar – şcoală cu statut “special” – era ca minorii să-şi completeze studiile de acolo de unde le-au abandonat (din cauza arestării ori “abandonului şcolar”) şi să dobândească o calificare profesională. Cei mai mulţi dintre minori şi tineri au 3, 4 sau 5 ani de când au abandonat şcoala. La data vizitei, în cadrul şcolii erau organizate 4 clase primare, fiecare depăşind, ca număr de elevi, norma de 12, având în jur de 16 – 17 (în total erau cam 70 de elevi). Cu minorii complet nealfabetizaţi se făceau două clase într-un an. La gimnazial erau 65 de elevi (câte 2 clase de a V-a şi a VI-a şi câte 1 de a VII-a şi a VIII-a). Incepând cu clasa a V-a, şcoala este organizată normal, nemaifiind nevoie de “comasarea” claselor şi de cursuri “intensive”. Cei care au deja 8 clase sunt cuprinşi în învăţământul profesional (anul I şcoală profesională, 4 clase, aproximativ 45 de elevi, pentru meseriile de tâmplar, sudor, strungar, respectiv electromecanic). Alegerea meseriilor la “profesională” era o opţiune exclusivă a elevilor.

La nivelul şcolii, faţă de necesarul concret de personal, se înregistra un deficit de 10 instructori de educaţie. Ar mai fi fost de asemenea nevoie de încă 4 asistenţi sociali (exista unul singur), de 3 învăţători şi un profesor de educaţie fizică.O problemă pe care reprezentanţii APADOR-CH au reţinut-o este că, în perioadele în care se întâmplă ca efectivele de minori şi tineri să scadă, se operează disponibilizări ale personalului didactic, iar atunci când acestea cresc din nou deficitul rămâne aproape întotdeauna neacoperit. Sugestia asociaţiei este ca în asemenea cazuri să nu se mai recurgă la disponibilizări de personal, aşa cum dealtfel se întâmplă în situaţia restului personalului unităţii – de la “operativ”, logistică, financiar, medical, resurse umane etc.

4. Vizita la Serviciile de reintegrare socială şi supraveghere (SRSS) de pe lângă Tribunalele Dâmboviţa şi Brăila

SRSS Dâmboviţa, vizitat de reprezentanţii APADOR-CH la 10 octombrie 2003, şi-a început activitatea în luna septembrie 2001, iar cel de la Brăila, vizitat la 4 decembrie 2003, a fost înfiinţat la 13 decembrie 2002.

Legea cadru în baza căreia funcţionează serviciile de reintegrare este Ordonanţa Guvernului nr.92/29 august 2000, aprobată şi modificată prin Legea nr.129/18 martie 2002.

Personalul SRSS Brăila era format din 3 consilieri de reintegrare socială şi supraveghere, inclusiv şeful serviciului, care sunt ajutaţi de un voluntar, iar celălalt avea 4 consilieri, inclusiv şeful serviciului.

Cele două servicii nu dispun de bugete separate, fiind finanţate prin intermediul bugetelor alocate Tribunalelor. Serviciile „acoperă” instanţele de judecată din raza lor teritorială, inclusiv parchetele (SRSS Brăila, de exemplu, acoperă cele 3 judecătorii din judeţ, Tribunalul Brăila şi parchetele de pe lângă aceste instanţe).

In privinţa referatelor de evaluare întocmite la cererea instanţelor de judecată (SRSS Brăila întocmise în anul 2003 aproximativ 50 de asemenea referate), sursele de informare au fost în special dosarul penal, vizitele la domiciliul inculpatului, discuţii, după caz, cu familia, vecinii, profesorii inculpatului. Consilierii evită să folosească poliţia locală ca sursă de informaţii pentru întocmirea referatelor. Parchetele nu au solicitat referate de evaluare, motivând, în principal, că nu dispun de timpul necesar pentru a aştepta întocmirea referatelor în faza de cercetare penală.

In privinţa activităţii de supraveghere, majoritatea persoanele supravegheate sunt condamnaţi faţă de care instanţele de judecată au dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, potrivit art.863 din Codul penal. In principal activitatea consilierilor se axează pe supravegherea respectării măsurilor prevăzute de art.863 alin.1 lit. a) – d) din Codul penal şi mai puţin a respectării obligaţiilor dispuse în sarcina supravegheaţilor de instanţele de judecată, în baza art.863 alin.3. La momentul vizitelor, SRSS Dâmboviţa avea în supraveghere 40 de persoane, iar SRSS Brăila 48.

Până la data vizitei reprezentanţilor APADOR-CH nu existase nici un caz în care cele două servicii să fi propus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere datorită neîndeplinirii obligaţiilor de către persoanele supravegheate.

Pe parcursul supravegherii, persoanele faţă de care este exercitată pot solicita SRSS asistenţă şi consiliere, consilierii informându-i în acest sens la începutul procedurilor (de exemplu, 10 persoane au solicitat SRSS Dâmboviţa asistenţă şi consiliere).

SRSS Brăila colaborează pe bază de protocoale cu 11 instituţii de la nivel local, printre care: Inspectoratul Şcolar Judeţean, Primăria, Prefectura, Poliţia, Consiliul judeţean, Agenţia Judeţeană de Ocupare a Forţei de Muncă, Penitenciarul de la Tichileşti, Penitenciarul Brăila. Pe baza protocolului cu Inspectoratul Şcolar Judeţean, s-au organizat cursuri de recuperare şcolară la Şcoala Generală nr. 5 din Brăila. SRSS îndrumă persoanele pe care le are în supraveghere şi care doresc să-şi completeze pregătirea şcolară către aceste cursuri. Pe baza protocolului cu Penitenciarul Tichileşti, un consilier al Serviciului vizitează o dată pe săptămână această unitate şi se încearcă cuprinderea celor care urmează să se libereze într-un program de consiliere. Cu 5 dintre aceştia deja s-a realizat o vizită la instituţiile relevante din Brăila. De asemenea, consilieri ai SRSS Brăila s-au deplasat la Penitenciarul Brăila pentru solicitări de consiliere primite din partea deţinuţilor. La solicitarea Comisiei de liberare din Penitenciarul Brăila privind efectuarea de referate pentru cei care urmează să intre în această comisie, SRSS a realizat 15 astfel de referate.

SRSS Dâmboviţa colaborează şi el, pe bază de protocoale, cu o serie de instituţii şi autorităţi. Există un protocol de colaborare cu Centrul de reeducare a minorilor Găeşti şi cu Penitenciarul Mărgineni, pe baza căruia consilierii Serviciului fac o evaluare a minorilor sau a deţinuţilor mai tineri de 25 de ani după perioada de carantină, în urma căruia se întocmeşte un plan de intervenţie, iar în vederea eliberării, întocmesc referate de evaluare la cererea Consiliului profesoral sau a Comisiei de liberare condiţionată. La Centrul de reeducare Găeşti erau avuţi în vedere numai minorii care proveneau din judeţul Dâmboviţa. Persoanele care făceau obiectul acestui protocol de colaborare puteau cere de la SRSS consiliere şi asistenţă, după liberare.

APADOR-CH apreciază că activitatea celor două servicii, deşi încă la început, se dovedeşte utilă, mai ales în ceea ce priveşte alternativele la încarcerare. Este de apreciat că instanţele de judecată, ca urmare a referatelor de evaluare a consilierilor au început să dispună suspendarea executării pedepsei cu închisoarea sub supraveghere, ca alternativă la încarcerare. De asemenea este de apreciat şi faptul că instanţele de judecată ţin cont într-o măsură semnificativă de referatele de evaluare la individualizarea pedepselor.

Este necesar ca serviciile să se implice mai mult în pregătirea pentru eliberare a minorilor şi tinerilor de la Centrul de la Găeşti şi Penitenciarul Tichileşti, precum şi a deţinuţilor din Penitenciarele Mărgineni şi Brăila.

Asociaţia consideră că se impune ca Ministerul Justiţiei să susţină încă şi mai substanţial activitatea celor două Centre, inclusiv sub aspectul finanţării, dotării logistice şi încadrării cu personal.

5. Cazurile Marian Predică şi Dan Bejinaru

a) Cazul Marian Predică

Marian Predică, în vârstă de 20 de ani, deţinut în Penitenciarul Bucureşti-Rahova, a fost arestat în martie 2000 şi în anul 2003 a fost transferat la Penitenciarul Bucureşti-Rahova. In data de 21 septembrie 2003, părinţii au fost în vizită la Marian, ocazie cu care au putut constata că acesta prezenta o stare bună de sănătate. In timpul vizitei, deţinutul nu s-a plâns de vreo agresiune comisă asupra sa, ci doar a menţionat că tratamentul aplicat de cadrele penitenciarului era mai dur decât cel de la Penitenciarul Jilava, unde fusese încarcerat anterior.

In data de 25 septembrie 2003, Marian Predică a fost prezentat la Curtea Supremă de Justiţie, pentru judecarea recursului în cauza în care era arestat. Tatăl său, Ion Predică, a fost în sală în timpul judecăţii şi a putut constata că fiul său nu prezenta urme de violenţă.

In dimineaţa zilei de 6 octombrie 2003, Ion Predică a fost anunţat de către doi subofiţeri de poliţie să se prezinte de urgenţă la Penitenciarul Rahova. Aici a fost anunţat că fiul său a decedat la Spitalul Universitar. Deplasându-se la spital, Ion Predică a aflat că Marian a fost internat în data de 1 octombrie 2003 şi a decedat pe 5 octombrie 2003, în jurul orelor 18.00. In data de 9 octombrie 2003, Ion Predică, însoţit de soţia sa, Maria Predică, şi de unul din fii, Marcel Predică, au fost la I.M.L. pentru a proceda la identificarea cadavrului fiului lor. Familia susţine că Marian era complet desfigurat, partea stângă a feţei fiind zdrobită, că avea o gaură la baza nasului, pe care o bănuiesc a fi urmarea unei lovituri cu un corp contondent, şi că în zona mâinilor prezenta urme de cătuşe, mâna stângă fiind ruptă la încheietură. De asemenea, Marian era ras în cap. Datorită acestor modificări ale fizionomiei lui Marian Predică, familia nu a putut să-l identifice. Abia ulterior, după ce şi-au amintit că avea un semn particular la o unghie la mâna stângă, au putut confirma identitatea lui Marian.

Din concluziile raportului medico-legal (nr. 3589/VIII-1/2003) al INML rezultă că: „Moartea numitului Predică Marian a fost violentă. Ea s-a datorat hemoragiei meningo-cerebrale şi intraventriculare, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral şi facial cu fractura oaselor proprii nazale, echimoze faciale şi excoriaţie occipitală dreaptă. Leziunile traumatice au putut fi produse prin lovire cu corp dur în regiunea facială urmată de cădere şi lovire de plan dur, cu impact cranian occipital şi pe hemicorpul stâng, cu câteva zile anterior internării în spital din 01.10.2003. Intre leziunile traumatice cerebrale şi deces există o legătură directă de cauzalitate”.

In aceste circumstanţe, Ion Predică a înaintat o plângere Parchetului Militar Bucureşti, cerând iniţierea unei anchete pentru a se afla cauzele decesului lui Marian Predică şi stabilirea persoanelor care se fac vinovate de aceasta. Dosarul de cercetare de la Parchetul Militar Bucureşti a fost înregistrat sub numărul 404/2003.

La Penitenciarul Bucureşti-Rahova, reprezentanţii APADOR-CH au discutat cu directorul penitenciarului, cu medicul şef, cu colegii de cameră ai lui Marian Predică, precum şi cu V.L., „coleg de faptă” cu Marian şi care a fost împreună cu acesta la instanţă în data de 25 septembrie 2003.

Din discuţia cu conducerea penitenciarului şi cu medicul şef, precum şi din fişa medicală prezentată, a rezultat că în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003 Marian Predică a fost adus la cabinetul medical în stare foarte gravă, unde i s-a pus diagnosticul provizoriu de „criză comiţială”. In jurul orei 10.30, Marian Predică a fost internat în Spitalul Penitenciar Rahova, de unde s-au întocmit formele pentru a fi transferat la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca pentru consult de specialitate. Deoarece a intrat în stare de comă, pe parcursul transportului Marian Predică a fost redirecţionat către cel mai apropiat spital, şi anume Spitalul Universitar Bucureşti, unde a fost primit în jurul orei 11.15. Medicul penitenciarului nu a putut explica agravarea foarte rapidă a stării de sănătate a lui Marian Predică decât prin producerea unui anevrism cerebral. De asemenea, medicul a confirmat că Marian Predică nu a fost niciodată bolnav şi că nu a prezentat semne că ar fi suferit de vreo afecţiune anterior zilei de 1 octombrie 2003.

Directorul penitenciarului i-a informat pe reprezentanţii APADOR-CH că nu a iniţiat nici o anchetă internă pentru a stabili circumstanţele decesului, deoarece acesta nu prezenta suspiciuni din punctul de vedere al penitenciarului.

Reprezentanţii APADOR-CH au vizitat camera în care a fost deţinut Marian Predică şi au discutat cu colegii acestuia. Deşi Marian Predică avea 20 de ani, deci făcea parte din categoria separată 18 – 21 de ani, el era încarcerat împreună cu deţinuţi adulţi. „Reprezentantul de cameră” a povestit că în dimineaţa zilei de 1 octombrie 2003, lui Marian Predică i s-a făcut rău şi a leşinat lângă patul său. In cădere nu s-a lovit de vreun obiect dur. Imediat au fost sesizaţi gardienii, care l-au scos din cameră, probabil cu scopul de a-l transporta la cabinetul medical. Colegii de cameră au afirmat că în ultimele două săptămâni anterioare acestui eveniment, Marian Predică s-ar fi plâns de dureri de cap şi că ei i-ar fi dat analgezice pentru calmarea durerilor. De asemenea, s-a afirmat că Marian Predică nu a intrat niciodată în vreun conflict/altercaţie cu ei, fiind o persoană retrasă, liniştită, care nu prea comunica cu cei din jur. Reprezentanţii APADOR-CH au putut constata că persoanele din camera în care a fost deţinut Marian Predică se temeau de posibilitatea ca decesul să fie pus în sarcina lor. In acest sens, ei au afirmat că, probabil, decesul s-a produs ca urmare a unei lovituri mai vechi la cap, pe care Marian Predică ar fi suferit-o în timp ce se afla în Penitenciarul Jilava, datorită unei posibile altercaţii cu colegii de cameră de acolo.

Din discuţiile purtate cu V.L. reprezentanţii APADOR-CH au aflat că acesta a fost împreună cu Marian Predică, în ziua de 25 septembrie 2003, la instanţă, şi că Marian nu s-a plâns în legătură cu vreo problemă, cu această ocazie, deşi ei sunt vecini de cartier şi prieteni de mult timp. V.L. a afirmat că, atât timp cât a fost coleg de cameră cu Marian Predică la Penitenciarul Jilava, acesta nu a luat parte la nici o altercaţie şi că, de asemenea, exclude posibilitatea unei altercaţii cu colegii de cameră de la Rahova. In acelaşi timp, V.L. a afirmat că a auzit vorbindu-se că Marian Predică ar fi fost bătut de către angajaţi ai penitenciarului şi că din această cauză s-a produs decesul. In ziua de 25 septembrie 2003, la întoarcerea de la instanţă, V.L. a fost bătut în punctul de primire al deţinuţilor, de grupa de intervenţie, după care a fost ras în cap cu forţa (la data vizitei deţinutul avea părul foarte scurt). In opinia APADOR-CH este foarte semnificativ faptul că un alt deţinut din Penitenciarul Rahova, Dan Bejinaru, al cărui caz va fi prezentat în continuare, a susţinut că a fost bătut şi el de grupa de intervenţie, tot în ziua de 25 septembrie 2003, şi tot în punctul de primire deţinuţi.

Date fiind mai ales concluziile INML potrivit cărora moartea deţinutului a fost violentă şi indiciile că violenţele au fost produse de personalul penitenciarului, APADOR-CH a solicitat Parchetului Militar să investigheze circumstanţele producerii decesului lui Marian Predică potrivit standardelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului.

b) Cazul Dan Bejinaru

Ca urmare a sesizărilor venite din partea familiei deţinutului Dan Bejinaru, potrivit cărora acesta a fost bătut de “grupa de intervenţie” din penitenciar în ziua de 25 septembrie 2003 (urmele acestor agresiuni putând fi constatate de mama deţinutului cu ocazia vizitei din aceeaşi zi), doi reprezentanţi ai APADOR-CH s-au deplasat la Penitenciarul Bucureşti-Rahova pe data de 1 octombrie 2003.

La penitenciar, reprezentanţii APADOR-CH au purtat discuţii atât cu deţinutul, cât şi cu conducerea penitenciarului.

Potrivit spuselor lui Dan Bejinaru, în ziua de 25 septembrie 2003 el s-a deplasat la instanţă îmbrăcat într-o ţinută împrumutată de la un coleg. La întoarcerea în penitenciar, în punctul de primire al deţinuţilor, căpitanul Puiu, ofiţer de serviciu în acea zi, i-a cerut să predea ţinuta cu care era îmbrăcat şi să îmbrace o alta, arătând mult mai rău decât cea pe care deţinutul o avea pe el. Dan Bejinaru a refuzat, motivând că ţinuta de instanţă aparţine unui coleg. Drept urmare, ofiţerul a chemat “grupa de intervenţie” formată din doi indivizi mascaţi, care au început să-l lovească cu picioarele şi pumnii, dezbrăcându-l forţat de ţinuta de instanţă. La aproximativ o jumătate de oră după acest incident, în timp ce se afla în continuare în punctul de primire al deţinuţilor, Dan Bejinaru a fost pus de către cpt. Puiu să dea o declaraţie prin care să recunoască faptul că a refuzat să execute ordinele cadrelor. Urmare a refuzului de a da o asemenea declaraţie, deţinutul a fost din nou bătut. La scurt timp după ce a fost dus în secţia de deţinere, Dan Bejinaru a fost chemat la vorbitor, primind vizita mamei sale.

Reprezentanţii APADOR-CH au putut constata pe corpul deţinutul echimoze mai vechi, în zona toracelui şi pe braţul stâng.

A doua zi, Dan Bejinaru a solicitat să fie dus la cabinetul medical, pentru a primi îngrijirile necesare. Asistenta de la cabinetul medical a solicitat ajutorul doctoriţei Matei, care a consemnat în fişa medicală rezultatele examenului clinic: două echimoze pe toracele anterior de aprox. 3/3 cm, echimoză braţ stâng şi edem la nivelul articulaţiei cotului cu mobilitate păstrată, echimoză facială pomet drept postagresiune (afirmaţie)”. Deţinutului i-a fost recomandat tratament antiinflamator şi antialgic. Reprezentanţii APADOR-CH au discutat cu dr Matei, care a susţinut cele consemnate în fişa medicală.

Din constatările reprezentanţilor asociaţiei a rezultat că există motive întemeiate de a bănui că deţinutul Dan Bejinaru a fost bătut de cadrele penitenciarului. Indiferent dacă ţinuta de instanţă trebuia sau nu predată în punctul de primire deţinuţi, refuzul lui Dan Bejinaru nu justifică agresiunea comisă asupra lui de către militarii “grupei de intervenţie”, chemaţi la locul incidentului de cpt. Puiu (în declaraţia scrisă dată conducerii unităţii ofiţerul a susţinut că militarii respectivi s-ar fi aflat întâmplător la locul incidentului).

APADOR-CH a solicitat Parchetul Militar să investigheze şi acest caz potrivit standardelor impuse de Convenţia europeană a drepturilor omului.

IV. POLIŢIA – ASPECTE GENERALE ŞI CAZURI INDIVIDUALE

Deşi a trecut un an şi jumătate de la demilitarizarea poliţiei (vezi Legea nr.218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi Legea nr.360/2002 privind Statutul poliţistului), APADOR-CH nu a constatat nici o schimbare în bine a modului de a acţiona al poliţiştilor. In 2003, România a suferit deja o condamnare la Curtea europeană (cazul Pantea v. România) care, deşi nu se referă în mod expres la poliţie, critică dur procedurile penale[2]. Drept consecinţă, Codul de procedură penală a fost amendat în mod substanţial. Printre altele, valabilitatea mandatelor de arestare emise de procurori a scăzut la 3 zile (de la 5-30 de zile), persoanele aflate în arest preventiv trebuie trimise în judecată în maximum 6 luni (până la această modificare o persoană putea rămâne în arest preventiv, fără a fi judecată în prima instanţă, până la jumătate din pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea de care era acuzată), suspectul are dreptul de a tăcea (deci a nu da declaraţii prin care s-ar autoincrimina), prezenţa avocatului este obligatorie în toate fazele procesului penal etc. Important din punctul de vedere al APADOR-CH este faptul că perioada „conducerii” (până la 24 de ore) la postul de poliţie se deduce din cele trei zile de arest ordonate de procurori. Legiuitorul a admis, în sfârşit, că şi „conducerea” este o măsură privativă de libertate – ceea ce APADOR-CH a afirmat constant – şi nu doar una administrativă aşa cum au susţinut cu înverşunare poliţiştii de-a lungul anilor. Rezultă că orice persoană trebuie să beneficieze de toate drepturile, inclusiv de prezenţa avocatului încă de la începutul perioadei de „conducere” la postul de poliţie.

O altă plângere la Curtea europeană, ce vizează direct acţiunile poliţiştilor (un minor din Tg.Mureş, privat de libertate şi maltratat) a fost declarată admisibilă la Strasbourg. Altfel spus, a trecut de faza examinării motivelor invocate de reclamant şi argumentelor aduse de guvern în apărare. Toate încălcările de către autorităţile române (în speţă poliţia) ale Convenţiei europene invocate de reclamant (privare ilegală de libertate, rele tratamente, ignorarea prezumţiei de nevinovăţie, violarea vieţii private, investigaţii „de formă” efectuate de parchetul militar, singura respinsă fiind discriminarea pe motiv de etnie) au fost confirmate de Curte prin decizia de admisibilitate. Urmează judecarea propriu-zisă a cauzei.

Incidentele reclamate de minor s-au petrecut în 1995 dar APADOR-CH are în evidenţă multe cazuri de abuzuri ale poliţiştilor petrecute ulterior. Chiar dacă majoritatea victimelor au fost adulţii, asociaţia aminteşte că în cazul Nelu Bălăşoiu, un tânăr de 18 ani, decedat în iunie 2002 în urma tratamentelor inumane suferite în arestul poliţiei din Tg.Cărbuneşti, au fost implicaţi şi doi minori care au fost bătuţi de aceeaşi poliţişti pentru a recunoaşte că au furat lucruri mărunte. (Parchetul civil care a investigat cauzele decesului lui Bălăşoiu a dat, în octombrie 2003, soluţia „clasică” de neîncepere a urmăririi penale împotriva poliţiştilor respectivi. Asociaţia are convingerea că investigaţiile au fost făcute doar de formă, confirmându-se astfel că, din păcate, demilitarizarea poliţiei nu a rezolvat şi problema impunităţii de care s-au bucurat – şi se bucură – poliţiştii).

La sfârşitul anului, APADOR-CH a mai aflat de două cazuri – unul petrecut în Suceava, al doilea în Bucureşti, ambele în 2003 – de minori maltrataţi de poliţişti, fie ca „pedeapsă”, fie pentru a recunoaşte faptele imputate. Asociaţia nu a avut timpul material necesar pentru a face propriile investigaţii în aceste două cazuri.

Din punctul de vedere al asociaţiei, problemele principale ale relaţiei dintre poliţie şi persoane rămân cele semnalate în toate rapoartele sale anuale începând cu anul 1993:

– „conducerea” la sediul poliţiei, premergătoare reţinerii legale de 24 de ore, perioadă nereglementată prin lege în care persoana privată de libertate nu se bucură de nici un drept;

– folosirea armelor de foc de către poliţişti în condiţii mult prea permisive ce depăşesc cu mult regulile din ţările europene democratice care prevăd utilizarea acestui mijloc extrem de imobilizare a suspecţilor numai dacă aceştia pun în pericol real şi concret viaţa altora;

– efectuarea raziilor, acţiune doar prevăzută în Legea poliţiei dar nereglementată decât prin decizii interne, inaccesibile publicului. In absenţa unor astfel de reglementări, s-au produs destule abuzuri, investigate formal de parchet şi soldate, toate, cu soluţii de neîncepere a urmăririi penale.

Mai trebuie semnalat faptul că în situaţia – frecventă – a intervenţiilor operate de poliţişti împreună cu jandarmi, eventualele abuzuri sunt investigate de parchetele militare (nu de cele civile, cum ar fi normal în urma demilitarizării poliţiei), deoarece Jandarmeria continuă să fie o instituţie militarizată.

Dintre cazurile investigate de APADOR-CH în anul 2003 se detaşează două:

a) Lucian Lăcătuşu (comuna Parincea, judeţul Bacău)

In ziua de 11 aprilie 2003, Lucian Lăcătuşu, un tânăr rom de 19 ani din comuna Parincea, a fost reţinut şi condus la postul de poliţie din comună. In după amiaza zilei respective el a fost supus unei anchete în legătură cu o “spargere” care se făcuse nu de mult la magazinul comunei. Potrivit martorilor cu care reprezentanţii asociaţiei au stat de vorbă (familia lui Ion Lăeşelu, rude îndepărtate cu Lucian, Costică Holban şi alţii), pe timpul zilei la anchetă luase parte, alături de poliţiştii din comună şi “un locotenent” de la Poliţia din Bacău. După plecarea “locotenentului”, Lucian a fost bătut în postul de poliţie, în jurul orei 21.00, de subofiţerul “Geluţu” (Gheorghe Gârţu) adjunctul şefului de post, precum şi de câţiva săteni: Nelu Drăgan, Roşu, Poenaru (patronul restaurantului din comună).

Alertaţi de ceea ce au auzit că i se întâmplă lui Lucian, martorii cu care au stat de vorbă reprezentanţii APADOR-CH au ajuns la postul de poliţie, unde l-au văzut pe “Geluţu”, în faţa postului de poliţie, cu o bâtă în mână, într-o stare avansată de ebrietate. Subofiţerul, “care umblă mai mult beat decât treaz, se poartă urât şi bate lumea”, băuse, ca de regulă, la restaurantul lui Poenaru. Ei i-au cerut subofiţerului să nu-l mai bată pe Lucian, la care acesta i-a ameninţat că “o să le arate el mâine şi lor”.

Către miezul nopţii, şeful de post, Constantin Silion, a plecat pentru puţin timp de la post, cerându-i lui “Geluţu” să aibă grijă şi să-l păzească pe Lucian. După plecarea şefului, “Geluţu” a intrat din nou în încăperea în care se afla Lucian şi a început să-l ameninţe pe acesta cu pistolul pentru a-l determina să recunoască şi alte fapte pe care nu le săvârşise (trebuie precizat că Lucian recunoscuse că este autorul spargerii de la magazin). Văzând că Lucian nu vrea să recunoască ce-i cerea, “Geluţu” a început să-l forţeze să bage mâinile în focul din sobă, moment în care Lucian a luat un lemn de lângă sobă şi l-a lovit pe subofiţer în cap. (Pentru reprezentanţii asociaţiei nu a fost totuşi foarte clar până la urmă dacă Lăcătuşu l-a lovit pe poliţist cu bâta cu care acesta fusese văzut în faţa postului sau cu un lemn de foc din faţa sobei din încăpere). Cei doi au început, apoi, să se lupte “corp la corp”, Lucian reuşind, încătuşat fiind, să-i ia arma poliţistului şi să tragă asupra lui trei focuri. In secundele următoare, în faţa postului de poliţie a ajuns şeful de post care, de afară, i-a cerut lui Lucian să lase arma. La rândul lui, Lucian a cerut să nu mai intre nimeni peste el pentru că va accepta să se predea şi să discute numai cu procurorul. Jandarmeria şi procurorul fuseseră deja alertaţi de un cetăţean, Relu Hulubei, de circa 15 minute, şi se aflau pe drum. La un moment dat, Lucian s-a apropiat de fereastră iar în clipa următoare şeful de post l-a împuşcat în cap. Imediat după aceea, Relu Hulubei a intrat în camera unde se afla Lucian şi l-a lovit pe acesta cu o furcă în cap (ulterior, el avea să văruiască peretele pe care ţâşnise sângele din capul lui Lucian). După circa 5 minute la faţa locului a ajuns şi procurorul. Ulterior, au ajuns şi salvările, primul fiind luat subofiţerul, iar apoi, cu o întârziere de câteva ore, şi Lucian, care a fost transportat la un spital din Iaşi.

Pentru a se interesa de stadiul cercetărilor, reprezentanţii asociaţiei au mers la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău, unde au stat de vorbă cu prim procurorul adjunct şi cu procurorul care se ocupa de acest caz. Soluţionarea dosarului era “în curs”, iar Lucian se afla internat la spitalul penitenciar Jilava pentru efectuarea expertizei psihiatrice. Cu toate acestea, cei doi procurori s-au pronunţat în termeni aproape cerţi asupra vinovăţiei lui Lucian Lăcătuşu şi a nevinovăţiei subofiţerului Gârţu (un argument îl constituia faptul că Lucian mai fusese condamnat).

Concluzii:

– APADOR-CH consideră că ameninţările şi violenţele la care a fost supus Lucian Lăcătuşu din partea subofiţerului Gheorghe Gârţu au fost cele care au dus la reacţia violentă a acestuia şi la toate consecinţele care au urmat, astfel cum sunt consemnate în prezentul raport;

– asociaţia consideră că există indicii serioase că subofiţerul Gârţu l-a cercetat în mod abuziv pe Lucian Lăcătuşu, ameninţându-l cu pistolul şi obligându-l să bage mâinile în focul din sobă pentru a recunoaşte şi alte fapte decât cea pe care acesta a săvârşit-o şi recunoscut-o;

– consumul de alcool şi comportamentul abuziv al subofiţerului, cunoscute în comună ca un lucru obişnuit în cazul acestui subofiţer, explică atât violenţele comise asupra lui Lăcătuşu cât şi uşurinţa cu care acesta, exasperat de tratamentul la care era supus, a reuşit să-l dezarmeze pe poliţist; practicile ilegale şi abuzive amintite sunt cele care au permis şi ca Lăcătuşu să fie agresat de săteni, în timp ce se afla în custodia şi sub autoritatea poliţiei; asociaţia consideră că sub acest aspect sunt necesare cercetări şi cu privire la responsabilitatea persoanelor respective;

– se impune ca ancheta Parchetului să clarifice dacă, în condiţiile în care Lăcătuşu încetase să mai fie violent iar jandarmii şi procurorul (căruia Lăcătuşu anunţase că se va preda) erau pe punctul de a sosi la locul incidentului, se mai justifica împuşcarea lui Lăcătuşu;

– este necesar ca procurorii investiţi cu soluţionarea cauzei să se pronunţe după analizarea tuturor împrejurărilor relevante în acest sens, inclusiv după audierea şi a acelor martori care susţin că pe timpul incidentelor din 11 aprilie (dar şi în mod obişnuit) poliţistul a avut un comportament abuziv şi contrar legii.

APADOR-CH a cerut Parchetului să aibă în vedere acest raport inclusiv ca un act de sesizare pentru cazul în care Lucian Lăcătuşu (sau surorile sale din Bacău, singurele rude ale lui) nu au putut să se plângă pentru cele întâmplate în ziua de 11 aprilie 2003.

b) Ion Catrinescu (localitatea Urlaţi, judeţul Prahova)

In ziua de 8 noiembrie 2003, doi reprezentanţi ai APADOR-CH s-au deplasat în localitatea Urlaţi şi la Spitalul Judeţean Ploieşti pentru a se interesa de împrejurările şi consecinţele incidentului care a avut loc în ziua de 11 octombrie 2003 şi în care au fost implicaţi lucrători ai Postului de poliţie Albeşti Paleologu şi ai Detaşamentului de poliţie de intervenţie rapidă (DPIR).

Din discuţiile avute cu Niculina Catrinescu a rezultat că în ziua de 11 octombrie 2003, în jurul orelor 10.30, la domiciliul familiei sale s-au prezentat 5 poliţişti (2 de la postul din comună, îmbrăcaţi în uniforme, şi 3 de la Poliţia Mizil, îmbrăcaţi în civil) solicitând să efectueze o percheziţie domiciliară. Poliţiştii au motivat că în noaptea precedentă s-ar fi furat o cantitate de 1.500 de kg de porumb de pe o tarla a unei societăţi comerciale agricole din comună, furt în care ar fi fost implicat şi unul din copiii familiei Catrinescu, Gheorghe. Ştiind că în gospodăria sa nu se afla nici o cantitate de porumb furat, Niculina Catrinescu a refuzat să permită poliţiştilor să intre în curte, mai ales din cauză că, la solicitarea sa, aceştia nu au putut prezenta un mandat legal de percheziţie. După circa o oră, timp în care poliţiştilor li s-a refuzat în continuare accesul în gospodărie, la poartă s-a prezentat o grupă de circa 20 de poliţişti aparţinând DPIR (îmbrăcaţi în combinezoane negre, “mascaţi”). Aceştia au intrat cu forţa în curte, în grădină şi în casă agresându-i şi punându-le cătuşe Niculinei Catrinescu şi celor 2 fii ai acesteia şi unui nepot (cei 3 au vârste între 14 şi 17 ani); cei trei au fost loviţi cu pumnii, cu picioarele iar Niculina Catrinescu şi cu patul armei. Ion Catrinescu, soţul Niculinei, care în momentul intervenţiei poliţiştilor se afla şi el în gospodărie (ţinând în braţe copilul lor cel mai mic, o fetiţă în vârstă de un an) a fost împuşcat de unul din poliţişti în piciorul drept. Armamentul a fost folosit complet nejustificat (a fost tras un singur foc către Ion Catrinescu, de la mică distanţă şi fără nici o somaţie prealabilă). Dintr-un Comunicat de presă al IPJ Prahova (nr. 46541 din 13 octombrie 2003) rezultă că poliţiştii ar fi folosit arma împotriva lui Ion Catrinescu întrucât acesta s-ar fi opus percheziţiei ameninţând că îşi va ucide fetiţa dacă poliţiştii vor efectua percheziţia. Niculina Catrinescu a negat categoric varianta Poliţiei, neputând să dea nici o explicaţie logică folosirii de către poliţişti a armei de foc.

Violenţele împotriva celor aflaţi în gospodăria familie Catrinescu s-au produs deşi nici unul dintre aceştia nu se manifestase agresiv, sub nici o formă, faţă de poliţişti. Singurul care a apucat să schiţeze un gest de apărare în faţa violenţelor a fost unul dintre cei doi băieţi ai soţilor Catrinescu, de faţă la cele întâmplate, care a dat să se apere cu o furcă de unul din poliţiştii care îl ameninţau cu arma. După ce a fost împuşcat în picior, Ion Catrinescu a fost trimis cu Salvarea comunei la Spitalul judeţean. Totodată, poliţiştii au ridicat din curte mai multe unelte gospodăreşti, pretinzând ulterior că membrii familiei Catrinescu ar fi încercat să-i atace cu ele.

Percheziţia gospodăriei Catrinescu s-a finalizat fără să fie găsită nici o cantitate din porumbul căutat de poliţişti. Familia Catrinescu nu a primit nici un exemplar din procesele verbale de percheziţie sau confiscare a uneltelor (dacă asemenea acte au fost încheiate).

Niculina Catrinescu şi cei doi fii ai săi au fost conduşi – cu cătuşe la mâini – la Parchetul din Ploieşti sub acuzaţia de ultraj. După ce li s-au luat declaraţii (Niculina Catrinescu a semnat declaraţia fără să o citească), cei trei au fost lăsaţi să plece acasă, a doua zi în jurul orei 2.00.

Faptul că Niculina Catrinescu şi fiii săi Cristian Catrinescu (17 ani) şi Bujor-Iulian (14 ani) au fost agresaţi rezultă inclusiv din certificatele medico-legale eliberate acestora de Serviciul medico-legal al judeţului Prahova la data de 13 octombrie 2003. Din actele amintite rezultă că Niculina Catrinescu a suferit leziuni “care s-au putut produce prin lovire cu corp dur în data de 11.10.2003 şi care necesită 12-14 zile de îngrijiri medicale”.

La Spitalul din Ploieşti, reprezentanţii APADOR-CH au stat de vorbă cu Ion Catrinescu (el a confirmat integral desfăşurarea incidentelor aşa cum au fost relatate de Niculina Catrinescu). Din evidenţele secţiei de ortopedie, în care Ion Catrinescu a fost internat în perioada 11 octombrie – 13 noiembrie 2003, rezultă că acesta a suferit: plagă prin împuşcare picior drept faţă dorsală delabrantă, fracturi cominutive metatarsiene 1-2 picior drept deschise tip 3B, fractură auricular şi cuneiform drept deschise tip 3B. Este de subliniat că în Comunicatul de presă al IPJ Prahova, amintit mai sus, se menţionează, contrar realităţii, că Ion Catrinescu ar fi fost doar “rănit uşor la glezna piciorului drept”.

In opinia APADOR-CH, intervenţia din ziua de 11 octombrie 2003 a Poliţiei a fost în mod evident abuzivă şi ilegală. Bazându-se pe o simplă bănuială, aceea că porumbul furat ar fi fost ascuns în gospodăria familiei Catrinescu – bănuială care în urma “percheziţiei” s-a dovedit complet falsă – poliţiştii au recurs la o acţiune în forţă cu consecinţe foarte grave: rănirea prin împuşcare a lui Ion Catrinescu şi agresarea gravă a soţiei şi celor 3 minori. Folosirea în această acţiune a mai mult de 20 de poliţişti, care au făcut uz de armamentul din dotare şi de cătuşe, a fost în modul cel mai clar disproporţionată, în condiţiile în care ea a fost îndreptată împotriva a 5 persoane (dintre care 3 minore) care nu s-au manifestat în nici un fel agresiv la adresa poliţiştilor.

Folosirea armei de foc împotriva lui Ion Catrinescu a fost complet nejustificată. Susţinerea Poliţiei potrivit căreia arma de foc ar fi fost folosită pentru înlăturarea pericolului ca Ion Catrinescu să-şi ucidă fetiţa este total necredibilă. Ion Catrinescu nu avea cum să se opună în acest mod disperat percheziţiei poliţiştilor de vreme ce ştia bine că în gospodăria lui nu se găseşte absolut nici o cantitate de porumb furat. Folosirea de către poliţişti a armei de foc ar fi nejustificată inclusiv în ipoteza – susţinută de IPJ în mai mult decât discutabilul său comunicat – ameninţării lui Catrinescu că îşi va ucide fetiţa. Intr-o asemenea situaţie, în care viaţa unui copil este pusă în pericol, este evident că soluţia era renunţarea la percheziţie ori amânarea ei. După cum este elementar că în asemenea cazuri se recurge mai întâi la negocieri cu persoana care creează o asemenea gravă ameninţare şi nu la un atac direct împotriva acesteia.

Faţă de aceste împrejurări, APADOR-CH a solicitat Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova să dispună măsurile legale pentru tragerea la răspundere a celor vinovaţi de actele de agresiune comise împotriva familiei Catrinescu la data de 11 octombrie 2003.

V. MINORITĂŢI NAŢIONALE, DISCRIMINAREA, LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ

1. Problematica discriminării

(a) Amendamente legislative

In prim planul temei minorităţilor naţionale şi mai general, al minorităţilor şi comunităţilor fragile, anul 2003 este legat de campania pentru combaterea discriminării. Alături de Centrul de Resurse Juridice, Fundaţia pentru o Societate Deschisă, ACCEPT, Romani-Criss, Centrul Parteneriat pentru Egalitate, Liga Pro Europa, Institutul pentru Politici Publice, APADOR-CH a făcut parte dintr-un grup de lucru care a elaborat propuneri pentru viitoarele modificări ale legislaţiei anti-discriminare. Acestea au fost trimise Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi apoi, Parlamentului. Principalele propuneri ale grupului au fost următoarele:

(i) Definirea discriminării directe

“Este considerată discriminare directă orice faptă prin care o persoană, un grup sau o comunitate este tratată mai puţin favorabil decât o altă persoană, grup sau comunitate, este, a fost sau ar fi tratată într-o situaţie comparabilă, pe motive de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, conştiinţă, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, dizabilitate, statut de refugiat sau azilant sau orice alt criteriu.”

(ii) Definirea hărţuirii

“Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice comportament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, conştiinţă, gen, orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, dizabilitate, statut de refugiat sau azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant sau ofensiv.”

“Constituie victimizare şi se sancţionează contravenţional, conform prezentei ordonanţe, orice tratament advers venit ca reacţie la o plângere sau acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al nediscriminării.”

(iii) Mijloacele de luptă împotriva discriminării

“In înţelesul prezentei ordonanţe eliminarea tuturor formelor de discriminare se realizează prin:

a) prevenirea oricăror acte/fapte de discriminare prin instituirea unor acţiuni în vederea protecţiei persoanelor avute în vedere în prezenta ordonanţă, măsuri speciale atunci când acestea nu se bucură de egalitatea şanselor.

b) mediere şi conciliere.

c) sancţionarea comportamentului discriminatoriu.”

(iv) Discriminarea repetată

“In cazul repetării faptei sancţionate contravenţional conform prezentei ordonanţe, limitele amenzii contravenţionale pot fi majorate cu jumătate din maximul general prevăzut .”

(v) Compensarea victimei

“Plata amenzii pentru contravenţiile prevăzute la art. 20 se face la Casa de Economii şi Consemnaţiuni consemnându-se pe numele victimei. O copie de pe chitanţă se predă de către contravenient agentului constatator sau se trimite prin poştă organului din care acesta face parte, în termenul prevăzut la art. 28 alin. 1 din O.G. nr. 2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor.”

(vi) Calitatea procesuală

“(1) Organizaţiile neguvernamentale care urmăresc protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane.

(2) Organizaţiile din alineatul precedent au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.”

(vii) Persoanele cu dizabilităţi

“In vederea garantării conformării cu principiul egalităţii de tratament în legătură cu persoanele cu dizabilităţi, angajatorii au obligaţia de a asigura persoanelor cu dizabilităţi o adaptare rezonabilă. Aceasta înseamnă că, în cazurile particulare în care se impune, angajatorii trebuie să ia măsurile necesare pentru a permite unei persoane cu dizabilităţi să aibă acces, să participe sau să promoveze la locul de muncă sau să beneficieze de instruire, cu excepţia cazului în care astfel de măsuri ar presupune un efort disproporţionat din partea angajatorului.”

Alte prevederi se referă la discriminarea în domeniul serviciilor (vânzări, închirieri, accesul în teatre, cinematografe, magazine, hoteluri, transportul în comun etc.), la asigurarea autonomiei Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin trecerea sa în subordinea Parlamentului, la procedurile în faţa instanţelor de judecată.

(b) Discriminare prin hărţuire: cazul iniţiatorilor Consiliului Naţional Secuiesc

Dintre cazurile de discriminare, unele au caracter de hărţuire asupra unor grupuri care aparţin unor minorităţi naţionale, dar care au proiecte culturale, sociale şi politice diferite decât ale reprezentanţilor majoritari ai comunităţii naţionale în cauză. Cazul cel mai preocupant, din acest punct de vedere a fost cel al hărţuirii iniţiatorilor Consiliului Naţional al Secuilor. Analiza APADOR-CH a fost următoarea:

La data de 7 noiembrie 2003, domnul Márton Lajos, membru UDMR, Târgu-Mureş, a trimis către APADOR-CH o sesizare în care reclama presiunea exercitată asupra unor membri ai Consiliului Naţional al Secuilor de către reprezentanţi ai unor autorităţi publice în judeţul Mureş. Domnul Márton Lajos a declarat următoarele:

“In seara zilei de 9 octombrie 2003 , după ora 21:00, eram în staţia de autobuz în Piaţa Republicii din Târgu Mureş, împreună cu consilierul judeţean UDMR Andrassy Arpad şi am observat că o dubă a poliţiei a venit perpendicular pe trotuar, cu farurile către noi, au sărit afară poliţiştii, ne-au încercuit, (…) ne-au legitimat, pe motivul că . (…)”. “După ameninţări, ne-au escortat la sediul poliţiei din Târgu-Mureş … unde ne-au ţinut aproximativ o oră. Aşteptând în curte să vină anchetatorul s-a continuat teroarea psihică cu ameninţări de tipul securităţii: de ce utilizăm tipărituri în limba maghiară, că ne … bagă în puşcărie 15 ani, că noi maghiarii suntem duşmanii ţării etc.” Domnul Márton Lajos declară că, din cauza “ameninţărilor poliţieneşti şi a procuraturii cu 15 ani închisoare” şi a stresului, din 9 octombrie are probleme fizice şi psihice care i-au redus capacitatea de munca.

Pe data de 10 noiembrie, domnul Tökes Andras, consilier judeţean din partea UDMR a fost oprit din drum la Sovata şi i s-a percheziţionat automobilul personal, fiind acuzat de distribuirea de afişe în limba maghiară care promovau ideile Consiliului Naţional al Secuilor.

De notat că aceste acţiuni s-au desfăşurat paralel cu reţinerea – joi, 9 octombrie 2003 – viceprimarului oraşului Târgu Mureş, Fodor Imre. Acesta a fost oprit de un plutonier de jandarmerie la Sângeorzu de Pădure şi dus de doi poliţişti la Secţia de Poliţie din localitate, unde a fost acuzat de deţinerea în maşină a unui teanc de afişe pe care se afla desenată o hartă a Ţinutului Secuiesc.

Domnul Márton Lajos a mai declarat că, “In urma acţiunilor corelate şi repetate ale poliţiei şi ale procuraturii, în luna octombrie, în mai mai multe localităţi, în populaţia maghiară din judeţele Mureş, Harghita şi Covasna s-a observat o frică de a merge la şedinţele de constituire a CNS între 12 şi 26 octombrie 2003 … . “

Reprezentantul APADOR-CH a verificat prin discuţii susţinerile domnului Márton Lajos, care concordă cu ale domnilor Fodor Imre şi Szilagy Zolt, reclamate de asemenea organizaţiei. In legătură cu acestea, sunt de observat următoarele:

1. Conducerea la sediul poliţiei şi percheziţionarea domnilor Imre Fodor,Márton Lajos, Arpad Andrassy şi Tokes Andras au fost determinate de activitatea lor în cadrul Consiliului Naţional Secuiesc (CNS). Aceasta a însemnat fie pregătirea şi răspândirea de afişe cu harta Ţinutului Secuiesc, fie înfiinţarea “consiliilor locale secuieşti”. Scopul declarat al CNS este realizarea unei regiuni cu statut autonom.

2. Statutul adoptat de Consiliul Consultativ al Scaunelor Secuieşti, în şedinţele din 13.IV.1995 şi din 23.V.1995 şi reconsiderat în ultimele luni ca proiect a enunţat “voinţa comunităţilor de a exercita dreptul la autonomie teritoriala a Ţinutului Secuiesc” şi de a se obţine garanţii legale pentru aplicarea neîngrădită a acestui drept.

3. Promovarea de către Comitetul de iniţiativă al Consiliului Naţional Secuiesc a ideilor de autonomie teritorială şi de autoadministrare internă a maghiarilor este absolut legitimă şi este protejată de libertatea de exprimare şi de dreptul de asociere. In ce priveşte structurile asociative propriu-zise preconizate de către CNS, acestea ar încălca Constituţia numai dacă acţiunile lor ar fi împotriva “pluralismului democratic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României” (art 37, alin. 2, Constituţia României). Este limpede, în acest moment, că nu există nici un fel de probe în acest sens.

4. Un principiu invocat de autorităţile judeţului Mureş în timpul acţiunilor lor de hărţuire este restricţia constituţională privind “îndemnul … la separatism teritorial” (Art. 30, (7)). Dincolo de faptul că însuşi principiul constituţional adaugă, la acest punct, nepermis la principiile generale ale dreptului internaţional al drepturilor omului privitoare la limitarea libertăţii de expresie, se află confuzia dintre separatismul teritorial şi crearea unor forme de autonomie teritorială. Dacă separatismul înseamnă scoaterea de sub suveranitatea naţională a teritoriului separat, în schimb autonomiile nu fac decât să definească anumite forme de organizare ca modalitate de administrare internă a statului, de afirmare a suveranităţii statului şi autodeterminare a populaţiei. Or, sensul pe care membrii CNS îl dau ideii de autonomie a Ţinutului Secuiesc este în mod evident altul decât separatismul teritorial. Acest aspect a fost clarificat chiar în proiectul de statut al CNS: “Autonomia Ţinutului Secuiesc (Székelyföld – Terra Siculorum) nu lezează integritatea teritorială a României, nici suveranitatea naţională. Autonomia Ţinutului Secuiesc se bazează pe dreptul la autodeterminare internă a comunităţilor, pe principul subsidiarităţii şi al autoadministrării.”

5. Este de notat că nu este prima încercare a autorităţilor publice de a pedepsi iniţiative protejate de garanţiile constituţionale şi internaţionale la libera exprimare şi asociere şi de a-i intimida pe autorii lor. In perioada 1994-1995, Parchetul a anunţat cercetări împotriva Consiliului reprezentanţilor şi Consiliului consilierilor şi primarilor UDMR, motivând neconstituţionalitatea unor astfel de asocieri. Datorită faptului că, aşa cum era limpede de la început, autorităţile abilitate nu au putut dovedi încălcarea principiilor constituţionale şi a legislaţiei în vigoare, aceste cercetări au trebuit oprite. Motivele invocate pentru deschiderea investigaţiilor s-au dovedit fără temei. Faptul că, în anul 2003, Parchetul repetă acţiunea într-un caz aproape identic sugerează intenţia de hărţuire a unor maghiari care promovează idei de organizare administrativă a statului diferite de cele existente.

6. Existenţa unei hărţuiri pe motive identitare – cei în cauză fiind fie secui, fie asumând în numele comunităţii proiectul unei identităţi specifice, a secuilor – este evidentă când se face comparaţia cu atitudinea faţă de alte opţiuni politice care nu intră (nu intrau) în cadrul constituţional existent. Este, astfel, relevantă diferenţa de atitudine faţă de acţiuni asemănătoare ale membrilor majorităţii, precum organizarea unor acţiuni comune ale românilor din Harghita şi Covasna având ca scop schimbarea cadrului de reprezentare şi administrare a minorităţilor.[3]

7. Acţiunile Jandarmeriei, Poliţiei şi Parchetului din Târgu Mureş împotriva membrilor Consiliului Naţional Secuiesc intră în categoria unor deosebiri, excluderi şi restricţii care au ca scop şi ca efect “restrângerea sau înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale în domeniul politic, economic, social şi cultural” (Art. 2 (1), Ordonanţa nr. 137/2000, amendată). Ordonanţa nr. 137/2000 tratează drept contravenţie – când nu intră sub incidenţa legii penale – şi sancţionează acest tip de comportament al autorităţilor care este un “comportament activ … care, prin efectele pe care le generează … defavorizează nejustificat” şi “supune unui tratament injust” şi “degradant” (Art. 2 (2)), atât pe cei patru membri ai CNS numiţi mai sus, cât şi pe ceilalţi secui supuşi intimidărilor.

8. Conjugarea acţiunilor Jandarmeriei, Poliţiei şi Parchetului din Târgu Mureş împotriva celor patru membri ai CNS, cu ameninţările la adresa celor reţinuţi şi cu declaraţiile privind neconstituţionalitatea înfiinţării CNS – în acest sens pronunţându-se şi ministrul Administraţiei Publice, Gabriel Oprea -, arată că nu a fost vorba, în cazurile amintite, despre conduceri la sediul poliţiei şi percheziţii de rutină ale autorităţilor abilitate, compatibile cu legea. Ci despre acte premeditate, având ca scop intimidarea, prin hărţuire, a unor secui, cetăţeni români de identitate diferită de cea a majorităţii, împiedicaţi să exercite drepturi fundamentale garantate prin Constituţie şi convenţiile internaţionale în materie.

9. Având în vedere, pe de o parte, competenţele sale, iar pe de alta, gravitatea restricţiilor şi excluderilor operate de către autorităţile din Târgu Mureş, luarea de măsuri, inclusiv sancţionarea de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a celor vinovaţi – în conformitate cu Art. 1, (4) şi (5)/HG nr. 1514/2002 şi Art. 2, k)/HG nr. 1194/2001 – este indispensabilă şi urgentă. Căci, dacă şi într-un caz în care restrângerea drepturilor şi libertăţilor fundamentale este atât de evidentă, cu o motivaţie identitară atât de clară, CNCD evită să-şi asume responsabilitatea impusă de lege, Consiliul va da prin asta un semnal, că discriminarea poate rămâne fără urmări şi deci ar fi acceptabilă, întrucât cei discriminaţi sunt diferiţi faţă de persoanele şi grupurile tolerate de reprezentanţii politici ai majorităţii.

2. Problematica libertăţii de credinţă şi conştiinţă

In anul 2003, o schimbare importantă cu privire la regimul general al cultelor din România a constat în recunoaşterea, drept cult, a Martorilor lui Iehova.

(a) Martorii lui Iehova

Ordinul ministrului Răzvan Teodorescu, din 22 mai 2003, a recunoscut statutul de organizare şi funcţionare a Organizaţiei: “In baza statutului, Organizaţia Religioasă “Martorii lui Iehova” este un cult religios” (Art. 2).

Această recunoaştere a survenit după 3 ani de la data la care Curtea Supremă de Justiţie hotărâse, printr-o decizie irevocabilă, că “Martorii lui Iehova” sunt un cult religios. Intre beneficiile de care se bucură cultele recunoscute, spre deosebire de organizaţiile religioase, se numără salarizarea personalului clerical, la cerere, de la bugetul de stat, subvenţii pentru căminele destinate elevilor şi studenţilor, scutirea de impozite şi taxe a lăcaşurilor de cult, a mânăstirilor, a caselor parohiale, a sediilor. Organele administraţiei publice locale pot atribui gratuit terenuri pentru construirea unor lăcaşuri şi instituţii de asistenţă socială. Cultele au acces în unităţile militare, spitale şi penitenciare pentru a oferi solicitanţilor asistenţă spirituală. In sfârşit, cultele au dreptul să asigure educaţie în şcoală copiilor, în conformitate cu credinţa proprie.

Martorii lui Iehova nu acceptă salarii ori alte subvenţii de la stat. Dar scutirea de impozite şi taxe reprezentă un beneficiu. Oricum, Ordinul din 22 mai 2003 nu a fost urmat de adaptarea imediată a normelor metodologice în materia taxelor şi impozitelor locale, care continuă să prevadă că “Martorii lui Iehova” nu este un cult religios şi ca atare, în practică, multe autorităţi locale solicită plata acestor taxe. La sfârşitul anului 2003 erau pe rolul instanţelor proceduri judiciare declanşate de cult pentru a obliga guvernul să modifice normele legale în discuţie.[4]

APADOR-CH s-a implicat în procedurile în faţa instanţelor de judecată, în obligarea Ministerului Culturii şi Cultelor de a pune în aplicare hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă, lucru ce s-a întâmplat cu o întârziere nepermis de mare şi în procedurile care sunt pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(b) Falun Gong

Un caz de hărţuire pe motive de conştiinţă este cel al membrilor sau simpatizanţilor mişcării Falun Gong. In urma plângerilor venite la asociaţie, APADOR-CH a trimis Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării următoarea sesizare:

Asociaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului în România-Comitetul Helsinki a fost sesizată de membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA în legătură cu încălcarea unora dintre drepturile lor fundamentale. Sub anumite aspecte, această încălcare are forma unei politici de discriminare motivată de apartenenţa celor discriminaţi la o mişcare spirituală.

1. Ce este mişcarea Falun Gong

Falun Gong este o practică tradiţională apărută în China, care constă într-o dublă educaţie fizică şi spirituală. Astăzi, Falun Gong este practicată de mai multe zeci de milioane de oameni răspândiţi în întreaga lume. O astfel de mişcare există şi în România, cu centre de practică în Bucureşti, Cluj, Timişoara, Suceava, Piatra Neamţ, Oradea.

După ce mişcarea Falun Gong a câştigat numeroşi adepţi în China, autorităţile comuniste din această ţară au trecut la reprimarea ei. Zeci de mii de practicanţi au fost arestaţi, închişi în spitale psihiatrice, mulţi au fost torturaţi şi ucişi. Acesta este unul din motivele pentru care, în ţările cu regim democratic unde libertatea de exprimare şi manifestare este garantă, membrii Falun Gong protestează împotriva comportamentului autorităţilor chineze.

Opresiunea mişcării Falun Gong de către autorităţile chineze a fost criticată de către Amnesty International, Human Rights Watch, Avocaţii pentru Drepturile Omului, Congresul Statelor Unite (rezoluţiile nr. 218/1999, nr. 188/2002, nr. 304/2003), Parlamentul European (Hotărârea din 15.02.2001) ş.a.

2. Hărţuirea membrilor mişcării spirituale Falun Gong în România

Membrii şi simpatizanţii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA s-au plâns de următoarele:

1. In toamna anului 2001, jandarmii au confiscat (fără proces verbal) bannerul cu emblema şcolii Falun Gong, pe care îl purta cu el Adrian Sturdza, membru al AQFDR, pe motiv că pe ea s-ar afla reprezentată o zvastică. Purtătorul bannerului a fost amendat.

2. La 24 martie 2003, Poliţia a împiedicat desfăşurarea unei manifestaţii de protest în faţa Ambasadei Chinei, deşi fuseseră urmate toate procedurile impuse de lege. Participanţii au fost amendaţi.

3. La 31 martie 2003, expoziţia de pictură a Doamnei Zhang Cui Ying, organizată de Asociaţia de Qigong FALUN DAFA ROMANIA la Teatrul Foarte Mic, a fost închisă la intervenţia Ambasadei Chinei.

4. La data de 29 iulie 2003, mai mulţi membri şi simpatizanţi ai Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA au fost opriţi, intimidaţi şi amendaţi întrucât au strâns semnături pe stradă, în Bucureşti, pentru susţinerea procesului intentat în Statele Unite fostului preşedinte al Chinei, care a persecutat mişcarea Falun Gong în China.

5. La 12 august 2003, membrii şi simpatizanţii AQFDR care făceau exerciţii în faţa statuii lui Matei Corvin şi împărţeau materiale informative au fost intimidaţi de Şeful Secţiei de Ordine Publică a Poliţiei Cluj, domnul Ovidiu Brici. Acesta le-a cerut să părăsească locul, întrucât nu ar fi primit aprobare de la primărie pentru ceea ce fac, şi i-a ameninţat cu amendă şi cu închisoare. Despre aceste manifestări, Asociaţia de Qigong FALUN DAFA ROMANIA anunţase primăria Cluj cu mai multe zile înainte.

6. La familiile unora dintre practicanţii Falun Gong au venit poliţişti, cerând informaţii despre viaţa practicanţilor şi făcând afirmaţii jignitoare faţă de această mişcare spirituală numită de ei “sectă”.

3. Dreptul de a împărţi pe stradă materiale informative

Intr-unul dintre cazuri, membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA au fost ameninţaţi şi amendaţi întrucât au răspândit materiale informative. Or, posibilitatea de a distribui materiale “prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public” (Art. 30, Constituţia României), face parte intrinsecă din libertatea de exprimare, consacrată de legea fundamentală şi de principalele convenţii internaţionale privind drepturile omului, ratificate de România. Nici una dintre restricţiile prevăzute în materia libertăţii de exprimare nu se aplică în cazul informaţiilor privind mişcarea Falun Gong şi persecuţiile suportate de membrii ei în China.

4. Dreptul la organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice

Intervenţia autorităţilor publice în astfel de cazuri este reglementată de Legea nr. 60 din 23 septembrie 1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice. Membrii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIAau îndeplinit toate procedurile necesare acţiunilor lor, prin aceasta înţelegând declararea adunărilor la primării (Art. 6) şi depunerea declaraţiilor scrise la primării cu cel puţin 3 zile înainte de data desfăşurării întrunirilor publice anunţate (Art. 7).

5. Restricţiile privind desfăşurarea adunărilor publice şi spiritul Legii nr. 60/1991

Există un număr de restrângeri privind desfăşurarea adunărilor publice, cum sunt obligaţia ca acestea să aibă loc paşnic şi fără nici un fel de arme (Art. 1), de a nu propaga ideile totalitare, ale organizaţiilor terorist-diversioniste, de a organiza lovituri de stat sau alte acţiuni contrare siguranţei naţionale, de a nu încălca ordinea, siguranţa sau moralitatea publică (Art. 9) şi altele.

Restrângerile în desfăşurarea adunării publice sunt excepţia, nu regula şi ca urmare, trebuie interpretate/ evaluate în sensul cel mai strict. Ele trebuie să păstreze substanţa dreptului în cauză, neacceptându-se vreo interpretare arbitrară. De altfel, fondul Legii nr. 60/1991 este asigurarea condiţiilor exercitării dreptului de întrunire, în nici un caz, relativizarea lui. Chiar şi în cazurile neprevăzute, când situaţia impune intervenţia poliţiei sau/şi jandarmeriei, “Folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere va înceta de îndată ce s-a realizat degajarea spaţiilor, împrăştierea participanţilor şi s-a restabilit ordinea publică.” (Art. 24).

Caracterul de tip-hărţuire a membrilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA de către autorităţile publice din Bucureşti apare flagrant sub acest aspect. Nu numai că în timpul manifestării din faţa Ambasadei Chinei nu a existat nimic care să impună intervenţia organelor de ordine, dar acestea s-au concentrat – contrar sensului legii – pe reţinerea şi pe sancţionarea participanţilor. Intervenţia autorităţilor nu a avut ca scop, aşa cum ar fi fost legitim în situaţii speciale, apărarea ordinii publice, protejarea cetăţenilor de implicaţiile violente ale unor adunări ci limitarea exercitării, de către membri ai Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, a unui drept fundamental al omului.

Reprezentanţii autorităţilor publice au motivat represaliile lor susţinând că zona Ambasadei Chinei ar fi un obiectiv militar. Nu a fost adusă însă nici o probă în acest sens. Caracterul abuziv al eventualei includeri a Ambasadei Chinei într-o astfel de categorie apare limpede dacă se are în vedere sensul libertăţii de întrunire: de a împărtăşi opinii şi a lua poziţii prin intermediul manifestaţiilor publice. Libertatea de întrunire subliniază importanţa exprimării şi împărtăşirii atitudinilor în spaţiul public. Or, esenţa manifestării Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA era condamnarea politicii guvernului chinez faţă de mişcarea Falun Gong. Locul firesc pentru o astfel de manifestaţie era chiar Ambasada Chinei. Lucrul rezultă şi din faptul că protestele din întreaga lume împotriva represiunii mişcării Falun Gong în China au loc în faţa reprezentanţelor acestui stat.

6. Hărţuirea membrilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, ca subiect al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

Există şi un aspect care intră direct în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării: hărţuirea membrilor unui grup definit pe baza unor opţiuni spirituale. Art . 2 (2) al Ordonanţei nr. 137/2000, respectiv, Legea nr. 42/2001, enunţă că “Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust şi degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate, faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa penală” (subl.n.).

Membrii şi simpatizanţii Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA care au participat la acţiunile AQFDR au fost supuşi hărţuirii, prin limitarea drepturilor lor fundamentale. Lor li se refuză drepturi exercitate de ceilalţi cetăţeni: proteste, întruniri, răspândirea de materiale informative. Impiedicarea membrilor AQFDR de a se manifesta nu este un caz izolat, explicabil prin lipsa de profesionalism sau reaua credinţă a unor funcţionari publici. Toate acţiunile AQFDR au fost dezavuate, apoi oprite iar membrii organizaţiei au avut de suferit – fiind amendaţi.

Cei responsabili pentru această formă de discriminare – hărţuire colectivă datorită identităţii spirituale a mişcării Falun Gong – sunt poate dificil de identificat. In cazurile individuale se poate numi uşor vinovatul, spre exemplu, şeful secţiei de ordine publică a Poliţiei Cluj. Cazul nu ar intra în competenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, întrucât eventuala răspundere este de natură penală şi cere din partea celor care au fost împiedicaţi să-şi exercite drepturile fundamentale o plângere prealabilă.

Pe de altă parte, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării ar acţiona împotriva mandatului său dacă s-ar prevala de eventualul caracter penal al faptelor implicate în hărţuirea AQFDG, pentru a nu se implica în cazul semnalat.

Ca atare, APADOR-CH a solicitat CNCD să ia o decizie de recunoaştere a cazului de hărţuire a membrilor şi simpatizanţilor Asociaţiei de Qigong FALUN DAFA ROMANIA, chiar dacă nu poate identifica cu precizie responsabilii acestei hărţuiri. Odată făcută publică şi transmisă, în particular, Ministerului Administraţiei şi Internelor, Jandarmeriei Române şi Primăriilor implicate în hărţuirea membrilor AQFDG, decizia Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării va determina autorităţile în cauză să renunţe la acţiunea de hărţuire, ceea ce reprezintă chiar scopul ultim al CNCD: combaterea discriminării în România.

VI. CAZURI ÎN FAŢA CURŢII EUROPENE A DREPTURILOR OMULUI

APADOR-CH s-a implicat de mai mulţi ani în declanşarea şi susţinerea procedurilor în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, considerând că reclamanţii au fost victime ale încălcării drepturilor omului prevăzute în Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. [5]Cazurile prezentate în continuare se află în diverse stadii procedurale, cu excepţia primului, care a fost judecat în anul 2003.

1. Cotleţ versus România(nr. 38565/97)

La data de 3 iunie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a adoptat o hotărâre prin care a decis în acest caz trei încălcări ale articolului 8 precum şi încălcarea articolului 34 din Convenţia Europeană (hotărârea Curţii a rămas definitivă).

Prima încălcare a articolului 8 a avut ca obiect întârzierile cu care scrisorile reclamantului – deţinut în penitenciar în executarea unei pedepse definitive- au ajuns la Comisia Europeană a Drepturilor Omului în anii 1995 şi 1997 (anterior adoptării Ordinului nr. 2036 din 24.11.1997 al ministrului justiţiei, prin care s-a prevăzut secretul corespondenţei deţinuţilor). Incălcarea articolului 8 a fost argumentată prin lipsa unui suport legal al cenzurării corespondenţei deţinuţilor, întrucât controlul corespondenţei de către autorităţile penitenciare se făcea la acea dată în mod automat, nu exista un control judiciar, dispoziţiile legale care reglementau cenzurarea corespondenţei nu erau publice, toate acestea conducând la concluzia că cenzurarea corespondenţei nu a fost prevăzută de lege, în sensul paragrafului 2 al articolului 8 din Convenţie. A doua încălcare a articolului 8 se referă la deschiderea corespondenţei reclamantului către şi de la instituţiile din Strasbourg (Comisia şi Curtea) înainte şi după adoptarea Ordinului 2036/1997. Cea de a treia încălcare a articolului 8 a constat în refuzul autorităţilor penitenciare de a pune la dispoziţia reclamantului materialele necesare (plicuri, timbre şi hârtie) purtării corespondenţei cu Curtea Europeană, argumentându-se în sensul existenţei unei obligaţii pozitive a autorităţilor în acest sens, pentru că altfel dreptul de corespondenţă ar fi lipsit de conţinut. Incălcarea articolului 34 (ultima propoziţie) s-a datorat actelor repetate de ostilitate şi intimidare din partea personalului penitenciar ca urmare a procedurilor iniţiate de reclamant în faţa Curţii Europene.

2. Notar versus România(nr. 42860/98)

La data de 13 noiembrie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea reclamantului Gheorghe Notar sub aspectul încălcării articolelor 3, 5 paragrafele 1-5, 6 paragrafele 1 şi 2, 13 şi 34 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Plângerea a fost declarată inadmisibilă sub aspectul articolului 14 (discriminare pe motiv de apartenenţă la etnia romilor). Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat observaţii suplimentare pe fondul cauzei şi a răspuns observaţiilor formulate de guvern. Cazul datează din 1998, când s-a înregistrat plângerea la Curtea Europeană.

Faptele prezentate de reclamant în plângere sunt următoarele:

Reclamantul –minor la acea dată- domiciliază în Târgu Mureş. In 1996, în timp ce se afla pe scara unui bloc, el a fost interpelat de un poliţist, bătut cu bastonul şi cu picioarele, şi dus la secţia de poliţie, unde a fost interogat, alături de alţi minori, cu privire la o tâlhărie care avusese loc în acea zi. In timpul interogării, reclamantul a fost din nou lovit cu bastonul şi, pentru că refuza să scrie ce îi dictau poliţiştii, a fost lovit cu capul de birou în repetate rânduri. Interogatoriul în incinta secţiei de poliţie a durat aproximativ 5 ore, timp în care reclamantul nu a avut contact cu un avocat sau cu părinţii. El a fost apoi dus de poliţişti la Centrul de minori, fără a se emite un mandat de arestare sau ordonanţă de reţinere pe numele său, ci numai pe baza unei scrisori neînregistrată şi nedatată, semnată de un poliţist. La Centrul de minori, reclamantul a fost ras în cap, pus să facă un duş rece, spălat cu gaz şi obligat să îmbrace hainele centrului. Reclamantul a fost deţinut în Centrul de minori timp de 5 zile, perioadă în care nu a avut acces la un doctor, avocat sau la părinţi, deşi aceştia au cerut să îl vadă în repetate rânduri; tot în acest interval de timp el a fost bătut în diverse modalităţi de gardienii de la Centrul de minori. In cursul celor 5 zile de detenţie, reclamantul a fost dus la poliţie pentru interogatorii, luate de asemenea în lipsa unui avocat ori a părinţilor. In timp ce era interogat împreună cu un alt minor în secţia de poliţie, cei doi minori au fost obligaţi să se pălmuiască reciproc ori de câte ori răspunsurile lor nu erau pe placul poliţiştilor anchetatori. In a doua zi de detenţie, reclamantul şi alţi minori au fost aduşi în secţia de poliţie unde au fost filmaţi de postul de televiziune ANTENA 1 şi în aceeaşi zi au fost prezentaţi pe post drept autori ai unei tâlhării. Nici reclamantului şi nici părinţilor acestuia nu li s-a cerut acordul pentru filmare şi prezentare pe postul de televiziune. Reclamantul a fost în cele din urma eliberat la insistenţele organizaţiei neguvernamentale Liga Pro Europa din Târgu Mureş. Reclamantul nu a fost niciodată trimis în judecată pentru vreo infracţiune. Dimpotrivă, el a fost scos de sub urmărire penală pentru infracţiunea de tâlhărie. In 1998, unii poliţişti din Târgu Mureş au exercitat presiuni asupra familiei Notar pentru retragerea plângerii depuse la Curtea Europeană, vizitându-i la domiciliu şi chemându-i la poliţie sub diverse pretexte.

Procedurile interne. Reclamantul s-a plâns la parchetul militar împotriva arestării şi detenţiei ilegale, împotriva agresiunilor fizice la care a fost supus de poliţişti şi de gardieni, a tratamentului degradant la care a fost supus în Centrul de minori şi împotriva încălcării prezumţiei de nevinovăţie prin prezentarea sa, ca tâlhar, pe un post de televiziune. Plângerea sa a fost soluţionată de procurorul militar Sandu Marin, care a dispus în mai multe rânduri neînceperea urmăririi penale faţă de cei reclamaţi de minor. Această soluţie a fost confirmată finalmente de Parchetul General. Intr-una din rezoluţiile sale, procurorul militar Sandu Marin s-a referit la reclamant ca la autorul unei tâlhării, deşi se pronunţase deja soluţia de nevinovăţie a minorului.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Plângerea a fost trimisă Curţii Europene în 1998, iar ulterior s-au formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul plângerii.

Pe scurt, reclamantul a susţinut următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 3 – a fost supus unui tratament degradant şi inuman atât în momentul arestării cât şi în timpul interogatoriilor şi al detenţiei, constând în bătăi, duş rece şi spălat cu gaz, ras în cap, lipsa contact cu părinţii, doctor şi avocat, filmare, toate acestea producându-i suferinţe fizice şi psihice deosebite; articolul 3 – ancheta efectuată de procurorii militari a fost ineficientă, lungă şi lipsită de imparţialitate; articolul 5 paragraful 1 – a fost arestat ilegal; articolul 5 paragraful 2 – nu a fost informat cu privire la motivele arestării şi cu privire la învinuire; articolul 5 paragraful 3 – nu a fost dus de îndată în faţa unui judecător; articolul 5 paragraful 4 – nu a putut ataca în faţa unei instanţe de judecată măsura arestării şi a detenţiei; articolul 5 paragraful 5 – nu a avut instrumentul legal de a obţine despăgubiri pentru detenţia ilegală; articolul 6 paragraful 1 – nu a avut acces la o instanţă de judecată pentru a cere despăgubiri pentru ilegalitatea detenţiei şi tratamentele degradante şi inumane la care a fost supus; articolul 6 paragraful 2 – i s-a încălcat prezumţia de nevinovăţie prin prezentarea pe postul de televiziune ca autor al unei tâlhării fără a fi fost condamnat pentru o astfel de faptă şi prin afirmaţia scrisă a procurorului militar Sandu Marin în sensul că reclamantul era autorul unei tâlhării; articolul 13 – nu a avut la dispoziţie, în dreptul intern, remedii efective împotriva încălcării drepturilor prevăzute în articolele 3, 5 şi 6 din Convenţie; articolul 14 – încălcarea drepturilor menţionate s-a făcut în mod discriminatoriu, datorită apartenenţei sale la etnia romilor; articolul 34 – poliţia a exercitat presiuni asupra familiei reclamantului pentru retragerea plângerii.

Cu excepţia susţinerii referitoare la articolul 14, toate celelalte au fost declarate admisibile de către Curtea Europeană, în noiembrie 2003. Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat o cerere de satisfacţii echitabile şi acoperire costuri şi cheltuieli.

3. Sabou şi Pîrcălab versus România(nr. 46572/99)

La data de 2 septembrie 2003 Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibilă plângerea reclamanţilor Dan Corneliu Sabou şi Călin Dan Pîrcălab sub aspectul încălcării articolelor 10, 8 şi 13 combinat cu 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Plângerea a fost declarată inadmisibilă sub aspectul articolului 6 (pentru că reclamanţii nu invocaseră fondul acestor încălcări în faţa instanţelor naţionale). Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamantul a formulat observaţii suplimentare pe fondul cauzei şi a răspuns observaţiilor guvernului. Cazul datează din 1998, când s-a înregistrat plângerea la Curtea Europeană.

Faptele şi procedurile interne sunt următoarele:

In anul 1998 ambii reclamanţi au fost condamnaţi definitiv la pedepse penale şi despăgubiri civile pentru infracţiunea de calomnie împotriva unei judecătoare, care îndeplinea şi funcţia de preşedintă a judecătoriei din Baia Mare. La acea dată reclamanţii erau ziarişti la “Ziua de Nord Vest” din Baia Mare. Reclamantul Sabou a fost condamnat la o pedeapsă de 6 luni închisoare şi interzicerea exercitării unor drepturi civile, inclusiv cele părinteşti. El a fost încarcerat pe 20 august 1998 şi eliberat pe 5 octombrie 1998, fiind ulterior graţiat prin decret prezidenţial (pe 2 februarie 1999). Reclamantul Pîrcălab a fost condamnat la o amendă penală. Ambii au fost obligaţi, în solidar cu ziarul, la plata sumei de 30 milioane despăgubiri civile (sumă majorată prin reactualizare la aproape 50 milioane lei); despăgubirile civile au fost plătite integral. Instanţele de judecată naţionale (Judecătoria Năsăud şi Tribunalul Bistriţa Năsăud) au reţinut că cei doi ziarişti au făcut afirmaţii calomnioase, acuzând-o pe preşedinta judecătoriei de folosire de acte false şi influenţarea autorităţilor administraţiei publice în scopul soluţionării în favoarea sa a unui litigiu imobiliar.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Plângerea celor doi ziarişti a fost trimisă Curţii Europene în 1998 şi ulterior s-au formulat observaţii privind admisibilitatea şi fondul cazului. Reclamanţii au invocat următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 10 – condamnarea lor nu a fost “necesară într-o societate democratică” pentru protecţia reputaţiei victimei: imputările din articole au avut o bază factuală (documente depuse la instanţa de recurs care are competenţe pe fondul cauzei); ei au fost de bună credinţă, scopul lor fiind de a informa publicul asupra unor chestiuni de interes public, funcţionarea justiţiei şi aplicarea legii fondului funciar; pedeapsa cu închisoare şi cea a interzicerii exercitării unor drepturi civile aplicată reclamantului Sabou a fost vădit disproporţionată; ambele condamnări au avut scopul şi capacitatea descurajării ziariştilor de a critica magistraţii; 8 – numai în raport cu reclamantul Sabou, care a susţinut că interzicerea exerciţiului drepturilor părinteşti pe timpul detenţiei i-a încălcat viaţa de familie, respectiv relaţiile cu cei trei copii minori; 8 combinat cu 13 – numai în raport cu reclamantul Sabou, care a susţinut că nu are remedii efective pe plan intern pentru recunoaşterea şi remedierea încălcării articolului 8 având în vedere că restricţia privind drepturile părinteşti este prevăzută de lege şi este absolută; 6 – lipsa unui proces echitabil şi a unei instanţe independente în raport cu primul termen la judecătoria Baia Mare.

Plângerea a fost declarată admisibilă sub toate capetele de cerere cu excepţia celui referitor la articolul 6 din Convenţie. Ulterior deciziei de admisibilitate, reclamanţii au formulat o cerere de satisfacţii echitabile şi acoperire a costurilor şi cheltuielilor.

4. Parohia greco-catolică Comana de Jos versus România(nr. 35795/03)

Plângerea a fost trimisă Curţii Europene în anul 2003. Parohia reclamantă a invocat încălcarea articolelor 6, 9, 6 şi 9 combinat cu 14, 13 din Convenţia Europeană şi a articolului 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.

Faptele care au constituit obiectul plângerii şi procedurile interne sunt următoarele:

In anul 1993 parohia reclamantă a solicitat în justiţie restituirea bisericii, cimitirului, casei parohiale şi a terenului aferent, aflate în posesia parohiei ortodoxe. După trei cicluri procesuale care au durat 10 ani, procesul s-a încheiat în anul 2003 printr-o decizie irevocabilă a Curţii de Apel Braşov, care a menţinut sentinţa pronunţată în fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei cu motivaţia neconstituirii comisiei mixte greco-catolice/ortodoxe care ar fi trebuit, în opinia instanţei, să decidă soarta bunurilor revendicate în funcţie de dorinţa credincioşilor, conform Decretului Lege 129/1990 al CPUN. Această soluţie s-a adoptat în ciuda faptului că timp de 3 ani de zile înseşi instanţele încercaseră să constituie comisia mixtă, iar nereuşita nu s-a datorat comportamentului reclamantei. Dimpotrivă, parohia ortodoxă a refuzat participarea în comisia mixtă. Credincioşii greco-catolici din comuna Comana nu au un lăcaş de cult în care să îşi practice ritualurile religioase, în timp ce credincioşii ortodocşi folosesc alternativ cele două biserici (din care una greco-catolică), iar în ziua în care o folosesc pe una dintre ele, o încuie pe cealaltă.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Parohia greco-catolică a invocat şi argumentat următoarele încălcări ale Convenţiei Europene: articolul 6 – decizia judecătorească irevocabilă i-a negat accesul în justiţie, pentru că instanţele sunt obligate să judece orice litigiu care priveşte un drept civil (cum este dreptul de proprietate); comisia mixtă nu este o instanţă independentă şi imparţială, ea fiind compusă tocmai din părţile aflate în litigiu, nu urmează nici un fel de procedură, cu atât mai puţin adversarială, nu poate lua decizii obligatorii; în plus, dorinţa credincioşilor este irelevantă pentru stabilirea unor drepturi reale (privind proprietatea), iar proprietatea nu depinde de numărul celor care alcătuiesc noţiunea de “proprietar”; articolul 6 – lungimea nerezonabilă a procedurilor judecătoreşti, care au durat aproximativ 10 ani; articolul 9 – împiedicarea exercitării de către credincioşii greco-catolici a libertăţii religioase; articolele 6 şi 9 coroborate cu articolul 14 – încălcările s-au datorat apartenenţei reclamantei la o minoritate religioasă, articolul 13 – nu există în dreptul intern remedii legale eficiente pentru recunoaşterea şi repararea încălcărilor Convenţiei; articolul 1 din Protocolul 1 – reclamanta este lipsită în mod nejustificat de folosinţa proprietăţii sale.

5. Cornelia Popa versus România(17437/03)

Plângerea a fost trimisă Curţii în 2003. Reclamanta a invocat încălcarea articolelor 10 şi 6 din Convenţia Europeană.

Faptele care au constituit obiectul plângerii şi procedurile interne sunt următoarele: Reclamanta este ziaristă, iar în anul 2001 lucra la cotidianul “Independentul” din Constanţa. In urma unui articol critic la adresa unei judecătoare de la judecătoria Constanţa, ziarista a fost condamnată definitiv pentru infracţiunea de calomnie la o amendă penală de 6 milioane lei şi obligată să plătească judecătoarei daune morale în cuantum de 60 milioane lei. Cauza a fost judecată în fond de judecătoria Constanţa şi în recurs de Tribunalul Galaţi.

Procedurile în faţa Curţii Europene. Reclamanta a invocat şi argumentat următoarele încălcări ale Convenţiei: articolul 6 – lipsa de imparţialitate a instanţei de fond, care a judecat practic plângerea depusă de o colegă judecător; lipsa posibilităţii de a pune întrebări victimei, care nu a fost audiată de instanţa de fond; respingerea unor probe esenţiale apărării (comunicatul de presă privind iniţierea procedurilor disciplinare împotriva judecătoarei respective); articolul 10 – condamnarea sa penală nu a fost o măsură “necesară într-o societate democratică” pentru protejarea reputaţiei victimei; articolul incriminat exprima o opinie critică şi nu imputa fapte; funcţionarea justiţiei este o problemă de interes public; ziarista a fost de bună credinţă; în plus, sancţiunile au fost vădit neproporţionale, în condiţiile în care suma despăgubirilor morale era de peste 15 ori mai mare decât salariul mediu net pe economie şi de peste 30 ori mai mare decât salariul ziaristei; astfel de sancţiuni, penale (care atrag cazier judiciar) şi civile sunt capabile să descurajeze ziariştii în dezbaterea în presă a chestiunilor de interes public.

CONCLUZII

1. Cu puţine excepţii (modificarea Codului de procedură penală, ordonanţa guvernului privind unele drepturi ale deţinuţilor), nu s-au înregistrat progresele aşteptate în domeniul drepturilor civile ale omului, în direcţia armonizării legislaţiei interne cu standardele europene. Proiectul de lege privind noul Cod penal este încă în faza de dezbatere în Parlament; pentru amendarea substanţială a Legii siguranţei naţionale au fost depuse la Parlament mai multe proiecte, nici unul finalizat nici măcar de Comisia de specialitate; proiecte de lege privind regimul executării pedepselor şi respectiv statutul cadrelor din penitenciare nu se află încă pe agenda Parlamentului. Despre alte legi ce ar trebui amendate, de pildă Legea informaţiilor clasificate sau Legea privind regimul armelor şi muniţiilor, nu se discută nici măcar la nivel de iniţiativă. In schimb, Jandarmeria doreşte puteri sporite şi a propus amendarea propriei legi arogându-şi unele atribuţii egale cu ale poliţiei.

2. In 2003 s-a accentuat tendinţa de neaplicare sau aplicare parţială a legilor în vigoare. Exemple în acest sens sunt Legea liberului acces la informaţiile de interes public sau Legea transparenţei decizionale în care principalii „vinovaţi” sunt mentalităţile învechite şi teama de Legea informaţiilor clasificate ale funcţionarilor publici.

O altă cauză a discrepanţei dintre teorie şi practică rezidă în însuşi complicatul sistem de legiferare: o lege sau chiar şi o ordonanţă guvernamentală trebuie urmată de emiterea unui regulament de aplicare, în absenţa căruia actul normativ rămâne „literă moartă”. In plus, nenumăratele ordonanţe, ordonanţe de urgenţă şi hotărâri ale guvernului sau la fel de numeroasele ordine ale diverselor ministere, unele ajungând până la modificarea legii la care se referă, sporesc incertitudinile şi confuziile.

3. Libertatea de exprimare, în primul rând libertatea presei audio-vizuale şi scrise, a fost pusă în pericol mult mai mult decât în anii precedenţi. Menţinerea unor prevederi din Codul penal (insulta, calomnia, răspândirea de ştiri false dacă pun în pericol siguranţa naţională sau relaţiile internaţionale etc.), presiunile de natură politică sau economico-financiară asupra unor mass media, în principal a posturilor de televiziune, imixtiunile puterilor centrale şi locale în presa scrisă, în special în cazul publicaţiilor locale precum şi înmulţirea cazurilor de agresiuni fizice sau ameninţări la adresa ziariştilor incomozi sunt metodele la care guvernanţii au recurs pe faţă pentru a „cuminţi” presa. La acestea s-au adăugat despăgubirile enorme dictate de justiţie în procesele de insultă şi/sau calomnie intentate jurnaliştilor.

4. Libertatea de asociere un alt drept care, ca şi libertatea de exprimare, părea un drept dobândit pentru totdeauna a fost pus în pericol în 2003 printr-o ordonanţă guvernamentală al cărei scop este instituirea controlului puterii asupra vieţii asociative prin pârghii administrative şi financiare.

5. Justiţia nu este independentă şi constituie un sistem încă dezarticulat, care întreţine sentimente larg răspândite de nesiguranţă şi neîncredere ale justiţiabililor. Actul de justiţie pare a fi mai degrabă rezultatul arbitrariului decât al respectării legilor. Imixtiunile politicului în actul de justiţie au fost evidente, inclusiv prin controlul exercitat de ministrul justiţiei asupra instanţelor. Cele două proiecte de lege – organizarea judiciară şi statutul magistraţilor – aflate în dezbaterea Parlamentului nu rezolvă problemele decât în mică măsură şi nu asigură independenţa reală şi funcţionarea coerentă ale justiţiei.

6. Demilitarizarea poliţiei nu a avut nici un efect asupra relaţiei dintre poliţişti şi persoane, comportamentul primilor rămânând neschimbat în vreme ce procurorii au continuat să dea soluţii de neîncepere a urmăririi penale în cazurile de abuz. Una din iniţiativele intens popularizate ale poliţiei – crearea poliţistului „de proximitate” – nu a avut, până la sfârşitul anului 2003, nici un impact pozitiv. Ideea descentralizării poliţiei – susţinută de APADOR-CH de-a lungul anilor – a revenit în actualitate. Dar dacă oameni cu mentalităţi depăşite sunt menţinuţi în poliţie, dacă pregătirea viitorilor poliţişti continuă să fie deficitară sub aspect profesional şi etic şi dacă Parchetul continuă să fie părtinitor în examinarea plângerilor împotriva poliţiştilor eventuala descentralizare va avea acelaşi efect ca şi demilitarizarea, adică total nesemnificativ.

7. Ca şi în anii precedenţi, în sistemul penitenciar s-au adoptat unele măsuri pentru îmbunătăţirea condiţiilor de detenţie. Insă sistemul este încă departe de standardele europene iar până la elaborarea şi votarea unei legi noi cu privire la regimul executării pedepselor (este încă în vigoare Legea nr.23/1969 !) aceste măsuri nu reprezintă decât paşi mărunţi.

Un alt deziderat este cel al demilitarizării cadrelor din penitenciare care va avea, foarte probabil, un impact pozitiv (spre diferenţă de demilitarizarea poliţiei) asupra deţinuţilor, cadrelor şi relaţiilor dintre aceste două categorii, tocmai datorită acestor paşi mărunţi făcuţi constant de-a lungul anilor.

8. Problema minorităţilor naţionale, religioase şi de altă natură nu a fost reglementată nici în 2003. Nu există încă o lege a minorităţilor naţionale şi nici o lege a libertăţii religioase. Mai mult, Legea împotriva tuturor formelor de discriminare, considerată bună la data apariţiei (anul 2000) s-a dovedit deficitară în momentul aplicării şi prin urmare trebuie amendată. De asemenea, nu au fost încă rezolvate numeroasele stări conflictuale dintre Biserica Greco-Catolică şi cea Ortodoxă pe tema restituirii proprietăţilor celei dintâi.

APADOR-CH consideră că situaţia drepturilor civile s-a deteriorat în România anului 2003 şi că acest regres îndepărtează şi mai mult ţara de standardele europene în materia drepturilor omului.

Activităţile APADOR-CH au fost sprijinite financiar de :

OPEN SOCIETY INSTITUTE (SUA)

NATIONAL ENDOWMENT FOR DEMOCRACY (SUA)

GLOBAL MINISTRIES OF THE UNITING CHURCHES (OLANDA)

AGIR ENSEMBLE POUR LES DROITS DE L‘HOMME (FRANŢA)

ARTICLE 19 (MAREA BRITANIE)

OPEN SOCIETY JUSTICE INITIATIVE (SUA)

CONSILIUL EUROPEI

[1] Hotărârea din 4 mai 2000, publicată în Monitorul Oficial nr.19, Partea I din 11 ianuarie 2001

[2] In 2003, APADOR-CH a protestat public în două cazuri individuale (al ziaristului Andrei Gheorghe şi respectiv al judecătoarei Andreea Ciucă) de privare de libertate prin dispoziţii ale parchetului. Asociaţia a subliniat din nou lipsa de independenţă a procurorilor rezultată din chiar statutul lor care îi face parte din puterea executivă, contradicţia dintre puterile date procurorilor prin legea penală română şi prevederile Convenţiei europene, frecvenţa inadmisibilă a emiterii mandatelor de arestare preventivă de către aceştia precum şi tratamentul inuman, înjositor şi abuziv aplicat persoanelor private de libertate.

[3] Vezi propunerile şi acţiunile comune ale unor organizaţii precum Liga Cultural Creştină „Andrei Şaguna”, Despărţământul ASTRA Covasna-Harghita, Fundaţia Cultural Creştină “Miron Cristea”, Uniunea Culturală Vatra Românească-Covasna, Fundaţia Cultural-Creştină Justinian Teculescu-Covasna, Fundaţia Culturală Mihai Viteazul, Asociaţia Cadrelor Didactice din Judeţul Harghita, Asociaţia Pedagogilor Români din Judeţul Covasna, Liga Tineretului Creştin Ortodox Român- Filiala Sf. Gheorghe, Fundaţia Naţională Neamul Românesc- Filiala Covasna, Fundaţia Naţională pentru Românii de Pretutindeni Filialele Covasna şi Harghita care au fost întâmpinate cu respect de către Preşedintele României şi de către Guvern.

[4]Publicarea normelor metodologice ale Codului fiscal, în februarie 2004, a rezolvat în fine această chestiune, introducând “Martorii lui Iehova” între cultele religioase din România.

[5] Pentru cazurile aflate pe rolul Curţii Europene în care nu s-au înregistrat evoluţii în 2003, vezi rapoartele anuale ale asociaţiei din 2001 şi 2002.